Drept International Privat

VA LER IU BABARA
DREPT
INTERNATIONAL
»
PRIVAT
Ediţia a IV-a
revăzută şi adăugită
CHIŞINĂU
2 013
VALER IU BABĂRĂ
DREPT
INTERNATIONAL 9
PRIVAT
Ediţia a IV-a
revăzută şi adăugită
C H IŞINĂU
2013
CZU 341.9(075.8)
В 11
Descrierea CIP A Camerei Naţionale a Cărţii
Babără, Valeriu.
Drept internaţional privat / Valeriu Babără. - Ed. a 4-a, rev. şi ad. -

Chişinău : S. n., 2013 (Tipogr. “ELAN POLIGRAF"). - 452 p.
300 ex.
ISBN 978-9975-66-356-4.
ISBN 978-9975-66-356-4. © V a le riu Babără, 2013

PREFAŢĂ 9
Ediţia a patra a acestei lucrări (prima ediţie a apărut în anul 2002,

a doua ediţie alcătuită din două volume - în 2007 şi 2008, a treia ediţie
- î n 2009) este structurată în două părţi.
Partea generală cuprinde Titlul I - Aspecte întroductive şi Titlul II -
Probleme generale privind conflictele în raporturile juridice de drept
internaţional privat.
Partea specială include Titlul I - Persoana fizică şi persoana
juridică în dreptul internaţional privat, Titlul II - Norme conflictuale în
diferite materii ale dreptului privat şi Titlul III - Conflictele de jurisdicţii.
Necesitatea elaborării acestui studiu a fost condiţionată de faptul
că în legislaţia R.Moldova au intervenit schimbări esenţiale, ca urmare
a adoptării noului Cod civil şi a Codului de procedură civilă,
reprezentând o primă tentativă după intrarea în vigoare a acestora, de
a sistematiza, analiza şi sintetiza cu rigoare problemele de drept
internaţional privat care sunt vaste şi, totodată deosebit de complexe.
Raporturile juridice de drept internaţional privat, în cea mai mare
parte, sunt reglementate în cuprinsul Codului civil şi a Codului de
procedură civilă, avându-se în vedere că sistemul de drept al
R.Moldova nu dispune de un izvor specific al materiei respective care
ar cuprinde o reglementare de ansamblu a raporturilor juridice de drept
privat cu element de extraneitate.
în aceste condiţii, domeniul conflictului de legi are o reglementare
cu preponderenţă în cuprinsul Cărţii a V-a întitulat „Dreptul
internaţional privat” din Codul civil şi în Titlul VI „Reglementarea
relaţiilor de familie cu elemente de extraneitate” din Codul familiei, iar
domeniul conflictelor de jurisdicţii este reglementat în Titlul IV
„Procedura în procesele cu element de extraneitate” din Codul de
procedură civilă.
Totodată trebuie să menţionăm că reglementările actuale cuprinse
în izvoarele nespecifice menţionate, reprezintă un pas înainte în
evoluţia dreptului internaţional privat al R.Moldova.
în această ordine de idei, este necesar să constatăm că unele
dispoziţii referitoare la raporturile juridice de drept internaţional privat
prevăzute în Codul civil, Codul familiei şi Codul de procedură civilă au
un caracter confuz, defectuos, eronat şi lacunar.
în acest sens, pentru astfel de situaţii în lucrare se fac propuneri de
lege ferenda care ar putea contribui la corectarea acestor reglementări
prin modificarea sau completarea acestora. însă, în opinia noastră,
într-o atare situaţie s-ar impune adoptarea unei legi organice care să
cuprindă o reglementare de ansamblu a raporturilor de drept
internaţional privat, având în vedere că dispersarea acestor
reglementări în diferite acte normative provoacă inconvenienţe şi
dificultăţi, chiar şi pentru instanţele judecătoreşti şi arbitrale din
R.Moldova, în cazurile când se declară competente în soluţionarea
litigiilor de drept internaţional privat, precum şi în situaţiile privind
procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti şi
arbitrale străine în R.Moldova.
Elaborarea acestei lucrări a fost efectuată pentru a veni în ajutorul
celor interesaţi în cunoaşterea şi aprofundarea aspectelor teoretice şi
practice în materia dreptului internaţional privat, aspecte tot mai
frecvente în activitatea instanţelor judecătoreşti şi a Curţii de Arbitraj
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a R.Moldova.
Demersul concretizat în editarea acestui studiu, structurat în două
părţi care împreună vor acoperi în mare parte arealul dreptului
internaţional privat, este direcţionat tocmai într-un atare sens.
Pentru ilustrarea unor aspecte menţionate în lucrare se fac referiri
la legislaţiile recente de drept internaţional privat şi la opiniile
consacrate în doctrină.
Ediţia de faţă a fost realizată, în primul rând, pentru exigenţe
didactice, fiind orientată în mod prioritar studenţilor din învăţământul
juridic superior şi în acelaşi timp ne-am străduit să corespundă unor
scopuri ştiinţifice şi practice, cu explicaţii corespunzătoare ale
problematicii abordate.
Autorul
PARTEA GENERALĂ
CAPITOLUL I
ŞTIINŢA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
S ecţiunea l-a
D E N U M IR E A Ş l IM P O R TA N ŢA
D R E P T U L U I IN T E R N A Tf IO N A L P R IV A T
1. DENUMIREA DISCIPLINEI
în calitate de ramură distinctă de drept, dreptul internaţional privat

s-a conturat la mijlocul sec.XIX. Denumirea de drept internaţional privat
a fost utilizată pentru prima dată de Joseph Story în anul 1834 în
conţinutul lucrării „Comentaries on the Conflict of Laws”, pe parcurs
fiind folosită şi de alţi autori, cum ar fi Jean-Jacques Gaspard Foelix, în
ediţia din anul 1843 a lucrării „Droit internatonal prive” sau Wilhelm
Schaeffner, în anul 1851 în lucrarea „Entwicklung des internationalen
privatrechtes”. Această denumire este consacrată în doctrină şi
practică, fiind utilizată destul de frecvent chiar de autorii englezi, care
mai folosesc şi denumirea de Conflict of Laws.
Este necesar să menţionăm că împotriva denumirii de drept
internaţional privat au fost formulate unele obiecţii, pornindu-se de la
ideea că acesta nu ar fi un drept internaţional, deosebindu-se din acest
punct de vedere de dreptul internaţional public1.
în această ordine de idei, se impune precizarea că dreptul
internaţional privat nu este unul şi acelaşi pentru toate statele, având în
vedere că acesta se întemeiază, în principal, pe izvoarele interne şi nu
pe cele internaţionale, care pot fi bilaterale sau multilaterale, pe când
litigiile cu element de extraneitate ţin de competenţa fiecărui stat.
Termenul de „internaţional” din denumirea disciplinei trebuie
înţeles în sensul că obiectul dreptului internaţional privat este constituit
1 G.C.Cheshire, Private International Law, Butterworths, London, 1965, p.9

din raporturi juridice cu element internaţional (de extraneitate sau
străin). Totodată, există şi o anumită legătură între dreptul internaţional
privat şi dreptul internaţional public, în sensul că unele norme ale
dreptului internaţional privat constituie aplicaţii ale principiilor dreptului
internaţional public, cu precizarea că aceasta prezintă un aspect al
corelaţiei dintre aceste două materii de drept, care în cadrul relaţiilor
internaţionale au particularităţi în ceea ce priveşte obiectul de
reglementare.
Termenul „privat” se referă la raporturile de drept civil, în sens larg,
şi aceasta tocmai pentru a le distinge de raporturile care constituie
obiectul dreptului internaţional public. Sistemele de drept sunt divizate
în drept privat şi drept public, având obiecte distincte de reglementare,
metode şi subiecte proprii, termenul „privat” semnificând că dreptul
internaţional privat reglementează raporturi juridice private, născute
între subiecte de drept privat.
Pentru disciplina la care ne referim, în timp au fost formulate şi alte
denumiri2: Drept privat internaţional, Drept interlegislativ, Drept
Internaţional Civil, Comity, Recunoaşterea Extrateritorială a Drepturilor,
Drept Internaţional, iar în literatura de specialitate de limbă engleză
este utilizată frecvent denumirea de Conflict of Laws (Conflictul legilor).
în prezent denumirea de Drept Internaţional Privat este consacrată
în doctrină, fiind acceptată şi utilizată în practica tuturor statelor.
2. IMPORTANTA
j
DREPTULUI INTERNATIONAL
»
PRIVAT
Societatea contemporană crează condiţii variate de relaţii

internaţionale, dreptul internaţional privat contribuind, prin mijloacele
sale specifice, la amplificarea şi diversificarea acestora.
Relaţiile politice, economice, militare, tehnico-ştiinţifice, culturale şi
de altă natură, care se stabilesc între state, îşi găsesc expresia atât în
raporturi juridice dintre state, ca subiecte de drept internaţional public,
cât şi în raporturi juridice dintre persoane fizice şi persoane juridice
aparţinând acestor state. în aceste condiţii, activitatea persoanelor
fizice şi juridice, în calitate de subiecte de drept internaţional privat, se
desfăşoară nu numai în cadrul intern al fiecărui stat, ci şi în cadrul
internaţional, ceea ce înseamnă naşterea unor raporturi în care părţi
sunt aceste persoane. Prin intermediul acestor raporturi, fiecare stat
participă la schimbul internaţional de valori spirituale şi materiale.
2 J.P.Niboyet, Manuel de droit international prive, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1928, p.36-37
Totodată, dreptul internaţional privat contribuie la cunoaşterea şi
aprofundarea diferitor sisteme de drept, prin intermediul trimiterilor
făcute de normele conflictuale.
Dreptul internaţional privat este în legătură directă şi permanentă
cu intensificarea relaţiilor internaţionale ale R.Moldova cu alte ţări,
inclusiv prin intermediul colaborării juridice.
în acest context, menţionăm că în sistemul de drept al R.Moldova,
s-a făcut un prim pas în reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, prin includerea în Codul familiei a Titlului VI -
Reglementarea relaţiilor familiale cu element de extraneitate, în Codul
civil a Cărţii a V-a - Drept Internaţional Privat şi în Codul de procedură
civilă a Titlului IV - Procedura în procesele cu element de extraneitate.
Astfel, după intrarea în vigoare a acestor acte normative a devenit
posibilă cunoaşterea instanţei competente în judecarea unui litigiu de
drept internaţional privat şi de asemenea, se poate cunoaşte dacă, în
situaţia unui conflict de legi, instanţa sesizată va judeca litigiul potrivit
legii proprii (lex fori) sau în conformitate cu legea altei ţări (lex causae).
în cadrul relaţiilor internaţionale privitor la raporturile juridice pot
apărea diverse probleme, cum ar fi acelea privind cunoaşterea situaţiei
dacă hotărârea pronunţată de instanţa competentă va putea produce
efecte în afara teritoriului ţării unde se află instanţa care a pronunţat-o,
în ce condiţii şi în ce măsură se produc asemenea efecte.
Astfel, de felul în care vor fi cunoscute aspectele care ţin de apli
carea sau neaplicarea legii proprii sau a legii străine, aceasta fiind
problema esenţială a dreptului internaţional privat, este de presupus că
şi relaţiile internaţionale vor putea creşte sau scădea în amploare.
S ecţiunea a ll-a
N A TU R A JU R ID IC Ă A D R E P T U L U I IN T E R N A ŢIO N A L P R IV A T
Referitor la natura dreptului internaţional privat, în literatura de

specialitate se poartă o serie de discuţii, dintre care se desprind câteva
păreri exprimate în trei planuri: dacă această disciplină este de drept
intern sau de drept internaţional, dacă face parte din dreptul public sau
din dreptul privat, dacă dreptul internaţional privat poate să constituie
sau nu o ramură de drept distinctă3.
3 Ion P.Filipescu, Drept Internaţional Privat, vol.l, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p.52
8
1. DREPT INTERN Şl DREPT INTERNAŢIONAL
în ceea ce priveşte dacă dreptul internaţional privat este un drept

intern sau un drept internaţional, sunt exprimate trei opinii:
► Pentru soluţia că dreptul internaţional privat este un drept intern
sunt formulate următoarele argumente:
• Izoarele interne sunt preponderente comparativ cu cele
internaţionale;
• Metoda de soluţionare a conflictelor de legi, a conflictelor de
jurisdicţii şi a condiţiei juridice a străinului are un caracter naţional.
► Pentru opinia că dreptul internaţional privat este un drept
internaţional sunt invocate următoarele argumente:
• Caracterul naţional al sistemului de soluţionare a conflictelor de legi
nu exclude respectul voinţei altor state;
• Aplicarea legii străine nu înseamnă că aceasta face parte din
dreptul forului, menţionându-se că condiţia juridică a străinului are în
vedere reglementările internaţionale.
► Potrivit altei păreri se consideră că dreptul internaţional privat este
un drept intern prin izvoarele sale şi un drept internaţional prin obiectul
său, adică prin raporturile juridice cu element de extraneitate.
2. DREPT PRIVAT Şl DREPT PUBLIC
în ceea ce priveşte dacă dreptul internaţional privat este un drept

privat sau public, se desprind două opinii:
► în susţinerea tezei potrivit căreia dreptul internaţional privat este un
drept public se aduc următoarele argumente:
• Conflictul de jurisdicţii şi condiţia juridică a străinului aparţin
dreptului public;
• Sistemul de soluţionare a conflictelor de legi se apropie de dreptul
public în situaţia cînd se i-a în considerare factorul politic.
► Pentru soluţia potrivit căreia dreptul internaţional privat este un drept
privat se invocă următoarele argumente:
• Obiectul de reglementare al dreptului internaţional privat îl constituie
raporturile de drept privat;
• Metoda de reglementare este apropiată de cea a dreptului privat;
• Condiţia juridică a străinului se referă şi la drepturile private ale
acestuia;
• Conflictul de jurisdicţii prezintă în plan internaţional o proiectare a
dreptului judiciar intern.
3. DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT CONSTITUIE
SAU NU O RAMURĂ DISTINCTĂ DE DREPT
Cu referire la teza potrivit căreia dreptul internaţional privat este

sau nu o ramură distinctă de drept, în doctrină au fost formulate două
păreri:
► Potrivit primei opinii dreptul internaţional privat face parte din
dreptul civil, argumentându-se că acesta are ca obiect, la fel ca şi
dreptul civil, raportul juridic civil, cu diferenţa că dreptul internaţional
privat urmăreşte acest raport într-un cadru internaţional.
► Potrivit altei păreri dreptul internaţional privat face parte din dreptul
internaţional, opinie care se sprijină pe următoarele argumente:
• în spatele fiecărui participant la raporturile de drept internaţional
privat se află statul respectiv, care poate interveni pe cale diplomatică,
transformând în acest fel litigiul într-un conflict dintre state.
Referitor la acest argument s-ar putea invoca unele obiecţii.
Desigur, există posibilitatea apariţiei unui litigiu privitor la un raport de
drept internaţional privat, dar aceasta nu înseamnă că ne aflăm în
prezenţa unui conflict între state, pentru că dacă ar fi aşa ne-am afla în
prezenţa unui fenomen ieşit din comun, atât din punct de vedere
politic, cât şi juridic. într-o atare situaţie intervenţia diplomatică ar fi
justificată doar în cazul încălcării concomitente a normelor dreptului
internaţional privat şi a celor aparţinând dreptului internaţional public,
în acest context, ar fi de remarcat că normele dreptului internaţional
privat reglementează şi raporturi juridice la care nu participă cetăţenii
străini, adică în situaţia în care elementul internaţional al acestui raport
constă în altceva, decât părţile lui.
• în calitate de izvor principal de drept internaţional privat este
convenţia internaţională.
împotriva acestui argument se poate obiecta prin aceea, că natura
normelor dreptului internaţional privat nu este determinată de
caracterul izvoarelor acestuia, ci de relaţiile care constituie obiectul
reglementării.
• Unele norme de drept internaţional privat constituie aplicaţii ale
principiilor dreptului internaţional public.
Privitor la acest argument se poate obiecta că aceasta constituie
un aspect al corelaţiei dintre cele două ramuri de drept, avându-se în
vedere că dreptul internaţional privat are legături şi cu alte ramuri de
drept, de exemplu, dreptul civil sau dreptul procesual civil, aceasta
neânsemnând că el aparţine ramurilor menţionate.
Având în vedere cele menţionate, se poate afirma cu certitudine că
dreptul internaţional privat are un obiect propriu de reglementare,
întrunind în acest fel caracterele unei ramuri distincte de drept. în acest
context, se impune precizarea că criteriile împărţirii sistemului de drept
în ramuri de drept sunt următoarele: obiectul de reglementare, metoda
de reglementare, calitatea subiectelor, preponderenţa normelor de un
anumit fel, caracterul sancţiunilor, principiile 4.
Astfel, dreptul internaţional privat nu poate fi considerat nici ca parte
a dreptului civil, nici ca parte a dreptului internaţional, în sens larg.
S ecţiunea a lll-a
M E T O D E L E D E R E G L E M E N T A R E A R A P O R T U L U I JU R ID IC
D E D R E P T IN T E R N A Tf IO N A L P R IV A T
Raportul juridic de drept internaţional privat poate fi reglementat

prin mai multe metode proprii, şi anume: metoda normelor conflictuale
(metoda conflictualistă), adică prin intermediul normelor conflictuale se
indică numai legea normal competentă a cârrriui acest raport cu
element de extraneitate; metoda normelor materiale (substanţiale) care
se aplică în mod direct raportului juridic cu element de extraneitate;
metoda properlaw.
1. METODA NORMELOR CONFLICTUALE

(METODA CONFLICTUALISTĂ)
Norma conflictuală soluţionează conflictul de legi care constituie

principala materie a dreptului internaţional privat.
Metoda normelor conflictuale constă în aceea, că în situaţia când
raportul juridic are legături cu diferite ţări, urmează să se aleagă una
din legile naţionale. După izvorul acestora, atât normele conflictuale,
cât şi cele materiale sunt de drept intern sau adoptate prin convenţii
internaţionale. în cazul când aceste norme sunt adoptate prin convenţii
internaţionale, ele sunt considerate uniforme pentru ţările părţi la
convenţia internaţională.
Utilizarea metodei conflictualiste presupune următoarele5:
• alegerea sau opţiunea legii competente, ceea ce înseamnă că, de
regulă, norma conflictuală are caracter bilateral;
4 Gheorghe Beleiu, Drept civil, Teoria generală, Universitatea Bucureşti, 1987, p.28-30
5 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, Drept International Privat, Editura Actami, Bucureşti, 2002,
p.25
• fiecare stat are propriul său sistem de norme conflictuale, ceea ce
nu exclude existenţa unor asemenea norme stabilite pe calea
convenţiilor internaţionale;
• norma conflictuală desemnează legea unui anumit stat.
Folosirea metodei conflictualiste este raţională, avându-se în
vedere că fiecare categorie de raporturi juridice trebuie să beneficieze
de legea cea mai favorabilă sau cea mai indicată a se aplica.
Pornind de la ideea că alegerea unei anumite legi dintre cele care
se află în conflict provoacă anumite inconvenienţe, în doctrină au fost
formulate unele note critice metodei conflictualiste, cu referire la
următoarele aspecte6:
>/ teoria conflictelor de legi şi metoda conflictualistă au caracter de
complexitate, ridicând dificultăţi în aplicarea practică, mai ales dacă se
are în vedere că normele de fond şi de formă diferă de la un sistem de
drept la altul;
v conflictul de legi se caracterizează prin incertitudine şi imprevizuine,
avându-se în vedere că, pe de o parte, unele norme conflictuale se
stabilesc pe cale jurisprudenţială şi nu pe cale legislativă, deci nu sunt
certe şi depind de instanţa care le aplică, iar pe de altă parte, soluţia
litigiului poate fi cunoscută numai ulterior determinării şi cunoaşterii
legii aplicabile, aceasta însemnând că prin aplicarea aceleiaşi norme
conflictuale, soluţiile pot fi diferite ca urmare a deosebirilor dintre legile
aplicabile;
✓ metoda conflictualistă nu ia în considerare specificul raportului
juridic cu element de extraneitate, căruia i se aplică legea internă, de
parcă acesta ar avea un caracter intern.
După cum apreciază distinsul Profesor Ion Filipescu, aceste critici
sunt în mare măsură întemeiate, dacă se are în vedere exigenţele
comerţului internaţional în ceea ce priveşte rapiditatea, previziunea şi
certitudinea. Dar, totodată, pentru aprecierea corectă a metodei
conflictualiste trebuie să se ţină seama de următoarele împrejurări7:
♦ Metoda conflictualistă presupune aplicarea legii care are cea mai
mare legătură cu raportul juridic, adică aceea care este considerată
(prin norma conflictuală) a fi cea indicată să cârmuiască acel raport
juridic. Totodată, trebuie să avem în vedere că extinderea rapidă a
comerţului internaţional demonstrează că metoda conflictualistă nu
constituie un impediment de netrecut, deşi se apreciază că este mai
6 Van Hecke, Principes et methodes des solution de conflits des lois, in „Recueil de Cours de
l’Academie de Droit International de la Haye”, nr.125, 1969, p.399; Ph.Francescakis, Quelques
précisions sur les lois d’application immédiat et leurs rapport avec réglés de conflit de lois, in
„Revue critique de droit international prive”, 1966, p.1
7 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p. 27
indicată norma materială uniformă pentru promovarea comerţului
internaţional.
♦ Exigenţele specifice raporturilor de dreptul comerţului internaţional
nu se întâlnesc şi la raporturile care aparţin dreptului privat, de aceea
nu există coduri civile internaţionale. în acest sens, metoda
conflictualistă prezintă o mare importanţă pentru dreptul internaţional
privat, iar normele materiale uniforme se dezvoltă mai ales în domeniul
comerţului internaţional.
♦ Metoda conflictualistă se diversifică pentru a corespunde mai bine
cerinţelor vieţii sociale, astfel, normele conflictuale privind starea şi
capacitatea persoanelor fizice prezintă unele deosebiri comparativ cu
cele privind contractele, mai ales cele din domeniul comerţului
internaţional, unde părţile au posibilitatea să-şi determine regimul
juridic aplicabil contractului încheiat, inclusiv prin utilizarea principiului
autonomiei de voinţă (/ex voluntatis). De asemenea, există norme sau
legi de aplicare imediată în anumite materii, considerate ca o formă a
normelor conflictuale şi metoda proper law (tot conflictualistă), folosită
mai ales în dreptul de common law. în consecinţă, metoda
conflictualistă nu are caracter unitar, aceasta prezentând unele
diversificări.
♦ Pentru reglementarea raporturilor cu element de extraneitate,
dreptul internaţional privat foloseşte, deci, metode diferite, normele
conflictuale uniforme şi norme materiale uniforme, dobândind o
importanţă tot mai mare.
Având în vedere cele menţionate, dificultăţile şi incertitudinile
conflictelor de legi, trebuie să apreciem că metoda conflictualistă este
preferată, iar prin aplicarea legii care are cea mai mare legătură cu
situaţia conflictuală, această metodă permite o reglementare
corespunzătoare a raporturilor cu element de extraneitate.
2. METODA NORMELOR
*
MATERIALE
Normele materiale, numite şi substanţiale sau directe, la fel ca şi

cele conflictuale, au menirea de a reglementa raporturi juridice cu
element de extraneitate, dar, spre deosebire de normele conflictuale,
acestea cârmuiesc în mod direct aceste raporturi juridice.
Normele materiale pot fi subclasificate în norme de drept material
(civil, familiei, penal, etc.) şi norme de drept procesual, cu menţiunea
că această clasificare nu trebuie confundată cu clasificarea principală a
normelor dreptului internaţional privat în norme conflictuale şi norme
materiale.
Cele mai importante norme materiale de drept internaţional privat
sunt normele care reglementează două instituţii principale ale acestei
ramuri de drept:
► Condiţia juridică a străinului, persoană fizică sau juridică în
R.Moldova
Referitor la condiţia străinului ca parte în proces, art.454 din Codul
de procedură civilă stabileşte că persoanele fizice şi persoanele
juridice străine beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti din
R.Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca
şi cele din R.Moldova, în condiţiile legii.
► Efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine în R.Moldova
în acest sens sunt reglementările cuprinse în art.467-476 din Codul
de procedură civilă.
Se consideră că orice normă materială internă devine aplicabilă
raportului juridic în temeiul unei norme conflictuale, apreciindu-se
totodată, că normele materiale jurisprudenţiale, cum ar fi cele din
dreptul francez, potrivit cărora interdicţia de a încheia convenţia ori
clauza compromisorie pentru stat nu se referă la contractele
internaţionale, ci numai la cele interne, nu presupun o normă
conflictuală8.
în alte cazuri norma materială exclude posibilitatea conflictului de
legi în măsura în care aceasta conţine o reglementare comună pentru
două sau mai multe ţări. în astfel de situaţii, se consideră că interesul
determinării legii aplicabile există numai în măsura în care
reglementările interne în prezenţă sunt diferite. în cazul când normele
materiale sunt uniforme mai multor state, fiind adoptate prin convenţie
internaţională, aceste norme devin aplicabile atât în raporturile interne,
cât şi în cele cu element internaţional, avându-se în vedere că
reglementarea cuprinsă în convenţia internaţională este adoptată în
legislaţia internă.
Situaţia se prezintă altfel atunci, când normele uniforme sunt
aplicabile numai raporturilor juridice cu element de extraneitate, nu şi
celor interne, aşa cum ar fi cele cuprinse în Convenţia de la Haga din
1964 privind vânzarea internaţională de bunuri mobile corporale.
Referitor la această situaţie, se impune precizarea că este nevoie de o
normă conflictuală pentru determinarea domeniului de aplicare a
normelor materiale uniforme.
8 Yvon Loussouam, Pierre Bourel, Droit International Prive, Precis, Paris, 1980, p.66
14
Metoda normelor de aplicare imediată reprezintă un aspect
particular al metodei conflictuale, având un caracter prealabil aplicării
normei conflictuale. în comparaţie cu metoda conflictualistă, utilizarea
acestei metode prezintă particularităţi specifice9:
• Legile de aplicare imediată au o importanţă deosebită, excluzând
aplicarea legilor străine şi, totodată, înlăturând aplicarea metodei
conflictualiste, care presupune o opţiune între legea forului şi legea
străină.
• Legile de aplicare imediată se aplică datorită importanţei acestora
şi a caracterului imperativ pe care le prezintă, adică se pleacă de la
aceste legi pentru a se vedea dacă se aplică sau nu situaţiei juridice
respective, iar metoda conflictualistă are drept punct de plecare situaţia
juridică pentru a se vedea care lege va fi aplicată în funcţie de punctul
de legătură.
• Legile de aplicare imediată au caracter unilateral, în timp ce
normele conflictuale au caracter bilateral.
Având în vedere că metoda legilor de aplicare imediată constituie
un aspect particular al metodei conflictualiste, pornindu-se de la ideea
că aplicarea acestora presupune o legătură între situaţia juridică sau
raportul juridic şi legea forului, ne aflăm în prezenţa unui punct de
legătură, de exemplu, domiciliul persoanei fizice, localizat în ţara
forului. Sub acest aspect, este necesară precizarea că în lipsa unei
asemenea legături, legile de aplicare imediată devin inaplicabile.
Specificul legăturii între situaţia juridică şi legea forului privind
legile de aplicare imediată este următorul10:
- utilizarea, cu precădere, a punctelor de legătură cu caracter
teritorial (reşedinţa, situarea bunului, locul încheierii actului), pentru că
punctele de legătură cu caracter personal (de exemplu, cetăţenia) se
folosesc mai rar.
- punctele de legătură se referă cu precădere la noţiuni de fapt şi nu
la noţiuni juridice, de exemplu, folosindu-se noţiunea de reşedinţă mai
frecvent decât noţiunea de domiciliu pentru folosirea legilor de aplicare
imediată asupra mai multor fapte intervenite pe teritoriul respectiv.
- pentru aplicarea cât mai frecventă a legilor de aplicare imediată
sunt utilizate mai multe puncte de legătură.
în concluzie, menţionăm că normele de aplicare imediată sunt
asemănătoare cu normele conflictuale, avându-se în vedere că ambele
9 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.28-29

10 Yvon Loussouam, Pierre Bourel, op.cit., p.162
au un punct de legătură cu ţara forului, însă, normele conflictuale
determină numai competenţa unui sistem de drept, iar normele de
aplicare imediată soluţionează nemijlocit raportul juridic cu element de
extraneitate. Astfel, comparativ cu normele conflictuale propriu-zise,
normele de aplicare imediată sunt considerate norme conflictuale
speciale şi excepţionale11.
4. METODA P R O P E R L A W
Metoda proper law este o variantă a metodei conflictualiste, care

presupune că pentru fiecare situaţie juridică trebuie determinată legea
aplicabilă în raport de totalitatea împrejurărilor de fapt. Astfel, legea
aplicabilă poate fi diferită de la o cauză la alta privind aceeaşi materie,
de exemplu, răspunderea pentru cauzarea de prejudicii, dacă prezintă
particularităţi diferite.
Metoda proper law a fost elaborată pentru prima dată în dreptul
common law (ulterior fiind extinsă şi în alte sisteme de drept),
porninduse de la ideea că în majoritatea cazurilor de răspundere
delictuală metoda conflictualistă nu oferă rezultate satisfăcătoare. La
elaborarea acestei metode s-a avut în vedere sistemul de determinare
a legii contractului ( the proper law of the contract) în common law ,
apreciindu-se că această metodă proper law of the contract este o
apliare a principiului autonomiei de voinţă a părţilor în dreptul
internaţional privat12.
Spre deosebire de metoda conflictualistă, care presupune
aplicarea unor reguli generale tuturor cauzelor de acelaşi fel, metoda
proper law constă în determinarea legii de la o speţă la alta, chiar dacă
acestea se referă la aceeaşi materie, deoarece trebuie să se ţină cont
de particularităţile fiecăreia. Din acest motiv, rolul judecătorului în
această metodă este foarte important, pentru că acesta va determina
legea aplicabilă nu în temeiul unei reguli generale, ci în raport cu
punctele de legătură ale speţei, astfel încât legea determinată să fie
cea mai potrivită pentru acea speţă.
Din cele menţionate, rezultă că în această metodă, uneori, se
aplică o lege, alteori alta. în sistemul de drept al R.Moldova nu există o
astfel de reglementare.
11 loan Macovei, Drept Internaţional Privat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.13
12 R.H.Graveson, Conflict of Laws, Private International Law, London, 1974, p.401-405
în susţinerea acestei teorii au fost propuse unele idei după care să
se conducă judecătorul la determinarea legii aplicabile13:
• Gruparea şi aprecierea punctelor de legătură pentru determinarea
legii aplicabile, indicate de cele mai puternice puncte de legătură;
• Examinarea conţinutului legilor în conflict în vederea determinării
scopului acestora, aplicându-se legea care are cel mai mare interes în
reglementarea raportului juridic respectiv;
• Aplicarea aceleia din legile aflate în conflict care îi este favorabilă
părţii ce urmează să fie protejată, exprimându-se în acest fel ideea de
justiţie concepută de judecător.
Totodată, metoda properlaw prezintă următoarele inconveniente:
v Soluţia nu poate fi cunoscută înainte ca instanţa judecătorească să
se pronunţe şi să determine legea aplicabilă.
v< Legea aplicabilă se determină prin compararea conţinutului legilor
în conflict, în timp ce, potrivit metodei conflictualiste obişnuite,
determinarea legii competente de norma conflictuală se face înainte de
a se cunoaşte conţinutul acestor legi.
S ecţiunea a IV-a
IZ V O A R E L E D R E P T U L U I IN T E R N A Tf IO N A L P R IV A T
Izvoarele dreptului internaţional privat se clasifică în interne şi

internaţionale.
în ceeea ce priveşte izvoarele interne, acestea îşi făsesc explicaţia
prin faptul că obiectul dreptului internaţional privat îl constituie
raporturile juridice cu element de extraneitate, care se stabilesc între
persoane fizice şi juridice şi nu între state în calitate de subiecte de
drept ce acţionează jure imperii. Astfel, statul reglementează acţiunile
la care participă persoanele fizice şi persoanele juridice care-i aparţin.
Referitor la izvoarele internaţionale, ar fi de menţionat că în
reglementarea raporturilor cu element de extraneitate, adeseori, sunt
interesate subiecte de drept, aparţinând mai multor state şi implicit
statele respective. Astfel, din acest punct de vedere, mijlocul cel mai
util pentru elaborarea normelor de drept internaţional privat este
acordul dintre diferite state.
13 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, Tratat de Drept Internaţional Privat, Ed.Universul Juridic,
Bucureşti, 2008, p.32
1. IZVOARELE INTERNE DE DREPT
INTERNATIONAL
» PRIVAT
Principalele izvoare interne ale dreptului internaţional privat sunt

actele normative. în funcţie de conţinut, acestea se clasifică în două
categorii: izvoare specifice şi izvoare nespecifice ale dreptului
1.1. Izvoarele specifice ale dreptului

internaţional privat
Izvoarele specifice conţin, în marea majoritate, norme conflictuale

sau materiale, destinate reglementării raporturilor juridice de drept
Cel mai important izvor specific al acestei ramuri de drept, care
conţine norme conflictuale în diferite sisteme de drept, îl constituie legile
cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat14.
în dreptul R.Moldova nu există un izvor specific de drept
internaţional privat care ar conţine norme conflictuale, având în vedere
inexistenţa unei legi organice care ar cuprinde o reglementare de an
samblu a tuturor raporturilor de drept internaţional privat. Menţionăm,
însă, existenţa unui izvor specific de drept internaţional privat care
conţine norme materiale în una din materiile care configurează
domeniul dreptului internaţional privat, fiind vorba de condiţia juridică a
străinului, reglementată de Legea nr.200 din 16.07.2010 privind
regimul străinilor în R.Moldova15.
1.2. Izvoarele nespecifice ale dreptului

Izvoarele nespecifice sunt actele normative care interesează, în

primul rând, alte ramuri de drept, dar care conţin şi norme (conflictuale
sau materiale) de drept internaţional privat.
în dreptul internaţional privat al R.Moldova predomină izvoarele
nespecifice, având în vedere că deocamdată nu există o lege de drept
14 De exemplu, în Turcia - Legea cu privire la dreptul internaţional privat şi procesul civil

internaţional (1982), în Austria - Legea federală cu privire la dreptul internaţional privat (1978), în
Polonia - Legea cu privire la dreptul internaţional privat (1965), în Elveţia - Legea federală cu
privire la dreptul internaţional privat (1987).
15 Monitorul Oficial nr.179-181 din 24.09.2010
internaţional privat, care ar cuprinde o reglementare de ansamblu a
raporturilor de drept privat cu element de extraneitate.
în continuare vom face referire la cele mai importante acte
normative care se încadrează în categoria izvoarelor nespecifice ale
dreptului internaţional privat, distingându-le (în mod relativ) după cum
conţin norme conflictuale sau materiale de drept internaţional privat.
Astfel, principalele izvoare nespecifice care cuprind norme
conflictuale sunt:
• Codul civil - Cartea a Cincea „Drept International Privat” - adoptat
prin legea nr.1107-XV din 6.06.200216.
• Codul familiei - Titlul VI „Reglementarea relaţiilor familiale cu
elemente de extraneitate” - adoptat prin legea nr.1316-XIV din
26.10.200017.
Cel mai important izvor nespecific care conţine norme materiale de
drept internaţional privat este
• Codul de procedură civilă - Titlul IV „Procedura în procesele cu
element de extraneitate” - adoptat prin legea nr.225-XV din
30.05.200318.
Din categoria izvoarelor nespecifice de drept internaţional privat
care cuprind norme conflictuale sau materiale, într-un număr mai redus
decât cele principale, menţionăm următoarele:
• Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29.07.199419.
• Legea nr.100-XV din 26.04.2001 privind actele de stare civilă20.
• Legea nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în R.Moldova21.
• Legea nr.1286-XV din 25.07.2002 cu privire la statutul refugiaţilor22.
• Legea cetăţeniei nr.1024-XIV din 2.06.200023.
• Legea vânzării de mărfuri nr.134-Xlil din 3.06.199424.
• Legea nr.81 din 18.03.2004 cu privire la investiţiile străine în
activitatea de întreprinzător25.
• Legea nr.59-XVI din 28.04.2005 cu privire la leasing26.
• Legea nr.24-XVI din 22.02.2008 cu privire la arbitrajul comercial
internaţional27.
16 Monitorul Oficial nr.82-86, 2002

