21.

Rolul stautlui în economia contemporană

Teorii cu privire la rolul statului în economie

Timp de mai bine de două secole, una din problemele cele mai contro- versate ale teoriei
economice a fost şi rămîne a fi problema rolului eco-n om ic al statului. Chiar şi astăzi, cînd
economiile ţărilor lumii sînt eco-nomii mixte şi deci o implicare a statului în viaţa economică se
înţelege de la sine, confruntarea dintre partizanii şi adversarii implicării statului în activitatea
economică rămîne la fel de actuală ca şi acum o jumătate de secol.
După cum este şi firesc, niciodată nu a existat o separare totală între stat şi economie.
Astfel, încă în Antichitate, în asemenea ţări ca India şi China, înţelepţii şi sfetnicii regilor
susţineau şi promovau activ ideea unei intervenţii moderate a statului în activitatea economică,
activitate care nu se reducea doar la strîngerea impozitelor.
Multe secole mai tîrziu, deja spre sfîrşitul Evului Mediu, adepţii doc-trinei mercantiliste
considerau statul drept principalul factor al creşterii avuţiei unei naţiuni. Deşi, în opinia
mercantiliştilor, intervenţia statului în economie trebuia să se limiteze doar la reglementarea
comerţului exterior şi a masei monetare, această intervenţie era suficientă pentru a influenţa
dezvoltarea întregii economii naţionale.
Începînd cu mijlocul secolului al XVIII-lea, în ştiinţa economică, cu privire la rolul
statului în economie, se profilează deja două curente de gîndire diametral opuse. Potrivit
adepţilor curentului liberalismului economic, intervenţia statului în viaţa economică este
inoportună şi ineficientă. Adepţii celui de-al doilea curent, numit „totalitarismul economic", din
contra, promovau ideea unei intervenţii masive a statului în economie.
Primii promotori ai liberalismului economic au fost fiziocraţii francezi, care şi-au expus
crezul economic printr-o expresie devenită celebră: „Laissez-faire Ies hommes, laissez-passer Ies
marchandises". Părintele economiei politice clasice, englezul Adam Smith, susţinea că stalul
trebuie să-şi limiteze funcţiile sale doar la apărarea naţională, la protejnrea proprietăţii şi a
individului, precum şi la reglementarea schimburilor comerciale cu ţările străine. În opinia
savantului englez, statul putea să intervină doar în cazul dezvoltării infrastructurii (construirea
drumurilor, podurilor, porturilor maritime). În rest, activitatea economică urma să fie
reglementată de piaţă.
Adepţii unei alte doctrine a liberalismului economic, neoclasicii, considerau că amestecul
statului este justificat doar în măsura în care acesta crează condiţiile necesare pentru desfăşurarea
unei concurenţe pure şi perfecte.
Astfel, pe lîngă un apărător al proprietăţii şi al individului, statul urma să fie şi un
protector al concurenţei şi să exercite controlul asupra monopolului natural (căile ferate etc).
Principalii promotori ai conceptului totalitarismului economic au fost marxiştii. Ei apărau
ideea potrivit căreia numai statul este capabil să facă faţă tuturor problemelor cu care se
confruntă economia. Fabricile şi uzinele, precum şi pămîntul, urmau să aparţină în exclusivitate
statului, iar economia trebuia să fie gestionată din „centru", prin intermediul unei planificări
obligatorii şi al numirii şi destituirii directorilor întreprinderi de către organele de stat.
În anii '30 ai secolului XX, specialiştii s-au convins că sistemul economic capitalist, în
unele situaţii, este incapabil să se auloreglementeze, că piaţa nu poale rezolva cu de la sine
putere asemenea de ze ch il i br e economice cum ar fi şomajul, crizele economice, inflaţia etc. Pe
de altă parte, sistemul totalitar sovietic s-a dovedit a fi ineficient. În asemenea condiţii, s-a impus
o nouă doctrină economică, numită „keynesism", după numele fondatorului acesteia - englezul J.
M. Keynes (1883-1946). Potrivit promotorilor acestei doctrine, numite şi „doctrina economiei de
piaţă dirijate", statul trebuie să intervină în unele domenii ale activităţii economice pentru a
stimula investiţiile şi consumul, a reduce rata dobînzii, a reglementa masa monetară, a redistribui
veniturile în favoarea menajelor mai sărace etc.
Doctrina keynesiană a servit drept fundament teoretic pentru politicile economice
promovate de guvernele ţărilor dezvoltate pe parcursul a trei-patru decenii, pînă la începutul
deceniului 7 al secolului XX. Începînd cu această perioadă, confruntările teoretice cu privire la
rolul economic al statului se mută în altă albie şi se manifestă ca o controversa între adepţii
keynesismului şi adepţii neoliberalismului. De data aceasta, nimeni nu mai neagă necesitatea
unei intervenţii a statului în activitatea economică. Divergenţele vizează deja doar caracterul,
măsura şi instrumentele acestei intervenţii. Şi nu întîmplător.
Astfel, toată lumea a înţeles ca piaţa este incapabilă să realizeze echilibrul economic şi
bunăstarea optime. În acelaşi timp însă, experienţa economiilor comuniste demonstrează că este
o nebunie să renunţi la virtuţile şi la dinamismul pieţei, la capacităţile acesteia de a aloca re-
sursele, la forţa sa informaţională. Piaţa şi statul sînt inseparabili, la fel ca automobilul şi
automobilistul. „Astăzi trebuie să fii orb pentru a nu vedea că extraordinarele performanţe ale
economiilor noastre (calitatea vieţii, productivitatea, inovaţia) sînt legate de existenţa unui
ansamblu foarte sofisticat de reguli şi rutine, de informaţii şi drepturi sociale pe care statul le
recapitulează (sintetizează) şi le garantează"30.
În lumea contemporană, a devenit clar că statul este mai capabil in rezolvarea unor
probleme economice, pe cînd piaţa - în rezolvarea altora. Astfel, piaţa reuşeşte mai bine să
răspundă la întrebarea: „Ce şi cun să se producă?", pe cînd statul reuşeşte să „distribuie
veniturile" mai echitabil.
La răscrucea secolelor XX-XXI în lume predomină deile liberalismului economic. Liberalizarea
comerţului internaţional şi a pieţelor de capital a devenit una din principalele trăsaturi ale
globalizării. Va urma, oare, un nou val de intervenţionism? Dacă da, cînd şi din ce cauză?