19 Monitorul Oficial nr. 1, 1994
24 Monitorul Oficial nr.17, 1994
1.3. Practica judiciară şi arbitrală
Practica judiciară şi arbitrală nu este izvor de drept în Republica

Moldova, însă, aceasta nu înseamnă negarea rolului creator al acestei
practici care contribuie prin diferite forme la perfecţionarea dreptului
fără a fi, totuşi, izvor de drept.
Astfel, neavând valoare de precedent şi nefiind obligatorie din
punct de vedere juridic, practica judiciară prezintă importanţă în ceea
ce priveşte interpretarea normelor de drept internaţional privat şi
acoperirea lacunelor existente în cuprinsul acestor norme.
Privitor la importanţa juridică a practicii arbitrale, ar fi de menţionat
că pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova
funcţionează Curtea de Arbitraj Internaţional care soluţionează diverse
litigii în relaţiile comerciale internaţionale28.
Curtea de Arbitraj interpretează dispoziţiile cuprinse în legislaţia
R.Moldova, care reglementează relaţiile economice externe la care
participă persoane fizice sau juridice din R.Moldova, precum şi
persoane fizice şi juridice străine. Din acest punct de vedere practica
Curţii de Arbitraj contribuie la interpretarea şi cunoaşterea normelor
conflictuale ale R.Moldova în domeniul acestor relaţii.
1.4. Situaţia lacunelor în dreptul

Practica în domeniu confirmă că oricât de completă ar fi o

legislaţie, existenţa lacunelor este inevitabilă. Existenţa acestor lacune
(goluri în legislaţie), nu poate fi un motiv pentru refuzul de a judeca un
litigiu ajuns în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj.
Lacunele existente în legislaţie vor fi completate prin analogia legii
sau analogia dreptului.
Astfel, potrivit art.5 alin.(1) din Codul civil, în cazul nereglementării
prin lege ori prin acordul părţilor şi lipsei de uzanţe, raporturilor
prevăzute la art.2 li se aplică, dacă aceasta nu contravine esenţei lor,
norma legislaţiei civile care reglementează raporturi similare (analogia
legii). în continuare, alin.(2) al aceluiaşi articol stabileşte că dacă
aplicarea analogiei legii este imposibilă, drepturile şi obligaţiile părţilor
se determină în funcţie de principiile generale şi de sensul legislaţiei
civile (analogia dreptului).
28 A se vedea Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi

Industrie a Republicii Moldova din 13.07.2001. Monitorul Oficial nr.131-132, 2001
Totodată, nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care
limitează drepturile civile sau care stabilesc răspunderea civilă, aşa
cum prevede alin.(3).
Potrivit alineatului ultim, instanţa de judecată nu este în drept să
refuze înfăptuirea justiţiei în cazurile civile pe motiv că norma juridică
lipseşte sau că aceasta este neclară.
1.5. Doctrina
Doctrina (ştiinţa dreptului) cuprinde analizele, investigaţiile,

interpretările pe care specialiştii în drept le dau fenomenului juridic2^.
Jurisprudenţa şi doctrina sunt considerate ca izvoare indirecte ale
dreptului, întrucât ele nu acţionează direct asupra reglementării
raporturilor juridice, ci au o influenţă indirectă asupra acestora, prin
intermediul normelor cuprinse în actele normative care receptează
mesajele transmise de ele30.
Doctrina cercetează mai mult spiritul legii decât textul acesteia,
pentru că ea se sprijină nu numai pe lege, dar şi pe jurisprudenţă.
Astfel, opiniile doctrinare nu sunt obligatorii şi nu se impun instanţelor
judecătoreşti şi arbitrale.
Totuşi, doctrina are autoritate intelectuală, exercitându-şi
argumentat şi convingător influenţa asupra legiuitorului, prin
propunerile de lege ferenda, pe care le face ca urmare a unei analize
critice a legislaţiei. Aceste propuneri pot fi însuşite de legislativ şi
transpuse în noile acte normative31.
Doctrina juridică exercită o influenţă considerabilă şi asupra
judecătorilor, care recurgând la autoritatea teoreticienilor în materie îşi
fundamentează motivarea soluţiilor.
în această ordine de idei, menţionăm că alături de interpretarea
oficială a actelor normative, există şi interpretarea neoficială,
facultativă şi doctrinară. Caracteristic pentru aceasta este faptul că nu
este obligatorie, ea impunându-se prin puterea de convingere a
argumentelor pe care se sprijină.
Astfel, interpretarea doctrinală promovată în monografii, tratate,
cursuri, articole ştiinţifice, are o pondere considerabilă, ea fiind
realizată de către oameni de ştiinţă care sunt presupuşi a studia în
mod complex şi profund problemele cu care se confruntă. în condiţiile
actuale, doctrina juridică a încetat practic să mai fie un izvor de drept,
29 Pentru detalii a se vedea Academia Română, Institutul de Lingvistică „lorgu Iordan”, Dicţionar
Explicativ al Limbii Române, Univers Enciclopedic, Bucureşti, Ediţia a ll-a, 1988, p.313
30 C.Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, AI.Băicoianu, Tratat de Drept Civil, vol.l, Editura AII,
31 Carmen Popa, Teoria Generală a Dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.164-166
cu toate că de-a lungul secolelor şi-a adus contribuţia la unificarea,
dezvoltarea şi adoptarea dreptului32.
în concluzie, constatăm că deşi doctrina are un rol foarte important
în cunoaşterea fenomenului juridic şi a raporturilor supuse
reglementării juridice, în interpretarea şi aplicarea corectă a legii, în
dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului, aceasta nu poate fi considerată
a fi un izvor de drept.
1.6. Neaplicarea izvoarelor interne
în practică pot apărea situaţii, când un tratat sau o convenţie

internaţională la care participă Republica Moldova să cuprindă o
reglementare diferită de cea prevăzută în legea internă, adică un
conflict între legea internă şi tratatul sau convenţia internaţională. Un
atare conflict va fi soluţionat, în lipsa unor dispoziţii exprese, potrivit
principiilor privind conflictul între legile interne, ţinându-se cont,
totodată, de interesele colaborării internaţionale.
Această soluţie se întemeiază nu pe superioritatea tratatului
internaţional asupra legii interne, ci pe principiul strictei respectări de
către Republica Moldova a acordurilor internaţionale încheiate.
în acest sens, art.8 alin.(1) din Constituţie stabileşte că Republica
Moldova se obligă să respecte Carta ONU şi tratatele la care este
parte, să-şi bazeze relaţiile cu alte state pe principiile şi normele
unanim recunoscute de dreptul internaţional.
în conformitate cu art.27 din Convenţia de la Viena din 1969 cu
privire la dreptul tratatelor33, statele nu pot invoca legislaţia internă spre
a justifica neexecutarea unui tratat.
în această ordine de idei, prezintă importanţă precizarea că
practica statelor este diferită în ceea ce priveşte soluţionarea
conflictului între tratat şi legea internă.
Astfel, în sistemul englez se acordă prioritate legilor şi
precedentelor judiciare interne, indiferent de succesiunea în timp a
tratatelor şi legilor interne. în sistemul german şi austriac, tratatele sunt
asimilate cu legile interne, acordându-se prioritate celui mai recent, pe
când în sistemul francez şi olandez se acordă prioritate tratatului34.
32 Gh.Avomic, Elena Aramă, Boris Negru, Ruslan Costaş, Teoria Generală a Dreptului, Editura
Cartier Juridic, Chişinău, 2004, p.282-283
33 Convenţie ratificată de R.Moldova la 4.08.1992, în vigoare din 25.02.1993
34 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, Drept International Privat, Editura Actami, Bucureşti, 2002,
p.63
în dreptul Republicii Moldova, în caz de concurs în aplicare între
izvoarele interne şi cele internaţionale, se va acorda prioritate tratatelor
internaţionale.
Această idee rezultă în mod explicit din prevederea art.1586 din
Codul civil, potrivit căreia dispoziţiile Cărţii a Cincea sunt aplicabile în
cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel35.
2. IZVOARELE INTERNATIONALE ALE DREPTULUI

INTERNATIONAL
» PRIVAT
Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat sunt

tratatul, convenţia sau acordul internaţional36, cutuma internaţională şi
uzanţele comerciale internaţionale, acestea din urmă prezentând unele
particularităţi asupra cărora ne vom referi pe parcurs.
Pentru Republica Moldova convenţia internaţională la care este
parte constituie izvor de drept internaţional privat.
Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, convenţiile
internaţionale se clasifică, după conţinutul lor, în două categorii, şi
anume cele care conţin norme conflictuale şi respectiv, norme
materiale uniforme. Acestea reglementează anumite materii ale
dreptului internaţional privat, îmbinând imperativele colaborării dintre
state cu respectarea principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional.
în etapa actuală, izvoarele internaţionale de drept internaţional
privat nu sunt comune tuturor statelor. Pe lângă convenţiile
multilaterale, statele utilizează frecvent pentru reglementarea relaţiilor
dintre ele şi convenţiile bilaterale. Reglementările prevăzute în
convenţiile internaţionale nu acoperă tot spectrul, ci numai unele
domenii ale dreptului internaţional privat.
în ceea ce priveşte problemele conflictuale nereglementate prin
convenţii internaţionale se va recurge la principiile generale ale
dreptului conflictual intern37.
35 Considerăm că dispoziţia art.1586 din Codul civil este incompletă, deoarece se crează
impresia că toate tratatele internaţionale au prioritate faţă de reglementările Cărţii a Cincea, chiar
şi cele la care R.Moldova nu este parte. în acest context, propunerea de lege ferenda care se
impune ar fi următoarea: „Dispoziţiile Cărţii a Cincea sunt aplicabile în situaţiile în care
convenţiile internaţionale la care R.Moldova este parte nu stabilesc o altă reglementare”
36 Pentru asigurarea unităţii terminologice, în continuare va fi utilizat termenul general de
convenţie internaţională
37 Yvon Loussouam, Pierre Bourel, Droit International Prive, Dalloz, Paris, 1999, p. 19
2.1. Convenţii
»
internaţionale
1
care conţin
i
norme
de drept conflictual uniform
în ultima perioadă comunitatea internaţională a pus în evidenţă

problema referitoare la unificarea dreptului conflictual şi material
privind relaţiile private. în acest context, se impune precizarea că
actualmente nu există un drept internaţional privat unanim recunoscut
de toate statele care participă la circuitul de persoane şi valori pe plan
internaţional. La moment se poate vorbi numai despre norme unanim
admise de dreptul internaţional public.
Din categoria convenţiilor prin care se instituie norme de drept
conflictual uniform, menţionăm următoarele:
• Convenţia cu privire la legea aplicabilă contractelor de vânzare
inetrnaţională de mărfuri (Haga, 1986)38;
• Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma,
1980)39;
• Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri (Viena, 1980)40;
• Tratat între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică
în materie civilă şi penală (Chişinău, 1996)41;
• Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii
Italiene privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor
(Roma, 1997)42;
• Tratat între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la
asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi
penală (Moskova,1993)43;
• Tratat între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică
şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală (Kiev, 1993)44.
în ceea ce priveşte această categorie de izvoare internaţionale
care conţin norme conflictuale, ar fi de menţionat că este mai redusă
decât cea care conţine norme materiale uniforme.
38 Ratificată de R.Moldova la 26.09.1997, nefiind în vigoare pe motivul neratificării acesteia de

către 5 state semnatare
39 Convenţie la care R.Moldova nu este parte
40 Ratificată de R.Moldova la 12.05.1994, în vigoare din 3.11.1993
42 în vigoare din 26.08.2001
44 Ratificat de R.Moldova la 4.11.1994
2.2. Convenţii
i
internaţionale
i
care conţin
i
norme materiale uniforme
în cadrul internaţional Republica Moldova este parte la numeroase

convenţii internaţionale care interesează dreptul internaţional privat.
Aceste convenţii reglementează instituţiile juridice care formează
domeniul specific al dreptului internaţional privat, şi anume condiţia
juridică a străinilor şi conflictele de jurisdicţii.
Din această categorie a convenţiilor prin care se instituie norme de
drept material uniform, menţionăm următoarele:
• Convenţia privind procedura civilă (Haga, 1954)45;
• Convenţia cu privire la drepturile copilului (New York, 1989)46;
• Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în
afara căsătoriei (Strasbourg, 1975)47;
• Convenţia asupra protectiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale (Haga, 1993)4â;
• Convenţia privind statutul refugiaţilor (Geneva, 1951) şi Protocolul
privind statutul refugiaţilor (New York, 1967)49;
• Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine (New York, 1958)50;
• Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional
(Geneva, 1961)51.
2.3. Uzanţele
i comerciale internaţionale
>
Uzanţele comerciale prezintă interes pe planul dreptului

internaţional privat, în măsura în care completează şi interpretează
normele juridice ale acestei materii.
în cadrul relaţiilor comerciale internaţionale, uzanţele comersiale
ocupă un loc important, acestea fiind diferite de la un sistem de drept la
altul. Uzanţele comerciale sunt practici sau reguli observate de parteneri
în raporturile lor economice, însemnând o anumită conduită a părţilor
care nu se naşte dintr-un act sau operaţiune economică izolată, ci este
rezultatul unei atitudini exprimate expres ori tacit, constant şi ca ceva
45 R.Moldova a aderat la această convenţie prin Legea nr.1136-XII din 4.08.1992

46 R.Moldova a aderat la această convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din
12.12.1990
47 R.Moldova a aderat la această convenţie prin Legea nr.722-XV din 7.12.2001
48 R.Moldova a aderat la aceată convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.1468-XIV din
29.01.1998
49 R.Moldova a aderat la acestea prin Legea nr.677-XV din 23.11.2001
50 Ratificată de R.Moldova la 10.07.1998, în vigoare din 17.12.1998
51 Ratificată de R.Moldova la 29.09.1997, Monitorul Oficial nr.67-68, 1997
obişnuit o anumită perioadă de timp, cu caracter general sau numai într-
un sector de activitate. Astfel, uzanţele comerciale implică ideea de
continuitate, constanţă, uniformitate a unei conduite ori reguli, deci
aplicarea repetată, ceea ce presupune o perioadă anume de timp52.
Comportarea partenerilor în relaţiile lor economice în intervalul
unei anumite perioade de timp, devine o uzanţă comercială, cu
caracter general sau mai puţin general, în raport de numărul
partenerilor şi domeniul de activitate în care se aplică.
în acest sens, art.4 din Codul civil al R.Moldova prevede că uzanţa
reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită în legislaţie,
este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade
îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile, totodată,
apreciindu-se că uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii,
ordinii publice şi bunelor moravuri.
Uzanţele comerciale prezintă câteva particularităţi esenţiale53:
a) uzanţele comerciale reglementează relaţiile dintre parteneri în
număr nedeterminat şi pe un anumit teritoriu;
b) uzanţele comerciale sunt generale şi impersonale, fiind categorii
juridice ce se apropie de legi, deosebindu-se de acestea prin aceea că
legile sunt expresia autorităţii statului, iar uzanţele reprezintă
manifestarea voinţei unor persoane fizice sau juridice în relaţiile
comerciale;
c) caracterul uzanţelor comerciale de a avea calitatea de izvor de
drept se află în dependenţă de clasificarea acestora în normative şi
convenţionale.
Uzanţele comerciale pot fi clasificate potrivit câtorva criterii.
O primă distincţie se referă la uzanţele comerciale interne şi
internaţionale. Astfel, primele se aplică pe teritoriul unui anumit stat, iar
celelalte se aplică în relaţiile economice internaţionale.
Potrivit altui criteriu, uzanţele comerciale pot fi generale, fiind
aplicare tuturor ramurilor economice; speciale, fiind aplicate pentru
anumite ramuri ale comerţului (de exemplu, uzanţele în materia
comerţului cu fructe, cu cereale, cu lemne, etc.); locale, fiind aplicate
numai pe o anumită zonă geografică (de exemplu, o regiune, o
anumită piaţă comercială, un port).
Dar, cea mai importantă clasificare a uzanţelor comerciale se face
potrivit criteriului forţei juridice a acestora. în funcţie de acest criteriu,
uzanţele pot fi normative (legale) şi convenţionale (interpretative).
52 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.65

53 A se vedea: Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul Comerţului internaţional, vol.l, Editura Actami,
Bucureşti, 1995, p.127-128, Valeriu Babără, Drept Internaţional Privat, Tipografia Centrală,
Chişinău, 2002, p.25
Uzanţele normative, pe lângă particularităţile generale, mai cuprind
şi un element de natură subiectivă, constituind o condiţie specifică ca
acestea să aibă un caracter de izvor de drept, adică să se aplice cu
titlu de normă juridică. Elementul subiectiv constă în convingerea celor
care aplică uzanţa că ea trebuie respectată ca o obligaţie juridică
(■opinio juris sive necessitatis ), deoarece, în caz contrar, ea poate fi
impusă prin aplicarea de sancţiuni juridice, deci prin mijloacele
coercitive prin care poate fi impusă şi o lege.
Existenţa acestui sentiment general de obligativitate juridică este o
condiţie necesară dar nu şi suficientă ca o uzanţă să dobândească
caracter de normă juridică. Este necesar în plus ca sistemul de drept
care constituie lex causae să recunoască forţa normativă acestor
uzanţe, fie în mod global54, fie special, în sensul că o lege recunoaşte
această forţă uzanţelor, cu condiţia ca ele să nu fie contrare legii,
ordinii publice şi bunelor moravuri5^. Având caracter de izvor de drept,
uzanţele normative determină drepturile şi obligaţiile părţilor, întocmai
ca şi legea. Rolul lor juridic este, fie de a reglementa raporturi de drept,
încă neprevăzute de lege (consuetudo praeter legem), fie de a
interpreta sau completa dispoziţiile legii (secundum legem).
în sistemele de drept care cunosc uzanţele normative se admite, în
general, că acestea au o forţă juridică similară unei legi supletive
(facultative). Această clasificare atrage după sine anumite consecinţe
juridice pe planul raportului dintre uzanţele normative şi contractul
părţilor. Astfel, dat fiind faptul că izvorul autorităţii lor nu îl constituie
voinţa părţilor (aşa cum vom vedea că se întâmplă în cazul uzanţelor
convenţionale), uzanţele la care ne referim se impun părţilor
contractante, chiar dacă nu au fost acceptate (expres sau tacit) de
acestea şi chiar dacă părţile nu le-au recunoscut. Părţile pot însă să
înlăture aplicarea uzanţelor normative, fie prin voinţa lor expresă, fie
numai tacit, prin faptul că prevăd în contract clauze care sunt contrare
uzanţelor.
Având caracter de lege, uzanţele normative constituie un element
de drept, ceea ce atrage consecinţe pe planul sarcinii probei, în sensul
că, în principiu, ele se invocă din oficiu de către judecător sau arbitru şi
se prezumă a fi cunoscute de către acestea56.
Uzanţele convenţionale care au aceleaşi particularităţi generale, nu
constituie un izvor de drept, puterea juridică a acestora reducându-se
la clauza contractuală în temeiul acordului de voinţă a părţilor. Rolul
54 De exemplu, aşa se întâmplă în dreptul italian, unde art.1 din Codul civil menţionează uzanţele
printre izvoarele de drept
Aşa cum prevede, de exemplu, art.4 din Codul civil al R.Moldova
56 Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.131
uzanţelor convenţionale este, în primul rând, ca şi în cazul uzanţelor
normative, acela de a determina, într-o manieră specifică, drepturile şi
obligaţiile părţilor. Având forţa juridică a unei clauze contractuale,
uzanţele convenţionale nu pot contraveni normelor imperative ale legii
aplicabile contractului (lex contractus).
Totodată, trebuie deosebite uzanţele comerciale de obişnuinţele
care se stabilesc între doi parteneri. Caracterul colectiv deosebeşte
uzanţele comerciale de obişnuinţele stabilite între părţile contractante
(aşa numitele „uzanţe ale părţilor”), acestea din urmă formându-se
între doi sau un număr redus şi determinat de parteneri comerciali,
atunci când ca urmare a încheierii între ei a unor contracte pe termen
lung, apare o anumită categorie de acte juridice şi fapte materiale care,
fără a mai fi exprimate expres, sunt subânţelese în operaţiunile
respective57.
O prevedere cu privire la obişnuinţele stabilite între părţi există în
Convenţiâ Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri (Viena, 1980), care în art.9 alin.(1) precizează
că părţile sunt legate prin uzanţele la care au consimţit şi de
obişnuinţele care s-au stabilit între ele.
în ceea ce priveşte importanţa uzanţelor, trebuie să menţionăm că
aplicarea acestora în relaţiile economice internaţionale se pot realiza în
situaţii variate. De exemplu, potrivit principiului lex voluntatis, părţile
unui contract de comerţ exterior au posibilitatea de a alege legea
aplicabilă contractului lor (lex causae). în această situaţie, uzanţele
comerciale se vor aplica în măsura prevăzută de legea contractului.
Astfel, dacă legea contractului prevede că o anumită uzanţă are
caracter de izvor de drept, aceasta se aplică în asemenea calitate. Tot
în aceeaşi manieră, uzanţele comerciale se vor aplica cu interpretarea
care există în legea contractului şi poate să difere de înţelesul acelei
uzanţe existente în alt sistem de drept. Dacă legea contractului
prevede aplicarea uzanţelor comerciale cu alt titlu decât cel de izvor de
drept, aceste se vor aplica în mod corespunzător. Din cele menţionate,
rezultă că uzanţele comerciale se aplică, în situaţia pe care o avem în
57 în Codul comercial uniform al S.U.A, există o definiţie a uzanţelor părţilor şi o precizare privind
rolul juridic al acestora. Astfel, art.1-205 (1) precizează că prin „uzanţă a părţilor” (denumită
„course of dealing”) se înţelege „o serie de activităţi între părţi, anterioare unei tranzacţii, care pot
fi considerate în mod rezonabil ca stabilind între eie o bază comună de interpretare a expresiilor
şi actelor lor”. Faptul că aceste uzanţe ale părţilor sunt aplicabile, în concepţia codului, nu numai
în faza anterioară încheierii contractului, la care se referă articolul' precedent, ci şi ulterior, în
perioada executării acestuia, rezultă din prevederile art.2-208 (2). Acest articol se ocupă de
interpretarea corelativă a uzanţelor părţilor şi modalităţilor de executare stabilite de părţi,
dispunând că în măsura în care se pot stabili, în mod rezonabil, compatibilitatea dintre ele,
modalităţile de executare se vor aplica cu prioritate
vedere, în temeiul legii contractului şi în măsura şi cu titlul prevăzute
de această lege.
Pe planul dreptului internaţional privat al Republicii Moldova este
relevantă dispoziţia art. 1610 alin.(6) din Codul civil care prevede că
dacă în contract sunt utilizaţi termeni comerciali acceptaţi în circuitul
internaţional, se consideră, în lipsa altor indicaţii în contract, că părţile
au stabilit utilizarea în privinţa lor a cutumelor şi uzanţelor circuitului de
afaceri corespunzătoare termenilor comerciali respectivi.
Sistemele de drept recunosc părţilor unui contract de comerţ
exterior posibilitatea de a stipula orice clauză la care convin dacă nu
contravin normelor imperative. în această situaţie este vorba de
principiul libertăţii contractuale, potrivit căruia părţile pot prevedea
aplicarea uzanţelor comerciale în raporturile lor de comerţ exterior,
care devin în acest fel clauze ale contractului încheiat58. Astfel, în
contractele importante părţile stabilesc în detaliu drepturile şi obligaţiile
lor, clauzele contractuale fiind suficiente pentru soluţionarea unor
eventuale probleme care pot apărea în legătură cu executarea
contractelor. Prin repetarea lor, aceste contracte au un veritabil rol de
uzanţe comerciale în comerţul internaţional. în anumite cazuri practica
în comerţul internaţional a înlocuit, în considerarea propriilor ei
necesităţi, şi unele dispoziţii imperative ale legislaţiilor naţionale, dar şi
în aceste situaţii uzanţele comerciale există numai în măsura în care
sunt acceptate de sistemele de drept naţionale.
Sub acest aspect, părţile contractante pot să înlăture aplicarea
uzanţelor comerciale, fie printr-o clauza expresă în acest sens, fie
prevăzând o reglementare a raportului lor juridic diferită de aceea care
rezultă din asemenea uzanţe.
în acest context, este necesară precizarea că încheierea unor
contracte în afara uzanţelor comerciale nu înseamnă nici într-un caz,
abolirea acestora. Dar, totodată, dacă se încheie numeroase contracte
într-un domeniu al comerţului internaţional prin înlăturarea unei uzanţe,
astfel încât aplicarea acesteia devine o adevărată excepţie, se poate
considera că acea uzanţă a fost abolită, fiind înlocuită cu alta59.
La soluţionarea litigiilor prin intermediul arbitrajului, de asemenea,
se ţine seama de clauzele contractuale, de normele dreptului material
aplicabil şi de uzanţele comerciale. Astfel, aplicarea uzanţelor
In acest sens, cu referire la dreptul R.Moldova, este art.1610 alin.(2) şi (3) din Codul civil, care
l»uvede că părţile contractului pot stabili legea aplicabilă atât întregului contract, cât şi unor
iinumite părţi a acestuia, iar determinarea legii aplicabile trebuie să fie expresă sau să rezulte din
conţinutul contractului ori din alte împrejurări
loan Macovei, Instituţii în dreptul comerţului internaţional, Editura Junimea, laşi, 1987, p.53
comerciale pot interveni în două situaţii şi pe două temeiuri juridice
diferite60:
a) Dreptul material aplicabil, desemnat de către părţi sau în lipsa
acestei alegeri determinat de organul arbitrai, poate prevedea
aplicarea uzanţelor comerciale şi temeiul aplicării acestora;
b) Organul arbitrai se va conduce în soluţionarea litigiului după
clauzele contractuale, ţinând seama de uzanţele comerciale. în
această situaţie dispoziţia legală se aplică în calitate de lex fori, în
conformitate cu care uzanţele sunt luate în considerare împreună cu
clauzele contractului, de unde ar urma că aceste uzanţe se aplică, în
lipsa unei clauze exprese a părţilor, cu titlu de clauză convenţională,
subânţeleasă, tacită, cu consecinţele care rezultă de aici.
în această ordine de idei, trebuie remarcat că şi unele convenţii
internaţionale prevăd aplicarea uzanţelor comerciale ori cuprind o
reglementare care ţine de practica constantă în comerţul internaţional.
Astfel, Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional
(Geneva, 1961) prevede în art.VII că părţile contractante pot să
determine dreptul aplicabil fondului litigiului; în lipsa unei asemenea
desemnări, arbitrii vor aplica legea indicată de norma conflictuală pe
care ei o vor considera corespunzătoare în speţă, dar în ambele situaţii
arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele
comerciale.
2.4. Cutuma internaţională
Cutuma este o regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale

şi respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o normă
considerată obligatorie. Cutuma presupune întrunirea a două
elemente: obiectiv (faptic) şi subiectiv (psihologic).
Elementul obiectiv constă în conduita aplicată un timp îndelungat
ca o deprindere (longa,inveterata, consuetudo).
Elementul subiectiv constă în convingerea că o anumită conduită
este obligatorie şi, totodată, având putere juridică (în acest sens,
cutuma este un izvor de drept).
Uzanţele comerciale presupun existenţa numai a elementului
obiectiv, nu şi a celui subiectiv. Părţile acceptă aplicarea uzanţelor
având convingerea că nu este vorba de o normă juridică, ci de o
anumită practică (comportare), care corespunde domeniului respectiv
de activitate. în această situaţie, uzanţele internaţionale se aplică în

calitate de clauze convenţionale exprese sau tacite. în acest fel,
uzanţele comerciale pot deroga numai de la normele juridice supletive,
dar nu şi de cele imperative.
Cutumele, la fel ca şi uzanţele comerciale, pot fi interne şi
internaţionale. în dreptul intern, rolul cutumei diferă de la un sistem de
drept la altul. De exemplu, în sistemul de drept englez, cutuma
constituie izvor de drept într-o măsură mai mare decât în alte sisteme.
Din acest motiv, dacă într-un anumit raport juridic se aplică dreptul
englez în calitate de lex causae, acesta trebuie aplicat aşa cum este
înţeles şi interpretat în sistemul de drept respectiv.
în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale, ca urmare a
transformărilor care au avut loc în lumea contemporană şi a faptului că
relaţiile complexe dintre state reclamă reglementări care să favorizeze
tendinţele constructive ce le caracterizează, cutuma internaţională
cunoaşte o adevărată revitalizare, căpătând noi sensuri alături de cele
tradiţionale în procesul normativ internaţional61.
Pe planul dreptului internaţional privat al Republicii Moldova,
menţionăm art.1576 alin.(1) din Codul civil care prevede că legea
aplicabilă raporturilor de drept civil cu element de extraneitate se
determină în baza tratatelor internaţionale la care R.Moldova este
parte, prezentului cod, altor legi ale R.Moldova şi cutumelor
internaţionale recunoscute de R.Moldova. O altă reglementare privind
cutuma este cea prevăzută de art. 1610 alin.(6) din Codul civil, la care
am făcut referire în cadrul uzanţelor comerciale intrernaţionale.
Secţiunea a V-a
C O R ELA ŢIA ÎN T R E D R E P TU L IN TE R N A ŢIO N A L P R IV A T
Şl A L T E R A M U R I D E D R E P T
1. DREPT INTERNATIONAL PRIVAT

Şl DREPT CIVIL
Dreptul civil reprezintă o ramură de drept care reglemetează

raporturile patrinoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice
şi/sau juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică62.
61 Ion P.Filipescu, op.cit., p.64

62 Gh.Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Casa de
Editură şi Presă „Şansa", Bucureşri, 1992, p.25
Obiectul dreptului internaţional privat îl constituie raporturile de
drept civil, în sens larg, cu element de extraneitate, cuprinzând atât
raporturile din dreptul civil propriu-zis, cât şi cele din dreptul familiei,
dreptului procesual civil, dreptul muncii, etc., adică toate raporturile de
drept privat intern care conţine un element de extraneitate. în acest
sens, obiectul de reglementare juridică a dreptului internaţional privat
este mai vast decât cel al dreptului civil.
Raporturile reglementate de dreptul civil sunt strict de drept intern,
pe când raporturile de drept internaţional privat conţin întotdeuna un
element de extraneitate, ceea ce face să fie susceptibile de aplicare
mai multe sisteme de drept.
Aşadar, dreptul internaţional privat, fără a se confunda cu dreptul
civil, îl înglobează sub aspectul conţinutului, dar este mai vast,
conţinutul dreptului internaţional privat fiind constituit pe lângă norme
materiale şi de norme conflictuale specifice acestei materii, prin
intermediul cărora se determină legea aplicabilă raportului cu element
de extraneitate.
2. DREPT INTERNATIONAL PRIVAT Şl DREPTUL

COMERŢULUI
» INTERNATIONAL
»
Plecând de la definirea dreptului comerţului internaţional ca fiind

ansamblul regulilor juridice ce reglementează relaţiile comerciale şi de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale realizate de
persoane fizice şi/sau juridice alate pe poziţie de egalitate juridică, ale
căror interese sunt situate în state diferite, vom observa caracterul
strict de comercialitate pe care acesta îl implică, spre deosebire de
dreptul internaţional privat
în doctrină se precizează că obiectul dreptului comerţului
internaţional îl formează acele relaţii juridice care au, în acelaşi timp,
caracter comercial şi caracter internaţional63, în timp ce obiectul
dreptului internaţional privat nu se opreşte doar asupra acestor
raporturi juridice, esenţial fiind elementul de extraneitate. în consecinţă,
obiectul de reglementare juridică al dreptului comerţului internaţional îl
constituie un aspect al dreptului internaţional privat.
Astfel, dacă obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie
raporturile juridice care apar în sfera comerţului şi cooperării
63 A se vedea Lilia Gribincea, Dreptul Comerţului Internaţional, Editura Reclama, Chişinău, 1999,
p.10; loan Macovei, Dreptul Comerţului International, vol.l, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006,
p.6-9
economice internaţionale, dreptul internaţional privat cuprinde toate
raporturile din domeniul dreptului privat cu element de extraneitate.
Datorită specificului comerţului internaţional şi regimului de
reglementare a raporturilor juridice, dreptul comerţului internaţional s-a
desprins, în timp, din dreptul internaţional privat, considerându-se ca o
ramură distinctă, dar care păstrează strânse legături cu acesta din urmă.
3. DREPT INTERNATIONAL PRIVAT Şl DREPTUL

INTERNATIONAL
» PUBLIC
Dreptul internaţional public este o ramură de drept care grupează,

în mod tradiţional, norme juridice care reglementează conduita statelor,
ca subiecte de drept dar şi conduita colectivităţilor şi organismelor
internaţionale care nu sunt state şi nu sunt subordonate nici unui stat64.
Deosebirea esenţială între dreptul internaţional privat şi dreptul
internaţional public se manifestă prin calitatea subiectelor (în dreptul
internaţional public subiecte sunt statele şi organizaţiile internaţionale,
pe când dreptul internaţional privat reglementează raporturile dintre
persoane fizice şi/sau juridice, iar în cazul în care statul participă la
raporturile de drept internaţional privat, acesta acţionează ca subiect
de drept privat, de jure gestionis şi nu ca putere suverană.
O altă distincţie între aceste ramuri de drept constă în
preponderenţa izvoarelor interne în dreptul internaţional privat faţă de
dreptul internaţional public unde predomină convenţiile internaţionale.
Totodată, obiectul dreptului internaţional public este dat de relaţiile
dintre state, iar în dreptul internaţional privat obiectul ţine de raporturi
juridice de drept civil, în sens larg, cu element de extraneitate.
Invocarea ordinii publice în dreptul internaţional privat este un
reflex al puterii suverane de a ocroti propria ordine de stat şi drept,
adică acele norme fundamentale de organizare a statului care ar putea
fi încălcate prin aplicarea legii străine.
în doctrină65 s-a apreciat că dreptul internaţional public reprezintă
pentru dreptul internaţional privat atât sursă (fixează punctele de
plecare şi limitele teritoriale pentru exercitarea funcţiilor statului, de
exemplu, este admis că principiul potrivit căruia cetăţenia persoanei
04 Pentru definiţii ale dreptului internaţional public, a se vedea: Universitatea de Stat din
Moldova, Academia de Administrare Publică de pe lângă Preşedintele R.Moldova, Universitatea
de Studii Europene din Moldova, Drept Internaţional Public, Ediţia a IV-a, Editura „Elena VI”,
85 Fr.Knoepfler, Ph.Schweizer, Precis de droit internaţional prive suisse, Editions Staempfli &CIE
SA, Berna, 1990, p.57
fizice este cârmuită de legea naţională îşi are fundamentul în dreptul
internaţional public cutumiar; de asemenea anumite reguli cuprinse în
convenţii internaţionale au la origine principii de drept internaţional
public pacta sunt sen/anda), cât şi sistem de referinţă (anumite noţiuni
juridice, proprii dreptului internaţional public, influenţează în mod direct
anumite probleme de drept internaţional privat, de exemplu, pentru ca
o lege străină să poată fi aplicată în ţara forului, trebuie să emane de la
o autoritate competentă).
De asemenea, unele norme de drept internaţional privat sunt
cuprinse în convenţii internaţionale, iar dreptul internaţional public este
cel care precizează în ce condiţii un stat este parte a unui tratat
internaţional.

Şl DREPT PENAL
în conformitate cu principiile aplicării legii penale, raportul de drept

penal cu element de extraneitate este supus legii R.Moldova.
Uneori aplicarea legilor penale ale R.Moldova poate fi condiţionată
de aplicarea legilor de drept civil străine în sens larg, care constituie
chestiuni prealabile sau incidentale în raport de obiectul raportului
juridic de bază ce urmează a fi soluţionat.
De exemplu, pentru a fi întrunite condiţiile existenţei bigamiei, se
impune constatarea valabilităţii a două căsătorii, iar dacă una a fost
încheiată potrivit unei legi străine, aceasta va fi luată în considerare de
instanţa din R.Moldova pentru a constata condiţiile prevăzute de legea
penală a R.Moldova.

Şl DREPT ADMINISTRATIV
în practică, dispoziţiile legii străine pot fi luate în considerare pentru

stabilirea regimului unui raport juridic. De exemplu, determinarea
competenţei administrative a unui organ de a oficializa încheierea
căsătoriei în scopul constatării nulităţii acesteia pe motivul necom-
petenţei organului care a înregistrat căsătoria. într-o atare situaţie
competenţa organului care a instrumentat se va determina potrivit legii
administrative străine.
Şl DREPT F’lNANCIAR
în anumite situaţii, problemele conflictuale se pot interfera cu cele

de drept financiar, îndeosebi cu privire la obligaţiile ce revin unei
persoane juridice de naţionalitate străină de a plăti impozite în ţara
forului. Uneori, persoanele juridice străine încearcă să fraudeze legea
normal competentă în scopul de a beneficia de aplicarea unor legi mai
favorabile în materia taxelor şi impozitelor.
CAPITOLUL II
ASPECTE DE NATURĂ CONCEPTUALĂ ÎN MATERIA
DREPTULUI INTERNATIONAL PRIVAT 9
S ecţiunea l-a
P A R T IC U L A R IT Ă Ţ IL E R A P O R T U L U I JU R ID IC CU E L E M E N T
D E E X T R A N E IT A T E
1. NOŢIUNEA RAPORTULUI JURIDIC CU ELEMENT

DE EXTRANEITATE
Raporturile de drept internaţional privat sunt raporturi civile,

comerciale, de muncă, de familie, de procedură civilă cu element de
extraneitate. Astfel, pentru exprimarea obiectului dreptului internaţional
privat, precum şi pentru evitarea unei enumerări a acestor raporturi, în
literatura de specialitate se consideră că dreptul internaţional privat are
ca obiect raporturile civile, în sensul larg al cuvântului.
Materia specifică dreptului internaţional privat îl constituie conflictul
de legi în situaţia când se pune problema determinării domeniului de
aplicare a legii proprii şi a legilor străine, cu care raportul juridic
respectiv prezintă legătură prin elementul de extraneitate. în acest
sens, ar fi de remarcat că conflictele de legi sunt compatibile cu
raporturile juridice de drept internaţional privat. Astfel, conflictele de
legi pot apărea numai în raporturile de drept internaţional privat,
avându-se în vedere că instanţa din R.Moldova poate să aplice o lege
străină. Cu alte cuvinte, competenţa legislativă, adică dreptul aplicabil
de către instanţă, poate să difere de competenţa judecătorească, adică
de naţionalitatea instanţei competente.
Această situaţie se explică prin faptul că, în raporturile juridice de
drept privat, comparativ cu cele de drept public, părţile se află, una faţă
de cealaltă, pe poziţie de egalitate juridică. Or, egalitatea juridică a
părţilor atrage, implicit, egalitatea sistemelor de drept cărora ele
aparţin, iar între sisteme de drept aflate pe picior de egalitate se poate
pune problema care dintre ele se vor aplica raportului juridic în cauză66.
60 Dragoş-Alexandai Sitanj, Drept International Privat, voi.l, Editura Holding reporter, Bucureşti,
1996, p.5
Raporturile juridice de drept public, comparativ cu cele de drept
privat, nu pot fi compatibile cu conflictele de legi, deoarece raporturile de
drept public nu dau naştere la conflicte de legi. în această situaţie,
judecătorul din R.Moldova nu are posibilitatea aplicării unei legi străinem
explicaţia constând în faptul, că în aceste raporturi părţile se află, una
faţă de cealaltă, pe poziţie de subordonare juridică în care intervine
elementul de autoritate al statului, care acţionează de /'t/re imperii.
în continuare, ar fi de precizat, că în categoria raporturilor de drept
public intră, în principal, cele de drept penal, administrativ, financiar,
procedură penală, internaţional public, etc. Totodată, raporturile de
drept public pot conţine elemente de extraneitate, de exemplu, în
dreptul penal elementul de extraneitate poate fi persoana străină a
făptuitorului, precum şi obiectul lezat care se află în străinătate, dar în
aceste raporturi judecătorul aplică numai legea R.Moldova.
2. ELEMENTUL DE EXTRANEITATE
Elementul de extraneitate sau elementul străin, constituie

principalul factor de distingere a raporturilor juridice de drept
internaţional privat faţă de alte raporturi juridice. Elementul de
extraneitate este acea parte componentă a raportului juridic, care se
află în străinătate sau sub incidenţa legii străine.
Astfel, putem defini elementul de extraneitate, ca fiind împrejurarea de
fapt în legătură cu un raport juridic, datorită căreia acest raport are
legătură cu mai multe sisteme de drept sau legi aparţinând unor ţări
diferite.
Elementul de extraneitate nu constituie un element de structură a
raportului juridic, alături de subiecte, obiect şi conţinut, în sensul teoriei
generale a dreptului, deoarece oricare dintrea acestea poate constitui
un element de extraneitate.
în continuare, ne vom referi la principalele elemente de
extraneitate, care pot să apară în legătură cu cele trei elemente de
structură ale raportului juridic.
a) în legătură cu subiectul elementele de extraneitate se deosebesc
de felul acestor subiecte. De exemplu, în cazul persoanelor fizice pot fi
elemente de extraneitate - cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa, iar în
cazul persoanelor juridice - sediul, naţionalitatea,etc.
b) în legătură cu obiectul raportul juridic (bunul mobil sau imobil),
există element de extraneitate în cazul când acesta este situat în
străinătate sau, deşi este în ţară, se află sub incidenţa unei legi străine;
de exemplu, bunurile unei ambasade străine în R.Moldova.
c) în legătură cu conţinutul raportului juridic, constând în drepturile şi
obligaţiile părţilor şi fiind imaterial, se poate materializa prin elemente
de fapt în cazul plasării acestora în străinătate sau incidenţei legii
străine, constituind în aşa fel elemente de extraneitate. Aceste
elemente de fapt sunt, în principal, următoarele:
• la actele juridice: elementele obiective (locul încheierii sau
executării) sau elementul subiectiv (voinţa părţilor de a plasa raportul
juridic sub incidenţa unei legi străine);
• la faptele juridice (stricto sensu) elementele de fapt pot fi locul
săvârşirii delictului sau al producerii prejudiciului.
Referitor la aspectele de procedură, elementele de extraneitate
constituie faptul că instanţa competentă este străină sau hotărârea
judecătorească (arbitrală) este pronunţată în străinătate.
într-un raport juridic pot fi unul sau câteva elemente de
extraneitate. Prezenţa elementului de extraneitate într-un raport juridic
îi conferă o situaţie deosebită, acesta devenind un raport de drept
internaţional privat, care pune problema determinării legii aplicabile.
3. CARACTERELE RAPORTULUI JURIDIC

CU ELEMENT DE EXTRANEITATE
Raportul juridic cu element de extraneitate are următoarele

caractere, datorită cărora acesta se deosebeşte de raportul juridic de
drept internaţional public67:
■ Raportul juridic cu element de extraneitate se stabileşte între
persoane fizice şi/sau juridice. în calitatea sa de subiect de drept civil,
statul poate fi parte într-un raport juridic cu element de extraneitate, dar
această poziţie a statului nu trebuie confundată cu situaţia în care
statul participă la un raport juridic de drept internaţional public. Astfel,
statele în unele cazuri, pot încheia, în nume propriu, ca subiecte de
drept civil, dobândind calitatea de parte contractantă, contracte de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică cu firme din alte ţări.
■ Raportul juridic conţine un element de extraneitate, datorită căruia
acesta are legătură cu mai multe sisteme de drept.
■ Raportul juridic cu element de extraneitate, care formează obiectul
dreptului internaţional privat, este un raport de drept civil în sens larg,
care conţine un element străin.
67 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.18-19

S ecţiunea a ll-a
O B IEC TU L D R E P T U L U I IN TE R N A TIO N A L
P R IV A T
Prin noţiunea de obiect al ramurii de drept se înţelege relaţiile sociale

care sunt reglementate şi apărate prin intermediul normelor juridice.
în doctrină68 pentru exprimarea obiectului dreptului internaţional
privat, se apreciază că aparţin acestei ramuri de drept, în primul rând,
raporturile de drept civil cu element de extraneitate. De asemenea, fac
parte din categoria raporturilor de drept internaţional privat şi
raporturile de dreptul familiei, raporturile de drept comercial, raporturile
procesuale civile care conţin elemente de extraneitate. Dreptului
internaţional privat îi aparţin şi raporturile de dreptul muncii, în măsura
în care au un element internaţional.
Raporturile cu element de extraneitate implică un conflict de legi,
care pune problema domeniului de aplicare a acestora, iar includerea
în obiectul dreptului internaţional privat a unor raporturi juridice din
domenii diferite se explică prin posibilitatea aplicării dreptului străin69.
Raporturile de drept public nu pot constitui obiectul dreptului
internaţional privat, deoarece judecătorul din R.Moldova nu poate
aplica o lege străină. Explicaţia constă, după cum s-a menţionat mai
înainte, în faptul că părţile se află, una faţă de cealaltă, pe poziţie de
subordonare juridică, intervenind elementul de autoritate a statului, pe
când în raporturile de drept internaţional privat, acestea se află pe
poziţie de egalitate juridică.
In concluzie, obiectul dreptului internaţional privat, ca ramură de
drept, este constituit din raporturi juridice de drept civil în sens larg,
adică de drept privat, cu element de extraneitate.
68 A se vedea: Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, Tratat de Drept Internaţional Privat,, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.20-25, Pierre Mayer, Droit International Prive, Editions
Montchrestien, Paris, 1998, p.1-4, Nicoleta Diaconu, Drept Internaţional Privat, Ediţia a IV-a,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p.6
69 Structura specifică a dreptului internaţional privat configurată de relaţiile cu element de
extraneitate are o fundamentare istorică. Astfel, începând cu secolul al Xll-lea, conflictele de legi
existente în practica instanţelor au fost studiate de către romanişti sau civilişti. în cazuri concrete,
aceştea şi-au pus problema domeniului de aplicare în spaţiu a legii proprii în raport cu legea
străină. Elementele necesare pentru elaborarea unei teorii a soluţionării conflictelor de legi au
fost preluate din dreptul civil. în secolul al XlX-lea, dreptul internaţional s-a desprins de dreptul
civil, devenind o disciplină desinestătătoare., dar sistemul iniţial de soluţionare a conflictelor între
legile civile, de familie şi de procedură civilă a fost menţinut. Totodată, analiza raporturilor cu
element de extraneitate din aceste domenii relevă că nu se justifică existenţa unor ramuri
conflictuale distincte, avându-se în vedere că principiile comune de reglementare şi tehnica
identică impun o reglementare comună pentru toate relaţiile de drept privat cu element de
extraneitate. în acest sens, a se vedea: Ion Filipescu, Mihail Jacotă, Drept Internaţional Privat,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, p.10
S ecţiunea a lll-a
D O M E N IU L D R E P T U L U I IN TE R N A T IO N A L
P R IV A T
Domeniul dreptului internaţional privat îl constituie instituţiile

juridice care formează ramura dreptului internaţional privat, constituind
principalele materii de studiu ale ştiinţei dreptului internaţional privat.
Pentru o mai bună înţelegere a domeniului dreptului internaţional
privat, considerăm că va fi util de a recurge la un exemplu ipotetic, prin
care se va oferi o idee despre problemele pe care trebuie să le rezolve
dreptul internaţional privat:
Un cetăţean al R.Moldova aflat în interes de serviciu în Ungaria,
deplasându-se cu autoturismul proprietate personală a fost lovit de un
camion al unei companii de transport din Austria. în rezultatul
accidentului autoturismul cetăţeanului R.Moldova a fost deteriorat, fără
cauzarea leziunilor corporale.
Ulterior, cetăţeanul din R.Moldova iniţiază o acţiune cu privire la
repararea prejudiciului material cauzat în faţa unei instanţe judecă
toreşti austriece.
în legătură cu această situaţie apar câteva probleme care ţin de
domeniul dreptului internaţional privat.
Prima problemă constă în a cunoaşte care lege va fi aplicată litigiu
lui. La prima vedere par a fi competente trei legi: legea R.Moldova,
având în vedere că persoana fizică căreia i-a fost cauzat prejudiciul
este cetăţean al R.Moldova; legea austriacă, deoarece persoana
juridică care a cauzat prejudiciul are naţionalitate austriacă şi instanţa
sesizată este din Austria; legea maghiară, deoarece prejudiciul a avut
loc pe teritoriul Ungariei.
Această problemă de alegere a unei legi aplicabile din mai multe
posibile, constituie esenţa dreptului internaţional privat şi poartă
denumirea de conflict de legi.
A doua problemă care poate apărea comportă două aspecte:
Primul aspect constă în a cunoaşte dacă instanţa austriacă este
competentă să soluţioneze litigiul apărut sau acest litigiu ţine de
competenţa instanţelor Ungariei sau a celor din R.Moldova.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere este de a stabili dacă o
hotărâre pronunţată în străinătate, în acest caz în Austria, va produce
efecte în altă ţară, în speţă în R.Moldova.
Astfel, aceste două aspecte legate de cea de-a doua problemă
reprezintă caracteristicile unui conflict de jurisdicţii.
A treia problemă care poate apărea în această situaţie se referă la
calitatea de străin a cetăţeanului din R.Moldova, care în raport cetăţenii
unui stat, reprezintă unele dezavantaje juridice şi vor fi studiate în
cadrul unei alte materii care poartă denumirea de condiţia juridică a
străinului.
1. CONFLICTUL DE LEGI
în doctrină se consideră că materia esenţială a dreptului

internaţional privat îl constituie conflictele de legi70.
Conflictul de legi este situaţia când, privitor la un raport juridic cu
element de extraneitate, există posibilitatea de a fi aplicate două sau
mai multe legi, aparţinând unor sisteme de drept diferite, cu care acest
raport are legătură prin intermediul elementului de extraneitate. Acest
conflict apare în situaţia când între legea ţării sesizată în a soluţiona
litigiul, adică legea forului (lex forî) şi legea străină, cu care raportul are
legătură prin elementul străin, astfel oricare din aceste două legi este
susceptibilă de a cârmui raportul juridic respectiv. în acest caz, instanţa
sesizată este pusă în situaţia de a desemna legea aplicabilă.
în ceea ce priveşte conflictul de legi, se utilizează şi denumirea de
conflict de legi în spaţiu, în scopul deosebirii acestuia de conflictul de
legi în timp, care intervine între două legi, ce se succed în timp şi care
presupune intervenţia principiului neretroactivităţii legilor.
în această ordine de idei ar fi de remarcat, că conflictul de legi este
o noţiune specifică dreptului internaţional privat, având în vedere că
acesta poate apărea numai în domeniul raporturilor cu element de
extraneitate care constituie obiectul dreptului internaţional privat, iar în
anumite condiţii şi limite admiţându-se aplicarea legii străine.
Conflictele de legi nu pot apărea în raporturile juridice care aparţin
altor domenii, de exemplu penal sau financiar, în care legea străină nu
poate fi aplicată. Astfel, o infracţiune săvârşită pe teritoriul R.Moldova
va fi sancţionată potrivit dispoziţiilor legii penale ale R.Moldova, fără a
se ţine seama de cetăţenia infractorului.
Referitor la denumirea de conflict de legi, au fost aduse unele obiecţii
în sensul că aceasta n-ar fi corespunzătoare, deoarece pentru o per
soană neiniţiată în materie se poate crea impresia că ar fi vorba de legi
care aparţin unor state diferite şi care ar pretinde a fi aplicate, astfel că
până la urmă soluţia ar fi în favoarea celei mai puternice. însă, în realitate
instanţa se conduce de legea proprie din care face parte şi norma
conflictuală ce indică legea aplicabilă (legea forului sau legea străină).
70 Tudor R.Popescu, Drept Internaţional Privat, Editura Romfel, Bucureşti, 1994, p.33
Astfel, într-o atare situaţie nu este vorba de nici un conflict71.
Noţiunea de conflict de legi exprimă numai îndoiala ce stăruie în
cugetul interpretului, o luptă psihologică între raţiune care militează
pentru aplicarea uneia din legi72.
Cu alte cuvinte, în realitate nu este vorba de un conflict propriu-zis.
Această noţiune de conflict trebuie înţeleasă în sensul că conflictul are
loc exclusiv în mintea (raţionamentul) judecătorului până când acesta
va stabili care dintre cele două sau mai multe legi cu care raportul are
legătură prin elementul de extraneitate va fi competentă a cârmui
raportul juridic, determinarea legii aplicabile făcânduse de norma
conflictuală a forului. Astfel, din momentul în care judecătorul (arbitrul)
va determina legea aplicabilă indicată de norma conflictuală, conflictul
va dispărea.
2. CONFLICTUL DE JURISDICŢII
»
Conflictul de jurisdicţii desemnează totalitatea normelor dreptului

judiciar cu element de extraneitate, avându-se în vedere că privitor la
raporturile juridice cu element străin pot apărea litigii care ajung în faţa
instanţelor judecătoreşti sau arbitrale pentru a fi soluţionate.
Astfel, a soluţiona un conflict de jurisdicţii înseamnă a determina
ţara ale cărei instanţe sunt competente să soluţioneze litigiul privind un
raport juridic cu element de extraneitate.
Referitor la normele de procedură în litigiile privind raporturile de
drept internaţional privat, se apreciază că acestea pot fi clasificate în
trei categorii principale73:
a) norme privind competenta iurisdictională în dreptul internaţional
privat; aceste norme reglementează conflictele de jurisdicţii, care
alături de conflictele de legi, formează principalele domenii de sediu
ale ştiinţei dreptului internaţional privat.
b) norme privind procedura propriu-zisă (procesele de drept
internaţional privat).
c) norme privind efectele hotărârilor judecătoreşti si arbitrale străine.
71 Se consideră că noţiunea de „conflict de legi” ar putea fi redată cele mai bine prin sintagma
„concurs de legi”, deorece esenţa acestei instituţii este că, în legătură cu unul şi acelaşi raport
juridic, sunt „în concurs" două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite. Dar,
totodată, se precizează că noţiunea de „conflict de legi” nu poate fi abandonată, deoarece ea
este pe larg utilizată în doctrină şi legislaţie, fiind în acelaşi timiş concordată cu cea din
terminologia francofonă (conflit de lois) şi anglofonă (conflict of laws). în acest sens, a se vedea
Dragoş-Alexandru Sitaru. Drept Inţernaţional Privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.17
72 Mihai Jacotă, Drept International Privat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976,
p.21-22
Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.30-31
Normele care soluţionează conflictele de jurisdicţii sunt de drept
material, având în vedere că acestea se aplică direct raportului juridic,
prin aceasta deosebindu-se de normele conflictuale care indică numai
legea aplicabilă. Astfel, instanţa îşi determină competenţa în
soluţionarea unui litigiu de drept internaţional privat potrivit normei
juridice proprii, la fel, procedura şi efectele hotărârilor judecătoreşti
străine sunt supuse legilor proprii, adică legii forului.
3. CONDIŢIA
» JURIDICĂ A STRĂINULUI
Alături de conflictul de legi şi conflictul, de jurisdicţii, dreptul

internaţional privat cuprinde o instituţie importantă - condiţia juridică a
străinului, care desemnează totalitatea normelor juridice prin care se
determină drepturile şi obligaţiile pe care le pot avea străinii (persoane
fizice sau juridice).
în mod specific, normele care reglementează condiţia juridică a
străinului în R.Moldova sunt norme materiale. Astfel, condiţia juridică a
străinului este supusă în toate cazurile legii materiale în calitate de
lege a forului, adică legea locului unde se află străinul.
Deşi este reglementată în exclusivitate de norme materiale,
condiţia juridică a străinului este o instituţie care aparţine dreptului
internaţional privat, având în vedere următoarele considerente:
• are legătură cu conflictul de legi; poate să existe un conflict de legi
numai în măsura în care străinilor le sunt recunoscute drepturi în
Republica Moldova.
• are legătură cu procedura de drept internaţional privat; condiţia
străinului, ca parte în proces, este reglementată de art.454 din Codul
• ştiinţa dreptului internaţional privat poate asigura un studiu unitar al
materiei condiţiei juridice a străinului, instituţie care, în elementele ei
componente poate face obiectul de studiu şi al altor ramuri de drept, de
exemplu constituţional sau administrativ74.
Cu toate acestea, o parte din doctrinari apreciază că, deşi condiţia
juridică a străinului nu aparţine dreptului internaţional privat, totuşi se
studiază în dreptul internaţional privat şi această materie, care
interesează îndeosebi dreptul comerţului internaţional75.
74 în acest sens, a se vedea: Teodor Cârnaţ, Drept Constituţional, Tipografia Reclama, Chişinău,
2004, p. 118-127
75 Tudor R.Popescu, op.cit., p.36
în sprijinul teoriei, potrivit căreia condiţia juridică a străinului aparţie
dreptului internaţional privat, subscriem opiniei distinsului Profesor Ion
Filipescu, care apreciază că există o legătură dintre condiţia juridică a
străinului şi conflictul de legi constând în aceea, că numai în măsura în
care se recunoaşte străinului un anumit drept se pune problema
conflictului de legi76. Datorită acestei legături, studiul condiţiei juridice a
străinului se face în cadrul dreptului internaţional privat.
într-o manieră majoritară, şi autorii francezi consideră că dreptul
internaţional privat cuprinde condiţia juridică a străinului77. Dimpotrivă,
autorii englezi sunt de părere că materia condiţiei juridice a străinului
nu aparţine dreptului internaţional privat78.
4. CETĂTENIA
j
Prin cetăţenie, în sens de instituţie juridică, se are în vedere

totalitatea normelor juridice care reglementează legătura politico-
juridică dintre o persoană fizică şi un stat, în temeiul căreia persoana
fizică (în calitate de cetăţean) are anumite drepturi şi obligaţii specifice.
în ceea ce priveşte cetăţenia, există controverse în sensul dacă
aceasta ţine sau nu de domeniul dreptului internaţional privat. De
exemplu, în doctrina franceză, cetăţenia face cu preponderenţă
obiectul de studiu al ştiinţei dreptului internaţional privat79.
De aceeaşi părere sunt şi unii autori români, care consideră că în
cazul condiţiei juridice a străinului trebuiesc incluse şi normele privind
regimul juridic al cetăţeniei, dar numai în măsura în care sunt privite
prin prisma drepturilor şi obligaţiilor străinilor în această materie80.
însă, opinia majoritară este în sensul că studiul cetăţeniei nu
aparţine dreptului internaţional privat, menţionându-se că în dreptul
internaţional privat cetăţenia constituie un criteriu pentru determinarea
legii aplicabile, cum ar fi, de exemplu, materia stării civile şi capacităţii
persoanei fizice. însă acest fapt nu trebuie să constituie un argument
pentru includerea materiei cetăţeniei în cadrul dreptului internaţional

77 Henri Batiffol, Paul Lagarde, Traite de Droit International Prive, tome 1, Librairie Generale de
Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993, p.15
78 R.H.Graveson, op.cit., p.185
79 Paul Lerebours-Pigeonniere, Yvon Loussouam, Droit International Prive, Dalloz, Paris, 1970,
p. 19-23
80 Drago?-Alexandru Sitaru, op.cit., p.32
privat, deoarece ar însemna că toate criteriile de determinare a legii
aplicabile ar aparţine acestei ramuri de drept81.
Totodată, legătura dintre cetăţenie şi condiţia juridică a străinului
nu se opune studierii acestora în cadrul unor discipline diferite. Astfel,
când se face referire la cetăţenie, urmează să se facă trimitere la
ramura de drept în care este studată această instituţie, avându-se în
vedere că cetăţenia este o instituţie de drept public care
reglementează raporturi dintre persoana fizică şi stat, prin intermediul
normelor unilaterale, fiind studiate în cadrul dreptului constituţional sau
al dreptului internaţional public.
5. CONCLUZII
Având în vedere cele menţionate mai sus, putem constata că

dreptul internaţional privat, analizat prin prisma domeniului de
reglementare, reprezintă ansamblul de norme juridice (confiictuale şi
materiale) care reglementează:
• Conflictele de legi;
• Conflictele de jurisdicţii;
• Condiţia juridică a străinului.
în cadrul dreptului internaţional privat al Republicii Moldova,
normele pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept
internaţional privat sunt cuprinse cu preponderenţă în Codul civil -
Cartea a V-a şi Codul familiei - Titlul VI, iar normele de procedură în
litigii privind un asemenea raport sunt cuprinse în Codul de procedură
civilă - Titlul IV. Condiţia juridică a străinului (persoană fizică şi
persoană juridică) este reglementată de art.454 din Codul de
procedură civilă.
în concluzie, cele trei materii - conflictul de legi, conflictul de
jurisdicţii şi condiţia juridică a străinului - constituie domeniul dreptului
81 în acest sens, a se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.35, Tudor R.Popescu,
op.cit., p.36
CAPITOLUL III
CONTINUTUL
» DREPTULUI INTERNATIONAL
J PRIVAT
Conţinutul dreptului internaţional privat este alcătuit din normele

juridice care constituie această ramură de drept.
Normele de drept internaţional privat sunt clasificate în norme
conflictuale şi norme materiale (substanţiale), în cadrul cărora o poziţie
distinctă îl au normele de aplicare imediată (necesară).
S ecţiunea l-a
N O R M E L E C O N F L IC T U A L E
1. NOŢIUNEA
> NORMEI CONFLICTUALE
Normele conflictuale sunt norme juridice specifice dreptului

internaţional privat. Scopul principal al normei conflictuale este să
indice cu privire la un raport juridic, având un element de extraneitate,
care dintre legile în prezenţă se va aplica, fie la momentul când părţile
vor încheia un atare raport juridic şi deci să cârmuiască încheierea
raportului juridic, fie la momentul când instanţa va fi chemată să
soluţioneze un litigiu privitor la un asemenea raport juridic, fie în orice
moment al existenţei acestui raport82.
Aşadar, normele conflictuale nu au menirea să soluţioneze un litigiu
decât în mod indirect, în sensul că acestea arată care dintre legile în
prezenţă, adică „în conflict”, este competentă a cârmui raportul juridic şi
a oferi o soluţie unui eventual litigiu cu privire la acel raport juridic.
Astfel, cu ajutorul normei conflictuale se alege, dintre legislaţiile inter
ne aflate în conflict, legislaţia aplicabilă. Ulterior desemnării legii interne
aplicabile, rolul normelor conflictuale se întrerupe. Din acest moment intră
în acţiune norma de drept intern (de drept civil, de dreptul familiei, et.) a
ţării care va guverna raportul juridic cu element de extraneitate.
Normele conflictuale nu sunt deci norme substanţiale sau de drept
material, deosebindu-se de acestea din urmă, deoarece în timp ce
normele de drept material se preocupă de reglementarea directă a
raporturilor juridice (fără a lua în considerare existenţa celorlalte sisteme

de drept), normele conflictuaie determină numai aria de aplicare atât a
dreptului naţional, cât şi a dreptului străin, ţinându-se seama în mod
evident de coexistenţa unor sisteme juridice de egală valoare83.
De exemplu, pentru a soluţiona un litigiu cu privire la transmiterea
dreptului de proprietate în cadrul unui contract de vânzare a unui imobil,
norma conflictuală nu conţine nici un fel de indicare a soluţiei, ci ea
arată numai că în această privinţă trebuie să fie consultată (fiindcă este
competentă) numai legea ţării unde se află acel bun (lex rei sitae). în
acest sens, art.1601 alin.(1) din Codul civil stabileşte că conţinutul pose
siunii, dreptului de proprietate şi al altor drepturi reale asupra bunurilor
mobiie şi imobile, realizarea şi ocrotirea lor se determină potrivit legii
statului pe al cărui teritoriu se află bunurile dacă nu se prevede altfel.
Aşadar, norma conflictuală soluţionează deci în mod direct numai
problema determinării dreptului naţional, adică legea internă de drept
material, care va indica soluţia litigiului. Astfel, norma conflictuală este
o normă de trimitere sau fixare şi are un caracter prealabil. Cu alte
cuvinte, norma conflictuală nu face decât să soluţioneze conflictul de
legi şi de aceea poartă denumirea de normă conflictuală.
Normele conflictuaie se deosebesc de cele materiale sub
următoarele aspecte84:
a) norma conflictuală nu cârmuieşte raportul juridic pe fondul său, ci
numai arată sistemul de drept aplicabil;
b) norma conflictuală are o aplicare prealabilă faţă de norma
materială şi influenţează norma materială aplicabilă.
Aplicarea prealabilă a normelor conflictuaie se explică prin
succesiunea logică a etapelor de realizare a dreptului, şi anume mai
întâi trebuie determinat, pe baza normei conflictuaie, sistemul de drept
aplicabil în speţă de către instanţa declarată competentă, iar ulterior
această instanţă trebuie să determine, din sistemul de drept aplicabil,
care este norma materială pentru soluţionarea litigiului.
Totodată, norma conflictuală influenţează norma materială
aplicabilă, deoarece trimiterea de către norma conflictuală la un anumit
sistem de drept duce, pe fond, la aplicarea normelor materiale ale
acelui sistem de drept. De exemplu, dacă litigiul privind starea civilă şi
capacitatea unei persoane fizice, cetăţean francez cu domiciliul în
Republica Moldova, este judecat în Franţa, se aplică norma
conflictuală care are ca punct de legătură cetăţenia (lex patriae) şi care
trimite la legea materială franceză. în cazul în care acelaşi litigiu se
judecă în Anglia, unde norma conflictuală în această materie are ca
83 A se vedea Valeriu Babără, Particularităţile normelor conflictuaie, Revista Naţională de Drept,

nr.4, 2006, p.35
84 Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p. 11
punct de legătură domiciliul persoanei (tex domicilii), se va aplica
dreptul R.Moldova. Astfel, este evident că soluţiile pe fond pot fi
diferite, în funcţie de norma materială aplicabilă în cauză.
Uneori, în literatura de specialitate se face confuzie în ceea ce
priveşte asimilarea normei conflictuale cu norma de drept civil. Astfel,
în doctrina rusă a dost exprimată ideea că norma conflictuală este o
normă de drept civil care, împreună cu norma materială la care face
trimitere, reglementează raportul juridic cu element de extraneitate85.
Aceste opinii sunt separate şi lipsite de temei, avându-se în vedere că
dreptul internaţional privat este o ramură distinctă de drept, iar normele
conflictuale sunt norme specifice acestei ramuri, care au funcţia de
soluţionare a conflictului de legi şi desemnarea dreptului aplicabil
raportului juridic cu element de extraneitate.
2. IZVOARELE NORMEI CONFLICTUALE
Normele conflictuale pot fi cuprinse:

• în dreptul intern al Republicii Moldova, sursele principale de norme
conflictuale îl constituie Codul civil - Cartea a Cincea „Drept
Internaţional Privat” şi Codul familiei - Titlul VI „Reglementarea
relaţiilor familiale cu elemente de extraneitate”.
• în cazul adoptării normelor conflictuale prin convenţii sau tratate inter
naţionale, normele conflictuale sunt uniforme pentru statele participante.
Aplicarea acestor norme conflictuale uniforme prezintă avantaje faţă de
situaţia aplicării celor de drept intern, deoarece înlătură posibilitatea
conflictului de norme conflictuale între sistemele de drept în prezenţă.
3. STRUCTURA NORMEI CONFLICTUALE
Elementele esenţiale şi specifice ale normei conflictuale sunt

conţinutul şi legătura cu un sistem de drept.
în acest context este necesar a reaminti că norma de drept intern
substanţial se compune din următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia
şi sancţiunea.
Pentru o mai bună înţelegere a elementelor de structură a normei
conflictuale, să recurgem la examinarea unei astfel de norme. De
85 Богуславский М.М, Международное частное право, Издательство Международные