Despre unele efecte ale intervenţiei statului în activitatea economică

Aceste efecte nu sînt întotdeauna pozitive. Statul poate comite şi el unele greşeli în politica sa
economică. Nu există nici o garanţie că guvernul îşi va îndeplini funcţiile în mod eficient şi va
apăra întotdeauna şi toate interesul naţional. Adepţii neomonetarismului consideră chiar că
vinovaţi de apariţia şomajului, inflaţiei sau crizelor economice se face amume statul, care nu
influenţează corect asupra masei monetare, a preţurilor, a ratei dobînzii, care nu distribuie corect
veniturile. Oricum, sînt cunoscute o mulţime de exemple care demonstrează faptul că politica
unor state a contribuit la înflorirea acestora, pe cînd în alte cazuri a avut cele mai negative
urmări.

De ce statul contemporan trebuie să intervină în viaţa economică?

Cel mai succint răspuns la această întrebare ar fi: fiindcă piaţa nu este capabila să facă faţă, în
mod automat, tuturor problemelor cu care se confruntă dezvoltarea economică. Într-adevăr, în
pofida convingerilor adepţilor liberalismului economic, piaţa s-a dovedit a fi incapabilă să
aplaneze asemenea dezechilibre macroeconomice cum ar fi crizele economice, şomajul, inflaţia
etc.
Pe de altă parte, cu toate virtuţile sale, piaţa nu asigură o alocare optimală a resurselor.
Aceasta se întîmplă din cauză că în viaţa reală domină nu concurenţa pură şi perfectă, ci
concurenţa imperfectă. Or, în urma concurenţei imperfecte, în primul rînd a monopolului, are loc
reducerea cantităţii de bunuri produse, ca urmare producîndu-se micşorarea veniturilor şi deci a
posibilităţilor de dezvoltare economică. În acest caz, statul este obligat să intervină pentru a
apăra concurenţa.
Amestecul statului în activitatea economică este generat şi de faptul că economia de piaţă
dă naştere unei enorme diferenţieri de avere, polarizează societatea în oameni foarte bogaţi şi
foarte săraci. Or, veniturile mari nu sînt neapărat rezultatul eforturilor depuse de agenţii
economici, ci adeseori al exploatării unor situaţii artificial create prin intrigi, înţelegeri
monopoliste, corupţie etc. Pe de altă parte, în virtutea acţiunii înc li na ţ ie i spre economisire, cu
cît mai mari sînt veniturile, cu atît o mai mică parte a acestora este consumată. Or, în cazul
acesta, sînt limitate pos ibilită ţil e creşterii economice. Pentru a preintînipina revoltele sociale
a menţine o pace socială stabilă, fără de care dezvoltarea economică devine problematică, şi a
asigura o creştere economică cu ritmuri înalte, statul s-a văzut nevoit să intervină nu numai în
procesul de creare a bunurilor materiale, ci şi în cel al distribuirii veniturilor.
De menţionat că, în perioada de tranziţie la economia de piaţă, statul îndeplineşte şi unele
funcţii specifice, de o importanţă trecătoare, cum ar fi: elaborarea cadrului legislativ necesar
funcţionării economiei de piaiţă, crearea infrastructurii pieţei, privatizarea, liberalizarea vieţii
economice etc.
Unul din factorii principali care au grăbit amestecul statului în viaţa economică au fost
cele două războaie mondiale, cînd acesta a trebuit să stabilească un control mai riguros asupra
economiei, obligînd întreprinedrile să-şi reorienteze activitatea spre necesităţile războiului. În
SUA de exemplu, în anii 1940-1945, statul a cumpărat circa 50% din produsul naţional. Mai
tîrziu, „războiul rece", apoi opoziţia militară între SUA şi URSS au alimentat în permanenţă
acest amestec al statului în viaţa economică.
Intervenţia statului în activitatea economică este condiţionată, de asemanea, de
necesitatea gestionării întreprinderilor din sectorul public care vizează, în principal,
infrastructura economică, sector care în perioada postbelică a crescut cu ritmuri deosebit de
înalte. În fine, statul s-a văzut nevoit să îndeplinească tot mai des rolul de arbitru în relaţiile
dintre ceilalţi agenţi economici.