отношения, Москва, 1989, стр.77
exemplu, norma conflictuală cuprinsă în art.1601 alin.(1) din Codul civil
care prevede că „conţinutul posesiunii, dreptului de proprietate şi a
altor drepturi reale asupra bunurilor mobile şi imobile, realizarea şi
ocrotirea lor se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se
află bunurile dacă nu se prevede altfel”.
• Conţinutul este ipoteza normei conflictuale, adică acea categorie
de raporturi juridice la care se referă norma respectivă. Din exemplul la
care am făcut referire se poate stabili conţinutul acesteia, adică
„raporturile juridice privind conţinutul posesiunii, dreptului de
proprietate şi a altor drepturi reale asupra bunurilor mobile şi imobile,
precum şi realizarea şi ocrotirea acestora”. Astfel, legiuitorul stabileşte
aria raporturilor juridice în eventualitatea unui conflict de legi.
• Legătura este dispoziţia normei conflictuale, adică acea parte a
normei care indică sistemul de drept aplicabil pentru conţinutul normei.
Aşadar, legătura trimite la sistemul de drept care va reglementa
raportul juridic care formează conţinutul normei conflictuale. Din
exemplul anterior este lesne de înţeles, că legătura acestei norme
rezidă în prevederea că „se determină de legea ţării în care se află
bunurile”. în acest mod, legiuitorul determină, prin trimitere la legea ţării
unde se află bunul, care lege va fi competentă a cârmui raportul juridic
litigios.
Legătura normei conflictuale se poate exprima în unul din
următoarele moduri:
a) Indicarea directă are loc în cazurile când se precizează legea cărei
ţări este competentă a cârmui raportul juridic respectiv. Un exemplu de
indicare directă este prevederea normei conflictuale cuprinsă în
art.1587 alin.(5) din Codul civil care precizează că legea naţională a
cetăţeanului Republicii Moldova care, potrivit legii străine, este
considerat că are o altă cetăţenie, este legea Republicii Moldova.
b) Indicarea generală se referă la situaţiile când cu ajutorul unei
formule generale se poate determina legea competentă. în acest caz,
norma conflictuală nu indică direct legea unui anumit stat. Legea
competentă urmează să fie stabilită de instanţa de judecată. Un
exemplu de indicare generală este dispoziţia cuprinsă în art.1608
alin.(1) din Codul civil, care prevede că orice formă de publicitate
referitoare la bunuri este guvernată de legea aplicabilă la data şi în locul
unde se realizează. într-o atare situaţie instanţa nu poate stabili legea
competentă în a reglementa forma de publicitate până nu va determina
data şi locul realizării acesteia. Indicarea generală cuprinde implicit
limitele aplicării dreptului propriu şi a dreptului străin. Această legătură a
normei conflictuale sub forma indicării generale se numeşte formulă de
fixare.
Indicarea legii competente de către norma conflictuală se face pe
baza „legăturii” existente între un raport juridic şi un anumit sistem de
drept. Elementele prin care se stabileşte legătura „dintre un raport juridic
şi o lege” (sistem de drept) se numesc puncte sau elemente de legătură.
Cu alte cuvinte, punctul de legătură reprezintă legătura concretă dintre
elementele de structură ale normei conflictuale (conţinutul şi legătura).
în continuare ne vom referi la cele mai importante puncte de legătură.
• Cetăţenia constituie punct de legătură pentru următoarele categorii
de raporturi juridice:
- starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice -
art.1587 alin.(2) din Codul civil, art.160 alin.(1) din Codul familiei;
- succesiunea privind bunurile mobile - art.1622 alin.(1) din Codul civil;
- jurisdicţia competentă, în unele situaţii - art.460 alin.(1) li.h) şi j),
art.461 alin.(1) lit.g din Codul de procedură civilă.
Cetăţenia ca punct de legătură trimite la sistemul de drept denumit
lex patriae.
• Domiciliul sau reşedinţa86 reprezintă puncte de legătură pentru
următoarele categorii de raporturi juridice:
- starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice -
art.1587 alin.(3) din Codul civil, art.157 alin.(1) din Codul familiei;
- condiţiile de fond ale contractelor în lipsa unui consens asupra
determinării legii aplicabile acestora - art.1611 alin.(1) din Codul civil;
- jurisdicţia competentă, în unele situaţii - art.460 alin.(1) lit.c) din
Codul de procedură civilă.
Referitor la aceste puncte de legătură, se impune precizarea că în
lipsa unui domiciliu sau când acesta este greu de determinat, aceeaşi
funcţie o îndeplineşte reşedinţa. Acest punct de legătură pe care-l
constituie reşedinţa este, deci, un criteriu subsidiar, adică un punct de
legătură ce este luat în considerare numai în lipsa domiciliului.
Sistemul de drept la care trimite domiciliul, ca punct de legătură,
este denumit lex domicilii.
• Locul constituirii si înregistrării persoanei juridice este punct de
legătură pentru:
- statutul organic al persoanei juridice - art. 1596 alin.(1) din Codul civil;
- condiţiile de fond ale contractelor, în cazul când debitorul prestaţiei
caracteristice este persoană juridică - art.1611 alin.(1) din Codul civil.
86 în unele sisteme de drept (Anglia, Norvegia, Danemarca, etc.) domiciliul este punct de legătură
în raporturile juridice privind starea civilă şi capacitatea persoanei fizice, îndeplinind acelaşi rol ca
şi cetăţenia în dreptul continental (Franţa, România, R.Moldova, etc.)
• Sediul social87 al persoanei juridice reprezintă punct de legătură în
jurisdicţia competentă, în unele situaţii - art.460 alin.(1) lit.a), art.461
alin.(1) lit.f) din Codul de procedură civilă.
Sistemul de drept aplicabil ca urmare a trimiterii făcute de aceste
puncte de legătură (locul constituirii şi înregistrării persoanei juridice şi
sediul social) poartă denumirea de lex societatis.
• Locul încheierii actului juridic constituie punct de legătură pentru
condiţiile de formă ale actului juridic - art.1609 alin.(1) lit.a) din Codul
civil, în subsidiar, faţă de punctul de legătură aplicabil fondului actului.
Regula privind aplicarea acestui punct de legătură pentru forma
actului juridic poartă denumirea de locus regit actum.
• Locul executării contractului88 constituie punct de legătură în
jurisdicţia competentă, în unele cazuri - art.460 alin.(1) lit.f) din Codul
Sistemul de drept aplicabil ca urmare a acţiunii acestui punct de
legătură, poartă denumirea de lex loci executionis sau lex toci
solutionis, dacă se face o plată.
• Moneda în care s-a contractat este punct de legătură în privinţa
unor raporturi juridice, care urmează a fi cârmuite de legea ţării a cărei
monedă serveşte fie ca instrument de plată, fie ca monedă de cont -
art.1620 din Codul civil.
Sistemul de drept aplicabil în rezultatul acestui punct de legătură
poartă denumirea de lex pecuniae sau lex monetae.
• Locul situării bunului reprezintă punct de legătură pentru
următoarele categorii de raporturi juridice:
- regimul juridic al bunurilor mobile şi imobile privite ut singuli, adică
în mod individual - art.1601 din Codul civil;
- moştenirile imobiliare - art.1622 alin.(2) din Codul civil;
- jurisdicţia competentă, în anumite cazuri - art.461 alin.(1) lit.b) şi h)
din Codul de procedură civilă.
în rezultatul trimiterii făcute de către acest punct de legătură,
raportul juridic respectiv va fi reglementat de lex rei sitae , iar în cazul
aplicării acestui punct de legătură în materia succesiunii, sistemul de
drept aplicabil poartă denumirea de lex succesionis.
87 în majoritatea statelor europene (Franţa, Italia, Belgia, Germania, România, etc.) sediul social
constituie punct de legătură pentru statutul organic al persoanei juridice, aşa cum în R.Moldova în
această materie punctul de legătură este locul constituirii şi înregistrării persoanei juridice, care
este caracteristic pentru sistemul de drept common taw. Pentru detalii, a se vedea: Valeriu Babără,
op.cit., p.135-136
88 în unele sisteme de drept locul executării contractului este punct de legătură pentru
determinarea legii contractului. în acest sene este art.24 din Legea cu privire la dreptul
internaţional privat şi procesul civil internaţional a Turciei, care prevede că în lipsa lui lex
voluntatis, contractul este supus legii locului încheierii sau executării
punct de legătură pentru regimul juridic al delictului - art.1615 alin.(1)
din Codul civil.
Sistemul de drept aplicabil ca urmare a aplicării acestui punct de
legătură poartă denumirea de lex loci delicti commissi.
• Locul unde apare prejudiciul este punct de legătură în cazul când
prejudiciul se produce în alt stat decât cel unde s-a produs faptul
cauzator de prejudiciu - art.1615 alin.(3) din Codul civil.
Sistemul de drept aplicabil prin incidenţa acestui punct de legătură
poartă denumirea de lex loci laesionis.
• Locul unde se judecă litigiul (instanţa competentă) reprezintă
punct de legătură pentru determinarea legii procesuale care se aplică
litigiului, întrucât instanţele judecătoreşti sau arbitrale se conduc de
legile procesuale ale ţării cărei aparţin - art.458 alin.(1) şi (6) din Codul
Sistemul de drept aplicabil ca urmare a aplicării acestui punct de
legătură poartă denumirea de lex fori, adică sistemul de drept al
instanţei sesizate.
• Pavilionul navei sau aeronavei este luat în considerare ca punct
de legătură cu raporturile juridice încheiate cu privire la aceste nave
pentru determinarea legăturii acestora cu legea ţării al cărui pavilion îl
arborează, îndeplinind în privinţa navelor şi aeronavelor aproximativ
aceeaşi funcţie ca şi cetăţenia sau domiciliul în privinţa persoanelor
fizice - art.1603 alin.(1) lit.a) din Codul civil.
• Voinţa părţilor este punct de legătură pentru condiţiile de fond ale
actelor juridice în general şi ale contractelor în special - art.1609
alin.(2) şi art. 1610 alin.(1) din Codul civil.
Sistemul de drept aplicabil prin efectul acestui punct de legătură
poartă denumirea de lex voluntatis.
• Autoritatea competentă constituie punct de legătură pentru
condiţiile de formă ale actelor juridice, în anumite cazuri - art1609
alin.(1) lit.d) din Codul civil.
Regula prin care este exprimată această legătură poartă denu
mirea d e auctor regit actum.
în cadrul problemelor conflictuale situaţiile care apar în mod
frecvent sunt acelea, în care un raport juridic prin punctele sale de
legătură se află în conexiune cu două sau mai multe legislaţii, care par
a fi competente în a guverna/aportul juridic respectiv.
Pentru a avea o idee mai clară asupra celor menţionate, câteva
exemple sunt necesare:
Dacă un cetăţean al R.Moldova este domiciliat în Norvegia şi se
pune în faţa instanţei din R.Moldova problema capacităţii acestuia de a
încheia un contract, atunci, potrivit normei conflictua'le a R.Moldova
(art.1587 alin.(1) din Codul civil), capacitatea lui este cârmuită de legea
naţională, având în vedere că norma conflictuală a R.Moldova ia drept
punct de legătură cetăţenia părţii (lex patriae). în situaţia când,
dimpotrivă, problema aceasta se pune în faţa unei instanţe norvegiene,
atunci se observă că norma conflictuală norvegiană supune aceeaşi
problemă a capacităţii juridice, legii ţării unde partea îş are domiciliul
(lex domicilii). în această situaţie există un conflict pozitiv de legi, care
sunt cele mai frecvente în materia conflictelor de legi.
Dar în practică pot apărea situaţii când nici una dintre legile în
prezenţă nu vrea să cârmuiască raportul respectiv, fiecare dintre
acestea declarând pe cealaltă competentă în această privinţă. Astfel,
dacă un cetăţean al Braziliei cu domiciliul în R.Moldova decedează
aici, atunci în privinţa succesiunii sale mobiliare par a fi competente
două legi, cea a R.Moldova şi cea a Braziliei. Norma conflictuală a
R.Moldova având drept punct de legătură cetăţenia, supune
succesiunea mobiliară legii naţionale a defunctului (art.1622 alin.(1) din
Codul civil), deci legii Braziliei; dar norma conflictuală braziliană,
având ca punct de legătură domiciliul, nu acceptă să se aplice din
motiv că luase în considerare alt punct de legătură.
în această situaţie, când nici una din legile în prezenţă nu vrea să
cârmuiască raportul juridic respectiv, există un conflict negativ de legi.
Totodată, datorită varietăţii punctelor de legătură, se mai pot întâlni
situaţii când legătura este alternativă, în sensuL că nprma conflictuală
ia în considerare, în acelaşi timp, mai multe puncte de legătură,
acordând fiecăruia dintre acestea aceiaşi putere în determinarea legii
competente. De exemplu, norma conflictuală cuprinsă în art.1609
alin.(1) din Codul civil dispune că actul juridic încheiat în afara
R.Moldova va fi considerat valabil din punctul de vedere al formei dacă
aceasta este conformă fie cu legea care cârmuieşte fondul, fie cu
legea locului unde a fost întocmit, fie cu legea naţională sau legea
domiciliului persoanei care l-a întocmit, fie cu legea aplicabilă autorităţii
care examinează validitatea actului juridic.
în funcţie de natura lor, punctele de legătură pot fi clasificate în
două categorii:
• Puncte de legătură fixe (constante). Acestea prin însuşi natura lor
nu pot să sufere schimbări, adică nu pot fi deplasate de sub incidenţa
unui sistem de drept sub incidenţa altui sistem de drept. Din această
categorie fac parte, de exemplu, locul unde s-a încheiat actul juridic
(locus regit actum), locul situării bunului imobil (tex rei sitae), locul unde
apare prejudiciul (lex toci laesionis).
• Puncte de legătură mobile (variabile). Există puncte de legătură
care în decursul timpului pot suferi schimbări, adică care pot fi
deplasate dintr-un sistem de drept în altul. Din această categorie
menţionăm următoarele: cetăţenia (lex patrlae), domiciliul (lex
domicilii) sau voinţa părţilor (lex voluntatis).
Importanţa acestei clasificări a punctelor de legătură constă în
consecinţele juridice diferite pe care le produc fiecare dintre cele două
categorii de puncte de legătură, în cadrul unor instituţii de drept
internaţional privat, cum ar fi de exemplu, frauda la lege şi conflictul
mobil de legi.
5. CLASIFICAREA NORMELOR CONFLICTUALE
Normele conflictuale pot fi clasificate în funcţie de două criterii, în

funcţie de conţinutul lor şi în funcţie de legătura acestora cu un sistem
de drept.
► în funcţie de conţinut, adică de primul element de structură al
normei, aceste se clasifică în felul următor:
• norme conflictuale cu privire la persoane fizice - art. 1587-1595 din
Codul civil;
• norme conflictuale cu privire la bunuri, drepturi reale şi drepturi
personale nepatrimoniale - art.1601-1608 din Codul civil;
• norme conflictuale cu privire la actele juridice în general şi cu privire
la contracte în special - art.1609-1613 din Codul civil;
• norme conflictuale cu privire la faptele juridice - art.a614-1620 din
Codul civil;
• norme conflictuale cu privire la succesiune - art. 1621-1623 din
Codul civil;
• norme conflictuale cu privire la raporturile de familie - art. 154-164
din Codul familiei.
Potrivit acestui criteriu este structurată, în general, Cartea a Cincea
din Codul civil.
în acest fel normele conflictuale pot fi grupate pe categoriile de
norme corespunzătoare raporturilor cu element de extraneitate, care
formează obiectul dreptului internaţional privat (norme conflictuale de
drept civil, familiei, procesual civil, etc.)
► După felul legăturii, adică în dependenţă de cel de-al doilea element
de structură, normele conflictuale se clasifică în următoarele categorii:
• Norme conflictuale unilaterale. Aceste norme indică în mod direct
că în ceea ce priveşte raportul juridic cu element de extraneitate, va fi
aplicat sistemul de drept al unui anumit stat, care este întotdeauna
statul instanţei sesizate, adică a forului. Altfel spus, aceste norme
determină numai cazurile în care legea forului este competentă, fără a
arăta şi cazurile când legea străină este competentă.
Un exemplu de normă confllictuală unilaterală este art.1590 alin.(3)
din Codul civil, care prevede că capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor
străini şi a apatrizilor în materie de acte juridice încheiate pe teritoriul
R.Moldova şi în materie de obligaţii din cauzarea de prejudiciu se
stabileşte conform legislaţiei R.Moldova.
Astfel, într-o atare situaţie, norma conflictuală delimitează numai
sfera de aplicare a dreptului naţional, fără a se preocupa de domeniul
de aplicare a celorlalte legi cu care legea proprie ar putea veni în
conflict.
Această categorie de norme conflictuale, care acţionează în mod
unilateral, s-ar justifica prin natura legii care este expresia cea mai
specifică a suveranităţii unui stat şi, drept urmare, un stat nu poate
determina competenţa legilor altui stat, deoarece prin aceasta s-ar
impieta în treburile acelui stat.
• Norme conflictuale bilaterale (cu acţiune dublă). Această categorie
de norme conflictuale determină nu numai domeniul de aplicare a drep
tului naţional, ci şi câmpul de aplicare a altor legi. Cu alte cuvinte, norma
conflictuală arată, în acelaşi timp, atât cazurile în care legea naţională
este competentă, cât şi cazurile în care legea materială naţională nu
este competentă, deci când altă lege ar putea fi chemată să se aplice.
Pentru a ajunge la acest rezultat, norma conflictuală utilizează un punct
de legătură general prin care se determină legea competentă.
Un exemplu de normă conflictuală bilaterală este art.1609 alin.(1)
din Codul civil, care prevede că condiţiile de formă ale unui act juridic
sunt stabilite de legea statului care guvernează fondul actului juridic.
Această normă conţine în indicaţiile sale şi situaţia când actul juridic
este încheiat în afara ţării şi în acest din urmă caz arată care lege este
competentă pentru a cârmui condiţiile de formă ale actului, şi anume
legea ţării unde a fost întocmit (locus regit actum).
Aşadar, într-o asemenea situaţie morma conflictuală nu mai arată,
în mod direct, care lege va cârmui raportul juridic respectiv, ci dă
numai o indicaţie de ordin general, dar care este suficient pentru a se
putea afla legea competentă. Dacă, de exemplu, se cunoaşte locul
unde s-a încheiat un contract se poate şti care este legea competentă
a arăta condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca un act juridic (în sens
de instrumentum) să fie valabil.
Aceste norme poartă denumirea de norme bilaterale, sau cu acţiune
dublă, deoarece se referă atât la dreptul naţional căruia îi determină
câmpul de aplicare în spaţiu, cât la legile străine, al căror câmp de
aplicare este de asemenea determinat. Având în vedere că în acest
mod norma conflictuală cuprinde sub reglementarea sa toate situaţiile
posibile, aceasta poate fi considerată o normă conflictuală completă.
Prin determinarea în acelaşi timp şi a câmpului de aplicare a legilor
altor ţări, s-ar putea crea impresia, că legea unei ţări impietează
suveranitatea altei ţări. Dar, dacă se pune problema inevitabilă de
altfel, de a se verifica în Republica Moldova o hotărâre judecătorească
pronunţată în străinătate, trebuie să se cunoască, în prealabil, dacă
instanţa din străinătate care a pronunţat această hotărâre, era sau nu
competentă în această privinţă şi dacă a aplicat în speţă legea
competentă. Astfel, pentru ca o hotărâre judecătorească străină să
producă efecte, trebuie să se ştie şi care era legea ce trebuia aplicată
raportului juridic în litigiu şi care este conţinutul acelei legi.
în cazurile în care raporturile juridice cu elemente de extraneitate
duc la aplicarea altor legi decât cea a R.Moldova, aceasta se întâmplă
pentru că însăşi legea R.Moldova şi nu altă lege permite acest lucru.
De aceea, este logic ca tot legea Republicii Moldova prin normele sale
conflictuale să arate ce lege străină se va aplica şi în ce măsură,
avându-se în vedere că tocmai acest lucru se face prin normele
conflictuale bilaterale, care au indicaţii duble, una - privind întinderea
competenţei legilor R.Moldova, iar alta - cu privire la competenţa
legilor străine.
6. APARTENENŢA Şl FORŢA JURIDICĂ

A NORMELOR CONFLICTUALE
Referitor la sistemul de drept căruia aparţin normele conflictuale şi

forţa juridică a acestora, în materie funcţionează o regulă şi două
excepţii89.
Regula este în sensul că norma conflictuală aparţine sistemului de
drept al instanţei sesizate, indiferent dacă aceasta este o instanţă de
judecată, de arbitraj sau alt organ de jurisdicţie. în principiu, instanţa
sesizată în soluţionarea unui litigiu aplică propria normă conflictuală.
Această regulă este exprimată prin formula „normele conflictuale sunt
ale forului”, în care lex fori exprimă sistemul de drept al instanţei
sesizate, fiind valabilă atât pentru ipoteza în care problema conflictuală
apare în faţa instanţei forului, cât şi în situaţia când este competentă
instanţa străină.
Aplicarea acestei reguli este justificată prin câteva argumente:
a) Argumentul principal îl constituie forţa juridică a normelor
conflictuale, pentru că normele conflictuale sunt, în general, imperative,
excepţie făcând cele din materia contractelor, şi deci instanţa trebuie
să le aplice ca atare;
b) Al doilea argument constă în aceea că instanţele judecătoreşti,
precum şi Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a R.Moldova, în cazul când judecă în arbitraj
instituţionalizat, sunt organe naţionale, deci ele trebuie să aplice norma
conflictuală proprie;
c) Următorul argument în favoarea regulii se poate deduce din voinţa
tacită a părţilor care, alegând competenţa instanţelor locale, se poate
considera că au ales şi dreptul conflictual local în temeiul prezumţiei
exprimate prin adagiul „qui eligit judecem eligit jus", adică cine alege
instanţa alege şi dreptul.
în ceea ce priveşte excepţiile de la regula menţionată, acestea pot
fi următoarele:
• în arbitrajul internaţional ad-hoc , unde nu există lex fori, în cazul
în care părţile nu s-au referit la legea aplicabilă fondului litigiului,
arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care o vor
considera potrivită în speţă. Prevederi în acest sens sunt cuprinse în
art.VII pct.1 din Convenţia europeană de arbitraj comercial
internaţional, încheiată la Geneva la 21 aprilie 19619Q.
• în cazul retrimiterii de gradul I (în sistemele de drept care admit
operaţiunea retrimiterii), atunci când norma conflictuală locală trimite la
un sistem de drept străin, instanţa forului va aplica norma conflictuală
străină care retrimite la dreptul forului. în acest caz norma conflictuală
străină care retrimite la dreptul forului se aplică datorită faptului că
dreptul forului admite retrimiterea. Astfel, instanţa forului se supune
propriului sistem de drept91.
90 Convenţie ratificată de R.Moldova la 29.09.1997, Monitorul Oficial nr.67-68, 1997

91 Nu este cazul dreptului conflictual al R.Moldova, avându-se în vedere art.1583 din Codul civil,
care stabileşte că orice trimitere la legea străină trebuie privită ca o trimitere la dreptul material şi
nu la dreptul conflictual al statului respectiv. Pentru detalii a se vedea Titlul II, Capitolul II
S ecţiunea a ll-a
N O R M E L E M A T E R IA L E Ş l N O R M E LE
D E A P L IC A R E IM E D IA TĂ
1. NORMELE MATERIALE
Normele materiale constituie izvoare de drept internaţional privat în

cazul când reglementează un raport juridic cu element de extraneitate.
în comparaţie cu normele conflictuale, care sunt norme de fixare,
aceste cârmuiesc în mod direct aceste raporturi juridice. Aplicarea
normei materiale este influenţată de norma conflictuală, care trimite la
un anumit sistem de drept.
Cele mai importante norme materiale care aparţin dreptului
internaţional privat sunt cele care reglementează condiţia juridică a
străinului în Republica Moldova şi efectele hotărârilor judecătoreşti şi
arbitrale străine în Republica Moldova.
2. NORMELE DE APLICARE IMEDIATĂ
în cadrul normelor materiale care interesează dreptul internaţional

privat, o condiţie specială îi revine normelor de aplicare imediată
(necesară).
întrucât nu există o concepţie unitară, pentru calificarea normelor
de aplicare imediată sunt utilizate câteva criterii:
• Criteriile formaliste. Potrivit acestui criteriu, legile de aplicare
imediată sunt considerate acelea, care datorită caracterului lor de
impertaivitate şi-au determinat domeniul de aplicare în spaţiu în mod
unilateral, astfel, înlăturându-se aplicarea normei conflictuale
obişnuite92. Din acest punct de vedere, ori de câte ori se determină
domeniul de aplicare în spaţiu a legii proprii şi nu se pune problema
aplicării legii străine, se consideră că ne aflăm în prezenţa legilor de
aplicare imediată.
• Criteriile tehnice. Privitor la acest criteriu, într-o opinie se consideră
că normele de aplicare imediată sunt norme teritoriale. Astfel, se pune
semnul egalităţii între normele de aplicare imediată şi cele teritoriale93
92 F.Deby-Gerard, Le role de la regie de conflit dans le reglement des rapports internationaux,

Paris, 1973, p.3
93 Menţionăm, că din categoria normelor teritoriale fac parte, în general, tex fori, tex rei siate, locus
regitactum, lex domicilii. Pentru detalii, a se vedea Titlul II, Capitolul V
Acestei păreri i se pot aduce următoarele obiecţii: normele
teritoriale nu sunt toate de aplicare imediată (de exemplu, regula tex rei
siatae), iar uneori normele de aplicare imediată pot să nu fie
teritoriale94.
într-o altă opinie, se apreciază că normele de aplicare imediată
sunt cele de ordine publică. împotriva acestei opinii se poate obiecta
că invocarea ordinii publice în materia dreptului internaţional privat
presupune desemnarea prealabilă a legii străine, pe când normele de
aplicare imediată presupun că exprimă interese atât de importante,
încât în domeniul lor de acţiune nu se poate desemna şi aplica o lege
străină95.
• Criteriile finaliste. Potrivit acestui criteriu, se consideră norme de
aplicare imediată cele care exprimă un interes social deosebit şi care
se aplică, în principiu, pe teritoriul statului respectiv, înlăturându-se
conflictele de legi.
Acestui punct de vedere se poate obiecta, menţionând că într-
adevăr, există materii în care interesele economice şi sociale sunt atât
de importante încât legea forului se aplică potrivit propriilor dispoziţii,
dar în acest caz nu se oferă un criteriu cu ajutorul căruia s-ar putea
determina normele de aplicare imediată96.
Având în vedere cele menţionate, considerăm că normele de
aplicare imediată (necesară) aparţin sistemului de drept intern al
statului forului, ţinând cont de gradul lor înalt de imperativitate, care se
aplică imediat unui raport juridic cu element de extraneitate, în situaţia
când acel raport juridic are un anumit punct de legătură cu ţara forului,
excluzându-se conflictul de legi şi aplicarea normei conflictuale.
în acest sens, dreptul Republicii Moldova prin intermediul art.1582
din Codul civil stabileşte că dispoziţiile Cărţii a Cincea nu afectează
acţiunea normelor imperative de drept ale R.Moldova care, în virtutea
indicării în normă sau în virtutea importanţei lor deosebite pentru
asigurarea drepturilor şi intereselor subiectelor de drept civil,
reglementează raporturile respective indiferent de dreptul aplicabil.
Totodată, se precizează că refuzul aplicării normei de drept străin nu
poate fi întemeiat exclusiv pe deosebirile dintre sistemul de drept politic
şi economic al statului străin şi, respectiv, cel al R.Moldova.
Datorită asemănărilor între norma de aplicare imediată şi norma
conflictuală, acestea pot fi confundate. Asemănările între aceste norme
sunt următoarele:

95 în ceea ce priveşte deosebirile dintre ordinea publică şi normele de aplicare imediată, a se
vedea Titlul II, Capitolul III
- ambele se referă la un raport juridic cu element de extraneitate,
care au legătură cu ţara forului;
- ambele aparţin sistemului de drept intern al unui stat.
Pentru a nu fi confundate, trebuie să remarcăm că deosebirea
esenţială constă în aceea că normele conflictuale sunt norme de
trimitere, care nu dau soluţia pe fond, ci numai indică sistemul de drept
aplicabil, pe când normele de aplicare imediată sunt norme materiale,
care conţin soluţia pe fond şi se aplică cu prioritate faţă de orice normă
conflictuală incidenţă în cauză, excluzându-se în acest fel posibilitatea
aplicării unei legi străine.
Astfel, normele de aplicare imediată sunt o excepţie de la regula
aplicării normelor conflictuale în raporturile de drept internaţional privat,
exprimând o situaţie „anormală” în această ramură de drept, situaţia
normală fiind aceea a aplicării normei conflictuale, care, prin ipoteză,
nu exclude de la aplicăre un sistem de drept străin97.
Faptul că norma conflictuală este înlăturată de la aplicare nu
înseamnă că soluţia normei de aplicare imediată ar fi contrară celei
date de sistemul de drept la care a timiş norma conflictuală. Aceasta
se explică din punct de vedere logico-juridic, în situaţia în care într-un
raport juridic este în incidenţă o normă de aplicare imediată, nu se mai
pune problema conflictului de legi şi deci a aplicării unei norme
conflictuale.
în cazul în care instanţa constată că în cauză nu este competentă
norma de aplicare imediată, se consideră că normele de aplicare
imediată constituie o metodă prealabilă conflictului de legi obişnuit şi,
prin urmare, se va consulta norma conflictuală obişnuită pentru a fi
determinată legea aplicabilă.
60
CAPITOLUL IV
CONFLICTUL DE LEGI ÎN SITUATII
» SPECIALE
S ecţiunea l-a
C O N FLIC TU L D E L E G I ÎN CAZUL S T A TU LU I
NERECUNOSCUT
1. POSIBILITATEA CONFLICTELOR CU LEGILE

STATELOR NERECUNOSCUTE
Referitor la aplicarea legii străine, atât în doctrină cât şi în practica

judecătorească, s-a ridicat problema dacă legile unui stat, pe care
guvernul statului forului nu l-a recunoscut, ar putea fi luate în
considerare de către statul căruia aparţine instanţa în faţa căreia se
ridică aplicarea legii străine şi, totodată, dacă ele pot da naştere la
conflicte de legi.
Instanţele unor ţări au refuzat să aplice legile care, în mod efectiv
erau în vigoare în statul nerecunoscut, ceea ce a dus adeseori la
situaţii imposibile (de exemplu, de a aplica legi care, de mult timp nu se
mai aplicau în ţara respectivă şi a refuza aplicarea celor care erau în
vigoare). Asemenea soluţii erau, fără îndoială, expresia unor anumite
atitudin politice faţă de statul nerecunoscut de către guvernul ţării
forului, dar soluţiile respective nu au putut persista, deoarece, nu au
rezistat sub aspect juridic98.
Iniţial, la soluţionarea acestei probleme s-a ţinut seama de faptul
dacă statul respectiv a fost recunoscut având caracter constitutiv. în
lipsa caracterului menţionat, se considera că acel stat nu există, şi deci
a dus la situaţia când legile statului nerecunoscut, n-au fost luate în
considerare şi n-au putut da naştere la conflicte de legi. însă,
considerarea recunoaşterii statului sau guvernului acestuia ca având
caracter declarativ, a dus la consecinţa că legile respective au putut
duce la conflicte de legi99.
în această ordine de idei, trebuie să remarcăm că nerecunoaşterea
unui stat de către oricare alt stat, nu înseamnă inexistenţa acelui stat şi

99 Henri Batiffol, Paul Lagarde, op.cit., p.431
a sistemului său de drept, care există independent de orice atitudine din
afară. Pe de altă parte, potrivit normelor dreptului internaţional public,
recunoaşterea unui stat are caracter declarativ şi nu constitutiv, cu atât
mai mult că teoria caracterului constitutiv al recunoaşterii contravine
Cartei ONU şi lezează suveranitatea statului respectiv. De altfel, statul
există mai înainte şi independent de recunoaşterea sa ulterioară de
către alte state. Astfel, legile acelui stat sunt singurele care trebuiesc
luate în considerare, când se întâlnesc cu legile altor state.
Referitor la această problemă, ar fi de reţinut că în privinţa
raporturilor juridice din domeniul dreptului internaţional privat nu este
vorba de relaţii diplomatice între state, ci de raporturi juridice de drept
privat cu element de extraneitate între persoane fizice şi/sau juridice. în
consecinţă, atunci când se pune problema de a se lua în considerare o
lege străină, spre a fi aplicată unui raport juridic sau de a recunoaşte
efectele juridice dobândite în temeiul unei legi străine, este necesar să
se ţină seama numai de faptul dacă acea lege se aplică sau nu, în mod
efectiv, în ţara respectivă. în caz contrar, părţile raportului juridic ar fi
private de posibilitatea de a-şi pune în valoare drepturile lor numai
pentru considerentul că aparţin unui stat nerecunoscut de ţara forului.
Persoanele respective sunt căsătorite sau nu, sun rude sau nu, sunt
divorţate sau nu, numai în raport cu dispoziţiile legilor ţării căreia
aparţin, indiferent de atitudinea politică a altor state.
Totodată, neaplicarea legilor unui stat străin pe motiv că nu a fost
recunoscut de ţara forului este ca şi cum s-ar spune că legile stutului
nerecunoscut nu sunt aplicate, pentru considerentul că rânduielile sale
nu convin statului forului, iar acest lucru ar însemna o imixtine în
treburile interne ale altui stat, inadmisibilă potrivit normelor dreptului
internaţional.
Considerăm că nici un stat nu-şi poate permite să aprecieze
legitimitatea unui alt stat şi cu atât mai mult un judecător al altui stat,
pentru că a nu aplica legile unui stat, pe motiv că nu este recunoscut
de către ţara forului, nu ar însemna altceva, decât că judecătorul îşi
permite să aprecieze legitimitatea unui stat străin, ceea ce este cu totul
inadmisibil100.
Având în vedere cele menţionate, concluzionăm că soluţia general
admisă în practica judecătorească şi în literatura de specialitate este
aceea că legile unui stat nerecunoscut de statul forului poate da
naştere la conflicte de legi, în aceeaşi măsură ca şi legile oricărui alt
stat.
62
2. ARGUMENTE PENTRU APLICAREA LEGILOR
STATULUI NERECUNOSCUT
Aşa cum s-a menţionat, legile statului nerecunoscut de statul

forului trebuie să dea naştere la conflictele de legi pentru cel puţin
următoarele argumente:
• Recunoaşterea statului străin de către statul forului are caracter
declarativ, iar nu constitutiv pentru statul respectiv. Potrivit dreptului
internaţional public, fiecare popor este în drept să-şi aleagă forma de
conducere pe care o consideră potrivită. Astfel, a condiţiona aplicarea
legii unui stat de recunoaşterea sa, ar însemna o imixtiune în treburile
sale interne.
• în situaţia neaplicării legilor statului nerecunoscut, ar trebui să se
aplice legile care au existat anterior, fapt care poate duce la consecinţe
injuste pentru părţile raportului juridic.
• Având în vedere că este vorba de raporturi juridice de drept privat,
iar nu de relaţii diplomatice între state, ar fi injust ca drepturile părţilor
unui raport juridic să fie lezate sau reduse pentru considerntul că
aparţin unui stat nerecunoscut de ţara forului.
• Un stat este în drept să nu recunoască un alt stat sau să nu
stabilească relaţii diplomatice, dar nu poate să ignore activitatea
legislativă a acestuia, care este o manifestare de voinţă a suveranităţii,
independenţei şi egalităţii statelor.
Aceste argumente consacrate deja în doctrina dreptului
internaţional privat trebuie luate în considerare de către instanţele de
judecată din Republica Moldova în eventualele cazuri de soluţionare a
litigiilor născute de un raport jurdic cu element de extraneitate. în
asemenea situaţii, conflictul de legi urmează să fie soluţionat prin
mijloacele specifice dreptului internaţional privat al R.Moldova, iar în
cazul când norma conflictuală va trimite la legea materială străină,
aparţinând unui stat nerecunoscut, această lege trebuie luată în
considerare şi chiar aplicată.
Desigur, că în cazul luării în considerare a legilor unui stat
nerecunoscut, se poate invoca excepţia de ordine publică a ţării forului
sau se poate folosi calificarea pentru a se înlătura aplicarea legilor
statului nerecunoscut, dar aceasta este altceva decât neaplicarea
legilor unui stat pe motivul nerecunoaşterii sale101.
101 în ceea ce priveşte cazurile în care legea străină poate fi înlăturată de la aplicare, a se vedea
Titlul II, Capitolul III - Ordinea publică în dreptul internaţional privat
S ecţiunea a ll-a
C O N FLIC TU L ÎN T R E L E G IL E S T A T E L O R ÎN C A R E C O EXISTĂ
M A I M U L T E S IS T E M E L E G IS LA TIV E
1. NOŢIUNE
9
în sitaţia când în cadrul aceluiaşi stat suveran, datorită unor condiţii

istorice, există în acelaşi timp o legislaţie diferită de la o regiune la alta
sau, în statele unde subiecţii acestora dispun de legi proprii care diferă
între ele, există posibilitatea de a se ajunge la situaţii asemănătoare
acelora care au fost denumite conflicte de legi, în sensul că instanţa va
trebui să aleagă dintre legile în prezenţă pe cea care, potrivit principiilor
generale în materie şi în funcţie de elementele de legătură dintre raportul
juridic şi legile respective, o consideră competentă a da soluţia unui
litigiu.
Astfel, de exemplu, în S.U.A. fiecare stat component are o
legislaţie proprie, iar diferenţa dintre legislaţiile statelor componente
este suficientă pentru a da naştere la conflicte între aceste legi
(conflicte între legile statelor federate). Situaţia este asemănătoare şi
în Elveţia unde fiecare canton are o legislaţie proprie, precum şi în
Marea Britanie sau Belgia, unde legile se deosebesc de la o regiune la
alta (conflicte de legi interregionale sau interprovinciale)102.
Această situaţie presupune că privitor la un anumit raport juridic să
existe mai multe legi susceptibile a se aplica, fiind asemănătoare cu
conflictul de legi. Această categorie de conflicte între legile statelor în
care coexistă mai multe sisteme legislative, pe care le vom denumi, în
continuare, conflicte interteritoriale, sunt conflicte interne, care se
soluţionează potrivit normelor conflictuale edictate în statele
respective.
Asemănarea existentă între legile interne ale aceluiaşi stat suveran
cu conflictele între legile unor state suverane diferite, a pus problema de
a se cunoaşte dacă în ambele cazuri se pot aplica aceleaşi principii fun
damentale ale dreptului internaţional privat pentru soluţionarea litigiilor
apărute, ca şi cum în ambele cazuri ar fi vorba de conflicte de legi.
în această privinţă există atitudini diferite în diefrite ţări. Astfel, în
S.U.A., în ambele situaţii se consideră că există conflicte de legi
internaţionale, cu consecinţa că se soluţionează potrivit aceloraşi
principii, iar hotărârile pronunţate în oricare dintre aceste conflicte
102 De exemplu, S.U.A. este formată din 50 de state şi un district federal, Elveţia este alcătuită din
23 de cantoane confederate, iar Belgia este compusă din 3 regiuni autonome
constituie precedente judecătoreşti de aceeaşi valoare. Cu alte cuvinte,
există o asimilare completă între conflictele de legi interne şi conflictele
de legi internaţionale. De exemplu, pentru judecătorul din statul Texas,
legea Montanei este considerată lege străină, întocmai ca şi legea
R.Moldova.
în alte ţări se face deosebire între conflictele de legi interprovinciale
(de exemplu, art.14 din Codul civil spaniol) şi conflictele de legi
internaţionale. De asemenea, în dreptul francez se face distincţie între
conflictele de legi interne şi conflictele de legi internaţionale, cu toate că
în unele cazuri pentru soluţionarea lor se utilizează aceleaşi principii103.
Astfel, din cele menţionate trebuie să distingem, pe de o parte,
conflictul de legi propriu-zis (care este numit, uneori, conflict
internaţional de legi) şi conflictul interteritorial (care este numit, uneori,
conflict intern de legi), iar pe de altă parte, în cadrul conflictelor
interteritoriale deosebim conflictul între legile statelor federate şi
conflictul legilor interprovinciale.
2. JUSTIFICAREA STUDIERII ACESTOR CONFLICTE ÎN

CADRUL DREPTULUI INTERNATIONAL
> PRIVAT
Studierea conflictului interteritorial în materia dreptului internaţional

privat se impune pentru următoarele considerente: Există posibilitatea
ca norma conflictuală a forului să trimită la legea unui stat care diferă
de la o provincie la alta, ori la legea unui stat federal. în această
situaţie apare problema determinării legii aplicabile dintre legile acelui
stat. De exemplu, potrivit principiului lex patriae , dacă este vorba de un
cetăţean al S.U.A, ar urma să se aplice legea naţională a persoanei
referitor la statutul personal, dar o asemenea lege nu există. în astfel
de caz, deosebim două situaţii104:
• Dacă există în acest stat o normă legală care determină aplicarea
legilor interne, cum ar fi, de exemplu, Anglia, se va aplica această
normă. Astfel, dacă urmează să se aplice legea engleză, persoana
având domiciliul în Scoţia, într-o problemă de statut personal, norma
internă engleză prevede că se aplică legea domiciliului persoanei,
adică legea scoţiană; dacă ar fi vorba de capacitatea de a contracta,
în materie comercială, norma engleză prevede că se aplică lex loci
contractus , care poate diferi de legea domiciliului persoanei.

104 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., 50
• Dacă în acel stat nu există o normă legală care să indice legea apli
cabilă, cum este într-o anumită măsură S.U.A., apar dificultăţi în determi
narea legii aplicabile. în acest caz, instanţa forului trebuie să ţină seama
de ansamblul legislaţiei din acel stat pentru stabilirea legii aplicabile.
în acest sens, art.1579 din Codul civil prevede că în cazul în care
legea străină aplicabilă unui raport juridic aparţine unui stat în care
coexistă mai multe sisteme de drept şi este imposibilă determinarea
dintre acestea a sistemului de drept aplicabil, dreptul acelui stat
determină dispoziţiile aplicabile ori se aplică sistemul legislativ cu care
raportul civil respectiv prezintă cele mai strânse legături.
3. DEOSEBIRILE DINTRE CONFLICTELE DE LEGI

INTERTERITORIALE Şl CONFLICTELE
DE LEGI INTERNATIONALE
»
Conflictele de legi interteritoriale (interne) prezintă anumite

particularităţi care le deosebesc în mod semnificativ de conflictele de
legi propriu-zise (internaţionale), sub mai multe aspecte, şi anume:
• Din punct de vedere al naturii lor, deosebirile constau, în esenţă,
în următoarele:
a) conflictele interteritoriale nu pun probleme de suveranitate,
deoarece apar în cadrul aceluiaşi stat suveran;
b) elementul de extraneitate în cadrul conflictelor interteritoriale este
numai aparent, pentru că în realitate toate elementele aparţin aceluiaşi
stat105.
• Din punct de vedere al unificării soluţionării, deosebirile sunt
următoarele:
a) conflictele interteritoriale sunt mai aproape de conflictul legilor în
timp, decât conflictul legilor în spaţiu, deoarece există o instanţă
supremă (de exemplu, Curtea Supremă a S.U.A.), care coordonează
ori unifică aplicarea legilor respective106;
b) conflictele interteritoriale sunt, ca şi conflictele de legi în spaţiu, apli
caţii particulare ale procedeului general al conflictului de legi, fiind
vorba de alegerea uneia dintre legile în prezenţă pentru a reglementa
raportul juridic107.
105 Din acest motiv, hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat federal se execută în alt stat al
federaţiei fără exequatur
106 Paul Lerebours-Pigeonniere, Yvon Loussouarn, op.cit., p.26
107 Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., p. 131
• Din punct de vedere al modului de soluţionare. Regulile
soluţionării conflictelor de legi propriu-zise nu sunt în toate cazurile
aceleaşi cu cele aplicabile pentru soluţionarea conflictelor de legi
interteritoriale. De exemplu, dacă statutul persoanei fizice este supus,
la nivelul conflictului de legi propriu-zis, legii naţionale, în cadrul
conflictului interteritorial punctul de legătură în această materie nu
poate fi decât domiciliul, având în vedere că cetăţenia este comună
pentru resortisanţii statului suveran.
• Din punctul de vedere al invocării ordinii publice. Excepţia de
ordine publică, care poate fi întâlnită în cadrul conflictului de legi
propriu-zis, este foarte puţin probabilă între conflictele dintre statele
federate şi este practic inexistentă în conflictele interprovinciale,
deoarece în cazul conflictelor de legi ale statelor membre -ale
federaţiei, elementul de extraneitate este aparent, legile având o
concepţie legislativă unică, spre deosebire de conflictele de legi
propriu-zise în care diferenţele între legile în prezenţă sunt mai
accentuate. în cazul conflictelor interprovinciale este inadmisibilă
refuzarea aplicării legii unei provincii pe motivul că aceasta ar
contraveni ordinii publice. Aceasta arată că unitatea de soluţionare a
celor două feluri de conflicte de legi este numai formală.
• Din punct de vedere al retrimiterii. Retrimiterea nu este posibilă în
conflictele de legi interteritoriale, deoarece într-o atare situaţie instanţa
va ţine seama de sistemul de drept străin la care a trimis norma
conflictuală pentru a stabili care dintre legile acelui stat vor fi aplicate
raportului juridic respectiv. Cu toate acestea, ar putea apărea un caz
de retrimitere forţată de gradul II. Astfel, atunci când norma conflictuală
a forului trimite la legea unui stat federal, ca lege a cetăţeniei, dacă în
acel stat nu există o lege federală privind statutul personal, ci numai
legi ale statelor componente ale federaţiei, punctul de legătură,
cetăţenia, trebuie schimbat cu domiciliul, care operează o trimitere
forţată mai departe (retrimitere de gradul II), la legea statului membru
al federaţiei, care va determina statutul personal108.
4. CONFLICTUL INTERPERSONAL
Există state care nu au, încă, un corp de reguli unice pentru toată
populaţia de pe teritoriul său. în cadrul acestora coexistă mai multe
corpuri de reguli, între care problemele de drept sunt repartizate fie
după criteriul teritorial (conflicte interteritoriale), fie după un criteriu
personal (conflicte interpersonale)109.
în cadrul unui stat, uneori, diferite grupuri de indivizi sau
colectivităţi sunt supuse unor legi diferite, eventual şi unor jurisdicţii
speciale, în funcţie de apartenenţa acestora la o anumită religie.
Asemenea conflicte pot apărea cu precădere în probleme de dreptul
familiei în sistemele de drept, unde religia produce efecte juridice, cum
ar fi dreptul mozaic, musulman sau hindus.
în unele state există atât instanţe civile, adică laice, cât şi instanţe
confesionale care au competenţa să soluţioneze anumite litigii, cu
preponderenţă de dreptul familiei, între persoanele aparţinînd aceluiaşi
cult religios.
Pentru verificarea competenţei instanţei de origine, în cadrul
procedurii încuviinţării exequatur-u\u\, este necesar să se ţină seama
de legislaţia statului unde a funcţionat aceasta, deoarece acea
legislaţie i-a conferit calitatea de a desfăşura, în anumite limite, o
activitate jurisdicţională. Pentru o mai bună înţelegere a acestei
probleme, vom recurge la un exemplu preluat din jurisprudenţa
română110, referitor la o decizie privind soluţionarea unei cereri privind
încuviinţarea exequatur-ului pentru o hotărâre de divorţ pronunţată de
o instanţă confesională din Beirut, în care cererea a fost respinsă,
deoarece dintr-un cetrificat eliberat de Ministerul Justiţiei din Liban, s-a
reţinut că acel tribunal nu avea competenţa să pronunţe divorţul dintre
un mahomedan şi o femeie de religie creştină, ambii domiciliaţi în
Beirut, asemenea cauze fiind, potrivit legislaţiei libaneze, de
competenţa instanţelor de drept comun.
Conflictul interpersonal prezintă interes în cazul în care norma
conflictuală a forului trimite la legea unui stat care diferă în raport de
criteriul confesional şi deci competenţa legii se determină în cadrul
conflictului de legi, nu în cadrul efectelor hotărârilor judecătoreşti
străine.
în cadrul sistemelor de drept tradiţionale, cum sunt dreptul
mahomedan sau hindus, normele juridice sunt personale, aplicându-se
tuturor subiecţilor de drept indiferent de statul al cărui resortisanţi sunt
sau în ce ţară domiciliază, cu condiţia să aibă aceeaşi religie şi numai
acestora.
în concluzie, conflictele interpersonale prezintă importanţă pentru
dreptul internaţional privat în următoarele situaţii:
109 în acest sens, a se vedea : Augustin Fuerea, Drept Internaţional Privat, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, p.23-24
1,0 O.Căpăţână, D.lanculescu, Soluţionarea problemelor de competenţă internaţională în instanţa
de exequatur, Revista Română de Drept, nr.10, 1980, p.19-20
• în cazul în care norma conflictuală a forului trimite la legea unui
asemenea stat, pentru a reglementa statutul personal, este necesar de
precizat cărei religii aparţine persoana în cauză, în scopul stabilirii legii
de fond aplicabile.
• în cazul în care se pune problema executării unei hotărâri
pronunţate de o instanţă confesională din străinătate, instanţa de
exequatur trebuie să recurgă la verificarea competenţei instanţei
confesionale străine, potrivit legii statului unde hotărârea a fost
pronunţată.
S ecţiunea a lll-a
C O N FLIC TU L D E L E G I ÎN CAZUL S U C C E S IU N II
D E STATE
Referitor la conflictul de legi în cazul succesiunii de state, trebuie

avută în vedere ipoteza dispariţiei unui stat, la al cărui sistem de drept
trimite norma conflictuală a forului, între momentul naşterii raportului
juridic şi cel al litigiului. într-o asemenea situaţie apare problema de a
cunoaşte care lege va fi aplicată de către instanţa unei terţe ţări (de
exemplu, instanţa din R.Moldova) - legea statului care a încetat să
existe sau legea statului succesor.
Având în vedere că această categorie de conflicte de legi este
foarte redusă, subscriem soluţiei oferite de profesorul Sitaru, care face
următoarea distincţie111:
• Dacă statul a fost desfiinţat prin constrângere, trebuie să se încline
către o soluţie întemeiată pe ideea ocrotirii intereselor legitime ale
persoanelor afectate nemijlocit prin schimbarea abuzivă de
suveranitate. Practic, în aplicarea acestei soluţii, urmează a se ţine
seama de voinţa reală a părţilor actului juridic şi de principiul că actul
trebuie interpretat în sensul de a produce efecte juridice.
• în cazul în care un stat a fost desfiinţat prin contopire voluntară cu
alt stat, se vor aplica regulile de drept tranzitoriu din tratatul de
unificare a celor două state112, dar, în principiu, trebuie să se ţină
seama de dispoziţiile interteritoriale din sistemul de drept străin, la care
a trimis norma conflictuală şi nu de cele stabilite de legea forului. în
acest sens, menţionăm hotărârea Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României

112 Această soluţie a fost aplicată în cazul tratatului de unificare a celor două Germanii din anul
1990, care conţine şi anumite dispoziţii privind dreptul tranzitoriu
din 30.09.1993113, care aplicând soluţia conform căreia, în cazul
statului desfiinţat prin contopire voluntară trebuie să se ţină cont de
regulile de drept tranzitoriu de drept străin (/ex causae), a stabilit
pornind de la principiile Legii introductive la Codul civil german, în 1990
- ca /ex causae , este legea est-germană dinainte de unificare
(respectiv Legea referitoare la contractele economice din 1976),
deoarece această lege era în vigoare la data încheierii contractului
dintre părţi (română şi est-germană).
113 O.Căpăţână, Caracteristici ale dreptului tranzitoriu în raporturile de comerţ internaţional,

partea a ll-a, Revista Română de Drept, nr.1, 1995, p.24-29
CAPITOLUL V
ISTORICUL APARIŢIEI Şl DEZVOLTĂRII DREPTULUI
INTERNATIONAL PRIVAT9
Cunoaşterea apariţiei şi dezvoltării normelor dreptului internaţional

privat prezintă interes în înţelegerea specificului materiei, în raport cu
alte ramuri de drept, precum şi în însuşirea diverselor teorii şi doctrine.
în domeniul dreptului internaţional privat, reglementarea juridică
este, în general, mai redusă decât în alte ramuri de drept, de aceea
dezvoltarea acestuia a fost, în primul rând, doctrinară. Astfel, apariţia
primelor norme de soluţionare a conflictelor de legi a fost opera
juriştilor timpului, care căutau soluţii problemelor ridicate de mersul
dezvoltării sociale.
Pentru dreptul internaţional privat actual, istoricul apariţiei normelor
conflictuale prezintă un interes deosebit, care depăşeşte caracterul pur
istoric, spre a fi vorba nu de un drept al trecutului, ci de trecutul
dreptului actual, în sensul că înţelegerea acestuia din urmă nu se
poate face fără a se lua în considerare trecutul său114.
1. CONDIŢIILE APARIŢIEI PROBLEMELOR DE DREPT

INTERNATIONAL
t
PRIVAT
Apariţia normelor de drept internaţional privat şi a problemelor care

au impus edictarea acestora a fost generată de anumite condiţii sociale
şi economice ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie, care s-a
realizat printr-un schimb intens de mărfuri şi deplasări de persoane, şi
printr-un sistem juridic corespunzător.
în societatea sclavagistă, în urma dezvoltării relaţiilor comerciale,
au apărut unele raporturi juridice care pe parcurs au fost încadrate în
domeniul dreptului internaţional privat, fiind vorba, în primul rând, de
situaţia juridică a străinilor, adică privitor la drepturile pe care le putea
avea un cetăţean într-o ţară străină.
Sub acest aspect, referitor la condiţia juridică a străinilor, pe
parcursul istoriei s-au conturat câteva soluţii:
- refuzarea oricăror drepturi străinilor, pornindu-se de la ideea că
legile erau edictate pentru cetăţeni, aceştea din urmă fiind singurii care
puteau beneficia de ele;
- aplicarea fără nici o excepţie a dispoziţiilor legilor sale naţionale,
oricare ar fi ele, fără a se ţine seama de legile teritoriale;
- aplicarea fără nici o excepţie a legilor teritoriale, fiind supuşi numai
legilor ţării pe teritoriul căreia se aflau;
- aplicarea parţială a legilor naţionale şi a legilor ţării pe teritoriul
căreia se afla străinul.
Aceste patru soluţii au dat naştere unui sistem, fiecare sistem fiind
rezultatul unei anumite stări economice şi sociale, ce ar fi trebuit să
dispară cu această stare socială, care i-a dat naştere.
• Din punct de vedere cronologic, sistemul cel mai vechi este acela
care refuza străinului dreptul de a face vreun act juridic pe teritoriul
unui alt stat. Este sistemul care s-a născut o dată cu societatea, sub
orice denumire (trib, clan, stat), şi nu are nevoie de nici o explicaţie. în
cadrul acestui sistem străinului i se refuza orice drept, în sensul că nu i
se aplicau nici legile sale proprii, nici legile locale.
Indienii, egiptenii, evreii, grecii şi romanii au format în prima
perioadă a dezvoltării lor o societate teocratică în care clasa
sacerdotală era atotputernică. în acea perioadă fiecare cetate sau stat
forma o comunitate religioasă cu divinităţi proprii pe care numai
membrii acestora aveau dreptul să le adore. Străinul era persoana
care adora alte divinităţi şi, deci, era considerat membru al altei
comunităţi. Dacă vreun străin pătrundea, totuşi, în comunitatea
religioasă, acesta era însă în afara protecţiei legilor cetăţii. Astfel, în
epocile lor de înflorire, grecii repetau adesea tradiţionalele cuvinte
„cine nu este grec este barbar”, iar romanii îi considerau pe străini în
afară de orice protecţie a legilor lor - „adversum hostem, aeterna
auctoritas".
Dacă facem abstracţie de categoria străinilor formată din cetăţenii
statelor cu care Atena sau Roma încheiaseră tratate de alianţă
(această categorie de străini era cunoscută în Atena sub numele de
isoteli, iar tratatul care stipula reciprocitatea lua numele de isolopatie la
greci, foedera - la romani), cealaltă categorie de străini, cunoscuţi sub
numele de meteci la greci, sau de peregrini la romani, erau îngăduiţi să
facă negoţ, dar nu participau la cult şi nu aveau alte drepturi, nu puteau
să dobândească proprietăţi şi nici să se căsătorească cu băştinaşii,
copiii născuţi dintr-o astfel de uniune erau consideraţi bastarzi; nu
puteau contracta valabil cu cetăţenii, legea nerecunoscând nici o
valoare contractului respectiv.
Potrivit legii romane, peregrinul nu putea să moştenească pe un
cetăţean. La Atena ca şi la Roma, litigiile între străini şi între străini şi
cetăţeni ţineau de competenţa unui magistrat special - polemarh , la
greci, praetor peregrinus, la romani. Pentru a face comerţ şi a se bucura
de siguranţa persoanei şi a bunurilor sale, străinul urma să se pună sub
ocrotirea unui cetăţean. Astfel, a apărut proxenia la Atena şi patronatul
la Roma. Patronatul asista pe străin în toate actele vieţii lui, asigurându-i
prin aceasta participarea la câteva din beneficiile dreptului civil115.
Drepturile civile: conibium , dreptul de a contracta căsătoria cu mânu]
comercium , dreptul de a dobândi şi transmite proprietatea romană
(dominium ex jure quiritium) asupra bunurilor mancipii (sclavi, vite,
pământ roman) prin mijloacele dreptului civil (mancipatio, in jure cessio,
usucapio, etc.), erau, în principiu, rezervate numai cetăţenilor romani.
Cu timpul, când Roma deveni un imperiu mediteranian şi comerţul
internaţional se dezvoltă, alături de dreptul civil (Jus civile ), care era un
drept exclusiv rezervat cetăţenilor romani (Jus proprium civium
romanorum), a apărut dreptul ginţilor (jus gentium ), instituţie paralelă
cu jus civile, care era un drept comun tuturor, aplicându-se raporturilor
dintre cetăţeni şi peregrini, dintre peregrini şi diferite cetăţenii, şi chiar
cu unele excepţii, dediticilor , care neavând nici o cetăţenie, nu erau
protejaţi de nici un stat.
Această situaţie durează până la apariţia edictului lui Caracalla,
care din motive de ordin fiscal acordă în anul 212 e.n. dreptul de
cetăţenie romană tuturor supuşilor imperiului. De la această dată,
deosebirea dintre peregrin şi cetăţean dispare.
• Al doilea sistem era acela care aplica străinului toate dispoziţiile
legilor sale naţionale şi nici una din cele ale legii teritoriale (/ex fori) şi
s-a întâlnit întotdeuna când în urma unui război, dar chiar şi în alte
situaţii, două civilizaţii total diferite se aflau faţă în faţă, aşa de opuse
una celeilalte, încât nu se putea ajunge la o conciliere. Acest sistem
avea la bază o idee politică, având în vedere că învingătorul, pentru a
obţine simpatia celui învins, îi lăsa acestuia din urmă legile sale
naţionale. Având în vedere că nu era posibilă o legislaţie unitară,
fiecare provincie răpită se conducea după legislaţia proprie - francezul
după legea salică, visigotul după legea visigotă, romanul după legea
romană. Acest sistem este cunoscut sub denumirea de sistemul
personalităţii legilor din timpul invaziunilor barbarilor şi se datoreşte
faptului că barbarii nu cunoşteau, la acea vreme, noţiunea statutului
teritorial.
115 Jean D.Condurachi, Câteva cuvinte asupra condiţiei juridice a străinilor în Moldova şi Ţara
Românească până la Regulamentul Organic, Bucureşti, 1918, p.18
• Al treilea sistem nu face nici o deosebire între naţional şi străin, aşa
că aplică acestuia din urmă toate legile statului pe teritoriul căruia se
găseşte, fără nici o excepţie. Acesta este sistemul feudalităţii, a
regimului când pământul era totul, iar omul numai un accesoriu şi când
stăpânii acestui pământ erau aşa de geloşi de drepturile şi
prerogativele lor, încât intervenţia unei autorităţi străine, sub orice
formă ar fi ea, era de neconceput.
Totuşi, se poate constata că în societatea feudală situaţia străinului
s-a îmbunătăţit într-o anumită măsură. Astfel, feudalitatea pune
principiul „teritorialităţii legilor”, care se aplică fără deosebire tuturor
persoanelor locuitoare pe acelaşi teritoriu. în această perioadă,
francezul, visigotul, romanul nu mai pot invoca legea lor personală, ci
trebuie să se supună legilor teritoriale.
De exemplu, în Franţa, străinii care erau desemnaţi prin „aubain"
aveau la început condiţia juridică a iobagilor, iar de la un anumit timp,
ei puteau să-şi păstreze calitatea de oameni liberi. Străinii erau supuşi
unor prestaţii şi loviţi de unele incapacităţi. Astfel, în afară de prestaţia
comună pentru pământ, străinul trebuia să plătească suplimentar o
dare personală, „droit de chevage", al cărui cuantum era variabil şi
arbitrar. Dacă străinul se căsătorea cu o persoană din altă seniorie sau
de altă condiţie, acesta trebuia să obţină autotizaţia seniorului şi să
achite o taxă numită „droit de formariage”. în materia succesorală
„ aubain”-u\ era incapabil de a transmite bunurile sale urmaşilor, iar în
caz de deces bunurile străinului reveneau seniorului „droit d ’obaine".
Acest sistem al teritorialităţii legilor este uşor de înţeles pentru
acele timpuri şi, totodată, uşor de aplicat. Acest sistem a lăsat urme
profunde nu numai în dreptul anglo-american, unde formează dreptul
comun, dar chiar şi în legile de pe continentul european, unde
soluţionează fie cu titlu de regulă, fie cu titlu de excepţie, aproape toate
Toate aceste trei sisteme, la care am făcut referire, nu erau de
natură să cunoască şi să soluţioneze conflicte de legi. Dacă facem
abstracţie de primul sistem în care străinul era în afara oricăror
drepturi, sistemul personalităţii legilor, precum şi acela al teritorialităţii
stricte şi absolute, au chiar de la prima vedere un mare cusur - sunt
prea generale şi nu ţin seama decât numai de unul din cele două sau
mai multe interese în prezenţă, sacrificând complet pe celelalte. Aşa,
de exemplu, sistemul personalităţii legilor nu se ocupă de loc de
interesele statutului teritorial care nu admite ca toate legile străine să
se aplice în întregime pe teritoriul său, în schimb sistemul teritorialităţii
stricte şi absolute sacrifică interesele comerţului internaţional, pe
acelea ale statului naţional, care nu se poate dezinteresa de soarta
supuşilor săi şi nesocoteşte principiile de drept şi echitate şi care nu
poate admite schimbarea condiţiei juridice a individului de la o zi la
alta.
Astfel, aceste trei sisteme sunt în afara dreptului internaţional
privat, aşa după cum îl înţelegem astăzi şi care trebuie să soluţioneze
conflictele de legi în mod raţional, pentru că toate trei soluţionează
aceste probleme într-un mod brutal.
Având în vedere cele menţionate, considerăm imposibilă intrarea
în dreptul internaţional privat, decât cu o a patra soluţie, care îşi
propune concilierea celor două legi în prezenţă, personală şi teritorială,
cu ajutorul unui sistem care a variat după timp şi după loc, dar care cel
puţin admite chiar de la bun început că problemele apărute se pot
soluţiona doar printr-o tranzacţie între cele două sau mai multe legi.
Acest sistem s-a născut în sec.XIII în nordul Italiei şi este cunoscut
sub denumirea de teoria statutelor.
2. TEORIA STATUTARILOR ITALIENI

(SEC.XIII - XV)
Conflictele de legi şi normele conflictuale au apărut în nordul Italiei

în sec.XIII, avându-se în vedere că acolo s-a simţit necesitatea
acestora şi pentru că acolo situaţia socială şi economică era de aşa
natură, încât acestea au putut lua naştere, deoarece regulile de drept,
în general, şi acelea de drept internaţional privat, în special, nu sunt
altceva decât expresia unei stări economice şi sociale.
în acea perioadă Lombardia era compusă dintr-un număr de oraşe
care îndeplineau următoarele condiţii: aveau un drept comun, dreptul
roman, fiind destul de independente pentru a avea fiecare în acelaşi
timp un număr de legi speciale, care se numeau statute şi variau de la
un oraş la altul; erau bogate, foarte aproape unele de altele şi
înterţineau prin forţa lucrurilor relaţii de afaceri; aveau universităţi şi
jurişti.celebri, adică o ştiinţă a dreptului foarte avansată116.
Această situaţie reclama imperios un nou sistem, adică altul decât
acela al personalităţii sau teritorialităţii legilor, pentru că comerţul
internaţional, în înţelesul larg al cuvântului, nu se putea acomoda cu
nici unul din cele două sisteme. La acel moment s-a simţit nevoia unui
drept comun, care era dreptul roman, căci o deosebire radicală între
116 Alfred Juvara, Curs de Drept Internaţional Privat, Conflictele de legi, Tipografia şi legătoria
penitenciarului „Văcăreşti", Bucureşti, 1934, p.12
cele două legi în prezenţă nu putea să ducă decât la sistemul
personalităţii legilor, iar pe de altă parte, era nevoie de legi
independente unele de altele ca să se nască un conflict.
Astfel, pentru apariţia normelor de drept internaţional privat
trebuiau să existe relaţii permanente şi cunoştinţe juridice avansate,
având în vedere că numai juriştii care cunosc principiile de drept erau
în stare să concilieze în mod raţional interesele în prezenţă, rezultat la
care nu se putea ajunge, decât în urma unor cercetări minuţioase a
naturii instituţiilor juridice care vin în conflict.
2.1. Glosatorii
Glosatorii au fost primii jurişti ai timpului care au propus soluţii

privitor la conflictele de legi apărute. Astfel, pentru a îmbrăca în
formule de drept relaţiile create, aceştea căutau soluţii în dreptul
roman. Metoda utilizată de glosatori era scolastică, văzând în dreptul
roman un drept absolut, aplicabil tuturor popoarelor şi în toate
timpurile. Ei făceau însemnări pe marginea textelor din Corpus juris
civile , care se numeau glose, de unde apare şi denumirea de glodatori,
în sensul de comentatori ai dreptului roman. Prin consultarea dreptului
roman, care, de altfel, nu conţinea norme de soluţionare a conflictelor
de legi, glosatorii interpretau aceste texte, uneori tendenţios, în
dependenţă de interesele reprezentate pentru soluţionarea litigiului
respectiv.
în continuare ne vom referi la două exemple de glose.
într-o glosă descoperită în anul 1910 care pare a fi cea mai veche
glosă cu preocupări conflictuale, unul din aceşti glosatori, magister
Aldricus, îşi punea întrebarea pe care dintre cutume va trebui s-o
aplice judecătorul, dacă într-un proces sunt persoane, aparţinând unor
provincii diferite, cârmuite de cutume diferite. Răspunsul pe care l-a dat
acesta constă în aceea că judecătorul trebuia să aplice cutuma care i
se părea mai utilă şi mai indicată de împrejurări. Dar, chiar dacă nu
s-ar fi dat nici un răspuns la această întrebare, numai faptul punerii
acesteia în plină orânduire feudală, era suficient pentru a arăta apariţia
dreptului internaţional privat, cu norme speciale în soluţionarea
conflictelor de legi.
O altă glosă, care nu este cea mai veche, dar care este cea mai
cunoscută şi mai comentată, este glosa lui Accursius din anul 1228.
Această glosă avea drept pretext o constituţie din anul 380 a împă
raţilor Graţian, Valentinian şi Teodosiu (Cod lustinian, Titlul I, Cartea I,
sub titlul „De summa Trinitate et fide catolica"), pe care o comenta.
Având în vedere că această lege începe cu cuvintele „cunctos
populos", ea este cunoscută sub denumirea de legea cunctos populos.
Dar această lege, care are un caracter religios, nu se ocupa şi nu
soluţiona nici un conflict de legi, fiind folosită ca un pretext, pentru a-şi
găsi un sprijin de prestigiu soluţiei pe care o propunea comentatorul.
Astfel, referindu-se la primele cuvinte cu care începe legea, şi anume
„cunctos populos quos clemetiae nostre regit temperamentum, in tali
volumos religione versari, quam divinum Petrum apostolum tradidise
Romani religio", care s-ar putea traduce astfel „voim ca toate
popoarele, care se află sub blânda noastră oblăduire, să se afle în
credinţa pe care Sf. Apostol Petru a dat-o Romanilor”, şi desprinzând
fraza din restul textului, Accursius, face comentarii privind întinderea
autorităţii romane, asupra persoanelor şi deduce că sunt supuse de
drept, unei legi, toate persoanele pentru care a fost făcută acea lege.
Glosatorul recurge la acest raţionament pentru a răspunde la
întrebarea, dacă un locuitor din Bolognia care se judecă la Modena,
poate fi judecat după statutele cetăţii Modena? în această situaţie,
răspunsul a fost negativ, deoarece statutele Modenei sunt obligatorii
numai pentru locuitorii ei. Astfel, este clar că soluţia la care a ajuns
Accursius, şi care este o normă de drept internaţional privat, nu are nici
o legătură cu textul la care se referea, servind drept pretext forma!
pentru a da o soluţie convenabilă intereselor negustorilor, recurgând,
totodată, ia prestigiul dreptului roman.
2.2. Postglosatorii
Odată cu primele comentarii ale textelor de drept roman,

întreprinse pentru oferirea unor soluţii privind noile relaţii sociale, s-a
admis principiul potrivit căruia pe teritoriul unui oraş îşi găseau aplicare
nu numai legile (statutele) acelui oraş, dar într-o anumită măsură şi în
anumite condiţii, puteau fi aplicate şi statute ale altor oraşe. Pentru
justificarea soluţiilor pe care le dădeau, juriştii de mai târziu nu
recurgeau la dreptul roman, ci se sprijineau pe comentariile
glosatorilor. Din această cauză aceşti comentatori ai comentatorilor au
fost numiţi postglosatori, cei mai cunoscuţi fiind Bartolus, Baldus,
Salicitus şi Rochus Curtius.
Postglosatorii analizau toate ipotezele apărute, căutând soluţia cea
mai potrivită, conducându-se după aşa-numita „natură a lucrurilor”,
care era o noţiune foarte largă şi variabilă, de la un autor la altul, în
dependenţă de interesele pe care aceştea le serveau. Astfel, prin
sistematizarea tuturor soluţiilor pe care postglosatorii le-au dat în
diferite situaţii, se pot deduce unele reguli care reprezintă tot atâtea
norme conflictuale.
Postglosatorii, deşi au fost ridiculizaţi de umaniştii sec.XVI,
considerându-i scolaşti ignoranţi, au reprezentat totuşi o operă
progresistă, întrucât au încercat rezolvarea favorabilă a problemelor
privind circulaţia mărfurilor, spărgând circuitul închis al economiei
feudale. Astfel, normele impuse de postglosatori, au însemnat o
înfrângere a principiului teritorialităţii feudale, iar opera postglosatorilor
numai privită prin prisma istoriei poate fi evaluată la justa valoare
Ideile principale ale statutarilor italieni au fost următoarele117:
• Distincţia în cadrul unui proces, între formele de procedură şi fond.
• Formularea regulii locus regit actum pentru forma exterioară a
actelor juridice.
• Determinarea legii aplicabile bunurilor - lex rei sitae.
• Aplicarea unei legi unice devoluţiunii succesorale.
3. DOCTRINA FRANCEZĂ PRIVIND SOLUŢIONAREA