Cum se „măsoară" intervenţia statului în economie?

G r a d u l de intervenţie a statului în viaţa economică poate fi evaluat cu ajutorul mai multor

indicatori. Primul pe această listă este ponderea sectorului de stat în economie. Un alt indicator
important este partea PIB-lui redistribuită prin intermediul bugetului de stat.
Începînd cu sfîrşitul secolului al XlX-lea, în Franţa (ca, de altfel, şi în alte state de pe
continentul european), intervenţia statului în economie a crescut întruna. Despre acest lucru
putem judeca analizînd evoluţia cheltuielilor publice, care, timp de un secol, au crescut de la
11% pînă la 50 % din PIB.
Tabelul 15.2. Creşterea cheltuielilor publice în Franţa pe parcursul unui secol. Ponderea
PIB-ului, în %
Anii Securitatea socială Cheltuielile publice (statul, colectivităţile locale)
1872 0 11,0
1909 0 15,0
1920 0 32,8
1924 0,1 24,6
1930 0,2 21,9
193,8 0,9 26,5
1947 8,1 40,9
1971 14,4 49,8

21]. Rolul statului în economia contemporană.

În decursul istoriei, funcţiile generale ca şi cele ec. ale statului s-au diversificat continuu în toate
ţările lumii. Ca urmare, în economiile naţionale contemporane, administraţiile publice- statul
central, organele locale ale puterii de stat, ca şi organele securităţii sociale- joacă un rol
însemnat, concretizat în numeroase funcţii, măsuri şi acţiuni.
Statul în economia contemporană de piaţă are 2 roluri:
I. Ca ag. ec.;
II. Ca instituţie politică.
Ca agent economic statul are urm. funcţii:
1. Ca producător şi consumator;
2. Ca partener în operaţii de schimb;
3. Ca ag. ec. reprezentat de administraţii publice în circuitul economic (funcţ. de redistribuire a
venitului);
4. Unicul titular a emisiei de monedă;
5. Realizator principal al protecţiei sociale;
6. Ca executator al politicii economice.
Politica ec. constituie un ansamblu de decizii concrete, de norme şi reguli adoptate de către
organele de stat şi c/e vizează comportamentul ag. ec. p/u destingerea obiectivelor naţionale.
Structura pol. ec.:
1. Politica fiscală;
2. Naţionalizarea, privatizarea, planificarea;
3. Pol. agricolă;
4. P. industrială;
5. P. monetară;
6. P. bugetară;
7. p. vamală;
8. P. veniturilor.
Acestea reprezintă şi pîrghii ec. prin c/e statul intervine în reglarea economică de piaţă. astfel el
se implică p/u :
satisfacerea nevoilor colective; producerea unor bun. materiale şi servicii de interes general;
ameliorarea mecanismelor pieţei în vederea realizării obiectivelor fundamentale ale naţiunii, ş.a.
Funcţiile sale statul le îndeplineşte printr-un sistem de institute c/e asigură cadrul juridic
legislativ p/u realizarea activităţii ec. şi exercitarea liberei iniţiative. Executatorul funcţiilor
statului îl repr. administraţiile publice.
Administraţiile publice s/t nişte instituţii de stat c/e formează sectorul public şi deţin
proprietatea pe c/e şi-o formează prin urm. acţiuni.
Formele de formare a proprietăţii publice:
1)Naţionalizare;
2)Prin construire a propriilor obiecte (şcoli, grădiniţe);
3)Procurarea pachetelor de acţiuni în proprietatea privată.
Sectorul public asigură infrastructură socială, susţine ramurile de strategie a ţării, acordă servicii
sociale.