CONFLICTELOR DE LEGI (S E C .X V I-X V III)
Teoria statutelor italiene, adică dreptul internaţional privat la

originea lui, a trecut imediat în Franţa, apoi în Belgia, Olanda,
Germania, Austria, unde era nevoie de ea, iar situaţia acesteia era
favorabilă. Această teorie a guvernat lumea până la jumătatea sec.XIX,
când au apărut câteva sisteme teoretice, dintre care cele mai
cunoscute sunt ale lui Savigny şi Mancini.
Realizarea unităţii politice a Franţei în sec.XVI nu a dus la
realizarea unităţii cutumelor. Provinciile franceze din acea perioadă,
Paris, Bordeaux, Normandia şi altele, aveau cutume diferite. începând
cu sec.XIV şi terminând cu sec.XVI a fost realizată codificarea
cutumelor, implicând numeroase discuţii din partea juriştilor timpului
referitor la două probleme: dacă o cutumă se aplică numai pe teritoriul
unde a fost edictată; dacă o cutumă prezintă lacune sau neajunsuri,
aceasta urmează să fie completată cu dreptul roman sau cu cutuma
Parisului, ca fiind cea mai dezvoltată.
Această codificare a cutumelor, însă, nu a putut înlătura unele
neajunsuri din cauza existenţei sistemelor cutumiare diferite. Soluţiile
117 J.P.Niboyet, Manuel de Droit International Prive, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1928, p.393
78
care se impuneau la acel moment erau unificarea dreptului cutumiar şi
soluţionarea conflictelor apărute între diferite cutume.
Unul din promotorii cei mai consecvenţi al ideii de unificare a
dreptului cutumiar pe baza cutumei Parisului a fost Charles Dumoulin
(Carolus Molinaeus, 1500-1566), acesta fiind întemeietorul teoriei
„autonomiei de voinţă” şi a problemei „calificării”. Dumoulin porneşte de
la ideea statutarului italian Rochus Curtius privind aplicarea legii locului
încheierii actului juridic, potrivit căreia se aplică această lege, avându-
se în vedere că prin faptul încheierii actului în acel loc, părţile au
acceptat să se supună acestei legi. Dezvoltând această idee,
Dumoulin merge mai departe, afirmând că părţile pot să se supună şi
unei alte legi, decât cea a locului încheierii actului juridic, de exemplu,
referitor la vânzare, legea locului unde se află bunul.
Bazat pe aceste consideraţii Dumoulin, având calitatea de avocat,
acordă o consultaţie prin care şi-a exprimat doctrina sa118.
Importanţa doctrinei propuse de Dumoulin constă în faptul, că se
pune pentru prima dată problema calificării operaţiilor juridice. Astfel,
regimul matrimonial este plasat, pentru nevoile cauzei, în categoria
contractelor, pentru al putea supune autonomiei de voinţă ca pe orice
contract.
Dumoulin este considerat un intermediar între şcoala italiană a
statutelor şi şcoala franceză a statutelor, fiind, astfel, ultimul
postglosator.
Un alt doctrinar din sec.XVI, contemporan cu Dumoulin, este
Bertrand DArgentre (1519-1590), care în lucrarea întitulată
„Comentariul cutumelor Bretaniei” prezintă o doctrină în care
reprezentând interesele reacţiunii feudale, caută să acopere izolarea
juridică a acestei reacţiuni. Prin această lucrare s-au pus bazele şcolii
franceze a statutelor, care prezintă deosebiri faţă de şcoala italiană a
statutelor.
Doctrina lui DA rgentre prezintă următoarele caracteristici
esenţiale119
• Distincţia între statutele reale şi personale. Statutele reale au ca
obiect bunurile, cum ar fi cele care reglementează modul de dobândire
a proprietăţii. Statutele personale au ca obiect persoanele, cum ar fi
" 8 S-a pus problema de a şti dacă unor bunuri ce cădeau în comunitatea conjugală, trebuia să i
se aplice statutul real, adică cutumele situaţiei fiecărui bun, sau, dimpotrivă, legea personală
(legea domiciliului, în acea perioadă). Pledând în calitate de avocat, acesta susţinea teza aplicării
cutumei Parisului, pentru întregul patrimoniu, pronunţându-se pentru aplicarea la întregul
patrimoniu a cutumei Parisului unde soţii aveau domiciliul, pe considerentul că regimul
matrimonial trebuie considerat ca un contract tacit, care urma să fie guvernat potrivit legii voite de
părţi în mod expres sau tacit
119 Y.Loussouam, P.Bourel, op.cit., p.91
cele care reglementează vârsta pentru căsătorie. Consatatând că
unele statute se refereau, în acelaşi timp, şi la bunuri şi la persoane,
D’Argentre a admis existenţa unei a treia categorii de statute, cele
mixte, în care intră toate statutele care nu sunt reale sau personale,
dar aceasta nu modifică teoria menţionată, deoarece şi statutele mixte
sunt teritoriale, ca şi statutele reale.
• în principiu, statutele sunt, în ceea ce priveşte domeniul aplicării lor,
teritoriale şi numai în mod excepţional sunt extrateritoriale. Scopul
acestei teorii era de a împiedica aplicarea unei legi străine pe teritoriul
unei anumite provincii. în mod excepţional, unele statute sunt
extrateritoriale, în sensul că ele urmează persoanele şi li se aplică
chiar când se află în afara teritoriului respectiv.
• Distinge incapacităţile generale care ţin de statutul personal şi
incapacităţile speciale care privesc un anumit act juridic şi care sunt
supuse legii care reglementează acest act juridic, nu statutului personal.
• Aplicarea statutelor personale în afara unui teritoriu se face în
virtutea unei idei de drept (ceea ce este dreptul pentru o parte,
constituie o obligaţie pentru cealaltă).
în ceea ce priveşte deosebirea dintre teoria italiană şi teoria
franceză a statutelor din sec.XVI, ar fi de menţionat că postglosatorii
italieni au admis aplicarea legii străine într-o măsură cu mult mai mare
decât doctrina lui D’Argentre, precum şi clasificarea statutelor în reale
şi personale. Dar, spre deosebire de doctrina lui D’Argentre, statutarii
italieni n-au făcut din această clasificare o regulă de bază în materia
soluţionării conflictelor de legi. Totodată, Dumoulin şi-a adus
contribuţia la adoptarea statutelor reale şi personale, această
clasificare fiind temperată prin principiul autonomiei de voinţă, pe când
în doctrina lui D’Argentre această distincţie are un caracter
fundamental.
Dintre reprezentanţii doctrinei franceze privind soluţionarea
conflictelor de legi din sec.XVIII, cei mai cunoscuţi jurişti din acea
perioadă au fost Louis Boullenois Louis Froland şi Jean Boucher,
aceştea adaptând doctrina lui D’Argentre realităţilor economice ale
timpului, dar, deşi, au admis existenţa statutelor reale şi personale,
totuşi, s-a pus accentul pe statutele personale.
4. DOCTRINA OLANDEZĂ (SEC.XVII)
în sec.XVII Ţările de Jos au obţinut independenţa faţă de Spania,

constituind o republică federativă, parte a căreia era şi Olanda. în
această luptă de eliberare, doctrina de soluţionare a conflictelor de legi
era supusă scopurilor dobândirii independenţei faţă de absolutismul
spaniol a provinciilor olandeze în domeniul jurisdicţiei civile, consfinţite
prin Tratatul de la Utrecht din anul 1579.
Reprezentanţii cei mai importanţi ai acestei doctrine au fost Paul
Voet, Jean Voet, Ulrich Huber, care au utilizat formula „conflict de legi”.
în acea perioadă, avându-se în vedere interesele negustorilor
olandezi, se recurge la formula „drepturi câştigate”, menţionându-se că
pentru negustorul olandez drepturile pe care statul său i le acordă, sunt
câştigate pentru totdeauna, fiind menţinute chiar pe un teritoriu străin.
Dar, o atare pretenţie nu putea fi realizată fără concursul unei puteri
economice, prin care să fie impusă. Astfel, trebuia găsită o formulă
care să îmbrace această soluţie într-o haină juridică susceptibilă de a
răspunde acestor interese. Juriştii olandezi au denumit această
formulă „comitas gentium", adică o formulă de politeţe internaţională,
potrivit căreia statele străine acordau cetăţenilor olandezi o favoare
care consta în aceea, că aceştea erau supuşi propriilor legi privitor la
raporturile economice încheiate.
în această perioadă, juriştii olandezi nu au mai utilizat formula lui
DArgentre, potrivit căreia o lege străină se aplică în virtutea unei idei
de drept (ceea ce este drept pentru unul, devine obligaţie pentru
celălalt), deoarece provinciile olandeze urmau să admită aplicarea
legilor străine pe teritoriul lor. Acest lucru, însă, nu era convenabil
burgheziei olandeze, aceasta având nevoie de o formulă suplă, ale
cărei efecte să fie direct proporţionale cu puterea lor economică120.
Ideile principale ale doctrinei olandeze pot fi rezumate astfel:
• Legile fiecărui stat au putere în limitele teritoriului statului respectiv,
deci, se aplică principiul teritorialităţii legilor. Astfel, erau supuse legilor
unui stat toate persoanele care se aflau pe teritoriul acelui stat, inclusiv
şi străinii. De exemplu, Burgundus, pentru a arăta în ce măsură
persoanele sunt accesorii bunurilor, menţiona că o persoană fără
bunuri ar fi ca un cadavru în mijlocul oamenilor vii, de aceea nu
persoana stăpâneşte bunurile, ci bunurile constituie esenţialul, care
atrage după sine accesoriul, constituit din persoane.
• Se poate pretinde aplicarea legilor proprii pe un teritoriu străin,
precum şi a legilor străine pe teritoriul propriu, dar nu potrivit unei idei
de drept, ci în temeiul unei formule de politeţe internaţională, adică de
curtoazie (comitas gentium). Altfel spus, doctrina olandeză atenuează
principiul teritorialităţii legilor, utilizând formula „comitas gentium", care
este o formulă elastică.
• Pentru ca legile străine, care au fost admise potrivit formulei
„comitas gentium", să nu pericliteze interesele burgheziei olandeze,
aceasta şi-a creat un mijloc de drept prin care să înlăture aplicarea
legilor străine, utilizând formula de „ordine juridică locală”. Astfel, ori de
câte ori legea străină venea în contradicţie cu interesul local, aceasta
era considerată contrară ordinii juridice locale şi ca urmare era
înlăturată de la aplicare.
5. DOCTRINA GERMANĂ (SEC.XIX)
Dintre ideile doctrinarilor germani, o importanţă deosebită prezintă

teoria lui Frederic Karl Savigny (1779-1861), care renunţă la metoda
statutarilor de soluţonare a conflictelor de legi prin clasificarea
statutelor în reale şi personale.
Ideile esenţiale ale doctrinei germane sunt următoarele:
• Toate legile nu se pot clasifica apriori în personale şi reale. în
unele cazuri, legile sunt teritoriale, iar în altele sunt extrateritoriale.
Aceste două clasificări nu trebuie confundate, deoarece au la bază
criterii diferite; obiectul în prima clasificare şi întinderea aplicării în
spaţiu în cea de-a doua. Astfel, împărţirea legilor în teritoriale şi
extrateritoriale se face după natura şi scopul acestora.
• Pentru a cunoaşte care lege trebuie să cârmuiască un raport juriidc,
judecătorul trebuie să stabilească, în urma unei analize, care este
sediul acelui raport şi legătura acestuia cu un anumit sistem de drept.
Astfel, această doctrină presupune că orice persoană, care intră într-un
raport juridic acceptă să se supună legii pe teritoriul unde acel raport
îşi are sediul. Pentru a afla acest sediu, erau utilizate două prezumţii:
prezumţia de localizare a raportului juridic, în sensul că orice raport are
o legătură materială în spaţiu, iar punctul de unde pleacă această
legătură va determina legea aplicabilă (de exemplu, persoanele fizice
au sediul juridic la domiciliul lor, persoanele juridice au o legătură în
spaţiu prin sediul lor, bunurile au sediul la locul unde sunt situate,
obligaţiile delictuale sunt localizate la locul unde s-a produs faptul
păgubitor, obligaţiile contractuale sunt localizate la locul executării
acestora); prezumţia de supunere voluntară a părţilor la legea locului
unde raportul juridic îşi are sediul său.
Soluţionarea conflictelor de legi nu se poate face în toate cazurile
prin intermediul localizării raporturilor juridice. Referitor la aceste
situaţii, Savigny a propus ca determinarea legii aplicabile să se facă
după natura lucrurilor sau după natura raporturilor juridice respective.
• în materia contractelor părţile sunt libere să supună raportul
juridic, potrivit principiului autonomiei de voinţă, atât legii locale, cât şi
celei străine.
• în cazul în care sunt competente, legile străine se aplică în temeiul
unei obligaţii juridice şi nu ca urmare a unei curtoazii internaţionale.
Judecătorul nu trebuie să aplice legile ţării sale, decât persoanelor şi
cazurilor pentru care au fost edictate, în acest fel, justificându-se şi
aplicarea legilor proprii în străinătate.
Cu toate că a avut o mare influenţă în practica judecătorească şi în
doctrina din acea epocă, teoria lui Savigny nu a fost, totuşi, consacrată
în Codul civil german, deoarece, la momentul redactării acestuia, ea nu
mai corespundea intereselor burgheziei germane, care intrase în faza
capitalismului monopolist.
6 DOCTRINA ITALIANĂ A PERSONALITĂŢI LEGILOR

(TEORIA LUI MANCINI)
Doctrina italiană, reprezentată prin eminentul om politic Pascuale

Mancini, exprimă interesele burgheziei italiene la acea epocă pentru
realizarea unităţii naţionale. Această doctrină tindea să ajute burghezia
italiană să-şi fortifice poziţia în afară şi să-şi menţină influenţa asupra
emigranţilor italieni care se aflau în diferite ţări.
Potrivit acestei doctrine, legile sunt făcute pentru persoane, în
consideraţia şi folosul persoanelor, şi ca atare acestea trebuie să
cârmuiască aceste persoane, în mod permanent, oriunde s-ar afla şi
orice raport juridic încheiat. De aceea, această doctrină este denumită
şi doctrina personalităţii legilor. Ideea exprimată de Mancini constituie
contrariul doctrinei statutarilor olandezi, potrivit căreia legile sunt
teritoriale, şi nu personale.
Acest principiu al personalităţii legilor, însă, era lilitat prin câteva
excepţii atât de cuprinzătoare, încât absorbeau întregul conţinut al
principiului expus. Aceste excepţii de la aplicarea legii personale, care
în concepţia lui Mancini era lex patriae , sunt următoarele:
• Legea străină nu se aplică ori de câte ori contravine ordinii publice.
• Regula locus regit actum , care se aplică cu privire la problemele
legate de forma exterioară a actelor, nu era supusă legii personale, ci
legii locului unde se încheie actul juridic.
• Principiul autonomiei de voinţă, potrivit căruia în materia
contractelor, părţile puteau deroga de la principiul personalităţii legilor,
fie în mod expres, fie în mod tacit.
Regula personalităţii legilor era reprezentată ca având un caracter
bilateral, în sensul că se admitea, sub condiţia reciprocităţii, şi
aplicarea legilor străine pe teritoriul Italiei. Dar această regulă era
bilaterală numai în formă, deoarece Italia era, la acea vreme, o ţară de
emigranţi, iar străinii stabiliţi în Italia erau puţin numeroşi. Din acest
punct de vedere, regula personalităţii legilor avea un caracter
unilateral.
Doctrina lui Mancini a fost preluată de majoritatea autorilor italieni
şi a influenţat Codul civil italian din 1865, Codul civil german din 1896,
precum şi a unor ţări din America de Sud, totodată, dând impuls unor
lucrări în vederea reglementării prin convenţii internaţionale a
conflictelor de legi.
7. DOCTRINA ANGLO-AMERICANĂ
Doctrina anglo-americană s-a format în prima jumătate a sec.XIX,

mai întâi în Statele Unite ale Americii, şi apoi în Anglia.
în S.U.A. ea este reprezentată de Joseph Story, care reia expresia
statutarului olandez Ulrich Huber de „conflict de legi”, totodată,
utilizând în lucrarea „Commentaries on the Conflict of Laws” şi
expresia de „drept internaţional privat”. Fiind considerat întemeietorul
doctrinei americane, Story şi-a constituit sistemul său, pe baza teoriei
olandeze a statutarilor (cu precădre, formula „comitas gentium ”),
devenită în condiţiile Statelor Unite, doctrina comity121
în Anglia, până la jumătatea sec.XVIII nu s-a cunoscut probleme
conflictuale (conflicte între cutume), aşa cum s-a întâmplat în Italia,
Franţa sau Olanda, şi în consecinţă nu s-a format o doctrină
corespunzătoare aceleia de pe continent.
Receptarea dreptului roman în ţările din Europa de Apus, în
perioada anilor 1200-1500, a îndeplinit funcţia de unificare a
reglementării juridice şi de luptă împotriva fărâmiţării juridice
anterioare. în Anglia, această funcţie s-a realizat prin common law,
aplicat de un corp de judecători folosit de puterea regală, care se
deplasau în ţară şi îşi exercitau atribuţiile de judecată. Mai târziu,
dreptul roman a pătruns în Anglia, dar nu s-a aplicat, decât de Curtea
Amiralităţii, în materie comercială, nu şi de jurişti, în general. în
sec.XVII s-a realizat unificarea dreptului comun (common law). în
sec.XVIII apar conflicte de legi între legea engleză şi cea scoţiană, dar
121 Teoria lui Story a fost acceptată de Josef H.Beal în Statele Unite şi de A.V.Dicey în Anglia
84
instanţele engleze în asemenea situaţii se declarau necompetente, ori
aplicau dreptul englez intern.
Common law este un drept nescris, dar nu de natură cutumiară, ci
jurisprudenţială, fiind stabilit pe calea precedentului judiciar. Această
situaţie permite o anumită îmbinare între stabilitatea şi flexibilitatea
dreptului. în fiecare speţă, instanţa engleză fie aplică dreptul situaţiei
de fapt stabilite, fie elaborează dreptul pentru prima dată prin
precedentul judiciar122.
în prima jumătate a sec.XIX s-a format doctrina engleză a dreptului
internaţional privat, prin împrumutarea aceleia care se formase în
Statele Unite, pe baza doctrinei olandeze.
Doctrina anglo-americană se caracterizează prin următoarele
particularităţi:
• Dominaţia principiului teritorialităţii legilor, care exprimă tendinţa de
a aplica sistemul de drept local tuturor raporturilor juridice, chiar şi
acelora care, potrivit dreptului continental, ar fi cârmuite de lex patriae,
de aceea legea personală în sistemul anglo-american este lex
domicilii.
• Drepturile dobândite ( veşted right), în virtutea unei legi străine sunt
recunoscute potrivit formulei „c o m itf (politeţe internaţională), căreia
practica judecătorească anglo-americană tinde să-i acorde un caracter
cât mai arbitrar, facultativ, la discreţia instanţelor care recunosc aceste
drepturi numai în măsura în care nu contravin intereselor monopolurilor
locale.
• Aplicarea calificării proprii (lex fori) tuturor raporturilor de drept ce
se prezintă în faţa instanţelor respective, cu scopul de a impune
aplicarea dreptului material propriu, chiar şi acelor raporturi juridice, în
privinţa cărora, potrivit normelor conflictuale, ar fi trebuit să se ia în
considerare dreptul străin. De exemplu, asemenea instituţii ca
prescripţia acţiunii în justiţie, este considerată o problemă de
procedură, spre a fi cârmuită în exclusivitate de lex fori.
• Tendinţa de a considera normele conflictuale ca norme de drept
intern, care, ca atare, nu dau naştere la obligaţii, pentru instanţe, de a
recunoaşte drepturile născute sub imperiul legilor străine. Această
atitudine a oscilat în timp, în raport cu interesele care au impus
schimbarea atitudinii instanţelor şi cu privire la „ comity
• Principiul autonomiei de voinţă, în materie contractuală, a găsit o
aplicare din ce în ce mai mare, cu precădere în dreptul american, cu
toate că pare straniu prezenţa unui atare principiu în condiţiile
existenţei marilor monopoluri care, prin intervenţia lor în viaţa
122 Kurt Lipstein, Revue internaţionale de droit compare, nr.2, 1978, p.491-495
economică, subordonează guvernele puterii oligarhiei financiare. Dar
acest principiu este practicat fiindcă oferă întreprinderilor, băncilor,
companiilor de asigurare posibilitatea extinderii sferei de aplicare a
contractelor de adeziune, a contractelor-tip (în care sunt prevăzute
clauze convenabile marilor monopoluri) şi în sfera relaţiilor
internaţionale.
în dreptul internaţional privat, acest principiu permite părţilor să
supună contractul lor legii pe care o doresc şi, ca atare, să indice
instanţei legea care trebuie să cârmuiască un raport juridic. Acest
principiu oferă judecătorului o mare putere de interpretare, mai ales în
situaţia când părţile nu au manifestat, în mod expres, voinţa lor, el este
una din formulele de „cauciuc”, potrivit căreia nu se caută adevărata
intenţie a părţilor, ci dmpotrivă, prin „căutarea voinţei presupuse a unui
om raţional", se caută în fapt, să se introducă în contract ceea ce nu
există, elementele pe care nu le cuprinde, dar care convin intereselor
pe care dreptul local îl apără123.
123 Tudor R.Popescu, op.cil., 70
86
TITLUL II
PROBLEME GENERALE PRIVIND CONFLICTELE
ÎN RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT
INTERNATIONAL PRIVAT 9
Problemele principale care pot apărea privitor la un raport juridic

de drept privat cu element de extraneitate, prezentând interes pentru
aplicarea legii competente sunt următoarele:
► Calificarea
► Retrimiterea
► Ordinea publică în dreptul internaţional privat
► Frauda legii în dreptul internaţional privat
CAPITOLUL I
CALIFICAREA Şl CONFLICTUL DE CALIFICĂRI
S ecţiunea l-a
C A LIFIC A R E A
1. NOŢIUNEA
»
DE CALIFICARE
După cum se cunoaşte124, rolul normelor conflictuale este de a

soluţiona conflictul de legi şi a determina legea aplicabilă raportului
juridic cu element de extraneitate. La rândul său, atât raportul juridic,
cât şi norma conflictuală respectivă sunt exprimate prin anumite noţiuni
şi termeni juridici, care determină conţinutul lor. Astfel, este de
presupus că reuşita soluţionării conflictului de legi depinde în mare
măsură de faptul, dacă instanţa de judecată competentă a reuşit să
124 A se vedea Titlul I, Capitolul III, Secţiunea I

aplice conflictului de legi apărut norma conflictuală corespunzătoare
situaţiei de fapt şi obiectului raportului juridic în cauză.
Norma conflictuală, în ambele sale elemente de structură
(conţinutul şi legătura) este exprimată în noţiuni juridice.
Conţinutul normei conflictuale este determinat cu ajutorul unor
noţiuni, precum starea civilă şi capacitatea persoanei fizice (art.1587
din Codul civil), condiţiile de formă ale actului juridic (art.1609 din
Codul civil), succesiunea (art.1622 din Codul civil), prescripţia
extinctivă (art.1624 din Codul civil). Aceste noţiuni ajută a grupa
normele juridice, inclusiv normele conflictuale, în anumite categorii
după obiectul de reglementare, iar în cazul normelor conflictuale -
după conţinutul acestora.
De exemplu, prin norma conflictuală stabilită de art.1602 din Codul
civil, care prevede că dobândirea şi stingerea dreptului de proprietate
şi a altor drepturi reale asupra bunului se determină conform legii
statului pe al cărui teritoriu se află sau era situat bunul la momentul
când a avut loc acţiunea ori o altă împrejurare ce a servit drept temei
pentru apariţia sau stingerea acestor drepturi, se poate stabili
conţinutul acestei norme, adică dreptul de proprietate asupra unui bun.
Legătura normei conflictuale, parte a normei conflictuale în care se
conţine soluţia conflictului de legi, de asemenea se determină sau se
exprimă prin anumite noţiuni, cum ar fi cetăţenia, domiciliul sau
reşedinţa persoanei fizice (art.1587 din Codul civil), locul constituirii
persoanei juridice (art.1596 din Codul civil), locul unde s-a produs
faptul păgubitor (art.1615 din Codul civil).
Revenind la exemplul normei conflictuale stabilite de art.1602 din
Codul civil, este lesne de înţeles că legătura acestei norme, rezidă în
prevederea că este reglementat de legea ţării în care se află bunul.
Aşadar, legiuitorul determină prin trimiterea la legea ţării unde se află
bunul, care lege va fi competentă a cârmui raportul juridic litigios. în
această situaţie este vorba de interpretarea elementului de legătură, în
raport de care se determină legea aplicabilă.
în procesul aplicării ei, norma conflictuală trebuie „confruntată” cu
raportul juridic concret dintre părţi, care constituie situaţia de fapt, cu
scopul de a vedea în conţinutul sau legătura cărei norme conflictuale
intră raportul juridic. Astfel, se consideră125 că „pentru a aduce la ace
laşi numitor”, în scopul de a putea fi comparate, cele două elemente
ale raţionamentului logico-juridic care se face în acest caz, şi anume
norma conflictuală abstractă - care reprezintă premisa majoră a
silogismului juridic şi raportul juridic concret - care formează premisa
minoră a aceluiaşi raţionament, este necesar ca acestea să fie
calificate.
Calificarea poate fi definită în două moduri, şl anume pornindu-se
de la norma conflictuală către situaţia de fapt (raportul juridic) sau
invers. Astfel,
• calificarea este operaţiunea logico-juridică de determinare a
sensului exact şi complet al noţiunilor juridice utilizate de norma
conflictuală, atât privitor la obiectul reglementării sale (conţinutul), cât
şi în ceea ce priveşte legea competentă a cârmui raportul juridic
(legătura);
• calificarea constă în interpretarea unui raport juridic în scopul de a
înţelege în conţinutul şi legătura cărei norme conflictuale intră.
Calificarea normei conflictuale este o noţiune sismilară celei de
interpretare a normei juridice din dreptul comun. Astfel, calificarea unui
act, fapt sau raport, constă în indicarea categoriilor juridice în care se
încadrează acestea pentru a ajunge să fie act juridic, fapt juridic sau
raport juridic.
Fiind strâns legată de interpretarea şi de aplicarea normelor
conflictuale, calificarea a apărut de timpuriu. Doctrinarul francez Charles
Dumoulin, având şi calitatea de avocat, într-o consultaţie dată soţilor
Ganey procedase deja la o calificare atunci când, spre a argumenta că
regimul legal al bunurilor soţilor respectivi este supus legii domiciliului
matrimonial, el a calificat regimul matrimonial ca un contract, adică a
clasat regimul matrimonial în categoria contractelor pentru a-l putea
supune legii desemnate de către părţi, expres sau tacit126.
în cadrul conflictelor între legile naţionale, problema calificării a fost
pusă în evidenţă de către Franz Kahn în anul 1891, sub denumirea de
conflict implicit sau conflict latent de legi127. Conceptul de calificare a fost
formulat şi dezvoltat de Etienne Bartin într-un articol publicat în 1894.
Printr-o analiză a practicii judiciare, Bartin a constatat că în speţe
asemănătoare, în care se aplică aceleaşi norme conflictuale, instanţele
din diverse ţări pronunţă soluţii diferite. Poziţiile diferite ale instanţelor
se explică prin interpretările date noţiunilor utilizate de normele de
drept internaţional privat128.
Sistematizarea calificării a fost făcută cu ocazia următoarei speţe
(denumită în doctrină speţa malteză)129: Soţii Bartholo se căsătoresc
126 M.Jacotă, Drept Internaţional Privat, Editura Fundaţiei Chemarea, laşi, 1997, p.227
127 A se vedea Franz Kahn, Gesetzeskollisionem. Ein Beitrang zurLehre des internationalen
Privatrechts, in Jherings Jahrbücher für die Dogmatik des heutigen römischen und deutschts
Privatrechts, 1891, p.5
128 A se vedea Etienne Bartin, Etudes de droit international prive, Paris, 1899, p.3
129 Henri Batiffol, Paul Lagarde, op.dt., p.475
în Malta, fără a încheia o convenţie matrimonială. Ulterior, aceştea
emigrează în Algeria, unde soţul dobândeşte imobile şi decedează fără
a avea copii. Pentru a determina drepturile respective ale moşteni
torilor soţului şi ale soţiei văduve, dreptul internaţional privat francez, în
vigoare la acea vreme în Algeria, oferea următoarele soluţii: Regimul
matrimonial era supus legilor din Malta, în calitate de lege a primului
domiciliu conjugal, iar succesiunea imobiliară era trimisă la legea
franceză. Potrivit legii malteze, care supune pe soţii căsătoriţi fără
contract matrimonial la un regim de comunitate legală, văduva aflată în
nevoie, avea dreptul la un sfert din averea soţului cu titlu de avantaj
matrimonial (ca efect al regimului matrimonial), iar potrivit legii franceze
soţul supravieţuitor nu avea nici un drept succesoral.
Pentru a se decide asupra acestui litigiu trebuia să se precizeze, în
prealabil, dacă pretenţia văduvei la un sfert din averea soţului putea fi
calificat ca un efect al regimului matrimonial şi atunci el urma să fie
atribuit văduvei, sau acesta va fi calificat ca un drept succesoral şi
atunci văduvei nu i atribuia nimic. Cu această ocazie s-a reţinut că
legea forului este cea care trebuie dea calificarea în speţă, adică legea
franceză potrivit căreia dreptul văduvei era calificat a fi de natură
succesorală şi prin urmare, cu acest titlu, văduva nu avea nici un drept,
cererea fiind respinsă.
2. FACTORII CARE DETERMINĂ CALIFICAREA
Necesitatea calificării este determinată de următorii factori:

• Noţiunile si termeni utilizaţi de norma conflictuală au sensuri diferite
în sistemele de drept. De exemplu, domiciliul are înţelesuri diferite în
diferite sisteme de drept. în dreptul englez, domiciliul este o noţiune
complexă şi mult mai stabil decât domiciliul în sistemul de drept
continental. în concepţia dreptului englez, domiciliul este aproape tot
atât de stabil ca şi cetăţenia şi îndeplineşte de fapt, rolul pe care o are
cetăţenia în dreptul internaţional privat al ţărilor de pe continent. Astfel,
potrivit dreptului englez o persoană îşi are domiciliul într-un anumit loc
dacă locuieşte acolo cu intenţia de stabilire permanentă. Din punctul
de vedere al dreptului englez, domiciliul exprimă legătura unei
persoane cu domeniul de aplicare a unei anumite legi130, pe când în
sistemele de drept continental, domiciliul este locul unde persoana îşi
130 G.C.Cheshire, Private International Law, London, 1965, p. 150
90
are locuinţa statornică, locuieşte permanent sau cu preponderenţă,
fără a fi aşa de stabil ca în dreptul englez131.
• Sistemele de drept au noţiuni sau instituţii juridice necunoscute
altora. în calitate de exemplu ne poate servi instituţia juridică „trust”
din dreptul englez, care reprezintă o construcţie specială prin care
este constituit, de regulă, un raport între trei părţi. Astfel, the trust este
raportul în temeiul căreia o persoană, numită settlor (fondator), îşi
încredinţează bunurile altei persoane, numită trustee (administrator),
cu obligaţia pentru acesta, investită cu dreptul de proprietate asupra
bunurilor, să dispună în folosul unui terţ beneficiar (cestui que trust),
care este desemnat de fondator132.Trăsătura caracteristică acestei
instituţii constă în încrederea dintre părţile contractante.
• Sistemele de drept încadrează aceleaşi situaţii de fapt în categorii
sau noţiuni juridice diferite. De exemplu, ruperea logodnei este
calificată în unele sisteme de drept ca o problemă ce ţine de
răspunderea delictuală, în alte sisteme ca o problemă ce ţine de
răspunderea contractuală, iar în altele, cum ar fi dreptul R.Moldova, nu
prezintă nici o relevanţă juridică.
• Sistemele de drept folosesc metode diferite pentru a ajunge la
acelaşi rezultat. De exemplu, donaţia este supusă unor cerinţe legale
diferite de la un sistem de drept la altul133.
• Unele noţiuni identice după conţinut sunt interpretate în mod diferit.
De exemplu, prescripţia extinctivă constituie în unele sisteme de drept
(român, italian, etc), inclusiv în dreptul R.Moldova o problemă de fond,
în timp ce în alte sisteme de drept (englez, american) aceasta este o
problemă de procedură134.
3. FELURILE CALIFICĂRII
în materia dreptului internaţional privat calificarea poate fi grupată

după două criterii.
în funcţie de natura operaţiunii, deosebim două feluri de calificare:
• Calificarea primară este aceea prin care se stabileşte sensul
noţiunilor utilizate în conţinutul şi legătura normei conflictuale,
întreprinsă în scopul determinării legii aplicabile raportului juridic. în
dependenţă de modul în care se face această calificare se va
131 în acest sens, a se vedea art.30 alin.(1) din Codul civil al R.Moldova
132 Pentru detalii în această materie, a se vedea P.Birks, English Private Law, Tom 1, Oxford
University Press, Oxford/New York, 2000, p.278
133 Dreptul R.Moldova reglementează această instituţie în art.827-838
134 în acest sens, a se vedea art.1624 din Codul civil al R.Moldova
determina legea competentă a guverna raportul juridic. Calificarea
primară se face înaintea aplicării normei conflictuale şi influenţează în
mod direct alegerea dreptului aplicabil. Astfel, se poate afirma că
calificarea primară este o problemă de drept internaţional privat,
avându-se în vedere că aceasta are ca scop soluţionarea conflictului
de calificări. De exemplu, determinarea legii aplicabile contractului
reprezintă o calificare primară.
• Calificarea secundară este aceea care nu influenţează asupra legii
competente a cârmui raportul juridic. Această calificare se face ulterior
calificării primare, determinându-se astfel legea competentă a cârmui
raportul juridic. Calificarea secundară este o problemă a legii interne
competente a cârmui raportul juridic, după ce s-a făcut calificarea pri
mară. Fiind o problemă de drept intern, se admite că legea internă care
a fost declarată competentă, va face şi calificarea secundară.
Calificarea secundară nu interesează nici interpretarea normei
conflictuale, aceasta făcându-se ulterior determinării legii
competente135. De exemplu, calificarea bunurilor ca mobile sau imobile
pentru a determina aplicarea legii situaţiei bunurilor, reprezintă o
calificare secundară.
în unele cazuri, calificarea secundară prezintă importanţă pentru
dreptul internaţional privat135, deoarece în situaţia în care norma
conflictuală a desemnat legea altui stat ca aplicabilă fondului litigiului,
instanţa de judecată este obligată a stabili conţinutul legii străine
aplicabile şi a practicii de aplicare a legilor statului străin137.
în funcţie de elementele de structură ale normei conflictuale care
se califică, deosemim două forme - în prima formă se schimbă însăşi
norma conflictuală, pe când în cea de-a doua, se înlocuieşte legea
aplicabilă138.
4. IMPORTANTA
»
CALIFICĂRII
Calificarea prezintă importanţă în dreptul internaţional privat,

avându-se în vedere că soluţia practică a conflictului de legi se află în
dependenţă directă de felul în care se face aceasta. Calificarea, fiind o
problemă de interpretare a unor noţiuni juridice, prezintă importanţa pe
135 Ion P.Filipescu, Drept Internaţional Privat, vol.l, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p.102
136 Victor Băieşu, Ion Căpăţână, Drept Internaţional Privar, Note de curs, Tipografia Centrală,
137 în acest sens, a se vedea art.1578 din Codul civil
138 Yvon Loussouam, Jean-Denis Bredin, Droit du Commerce International, Sirey, Paris, 1969,
p.130
care o implică orice problemă de interpretare a unor noţiuni juridice. Cu
atât mai mult, în materia dreptului internaţional privat calificarea are un
rol deosebit în soluţionarea conflictelor de legi, deoarece legătura unei
norme conflictuale şi în consecinţă indicarea legii competente depinde
de conţinutul normei conflictuale.
Calificarea este în strânsă legătură cu acest conţinut, pentru că
după cum va varia conţinutul, va diferi şi legătura, în sensul că legătura
va indica ca fiind competentă a reglementa raportul de drept respectiv
o lege sau alta, adică legea unei ţări sau a alteia. Astfel, într-o
problemă conflictuală, înainte de a determina legea materială care va
cârmui raportul juridic respectiv, va trebui să calificăm elementele în
discuţie, în sensul că trebuie să stabilim dacă acestea fac parte din
noţiuni ca: capacitate, forma actelor juridice, drept succesoral, etc.,
deoarece de această calificare depinde indicarea legii materiale
competente în soluţionarea litigiului. De exemplu, dacă forma olografă
a unui testament este o problemă de formă a actelor juridice, adică
intră în noţiunea „forma actelor juridice”, ea va fi cârmuită de legea
locului unde s-a întocmit testamentul (locus regit actum), dacă,
dimpotrivă, forma olografă a unui testament este considerată ca o
problemă de capacitate, adică se cuprinde în noţiunea „capacitate
juridică”, ea va fi cârmuită de legea personală (lex personalis) a
testatotrului.
Calificarea noţiunilor din legătura normei conflictuale nu schimbă
conţinutul acestei norme şi nici legea aplicabilă, însă influenţează
soluţia conflictului de legi. De exemplu, dacă locul încheierii
contractului se consideră acela unde se emite acceptarea ofertei, iar
norma conflictuală dispune că se aplică legea locului încheierii
contractului, rezultă că acest contract va fi cârmuit de o lege, iar dacă
locul încheierii contractului se consideră locul unde ofertantul primeşte
acceptarea ofertei, contractul va fi cârmuit de altă lege. Astfel, deşi
norma conflictuală rămâne aceeaşi, contractul va fi cârmuit de legea
locului încheierii acestuia. Cu alte cuvinte, dacă legile aflate în conflict
au aceeaşi calificare privitor la o anumită noţiune, nu are importanţă
potrivit cărei din cele două legi va fi efectuată calificarea, deoarece
soluţia conflictului de legi va fi aceeaşi.
Importanţa calificării nu trebuie totuşi amplificată, având în vedere
că de multe ori, legile în conflict au calificări similare. Pentru
soluţionarea conflictului de legi, ponderea calificării nu mai este
decisivă, aceasta efectuându-se după oricare din legile în conflict, fără
să influenţeze rezultatul litigiului139.
139 loan Macovei, Drept Internaţional Privat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.56
S ecţiunea a ll-a
C O N FLIC TU L D E C A L IF IC Ă R I
1. NOŢIUNE
>
Calificarea raportului juridic şi a elementelor sale, după cum s-a

menţionat, se face prin procedee diferite şi după criterii diferite,
avându-se în vedere că noţiunile juridice care exprimă conţinutul şi
elementul de legătură al normei conflictuale pot avea sensuri diferite în
sistemele de drept care sunt în prezenţă cu privire la un raport juridic.
în cazul în care aceeaşi noţiune juridică are accepţiuni diferite în
sistemele de drept aplicabile unui raport juridic există un conflict de
calificări.
Ca definiţie, conflictul de calificări reprezintă o situaţie care apare
la momentul când noţiunile din conţinutul şi/sau legătura unei norme
conflictuale au semnificaţii diferite în sistemele de drept susceptibile a
se aplica unui raport juridic.
Pentru o mai bună înţelegere a conflictului de calificări, vom
recurge în continuare la două exemple de conflicte de calificări - unul
privind conţinutul şi altul privind legătura normei conflictuale.
Un prim exemplu, consacrat în doctrină140 sub denumirea de
testamentul olandezului (speţa a fost soluţionată de instanţele franceze
în sec.XIX), constă în următoarele: Un cetăţean olandez a întocmit în
Franţa un testament în formă olografă. Codul civil olandez (art.992) din
acel timp interzicea cetăţenilor olandezi întocmirea testamentelor în
formă olografă şi prevedea că această interdicţie se referă şi la
testamentele efectuate în străinătate. Valabilitatea acestui testament
este contestată printr-o acţiune introdusă în faţa instanţei franceze în
care s-a pus problema de a califica noţiunea de „testament olograf’.
Cele două sisteme de drept în prezenţă (francez şi olandez)
interpretau în mod diferit această noţiune. Astfel, potrivit dreptului
francez această noţiune era calificată ca o problemă de formă, şi în
consecinţă ea intra în conţinutul normei conflictuale locus regit actum ,
care trimitea la dreptul francez, acesta considerând testamentul valabil,
însă, potrivit dreptului olandez, testamentul olograf era calificat ca fiind
o problemă de capacitate a cetăţeanului olandez şi, în consecinţă,
conform normei conflictuale lex patriae, în conţinutul căreia intra,
testamentul olograf era supus legii olandeze, care invalida testamentul.
140 Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, Droit International prive, Dalloz, Paris, 1999, p.194
94
Un alt exemplu, de această dată privind legătura normei
conflictuale constă în faptul că domiciliul persoanei fizice în dreptul
R.Moldova este locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau
principală, aşa cum prevede art.30 alin.(1) din Codul civil; în dreptul
englez, domiciliul este locul unde persoana are intenţia de stabilire
permanentă şi de aceea se apropie de cetăţenie, ca stabilitate.
2. IMPORTANTA SOLUŢIONĂRII CONFLICTULUI

DE CALIFICĂRI
în situaţia, când în cadrul unui conflict de legi există un conflict de

calificări, soluţionarea conflictului de calificări prezintă o importanţă
deosebită, deoarece de soluţionarea acestuia depinde soluţionarea
conflictului de legi.
Astfel, în primul rând se soluţionează conflictul de calificări, în a
doua etapă se efectuează calificarea noţiunilor normei conflictuaie,
apoi se soluţionează conflictul de legi. în acest context, trebuie
precizat, că soluţionarea conflictului de calificări constituie o fază
prealabilă în procesul de soluţionare a conflictelor de legi, iar soluţia
dată în primul caz determină soluţia în ce de-al doilea caz.
Pentru a sublinia importanţa conflictului de calificări vom recurge la
următorul exemplu: în cazul când o persoană decedează fără a avea
moştenitori şi lasă bunurile în străinătate, se pune problema de a
cunoaşte cui vor reveni aceste bunuri; ele pot trece, fie în patrimoniul
statului al cărui cetăţean era persoana, fie în patrimoniul statului pe
teritoriul căruia se află bunurile. Pentru a vedea în patrimoniul cărui
stat intră, va trebui să ştim cu ce titlu juridic intră aceste bunuri în patri
moniul statului respectiv, sau, altfel spus, cum va fi calificat acest drept
al statului asupra bunurilor vacante. Dacă acest drept al statului asupra
bunurilor vacante va fi calificat ca un drept succesoral, în sensul că
statul vine la succesiunea unei .persoane în lipsa altor moştenitori,
atunci bunurile respective vor reveni statului al cărui cetăţean este
persoana decedată. în situaţia când, dimpotrivă, aceste bunuri trec în
patrimoniul statului ca bunuri vacante şi fără stăpân, atunci bunurile
urmează a fi atribuite statului pe teritoriul căruia se află141.
în consecinţă, putem afirma că importanţa soluţionării conflictului
de calificări este dată de efectul calificării, care este diferit în funcţie de
elementul normei conflictuale care se califică. Aştfel, în cazul când
141 în acest sens, a se vedea Tudor R.Popescu, Drept Internaţional Privat, Editura Romfel,
obiectul calificării este conţinutul normei conflictuale, modul de
soluţionare a conflictului de calificări determină însăşi norma
conflictuală aplicabilă, adică influenţează conflictul de legi, şi schimbă,
în acest mod, sistemul de drept aplicabil şi, deci, posibil, soluţia în
speţă. însă, în cazul când se califică legătura normei confliczuale,
modul de soluţionare a conflictului de calificări nu influenţează asupra
normei conflictuale, dar determină sistemul de drept aplicabil şi, deci,
posibil, soluţia în speţă.
Aşadar, în ambele cazuri, de modul de soluţionare a conflictului de
calificări poate depinde, în ultimă instanţă, soluţia pe fondul cauzei,
fapt care îi conferă importanţa deosebită instituţiei calificării142.
S ecţiunea a lll-a
LEG EA P O T R IV IT CĂREIA S E F A C E C A LIFIC A R EA
Avîndu-se în vedere, pe de o parte, importanţa calificării în ceea ce

priveşte determinarea legii aplicabile şi deci în cele din urmă privind
însăşi soluţia litigiilor de drept internaţional privat, iar pe de altă parte
faptul că sistemele de drept în prezenţă pot avea calificări diferite,
principala problemă în această naterie constă în a cunoaşte potrivit
cărei legi se va efectua calificarea şi cum se va soluţiona conflictul de
calificări.
1. CALIFICAREA DUPĂ L E X F O R I
Sub aspectul calificării sau a legii după care se soluţionează

conflictul de calificări, există o regulă şi mai multe excepţii143, fiind
evident că regula în această situaţie este lex fori, adică calificarea se
face potrivit legii instanţei sesizate în soluţionarea litigiului144. Legea
forului pare a fi cea mai potrivită, la prima vedere, deoarece este legea
căreia i se supune judecătorul procesului
Soluţia calificării potrivit legii forului poate fi întemeiată pe
următoarele considerente:

143 Această idee este susţinută de Dragoş-Alexandru Sitaru în Tratatul de Drept Internaţional
Privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.77-78
144 Pentru detalii referitor la calificarea potrivit lex fori, a se vedea Radu-Bogdan Bobei, Calificarea şi
conflictul de calificări, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005, p.45-76
a) Normele conflictuale aparţin sistemului de drept al forului, adică
sunt norme naţionale, în sensul că instanţa competentă în soluţionarea
unei cauze aplică, în principiu, propriul sistem de norme conflictuale.
Astfel, interpretarea acestor norme urmează să se facă după sistemul
de drept care a formulat normele de drept internaţional privat,
înţelegând în acest sens noţiunile utilizate de aceste norme potrivit
sensului din sistemul juridic propriu, adică după lex fori, conform
principiului ejus est interpretări, cujus est condere (interpretarea
aparţine celui care a edictat norma).
b) Calificarea constituie o etapă intermediară în aplicarea normei
conflictuale, iar calificarea primară influenţează soluţia litigiului. Astfel,
până nu se soluţionează conflictul de calificări este imposibilă
soluţionarea conflictului de legi şi determinarea legii aplicabile
raportului juridic cu element de extraneitate. Prin urmare, calificarea
după lex fori se impune din punct de vedere logic.
c) Dacă calificarea nu s-ar efectua potrivit legii forului, ar însemna că
instanţa forului nu are nici un control asupra aplicării legii străine, ceea
ce nu poate fi admis.
d) Un alt argument se întemeiază pe situaţia în care unica lege
cunoscută la momentul calificării este legea forului, pe când lex causae
urmează a fi determinată ulterior, inclusiv cu ajutorul soluţionării
conflictului de calificări.
în continuare, ar fi de remarcat că deşi doctrina susţine aplicarea
regulii privind calificarea după legea forului, care, de altfel, este
tradiţională şi constantă în practica judecătorească şi arbitrală,
totodată, în unele cazuri se simte nevoia acceptării unor excepţii în
situaţia când calificarea nu se poate face după legea forului.
Practica soluţionării conflictelor de legi a stabilit următoarele
excepţii de la regula generală de calificare potrivit legii forului:
• Autonomia de voinţă
în temeiul principiului „autonomiei de voinţă”, părţile pot să decidă
ca întregul contract pe care-l încheie să fie supus legii stabilite de ele,
adică să determine de sine stătător legea competentă aplicabilă
raportului juridic. De exemplu, în acest sens este art. 1610 alin.(2) din
Codul civil care prevede că părţile contractante pot stabili legea
aplicabilă atât întregului contract, cât şi unor anumite părţi ale acestuia.
Tot astfel, părţile contractante pot să decidă şi calificarea.
• Calificarea secundară
Având în vedere că calificarea secundară este o problemă de drept
intern, aceasta nu se face după legea forului, ci după lex causae. Ar fi
de menţionat în această situaţie, că sub aspect terminologic, calificarea
este secundară atunci când este ulterioară calificării primare. Astfel,
calificarea secundară, spre deosebire de cea principală nu influenţează
legea aplicabilă, dar afectează soluţia pe fond. De exemplu, calificarea
unui contract de vânzare-cumpărare ca fiind civil sau comercial, se face
după lex contractus, care este lex causae în materie.
• Calificarea legală
în unele cazuri, noţiunile utilizate de normele juridice cuprinse într-
o lege internă sau o convenţie internaţională sunt interpretate în chiar
textul acestora. în situaţia în care aceste norme sunt conflictuale sau
materiale de drept internaţional privat, această calificare prezintă
interes. De regulă, în tratatele internaţionale se precizează sensul
noţiunilor şi termenilor utilizaţi. în astfel de situaţii instanţele
competente în soluţionarea unor litigii, au obligaţia să interpreteze
aceste noţiuni în strictă conformitate cu actul internaţional.
• Calificarea cetăţeniei
Determinarea cetăţeniei unei persoane este o problemă de
calificare. Art.1587 alin.(2) din Codul civil prevede că determinarea
cetăţeniei se face conform legii statului a cărui cetăţenie se invocă.
Această soluţie este exactă numai în situaţia în care persoana are o
singură cetăţenie. Dacă persoana cumilează mai multe cetăţenii şi una
este cea a R.Moldova, calificarea se va face potrivit legii R.Moldova,
adică potrivit legii forului. în acest sens, art.1587 alin.(5) din Codul civil
dispune că legea naţională a cetăţeanului R.Moldova care, potrivit legii
străine, este considerat că are o altă cetăţenie este legea R.Moldova.
• Calificarea imobilelor
Potrivit art.1601 alin.(2) din Codul civil, apartenenţa bunului la
categoria de bunuri mobile sau imobile, precum şi orice altă calificare
juridică a bunurilor, se determină potrivit legii statului pe al cărui
teritoriu se află bunurile. Astfel, calificarea imobilelor se face după
regula lex rei sitae, care este lex causae în speţă.
• Stabilirea caracterului licit sau ilicit al faptelor juridice
Potrivit art. 1615 alin.(1) din Codul civil actul ilicit este calificat drept
act cauzator de prejudiciu conform legii statului unde s-a produs (lex
loci delicti commissi).
• Calificarea instituţiilor juridice necunoscute legii forului
în situaţia când este vorba de o instituţie juridică străină, pe care
legea forului nu o cunoaşte, trebuie să se ţină seama în privinţa
calificării ei, de legea străină care reglementează acea instituţie. Astfel,
instituţia juridică „trust', specifică dreptului anglo-american şi
necunoscută dreptului R.Moldova, nu poate fi calificată decât potrivit
dreptului anglo-american145.
145 în acest sens, a se vedea art.1577 alin.(2) din Codul civil

• Tratatele internaţionale
în cazul când o normă conflictuală se cuprinde într-un tratat
internaţional, atunci ea urmează aceeaşi cale de interpretare ca şi
tratatul internaţional, care nu se interpretează după lex fori, ci după
reguli proprii din domeniul dreptului internaţional public.
• Calificarea noţiunilor de normă conflictuală în caz de retrimitere
în cazurile în care lex fori admite retrimiterea146, trebuie admisă şi
calificarea dată de legea care retrimite la lex fori. Astfel, dacă lex fori
decide că raportul juridic respectiv este cârmuit de lex patriae, iar
aceasta, la rândul ei, decide că operaţiunea juridică respectivă este
supusă domiciliului şi deci retrimite, fie la lex fori, care este în acelaşi
timp lex domicilii, fie la legea altei ţări care ar fi lex domicilii, atunci
legea acelei ţări care retrimite este competentă a da şi calificarea
noţiunii de domiciliu.
• Calificarea efectuată de arbitri în arbitrajul internaţional ad-hoc
Avându-se în vedere că în arbitrajul internaţional ad-hoc nu există
o lege a forului, instanţa arbitrală nu este obligată să efectueze
calificarea după sistemul de drept al ţării unde statuează. într-o astfel
de situaţie, de principiu, calificarea se va face potrivit sistemului de
drept pe care arbitrii îl vor considera a fi cel mai potrivit în speţă147.
2. CALIFICAREA DUPĂ L E X C A U S A E
Referitor la calificarea după lex causae , este necesară precizarea

că se recurge la legea străină, avându-se în vedere că aceasta este
competentă asupra unui raport juridic. Astfel, orice normă juridică ar
trebui calificată potrivit sistemului de drept căruia aparţine. De fapt,
teoria calificării după legea străină este susţinută în scopul limitării
exclusive a legii forului148.
Argumenetele invocate în sprijinul calificării după lex causae sunt
următoarele:
• Trimiterea la legea străină competentă implică şi trimiterea la
calificarea acestei legi. în cazul când nu se ţine seama de calificarea
148 Nu este cazul sistemului de drept al R.Moldova în care retrimiterea nu este admisă
147 în acest sens, art.VII din Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional de la
Geneva din 21.04.1961, stabileşte că în lipsa indicării de către părţi a legii aplicabile fondului
litigiului, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera
potrivită în speţă. De asemenea, o astfel de prevedere se conţine în Legea Model UNCITRAL
148 A se vedea Franz Despagnet, Precis de Droit International Prive, Paris, 1909, p.353; Martin
Wolff, Das Internationale Privatrecht Deutshlands, Berlin, 1933, p.138; Francois Rigaud, Droit
International Prive, Tome I, Bruxelles, 1987, p.131
pe care o face legea străină, ar însemna că se impune acestei legi o
competenţă pe care ea însăşi nu o primeşte, denaturându-se această
lege. Adepţii acestei teorii susţin că numai calificarea după această
lege permite instanţei de judecată să aplice soluţia optimă a conflictului
de legi.
• Legea străină determinată prin dispoziţiile normei conflictuale a
forului trebuie aplicată în aşa mod, încât să se obţină apărarea efectivă
a drepturilor subiective, născute sum acţiunea ei, iar acest lucru nu va
fi posibil dacă calificarea este efectuată după legea forului.
în ceea ce priveşte calificarea după lex causae , s-ar cuveni de
menţionat că aceasta nu rezistă criticii şi este dificil de a fi susţinută149.
Inconvenientele acestei teorii pot fi rezumate la următoarele:
•s Fundamentul acestei teorii se întemeiază pe condiţii generale de
analiză a practicii judecătoreşti şi conceptul general de echitate a
soluţionării unui litigiu. Teoria menţionată se referă la calificarea
noţiunilor utilizate pentru determinarea legăturii normei conflictuale.
însă, principala dificultate în privinţa calificării apare tocmai în acest
caz. Astfel, în cazul unei norme conflictuale potrivit căreia forma
contractului este determinată de legea locului încheierii acestuia,
dificultatea cea mare constă în calificarea noţiunii „locul încheierii
contractului”, atunci când acesta se încheie prin corespondenţă, iar
legea ofertantului şi legea destinatarului ofertei determină diferit
momentul încheierii şi, deci, locul încheierii.
✓ Argumentul invocat în susţinerea acestei teorii, potrivit căruia
aplicarea legii străine independente de calificare proprie, ar însemna
atribuirea unei competenţe acestei legi, pe care ea însăşi n-o acceptă,
poate fi îndreptat împotriva calificării după lex causae, pentru că
aplicarea legii forului, indiferent de calificarea proprie, în acest context
al calificării legii străine, ar putea însemna atribuirea unei competenţe
legii forului pe care aceasta nu o primeşte.
Aşadar, teoria calificării după lex causae nu oferă răspunsul la
întrebarea de a şti potrivit cărei legi se efectuează calificarea în cazul
în care conţinutul de fapt al raportului juridic este în conexiune cu două
sau mai multe ţări. într-o atare situaţie este firească întrebarea: care
este lex causae potrivit căreia se va efectua calificarea? De exemplu,
dacă facem referire dreptul englez, menţionăm că în cacest sistem de
drept se consideră calificarea unei anumite cerinţe legale, ca fiind o
condiţie de fond potrivit legii personale a fiecărui soţ (lex personalis), în
timp ce calificarea condiţiei de formă se face potrivit legii locului
încheierii căsătoriei (lex loci celebrationis), inclusiv admiterea
143 loan Macovei, Drept Internaţional Privat, Editura Ars Longa, laşi, 2001, p.71
retrimiterii150. însă, soluţia este diferită dacă legea personală a viitorilor
soţi nu este cea engleză, iar căsătoria se încheie în străinătate şi
calificarea se ridică în faţa instanţelor engleze151.
3. TEORIA CALIFICĂRII AUTONOME
în doctrină se mai face referire şi la teoria calificării autonome, care

presupune că instanţa sesizată în soluţionarea unui litigiu califică
noţiunile utilizate de norma conflictuală în mod autonom, adică fără a
atribui sensul pe care aceste noţiuni îl au în legea materială internă.
Conţinutul noţiunilor folosite de norma conflictuală nu poate fi acelaşi
cu conţinutul noţiunilor utilizate de legea internă, deoarece acestea
diferă de la o legislaţie la alta. Cu alte cuvinte, scopul acestei calificări
constă în atribuirea unui conţinut comun, pe calea comparării acestor
calificări, rezultând o calificare care reflectă o generalizare a
calificărilor aceleiaşi noţiuni.
Teoria calificării autonome prezintă interes sub aspectul că
constituie o critică a teoriei calificării potrivit legii forului. Astfel, aceasta
indică, că în unele cazuri conţinutul unei noţiuni nu corespunde cu
conţinutul aceleiaşi noţiuni din legislaţia internă şi deci calificarea
potrivit legii forului nu poate fi acceptată întotdeauna, pentru că în
acest caz se evidenţiază deosebirile dintre sistemele de drept, dar nu
şi soluţia conflictului de legi. Soluţia conflictului de legi se află doar în
norma conflictuală a sistemului de drept a instanţei sesizate, iar
principiile conflictuale de aplicare universală sunt foarte puţine şi nu
există unanimitate asupra aplicării lor.
Această teorie nu rezistă criticii, deoarece sarcina instanţei de a
deduce noţiunea juridică autonomă este foarte dificilă. Chiar în situaţia
apelării la studiul dreptului comparat, trebuie să remarcăm că acesta
face referire la deosebirile existente între sistemele de drept, dar nu şi
la modalităţile în care pot fi soluţionate. De exemplu, consimţământul
părinţilor la căsătoria copiilor poate fi calificat ca o condiţie de fond sau
ca una de formă pentru încheierea căsătoriei, dar studiul comparativ
nu contribuie cu nimic şi nu poate fi util la efectuarea calificării într-un
caz concret, deoarece condiţia de fond sau condiţia de formă pentru
încheierea căsătoriei nu pot fi calificate, având în vedere că uneori,
după caz, să cuprindă şi condiţii care în alt sistem de drept sunt
150 R.H.Graveson, Conflict of Laws, Private International Law, Sweet & Maxwell, London, 1974,
p.255
diferite; să presupunem că în dreptul forului condiţia este de fond, iar
în dreptul străin este condiţia de formă sau invers, astfel, nu există o
noţiune a condiţiei de fond care să cuprindă şi condiţii de formă după
un alt sistem de drept sau invers152.
4. CALIFICAREA DUPĂ P R O P E R L A W
Teoria calificării după proper law este caracteristică pentru dreptul

englez. Sensul acesteia constă în aceea că legea potrivit căreia se
face calificarea depinde de la caz la caz, în raport de particularităţile
cauzei, apreciate de instanţa de judecată. Dar şi în această metodă se
admite că, în general, calificarea se face după lex fori, ceea ce
înseamnă că instanţa de judecată poate califica şi după lex causae.
Astfel, calificarea după metoda proper law presupune implicarea în
procesul calificării atât a legii forului, cât şi a legii străine.
în sprijinul acestei teorii este invocat argumentul flexibilităţii în
determinarea legii potrivit căreia se va efectua calificarea în scopul de
a corespunde cât mai bine speţei analizate153.
Totodată, teoria menţionată este criticabilă datorită
inconvenientului impreviziunii, soluţia nefiind cunoscută decât după
intervenţia instanţei judecătoreşti.
5. CALIFICAREA ÎN DREPTUL R.MOLDOVA
în dreptul conflictual al R.Moldova, ca regulă, calificarea se face

potrivit legii instanţei sesizate în soluţionarea litigiului (lex fori). Această
regulă se desprinde din prevederile art.1577 alin.(1) din Codul civil,
conform cărora la determinarea legii aplicabile raporturilor de drept
internaţional privat, se va ţine cont de calificarea conceptelor juridice
efectuate potrivit dreptului R.Moldova, dacă legea şi tratatele
internaţionale la care aceasta este parte nu prevăd altfel.
Calificarea nu se face potrivit legii forului în situaţiile care constituie
excepţii de la regula lex fori, excepţii la care am făcut referire mai
înainte. Art.1577 alin.(2) din Codul civil prevede că în cazul în care
conceptele juridice care necesită calificare nu sunt cunoscute dreptului
R.Moldova ori sunt cunoscute sub o altă denumire sau cu un alt
152 în acest sens, a se vedea Ion P.Filipescu, op.cit., p.107

153 Nicoleta Diaconu, Drept International Privat, Ediţia a lll-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007, p.82
conţinut şi nu pot fi determinate prin interpretare conform dreptului
R.Moldova, la calificarea lor juridică poate fi aplicat dreptul unui stat
străin, dacă astfel nu se limitează drepturile civile ori dacă nu se
stabilesc măsuri de rărpundere civilă.
6. CONCLUZII PRIVIND LEGEA DUPĂ CARE

SE FACE CALIFICAREA
în rezultatul analizei teoriilor de calificare după metodele enunţate,

se poate afirma că calificarea potrivit unui singur criteriu nu este
posibilă, şi aceasta pentru că problema interpretării normei conflictuale
este complicată şi complexă. Deşi majoritatea autorilor se exprimă în
favoarea calificării potrivit legii forului, totodată, efectuarea calificării
după un singur criteriu nu este posibilă, pentru că una şi aceeaşi
noţiune nu poate fi calificată în toate cazurile după legea forului sau
după legea străină competentă.
Astfel, dacă o normă conflictuală ar indica că momentul transmiterii
dreptului de proprietate asupra unui bun se determină potrivit legii
situării bunului, noţiunea „dreptul de proprietate” asupra bunurilor
situate într-un stat poate avea înţeles diferit de aceeaşi noţiune în alt
stat. Prin urmare, aceeaşi noţiune nu se califică, în toate cazurile,
potrivit legii forului sau potrivit legii străine competente. în unele situaţii,
calificarea se face după legea forului, iar în altele după legea străină.
Deşi există mai multe opinii referitoare la soluţionarea conflictului
de calificări, totuşi, dominantă rămâne soluţia efectuării calificării după
regulile instanţei sesizate în soluţionarea conflictului de legi, adică lex
fori, afară numai dacă din lege, din acordul părţilor sau din alte motive
întemeiate nu rezultă altfel.
CAPITOLUL II
RETRIMITEREA
1. PRECIZĂRI PREALABILE
în materie de drept internaţional privat, trebuie să avem în vedere

că un conflict de legi este posibil nu numai între legile materiale ale
diferitor ţări, dar şi între sistemele de drept conflictuale. Astfel, în cazul
în care sistemele de drept în prezenţă conţin norme conflictuale care
au puncte de legătură diferite, putem spune că ne aflăm în prezenţa
unui conflict al normelor conflictuale.
în această ordine de idei se impune precizarea că acest conflict al
normelor conflictuale poartă denumirea de „conflict în spaţiu al
normelor conflictuale”, deoarece normele conflictuale din sistemele de
drept în prezenţă coexistă. Acest conflict se deosebeşte de conflictul în
timp al normelor conflictuale prin faptul că conflictul în timp al normelor
conflictuale există în cazul când în cadrul aceluiaşi sistem de drept o
normă conflictuală veche este înlocuită cu una nouă154.
Conflictul în spaţiu al normelor conflictuale se poate prezenta în
două feluri:
• Pozitiv - în cazul când fiecare normă conflictuală trimite la propriul
său sistem de drept. De exemplu, în situaţia când o problemă de
capacitate civilă a unui cetăţean al R.Moldova cu domiciliul în Anglia
este invocată în faţa instanţei engleze, aceasta va aplica norma
conflictuală lex domicilii, care trimite la sistemul de drept englez; în
situaţia când aceeaşi problemă este invocată în faţa instanţei din
R.Moldova, aceasta potrivit normei conflictuale lex patriae, va aplica
dreptul R.Moldova155.
Astfel, în această situaţie, ambele sisteme conflictuale declară
competenţa sistemului propriu de drept asupra soluţionării cauzei pe
fondul său. Trebuie de reţinut că conflictul pozitiv de norme conflictuale
nu poate provoca retrimiterea. Acest conflict se soluţionează, în
principiu, prin aplicarea normei conflictuale a forului.
• Negativ - în cazul când nici una din normele conflictuale în
prezenţă nu declară aplicabil propriul sistem de drept, ci fie trimite
fiecare la sistemul de drept al celuilalt stat, fie trimite la dreptul unui
154 Pentru detalii, a se vedea Capitolul VI, Secţiunea a ll-a

stat terţ. Cu alte cuvinte, ambele sisteme de drept, prin normele
conflictuale respective, se declară necompetente a cârmui raportul
juridic. De exemplu, în situaţia când o problemă de capacitate juridică
a unui cetăţean englez cu domiciliul în R.Moldova este invocată în faţa
instanţei din R.Moldova, aceasta va aplica dreptul englez, având în
vedere că norma conflictuală a R.Moldova prevede aplicarea legii ţării
a cărui cetăţean este persoana, iar dacă problema respectivă este
invocată în faţa instanţei engleze, aceasta va aplica dreptul R.Moldova,
deoarece norma conflictuală engleză stabileşte aplicarea legii ţării
unde persoana îşi are domiciliul.
2.CONDIŢIILE
> DE EXISTENTĂ
5
ALE RETRIMITERII
în cazul când legea forului se declară necompetentă a cârmui

raportul juridic şi atribuie competenţa unei alte legi, se consideră că
aceasta trimite la acea lege. în situaţia în care această din urmă lege
nu acceptă competenţa care i se atribuie şi declară cu privire la acel
raport competenţa altei legi (cea a forului sau a unui stat terţ), se poate
afirma că aceasta retrimite la acea lege. Aceasta este prima condiţie a
retrimiterii, condiţie necesară, dar nu şi suficientă.
Pentru a exista retrimitere, trebuie să fie întrunită şi a doua
condiţie, care ţine de sensul trimiterii. Astfel, trimiterea de către norma
conflictuală a forului la o lege străină se poate face în două sensuri:
a) numai la normele materiale ale sistemului de drept străin, fără a se
ţine seama de normele conflictuale, care eventual ar putea dispune
retrimiterea; în această situaţie, vor fi aplicate normele materiale ale
sistemului de drept străin şi nu va exista retrimitere; b) la întregul
sistem de drept străin, inclusiv la normele conflictuale; în această
situaţie poate exista retrimitere.
Prin urmare, retrimiterea există în funcţie de felul cum se consideră
sensul trimiterii, pe care legea forului o face la legea străină, adică o
trimitere la întregul sistem de drept străin poate provoca retrimitere, pe
când o trimitere la dreptul material străin exclude retrimiterea. Cu alte
cuvinte, sensul trimiterii îl stabileşte lex fori, aceasta fiind o problemă
de calificare156.
Astfel, pentru a exista retrimitere, este necesară întrunirea a două
condiţii cumulative:
156 Hans Levald, La theorie de renvoi, in Recueil des Cours de l’Academie de Droit International
de la Haye, Tome 29, IV, 1929, p.519
• Existenţa unui conflict negativ între normele conflictuale din
sistemele de drept în prezenţă cu privire la un raport juridic, în sensul
că fiecare dintre acestea îşi declară competenţa în favoarea
celeilalte157.
• Admiterea retrimiterii de către norma conflictuală a forului cu
trimitere la întregul sistem de drept străin.
3. DEFINIREA Şl EVOLUŢIA RETRIMITERII
Având în vedere aspectele menţionate, apreciem că retrimiterea

reprezintă un procedeu juridic provocat de conflictul negativ de legi prin
care legea străină desemnată ca aplicabilă de norma confliictuală a
forului, nu acceptă competenţa acordată de a fi aplicată şi prin
intermediul normelor conflictuale proprii în materie, atribuie această
competenţă legii unui alt stat.
Procedeul retrimiterii este o operaţiune logico-juridică care are loc
exclusiv în mintea judecătorului sau arbitrului competent în
soluţionarea unui raport cu element de extraneitate şi nu trebuie
confundat cu declinarea de competenţă, acesta neimplicând
deplasarea materială a cauzei de la instanţa investită cu soluţionarea
ei. Aşadar, retrimiterea constituie un mijloc de tehnică juridică, care se
impune prin efectele sale practice.
Termenul de „retrimitere" a fost utilizat prima dată de către Labbe
într-o notă la procesul Forgo. Ulterior acest termen „renvoi” este folosit,
chiar şi pentru ipoteza în care legea forului nu trimite înapoi, deci nu
retrimite, ci trimite mai departe la legea unei alte ţări. în această
ipoteză s-a menţionat că există retrimitere de gradul II (renvoi au
second degre) prin opoziţie la retrimiterea propriu-zisă, denumită
retrimitere simplă sau retrimitere de gradul I158.
în alte sisteme de drept se utilizează o terminologie mai corectă.
Astfel, în dreptul italian, instituţia este numită „rinvio in dietro”, pentru
retrimiterea de gradul I, şi „rinvio altrove”, pentru retrimiterea de gradul
II. în ceea ce priveşte dreptul englez, pe lângă termenul francez
„renvoi”, se utilizează şi termenii „ remission ” şi „transmission".
157 Aceasta se întâmplă în cazul când normele conflictuale în prezenţă au atitudini diferite în ceea
ce priveşte determinarea legii competente, de exemplu, una se declară pentru aplicarea legii
naţionale, în timp ce cealaltă prevede aplicarea legii domiciliului persoanei respective
158 Philippe Francescakis, La teorie du renvoi et desconflits de systemes endroit internaţional
prive, Sirey, Paris, 1958, p.54
Instituţia retrimiterii a fost consacrată de Curtea de casaţie
franceză în speţa Forgo, soluţionată în anul 1878 prin care s-a admis o
interpretare deosebită a sensului trimiterii la dreptul străin159:
Un cetăţean bavarez, în condiţiile în care la acel moment Bavaria
acorda cetăţenie proprie, pe nume Forgo, locuieşte cea mai mare parte
a vieţii sale în Franţa, unde nu dobândeşte domiciliul legal (deoarece
nu îndeplineşte formalităţile cerute în acest sens de legea franceză), ci
are numai domiciliu de fapt. Potrivit legii franceze, Forgo era cetăţean
bavarez cu domiciliul legal în Bavaria. în urma decesului acestuia,
rămâne o succesiune mobiliară importantă. în absenţa unui testament,
la succesiune au ridicat pretenţii rudele sale colaterale după mamă
(Forgo fiind copil din afara căsătoriei), care formulează o cerere de
ereditate, precum şi statul francez, reprezentat de Administraţia
domeniilor. în conformitate cu norma conflictuală franceză lex patriae,
succesiunea mobiliară era cârmuită de legea naţională a defunctului
(respectiv cea bavareză), care acordă drept de succesiune rudelor
colaterale după mamă. La soluţionarea cauzei instanţa franceză a
constatat însă că norma conflictuală bavareză privind succesiunea
mobiliară trimitea înapoi la legea franceză. Aşadar, norma conflictuală
bavareză nu accepta retrimiterea, ci retrimitea la dreptul francez.
Acceptând retrimiterea, instanţa franceză a aplicat legea succesorală
franceză, potrivit căreia rudele colaterale după mamă nu aveau dreptul
la moştenire şi, în acest fel, succesiunea fiind vacantă, a revenit
statului francez, pe teritoriul căruia se aflau bunurile mobile respective.
în acest mod s-a consacrat instituţia retrimiterii în dreptul
internaţional privat, care încă din momentul formulării a dat naştere ia
dispute doctrinare. Cu toate acestea, ulterior practica din ţările
europene a acceptat retrimiterea, care iniţial a fost admisă în materia
succesiunii mobiliare, apoi a fost extinsă şi în alte domenii, cum ar fi
statutul personal, succesiunea imobiliară sau competenţa
jurisdicţională.
4. FORMELE RETRIMITERII
Prin fundamentarea teoretică a soluţiei din speţa Forgo s-a stabilit

că pot exista două forme de retrimitere:
• Retrimiterea de gradul I - retrimiterea simplă (sau trimiterea înapoi),
care există atunci când norma conflictuală străină retrimite la dreptul
159 Henri Batiffol, Paul Lagarde, Traite de Droit International Prive, Tome 1, Librairie Generale de
Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993, p.492
forului. în cazul în care retrimiterea se acceptă, instanţa sesizată în
soluţionarea litigiului aplică propria sa lege materială (cum a fost
retrimiterea din speţa Forgo).
• Retrimiterea de gradul II - retrimiterea complexă (sau trimiterea mai
departe), care apare în situaţia când norma conflictuală străină trimite
la dreptul unui stat terţ şi nu la legea forului. Astfel, de exemplu, dacă
un cetăţean danez (a cărui lege personală este legea domiciliului) ar
avea domiciliul în Anglia, unde ar deceda şi s-ar ridica în faţa
instanţelor din Germania un litigiu privitor la succesiune, în acest caz
legea germană va trimite la legea naţională a defuncrului (legea
daneză), iar legea daneză retrimite la legea domiciliului (legea
engleză), retrimitere care este acceptată. într-o atare situaţie,
succesiunea va fi cârmuită de dreptul succesoral englez, ca lege a
domicilului persoanei decedate160.
5. SISTEMELE DE DREPT ÎN CARE ESTE ADMISĂ