Interventia statului in economie inseamna participarea sa directa sau indirecta, prin politica
economica a autoritatilor publice centrale si a administratiei locale, la activitatea economica, la
rezolvarea problemelor economice si sociale, locale si nationale, cu ajutorul unor anumite
instrumente, prin masuri si actiuni concrete.
Forme de manifestare a rolului statului in economie:
a) Alaturi de firme private, care au o pondere dominanta in economia de piata, exista si un sector
public, care produce bunuri materiale si servicii, influenteaza raportul cerere-oferta si formarea
preturilor. Sectorul public cuprinde: servicii publice – posta, telecomunicatii, cai ferate, de
navigatie etc. El este producator, dar si consumator.
b) Rolul statului se manifesta prin instrumente de politica economica: politica monetara, de
credit, bugetara, fiscala, investitii etc.
c) Politica de control direct si/sau indirect asupra preturilor si veniturilor.
d) In domeniul protectiei sociale. Statul a devenit unul din principalii factori de bunastare.
e) Politica de protejare a concurentei.
f) Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economica.
g) Importante sarcini in cadrul relatiilor economice externe.
Conceptul de stat desemneaza o colectivitate umana situata pe un teritoriu bine delimitat si
supusa unei autoritati suverane , detinând un sistem de institutii politice si administrative prin
intermediul carora îsi exercita functiile , comanda si actioneaza în sensul satisfacerii nevoilor
comune ale populatiei sale , respectiv ale natiunii pe care o reprezinta .
Statul se implica în economia contemporană într-o tripla perspectiva economica: consumator de
bunuri si servicii, proprietar si întreprinzator; daca adaugam si perspectiva juridica a
reglementarii cadrului de evolutie al economiei ajungem la concluzia ca rolul statului este înca
relativ important în economia si societatea contemporana.
Doua dintre rolurile principale ale statului se refera la reglementarea preturilor si
productia in sectorul public.
Reglementarea preturilor: Daca analizam ultimele decizii luate de prezentul Parlament si Guvern
în sfera economica, devine evidenta tendinta de controlare a economiei nationale, interventia
necorespunzatoare a statului în activitatea agentilor economici din diferite ramuri si în final
tendinta tot mai evidenta de reglementare a preturilor atât în sectorul de stat, cât si în cel privat.
Reglementarea preturilor poate avea doua forme: stabilirea prin lege a preturilor maximale
pentru o serie de produse si servicii (de obicei de prima necesitate si de larg consum) si stabilirea
unor preturi minime pentru unele produse sau servicii (asa ca stabilirea salariului minim). Totusi
care sunt alternativele politicii de stabilire a preturilor maximale atunci când statul doreste sa
aiba grija de populatie? Rolul statului în economie trebuie sa tina de: crearea cadrului legislativ
corespunzator economiei de piata libere, a mecanismelor si institutiilor de aplicare a legilor
respective, eliminarea monopolului (privat si de stat), anume monopolul fiind responsabil de
mentinerea unor preturi mari asociate si unei calitati joase. Este foarte importanta asigurarea
concurentei libere pe piata, precum si a liberei intrari a noilor agenti economici pe segmentul de
piata dorit. Concurenta maximal apropiata de concurenta perfecta, fapt ce poate si trebuie
asigurat de stat, este întotdeauna însotita de coborârea preturilor în paralel cu cresterea calitatii.
În cazul în care statul doreste sa protejeze consumatorii din paturile social vulnerabile, ar fi mult
mai bine sa le dea acestora direct niste plati lunare compensatorii decât sa introduca
reglementarea preturilor, astfel afectând negativ întreaga economie. Dar chiar pentru a putea
oferi aceste compensatii, statul are nevoie de niste venituri suplimentare care pot fi asigurate
doar prin cresterea economica si taxarea economiei tenebre, fapt ce va duce si la cresterea
încasarilor bugetare necesare pentru o politica de protectie a paturilor social vulnerabile.
Productia în sectorul public: Faptul ca finantarea bunurilor publice este destinata bugetului
public nu înseamna, în mod necesar, ca aceste bunuri nu pot fi produse decât în sectorul public.
Bunurile publice se regasesc în orice economie, iar piata, alaturi de sectorul public, este
implicata tot mai mult în asigurarea lor.