ISTITUTiA
9
RETRIMITERII
Procedeul retrimiterii este admis în practica judecătorească a mai

multor ţări, unde este reglementată legislativ, dintre care menţionăm
Germania, Suedia, România, Polonia, Austria, Elveţia, Ungaria, iar în
alte state retrimiterea a fost introdusă pe cale jurisprudenţială - Franţa,
Belgia, Canada, S.U.A., Anglia.
în continuare ne vom referi la manifestările instituţiei retrimiterii în
unele legislaţii:
Franţa Legislaţia franceză nu reglementează retrimiterea,
aceasta fiind introdusă pe cale jurisprudenţială. în jurisprudenţa
franceză admiterea retrimiterii este regula, iar neadmiterea - excepţia.
Având în vedere lipsa unei reglementări legale, retrimiterea face
obiectul disputelor doctrinare.
160 în cazul teoriei instanţei străine (foreign court theory) ne aflăm în prezenţa unei duble
retrimiteri, care este distinctă de retrimiterea de gradul II. Această dubşă retrimitere propune
instanţei să judece ca şi cum ar face instanţa statului străin, la a cărei lege face trimitere lex fori,
dacă acea instanţă ar fi sesizată. Astfel, într-o speţă judecată în anul 1930, fiind vorba de statutul
personal al copilului unui cetăţean britanic, domiciliat în Germania, instanţa britanică a constatat
că norma sa conflictuală lex domicilii, declara competentă legea germană. Luând apoi în
considerare norma conflictuală germană (cum ar fi făcut instanţa germană) a observat că
aceasta retrimitea la legea engleză. Dar cum dreptul german acceptă retrimiterea, instanţa
engleză (procedând aşa cum ar fi făcut instanţa germană) acceptă şi ea retrimiterea la legea
germană şi o aplică pe aceasta din urmă în virtutea unei duble retrimiteri. într-un asemenea mod,
instanţa engleză printr-o dublă retrminitere ajunge la soluţia în care ar fi ajuns instanţa germană
printr-o retrimitere de gradul I
în ceea ce priveşte justificarea retrimiterii în dreptul francez se
evidenţiază teoria retrimiterii - delegaţie. Această teorie este
prezentată ca fiind concepţia clasică privind retrimiterea. Astfel, norma
conflictuală a forului, prin trimiterea făcută la legea străină, conferă
acesteia o delegaţie de competenţă, atât în ce priveşte legea materială
străină, cât şi referitor la norma conflictuală străină. în situaţia în care
legea străină acceptă competenţa oferită nu există dificultăţi, iar dacă
legea străină refuză competenţa acordată, atunci delegaţia de
competenţă consimţită duce la rezultatul că soluţionarea conflictului de
legi potrivit legii străine se substituie soluţionării conflictului de legi
potrivit normei conflictuale a forului161.
în doctrina franceză, însă, există şi alte teorii în această materie,
dintre care le vom menţiona pe cele reprezentative. Potrivit concepţiei
Lerebours-Pigeonniere1^2, trebuie avută în vedere necesitatea punerii
de acord a diverselor sisteme de drept internaţional privat. Astfel, în
cazul când norma conflictuală străină se declară necompetentă într-o
anumită materie, trebuie găsită o altă normă conflictuală subsidiară
care ar putea fi aplicată. într-o atare situaţie, autorul interpretează
refuzul de a aplica legea străină ca o reflectare în norma forului a lipsei
comunităţii de vederi, consecinţa fiind necesitatea modificării
concepţiei forului asupra problemei în discuţie. Acestei concepţii i se
reproşează că nu indică norma subsidiară aplicabilă sau cel puţin
criteriile de determinâre a acesteia, riscând să genereze o altă
retrimitere163.
Concepţia Niboyet164 are acelaşi punct de plecare ca şi Lerebours-
Pigeonniere, adică norma conflictuală a forului atribuie competenţa
legii străine şi înregistrează refuzul acesteia de a fi aplicată într-o
anumită materie. Dar, potrivit părerii lui Niboyet, într-o atare situaţie se
va aplica întotdeauna legea forului, la fel ca şi în cazul în care legea
străină ar fi înlăturată ca fiind contrară ordinii publice, având în vedere
că un raport juridic care are o oarecare legătură cu statul forului nu
poate să rămână nereglementat.
O altă concepţie reprezentată de Batiffol165 diferă esenţial de cele
anterioare. Această teorie ia în considerare structura diferită a
sistemelor juridice naţionale, considerând că legiuitorul la elaborarea
161 Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, Droit International Prive, Dalloz, Paris, 1999, p.317-318
162 P.Lerebours-Pigeonnere, Observations sur la question de renvoi, Journal du droit
international, 1924, p.877
163 Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., p.322
164 J.P.Niboyet, Traite de Droit International Prive Français, Volume 3, p.171
165 Henri Batiffol, Paul Lagarde, Traite de Droit International Prive, Librairie Generale de Droit et
de Jurisprudence, Paris, 1993, p.497
legii ţine seama de o eventuală coordonare a normei conflictuale a
forului cu norma conflictuală străină, iar această coordonare trebuie să
conducă la soluţionarea conflictului de suveranităţi într-un mod
acceptat de ambele sisteme de drept în prezenţă.
România în dreptul român, admiterea retrimiterii este posibilă
datorită considerării legii străine ca un element de drept. Astfel, potrivit
art.2259 alin.(2) din Codul civil, în cazul în care legea străină retrimite
la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă
nu se prevede în mod expres altfel.
Din formularea textului se desprind două situaţii distincte,
în primul rând, dreptul român admite retrimiterea de gradul I.
Astfel, dacă legea străină retrimite la dreptul român, se aplică legea
română. Legea materială română se aplică în temeiul acceptării
retrimiterii de către dreptul forului şi nu al normei conflictuale străine
care dispune retrimiterea.
în al doilea rând, dreptul român nu acceptă retrimiterea de gradul
II. în situaţia când legea străină retrimite la dreptul altui stat se aplică
tot legea română. Trimiterea mai departe la dreptul unui stat terţ,
creează o nesiguranţă, care este înlăturată prin aplicarea dreptului
material al forului166.
Austria Sistemul de drept austriac reglementează instituţia
retrimiterii în cuprinsul art.5 al Legii federale cu privire la dreptul
internaţional privat. Astfel, potrivit alin.(1), trimiterea la dreptul străin
include şi normele conflictuale ale acestuia. Alin.(2) stabileşte că în
situaţia când sistemul de drept străin trimite înapoi, se vor aplica
normele materiale austriece, excluzându-se normele conflictuale. în
cazul trimiterii la dreptul unui stat terţ, cu respectarea trimiterilor
ulterioare, determinante vor fi normlele materiale ale acestui sistem de
drept, care la rândul său nu face trimiterea mai departe sau la care
iniţial trimiterea se face înapoi.
Elveţia Instituţia retrimiterii în dreptul elveţian este reglementată
la nivel federal prin legea cu privire la reglementările raporturilor de
drept internaţional privat167.
Articolul 14 din lege restrânge câmpul de aplicare a retrimiterii în
următoarele situaţii:
- în materia stării civile este admisă retrimiterea de gradul I (art.14
alin.2);
166 loan Macovei, Drept Internaţional Privat, Editura C.H.Beck, Bucureşti. 2011, p.66-67
167 A se vedea Fr.Kncepfler, Ph.Schweizer, Precis de Droit International Prive Suisse, Editions
Staempfli & Cie SA, Berna, 1990, p.141
- în privinţa numelui persoanei domiciliate în străinătate sunt admise
ambele forme ale retrimiterii (art.37 alin. 1):
- în materia succesiunii persoanei care a avut domiciliu în străinătate
se admite şi retrimiterea simplă şi dubla retrimitere (art.91 alin. 1).
Dintre legislaţiile care admit instituţia retrimiterii, deasemenea
putem menţiona dreptul german în care se admit ambele forme ale
retrimiterii; dreptul englez în care se aplică retrimiterea simplă şi teoria
instanţei străine (dubla retrimitere); în dreptul american practica
admite retrimiterea doar în materie de imobile şi de desfacere a
căsătoriei168.
6. ARGUMENTE INVOCATE ÎN FAVOAREA

RETRIMITERII
în sistemele de drept care acceptă retrimiterea, argumentele

învocate în favoarea retrimiterii pot fi rezumate la următoarele:
• Legea străină trebuie înţeleasă că o trimitere la întregul sistem de
drept, inclusiv normele normele conflictuale, pornindu-se de la premisa
indivizibilităţii dreptului străin. Această trimitere poate fi justificată prin
motive de ordin practic şi de ordin teoretic. Motivele de ordin practic
rezidă în faptul că retrimiterea funcţionează cu precădere în favoarea
legii forului, iar într-o atare situaţie statul instanţei sesizate nu are decât
de câştigat. Motivele de ordin teoretic constau în faptul existenţei
unităţii între legea materială străină şi norma conflictuală străină,
unitate care va fi neglijată în cazul dacă retrimiterea s-ar face numai la
legea materială.
• Legea străină trebuie aplicată când ea se declară competentă. în
această situaţie vocaţia unei legi nu poate fi determinată împotriva
voinţei acesteia. Cu alte cuvinte, o lege nu poate să aibă altă
competenţă decât cea pe care ea însăşi o determină. Legea străină la
care se face trimitere trebuie ascultată şi dacă prin normele sale de
drept internaţional privat, adică prin normele conflictuale, aceasta
refuză competenţa ce i se oferă, ea nu poate fi aplicată împotriva
voinţei sale, pentru că în caz contrar s-ar impieta asupra suveranităţii
statului străin.
Pentru a respecta legea străină căreia i se recunoaşte competenţa
(prin trimiterea la această lege), trebuie s-o considerăm pe aceasta în
spiritul ei, mai curând decât în materialitatea sa şi deci să consultăm
168 A se vedea loan Chelam, Gheorghe Gheorghiu, Drept Internaţional Privat, Editura C.H.Beck,
dreptul internaţional privat, mai degrabă decât dreptul său intern. De
altfel, când este vorba de a se decide asupra competenţei legislative
este de presupus că trimiterea la legea străină este înţeleasă ca o
trimitere la dreptul internaţional privat străin, deoarece problema
fundamentală ce se pune este aceea de a soluţiona un conflict de
legi169.
• Potrivit teoriei instanţei străine (foreign court theory), pentru a
determina legea aplicabilă, instanţa competentă trebuie să se situeze
pe poziţia instanţei de judecată a statului la care trimite norma
conflictuală a forului şi să aplice norma conflictuală proprie acestei
instanţe de judecată. Astfel, dacă de exemplu, norma conflictuală
engleză face trimitere la legea Italiei, instanţa engleză va aplica norma
conflictuală italiană şi, ca efect, va aplica legea materială a statului la
care face trimitere legea italiană. în consecinţă, rezultatul obţinut este
acelaşi ca şi în cazul retrimiterii, însă fără a se face referire la ea.
• Retrimiterea asigură executarea hotărârii judecătoreşti. Astfel,
retrimiterea trebuie admisă, avându-se în vedere că numai în aşa mod
hotărârea judecătorească pronunţată în ţara forului, va avea efecte şi
în ţara străină, legea căreia a dispus retrimiterea.
• Ambele forme ale retrimiterii constituie un mijloc de coordonare a
sietmelor de drept în prezenţă. Normele conflictuale ale ambelor
sisteme de drept sunt deopotrivă aplicabile. De exemplu, în cazul
decesului unui cetăţean francez domiciliat în R.Moldova, pentru
succesiunea mobiliară lăsată de defunct, rezultatul se prezintă în felul
următor: Judecătorul R.Moldova aplică legea naţională a defunctului170,
adică legea franceză, pentru că dreptul R.Moldova nu admite
retrimiterea. Judecătorul francez ar urma să aplice legea domiciliului
defunctului, adică legea R.Moldova, dacă nu ar admite retrimiterea de
gradul I, şi dimpotrivă, dacă se acceptă retrimiterea, judecătorul
francez aplică legea materială franceză, adică armonizarea soluţiilor ce
s-ar da de către cele două instanţe.
Retrimiterea de gradul II de asemenea poate realiza armonizarea
soluţiilor date de legile în prezenţă. De exemplu, într-o problemă de
statut personal privind pe un cetăţean englez domiciliat în Danemarca
şi care urmează să fie soluţionată de o instanţă franceză, rezultatul se
prezintă în felul următor: Norma conflictuală franceză trimite la legea
naţională, adică la legea engleză. Legea engleză retrimite la legea
daneză, care de asemenea cunoaşte principiul legii domiciliului. Astfel,
instanţa franceză va aplica legea materială daneză, care ar fi fost

170 A se vedea art.1622 alin-(1) din Codul civil
aplicată şi de instanţa engleză ori de cea daneză, dacă ar fi fost
sesizate cu soluţionarea aceleiaşi probleme de statut personal.
7. SISTEMELE DE DREPT CARE NU ADMIT

RETRIMITEREA
în unele sisteme de drept retrimiterea nu este admisă, cum ar fi de

exemplu, Italia, Brazilia, Olanda, Grecia, Egipt, Quebec, Siria,
R.Moldova171.
în continuare, ne vom referi la unele legislaţii în care retrimiterea
nu poate fi aplicată.
Italia Neadmiterea retrimiterii este caracteristică pentru Italia.
Astfel, art.30 din Codul civil stabileşte că dacă o lege străină trebuie să
se aplice, se aplică dispoziţiile acelei legi, fără să se ţină seama de
retrimiterea acesteia la o altă lege.
Grecia Potrivit dispoziţiei art.32 din Codul civil în situaţia când
urmează a fi aplicat dreptul străin în conţinutul acestuia nu sunt incluse
normele de drept internaţional privat.
Quebec Art.3080 a ©ărţii a X-a din Codul civil prevede cî în cazul
când urmează a fi aplicată legea străină conform dispoziţiilor acestei
cărţi, dreptul aplicabil este legea internă a ţării respective, cu excepţia
normelor conflictuale.
R.Moldova Dreptul R.Moldova nu admite retrimiterea, având în
vedere că art.1583 din Codul civil stabileşte că orice trimitere la legea
străină în conformitate cu dispiziţiile Cărţii a V-a trebuie privită ca
trimitere la dreptul material şi nu la dreptul conflictual al statului
respectiv.
în acelaşi sens sunt şi art.16 al Legii introductive la Codul civil al
Braziliei, art.22 al Codului civil egiptean, art.29 din Codul civil sirian.
Astfel, din textele la care am făcut referire, observăm inexistenţa
celei de-a doua condiţie cumulativă pe care trebuie s-a întrunească
retrimiterea - trimiterea la întregull sistem de drept străin, inclusiv la
normele conflictuale. însă, pentru a ne afla în prezenţa retrimiterii,
aceasta în mod obligatoriu trebuie- să întrunească două condiţii
cumulative: existenţa conflictului negativ între normele conflictuale din
sistemele de drept în prezenţă cu privire la un raport juridic şi trimiterea
la întregul sistem de drept străin.
171 Dreptul S.U.A., de asemenea respinge retrimiterea cu excepţia titluirilor asupra imobilelor şi
desfacerea căsătoriei
8. ARGUMENTE INVOCATE ÎMPOTRIVA
RETRIMITERII
Argumentele aduse în sprijinul neadmiterii instituţiei retrimeterii în

dreptul internaţional privat sunt următoarele:
• Norma conflictuală aplicabilă soluţionării unui conflict de legi
aparţine sistemului de drept al forului şi prin admiterea retrimiterii se
ignorează principiul consacrat deja în materia dreptului internaţional
privat, potrivit căruia se aplică norma conflictuală a forului şi nu norma
conflictuală străină.
• Dacă trimiterea dispusă de norma conflictuală a forului se referă la
întregul sistem de drept străin, retrimiterea trebuie făcută, de
asemenea, la întregul sistem de drept al forului, inclusiv la normele
sale conflictuale. într-o atare situaţie, normele conflictuale ale forului ar
dispune o nouă retrimitere la legea străină, privită din nou ca un sistem
de drept integral de norme juridice, iar normele conflictuale ale
acestuia din nor ar dispune o trimitere la sistemul de drept al forului,
aflându-se astfel într-un cerc vicios, într-un sofism fără echivoc, un
dute-vino fără nici un punct de oprire.
• Admiterea retrimiterii instituie nesiguranţă şi incertitudine în
soluţionarea conflictelor de legi. Din acest motiv unele convenţii
internaţionale nu admit retrimiterea. De exemplu, Convenţia de la
Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, prin
dispoziţia art.15 stabileşte că aplicarea legii oricărei ţări indicate în
convenţie, înseamnă aplicarea legii în vigoare în ţara respectivă cu
excepţia regulilor de drept intrenaţional privat172.
Totodată, chiar şi argumentele utilizate pentru admiterea
retrimiterii, pot fi invocate împotriva ei:
• în situaţia când o lege străină nu este aplicabilă într-o materie în
care ea însăşi se declară necompetentă, atunci nici legea forului nu
trebuie aplicată într-o materie în care ea însăşi se declară
necompetentă. Asrfel, ceea ce este valabil pentru legea străină trebuie
să fie valabil şi pentru legea forului, iar admiterea retrimiterii ar
însemna că legea forului cedează în favoarea celei străine.
172 Prevederi asemănătoare consacră şi Regulamentul (CE) nr.593/2008 al Parlamentului

European şi al Consiliului din 17.06.2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma
I), precum şi Regulamentul (CE) nr.864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din
11.07.2007 privind legea aplivabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II). Pentru detalii a se vedea
Alexander J.Belohlavec, Convenţia de la Roma, Regulamentul Roma I, Comentariu, Noile
reglementări europene privind conflictul de legi aplicabile obligaţiilor contractuale, Volumul 2,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.1905-1940
• Este inadmisibil că instanţa trebuie să judece ca şi cum s-ar judeca
în ţara unde se cere executarea hotărârii, avându-se în vedere că
acest lucru nu este posibil în toate cazurile. De exemplu, în unele
cazuri nu se cunoaşte dinainte care este această ţară, iar în alte situaţii
pot exista mai multe ţări în care se poate executa hotărârea. Astfel, a
ţine seama de locul executării unei hotărâri în determinarea
competenţei legislative ar însemna adoptarea unei soluţii nelogice,
deoarece acest loc este întâmplător şi nesigur. Totodată, se arată că a
loga competenţa legislativă de competenţa judecătorească, ar
însemna adoptarea unui procedeu invers celui normal173.
• Teoria instanţei străine (foreign court theory) nu soluţionează
această problemă în favoarea retrimiterii, deoarece ea numai schimbă
datele acesteia, adică punctul de plecare este legea străină în loc de
lisgea forului.
• Aşa cum s-a menţionat, retrimiterea duce la coordonarea sistemelor
de drept în unele cazuri, dar în altele are ca rezultat schimbarea
reciprocă a soluţiilor. De exemplu, în materia succesiunii mobiliare a
unui cetăţean francez domiciliat şi decedat în Belgia, dacă am
presupune că cele două sisteme de drept înlătură retrimiterea sau o
acceptă, rezultatele s-ar prezenta în felul următor: 1) în situaţia când
sistemele de drept francez şi belgian înlătură retrimiterea, judecătorul
liancez aplică legea materială belgiană, deoarece succesiunea
mobiliară este supusă legii domiciliului defunctului, iar judecătorul
bHgian, va aplica legea materială franceză, deoarece succesiunea
mobiliară este supusă legii naţionale a defunctului; 2) în situaţia când
sistemele de drept francez şi belgian acceptă retrimiterea, judecătorul
liancez, ţinând seama de norma conflictuală belgiană, va aplica legea
materială franceză, iar judecătorul belgian, ţinând seama de norma
conflictuală franceză, va aplica legea materială belgiană. Astfel, după
cum se observă, rezultatul admiterii retrimiterii duce la soluţii reciproc
inverse decât în cazul când nu se admite retrimiterea.
în ceea ce priveşte retrimiterea de gradul II, în cazul când legea
•.latului terţ se declară necompetentă, trimiţând la legea unui alt stat,
Iar acesta procedează în acelaşi mod, s-ar putea face înconjurul lumii
Mia a putea determina legea competentă, iar în unele cazuri, legea
statului terţ poate trimite la legea statului indicată iniţial în norma
conflictuală a forului, astfel într-o atare situaţie legea aplicabilă nu
poate fi determinată.
' Iun l ’.Filipescu, Andrei I.Filipescu, Drept Internaţional Privat, Editura Actami, Bucureşti, 2002,
|i \'J\\
9. CAZURILE ÎN CARE RETRIMITEREA ESTE
INAPLICABILĂ
Retrimiterea s-a impus datorită sensului acordat trimiterii pe care

legea forului o face cu privire la legea străină, în sensul că trimiterea
poate fi înţeleasă ca o trimitere la întregul sistem de dreptr străin.
Astfel, în situaţia în care o atare interpretare nu este posibilă, nu poate
exista retrimitere.
Retrimiterea nu este aplicabilă în următoarele cazuri:
• în situaţia în care competenţa legii străine este stabilită de către
părţile contractante în temeiul principiului autonomiei de voinţă, este de
presupus că acestea au convenit să se refere la dreptul material al ţării
a cărei lege au admis-o pentru a cârmui raporturile juridice şi nu la
întregul sistem de drept, care prin normele sale conflictuale ar putea
duce la repercusiuni imprevizibile ale unei teorii, la care părţile nu au
înţeles să se refere174.
• în situaţia când se aplică regula locus regit actum, se admite că
trimiterea pe care o face norma conflictuală este o trimitere la
dispoziţiile legii locului încheierii actului privind forma exterioară a
acestuia, fără a fi luate în considerare normele conflictuale ale
sistemului de drept respectiv. De exemplu, în dreptul englez forma
actului privind imobilele este supus legii locului situării acestora (lex rei
situs) şi dacă un asemenea act ar fi încheiat într-o ţară care consideră
că forma exterioară a actului este supusă regulii locus regit actum ,
imobilul fiind în Anglia, se admite că nu se aplică retrimiterea,
deoarece scopul regulii amintite nu ar mai fi realizat175.
• în cazul când retrimiterea de gradul II nu permite determinarea legii
aplicabile.
• Orice referire la legea străină pentru a se determina cetăţenia unei
persoane (cu repercusiunile pe care căsătoria le poate avea în unele
sisteme de drept asupra cetăţeniei) se consideră ca fiind făcută la norma
de drept material a ţării respective, fără nici o posibilitate de retrimitere.
174 în acest sens, Convenţia de la Haga din 15.06.1955 asupra legii privind vânzarea
internaţională de bunuri mobile corporale, în art.2 şi 4, punând principiul desemnării de către părţi
a legii aplicabile, exclude retrimiterea. Convenţia de la Haga din 16.06.1955 privind
reglementarea conflictelor de legi între legea naţională şi legea domiciliului stabileşte în art.1 că
în situaţia când statul în care persoana interesată îşi are domiciliul prevede aplicarea legii
naţionale, dar statul al cărui resortisant este această persoană, prevede aplicarea legii
domiciliului, orice stat contractant va aplica dispoziţiile dreptuiui intern ale legii domiciliului
175 Totuşi, în dreptul englez, în privinţa căsătoriei încheiate se consideră că trimiterea la regula
locus regit actum, trebuie înţeleasă ca fiind făcută şi la normele conflictuale ale locului unde s-a
încheiat căsătoria, ceea ce înseamnă posibilitatea retrimiterii, când este vorba de regula
menţionată privind căsătoria. Pentru detalii a se vedea R.H.Graveson, op.cit., p.270
CAPITOLUL II
ORDINEA PUBLICĂ ÎN DREPTUL
INTERNATIONAL PRIVAT 9
1. NOŢIUNEA Şl EVOLUŢIA ORDINII PUBLICE DE DREPT

INTERNATIONAL
9
PRIVAT
Normele conflictuale indică legea competentă a cârmui raportul

juridic cu element de extraneitate, iar această lege poate fi legea
forului sau legea străină. Cu toate acestea, aplicarea unei legi străine
normal competente potrivit normelor conflictuale, poate fi refuzată de
către instanţă, în cazul în care aceasta contravine principiilor
fundamentale ale ordinii juridice locale, adică a ţării forului. Dar
această derogare de la aplicarea normală a normelor conflictuale are
un caracter de excepţie, referindu-se nu la legea străină ca atare, ci
numai la efectele pe care această lege ar urma să le producă în ţara
forului, deoarece judecătorul din ţara forului nu poate fi cenzor al
activităţii legislative a altui stat. într-o atare situaţie, judecătorul poate
să refuze numai îndeplinirea acelor efecte ale legii străine, care ar
contraveni ordinii juridice locale176.
Ordinea publică este admisă şi cunoscută de sistemele de drept, în
sensul că aplicarea legii străine este înlăturată dacă contravine ordinii
publice de drept internaţional privat. Totodată, trebuie să avem în
vedere că nu se poate determina în mod abstract conţinutul noţiunii de
ordine publică, avându-se în vedere că, în fiecare caz concret, instanţa
se va pronunţa dacă legea străină contravine ordinii publice la
momentul respectiv şi în situaţia internaţională dată177.
Conceptul de ordine publică în materia dreptului internaţional privat
a fost elaborată în cursul sec.XIX, pornindu-se de la noţiunea de ordine
publică în dreptul intern.
în acest context, pentru o mai bună înţelegere a apariţiei acestei
instituţii vom face o mică incursiune în istoricul dreptului internaţional
privat, remarcând că primele formule utilizate în scopul limitării
efectelor legii străine au fost statutele reale şi statutele odioase. De
exemplu, la postglosatori statutele odioase îndeplineau într-o anumită
măsură rolul ordinii publice. însă la acea vreme existau dificultăţi în

177 Ion P.Filipescu, Drept Internaţional Privat, voi. I, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p.136
stabilirea caracterului statutelor. Astfel, statutul care interzicea femeii
să facă legat (adică executarea unei obligaţii în folosul altei persoane)
soţului ei era considerat de Baldus ca fiind odios178.
în sec.XVII statutarul francez Bouchier făcea referire la legile
exorbitante în raport cu dreptul comun, care nu puteau avea aplicare
extrateritorială. Acelaşi rol de limitare în aplicarea legii străine îl
îndeplinea şi statutul real.
în doctrina olandeză a sec.XVII apare din nou ideea respingerii
aplicării legii străine, dacă aceasta contravine intereselor forului, legea
străină neaplicându-se nici chiar în virtutea curtoaziei internaţionale
dacă aducea atingere ordinii juridice locale.
începând cu sec.XIX, utilizarea excepţiei de ordine publică în
dreptul internaţional privat capătă amploare sub influenţa unor factori,
cum ar fi de exemplu, apariţia codificărilor care au accentuat
particularităţile fiecărei legislaţii naţionale sau rezerva manifestată de
judecătorii ţării forului faţă de legea străină, care au găsit în excepţia
de ordine publică un mijloc foarte comod de revenire la legea forului.
O concepţie generală asupra noţiunii de ordine publică apare
pentru prima dată în Codul civil francez din 1804, care în art.6
prevedea că nu se poate deroga prin convenţii particulare la legile care
interesează „ordinea publică” şi „bunele moravuri”. Altfel spus, orice
acţiune care ar fi atins orânduirea ar fi fost considerată ca fiind contrară
ordinii publice.
Mancini evidenţia în mod clar că principiul personalităţii legilor este
limitat „de ordinea publică internaţională”. în temeiul ordinii publice
legea străină nu se aplica în cazul când contravine normelor stabilite
pentru un anunit teritoriu. Tot în acea perioadă, Savigny admite că în
materie contractuală operează principiul autonomiei de voinţă, dar cu
condiţia conformităţii legii străine cu „ordinea publică locală”.
Sistematizarea conceptului de ordine publică a fost întreprins de
Bartin în Franţa şi Christian von Bar în Germania, fiind acceptată de
doctrină şi consacrată în codificările moderne de drept internaţional
privat179, precum şi în convenţiile internaţionale în materia conflictelor
de legi180.

179 Germania, Legea introductivă la Codul civil, art.4; Elveţia, Legea federală de drept
internaţional privat, art.17; Liechtenstein, Legea cu privire la dreptul internaţional privat, art.6;
Italia, Legea privind reforma dreptului internaţional privat, art.16
180 Convenţia de la Haga din 15.11.1965 privind jurisdicţia, legea aplicabilă şi recunoaşterea
deciziilor de adopţie - art.15; Convenţia de la Haga din 2.10.1973 privin legea aplicabilă
obligaţiilor alimentare - art.1; Convenţia de la Haga din 14.10.1965 privind legea aplicabilă
contractelor de vânzare internaţională de bunuri - art.18; Convenţia de la Roma din 19.06.1980
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale - art.16
De exemplu, art.16 din Convenţia de la Roma (1980) privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale stabileşte că aplicarea unei
reglementări din legea oricărei ţări determinate în temeiul prezentei
convenţii nu poate fi înlăturată decât dacă o astfel de aplicare este
vădit incompatibilă cu ordinea publică a instanţei sesizate181.
în concluzie, ordinea publică în dreptul internaţional privat
constituie o totalitate de principii fundamentale ale sistemului de drept
al forului, aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate,
care refuză aplicarea legilor străine, chiar dacă acestea au competenţa
potrivit normelor conflictuale ale forului.
2. DEOSEBIREA ÎNTRE ORDINEA PUBLICĂ DE DREPT

INTERN Şl ORDINEA PUBLICĂ DE DREPT
INTERNATIONAL PRIVAT
Având în vedere existenţa noţiunii de ordine publică în dreptul

intern, este necesară delimitarea între aceasta şi cea de ordine publică
în dreptul internaţional privat. Dreptul intern al R.Moldova prvede în
art.220 alin.(2) din Codul civil că actul juridic sau clauza care contravin
ordinii publice sau bunelor moravuri sunt nule, adică forţa obligatorie a
actelor juridice private este înlăturată dacă aceste acte contravin ordinii
publice. Judecătorul are misiunea de a exprima conştiinţa juridică a
societăţii, în diferite situaţii pe care legea nu le poate prevedea, când
efectele actelor juridice ar fi incompatibile cu principiile fundamentale
ale societăţii.
în dreptul internaţional privat situaţia este asemănătoare, în sensul
că judecătorul are puterea de a înlătura un efect juridic, dobândit în
temeiul unei legi, dar cu particularitatea că este vorba de o lege străină.
în consecinţă, noţiunea de ordine publică nu are acelaşi sens în
dreptul internaţional privat şi în dreptul intern. Deosebirile între ordinea
publică în dreptul intern şi în dreptul internaţional privat sunt
următoarele182:
a) au funcţii diefrite
- ordinea publică de drept intern, care este fată de ansamblul
normelor imperative a sistemului de drept respectiv, are ca scop
împiedicarea producerii efectelor juridice contrare acestor norme,
exprimând limitele autonomiei de voinţă a părţilor în raporturile juridice
interne;
181 Pentru detalii, a se vedea Alexander J.Belohlavek, op.cit., p.1944- 2024

182 A se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p. 111
ordinea publică de drept internaţional privat are scopul de a
împiedica aplicarea pe teritoriul statului forului a efectelor unei legi
străine, deşi normal competentă să se aplice raportului juridic
respectiv, exprimând limitele aplicării legii străine în ţara forului.
b) au sfere de aplicare diferite, în sensul că ordinea publică de drept
intern este mai largă decât cea de drept internaţional privat. Astfel, nu
tot ceea ce este de ordine publică în dreptul intern este de ordine
publică şi în dreptul internaţional privat, diferenţa de sferă constând în
faptul că statul reglementează cu mai multă fermitate raporturile
juridice de drept intern, decât cele de drept internaţional privat,
deoarece, în acest ultim caz, sistemul de drept al forului intră în
corelaţie cu un sistem de drept străin, iar incompatibilităţile reciproce
trebuie pe cât posibil înlăturate, pentru a se permite desfăşurarea
normală a raporturilor juridice dintre subiectele de drept din cele două
state şi a se favoriza executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti.
3. REGLEMETĂRI PRIVIND ORDINEA PUBLICĂ ÎN DREPTUL

INTERNATIONAL
* PRIVAT AL R.MOLDOVA
Având în vedere că dreptul R.Moldova nu conţine un izvor specific

de drept internaţional privat, adică o lege organică de ansamblu
privind reglementarea raporturilor juridice de drept internaţionla privat,
ordinea publică de drept internaţional privat îşi găseşte reflecţie în
art.1581 din Codul civil şi art.164 alin.(4) din Codul familiei.
Astfel, art.1581 din Codul civil prevede că norma de drept străin
aplicabilă în conformitate cu art.1576 alin.(1) nu se aplică în cazul în
care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a R.Moldova;
în cazul înlăturării legii străine, se va aplica legea respectivă a
R.Moldova. Art.164 alin.(4) din Codul familiei stabileşte că normele
dreptului familiei ale statelor străine nu sunt aplicabile pe teritoriul
R.Moldova dacă contravin moravurilor şi ordinii publice din R.Moldova;
în acest caz se aplică legislaţia R.Moldova.
în textele de legea enunţate, legiuitorul utiliizează termenul de
„ordine publică”. Considerăm, că din punct de vedere terminologic
termenul potrivit ar fi „ordine publică de drept internaţional privat”, prin
antinomie cu cel de „ordine publică de drept intern”, precum şi pentru a
nu se crea confuzie între aceste două noţiuni, având în vedere sensul
diferit al acestor noţiuni.
De asemenea, nu sunt recomandabile folosirea noţiunilor de
„ordine publică internaţională” şi „ordine publică internă”, deoarece
sugerează ideea că ar exista o ordine publică internaţională, în afara
celei interne183, pe când atât ordinea publică de drept internaţional
privat, cât şi ordinea publică de drept intern sunt date de dreptul intern
al statului, cu precizarea că prima este aplicabilă raporturilor private cu
element de extraneitate, iar cea de-a doua are incidenţă în raporturile
juridice interne.
4. ELEMENTELE SPECIFICE ALE ORDINII PUBLICE

DE DREPT INTERNATIONAL
» PRIVAT
Ordinea publică de drept internaţional privat este constituită din

ansamblul principiilor fundamentale de drept ale statului forului,
aplicabile în raporturile juridice cu element de extraneitate.
Pe plan procedural, ordinea publică de drept internaţional privat se
manifestă în excepţia de ordine publică de drept internaţional privat.
Această excepţie constituie o modalitate procedurală folosită de
instanţa forului, pentru a înlătura efectele legii străine normal
competente să fie aplicată unui raport juridic de drept internaţional
privat, în cazurile în care acestea ar contraveni principiilor
fundamentale de drept ale statului forului.
Având în vedere cele menţionate, rezultă că elementele specifice
ordinii publice de drept internaţional privat sunt următoarele:
• Conţinutul noţiunii de ordine publică de drept internaţional privat îl
constituie principiile fundamentale de drept ale statului forului,
aplicabile în raporturile de drept internaţional privat. Acesta este
conţinutul abstract al noţiunii, care se poate stabili prin două modalităţi:
1) De regulă, conţinutul este determinat de către instanţa de judecată.
Astfel, instanţa va stabili când o normă din sistemul de drept al
R.Moldova consacră un principiu juridic fundamental, încât încălcarea
acestuia de către legea străină competentă în speţă, ar putea justifica
înlăturarea ei de la aplicare. într-o atare situaţie, trebuie avut în vedere
că actul normativ nu stabileşte conţinutul ordinii publice, ci numai
prevede, în abstract, posibilitatea aplicării ei, iar rolul determinării
acesteia îi revine instanţei. De exemplu, art.1585 din Codul civil
prevede că drepturile dobândite în alt stat sunt recunoscute şi
respectate în R.Moldova dacă ele nu contravin ordinii publice;
2) în anumite cazuri, legiuitorul R.Moldova stabileşte în mod explicit
normele juridice a căror încălcare constituie un temei de invocare a
183 în acest sens, a se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p. 110

ordinii publice de drept internaţional privat a R.Moldova şi, în
consecinţă, înlăturarea de la aplicare a legii străine. De exemplu,
art.471 alin.(1) lit.e) din Codul de procedură civilă prevede că
încuviinţarea executării unei hotărâri judecătoreşti străine poate fi
refuzată, dacă contravine ordinii publice a R.Moldova. De asemenea,
constituie un temei de refuz a încuviinţării silite a hotărârii judecătorşti
străine şi încălcarea dispoziţiilor art.471 alin.(1) lit.c) privind
competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti din R.Moldova,
prevăzută în art.461 din Codul de procedură civilă. în această situaţie,
sunt considerate de ordine publică dispoziţiile privind competenţa
exclusivă a instanţelor judecătoreşti din R.Moldova. Desigur, şi în
aceste cazuri, rolul instanţei rămâne esenţial în aplicarea normei
juridice respective.
• Excepţia de ordine publică, care exprimă sub aspect procedural
această instituţie juridică constituie o excepţie de fond, care poate fi
invocată de orice parte interesată sau de instanţă din oficiu.
• în cazul în care excepţia de ordine publică este admisă, se înlătură
producerea efectelor legii străine normal competente în ţara forului,
însă acest lucru nu afectează în nici un fel legea străină.
• Legea străină, efectele căreia sunt împiedicate să se producă pe
teritoriul ţării forului, ar fi fost normal competentă a se aplica raportului
juridic respectiv, deoarece norma conflictuală a R.Moldova a trimis la
ea. Aşadar, ordinea publică de drept internaţional privat constituie o
excepţie de la aplicarea legii străine normal competente.
5. CARACTERELE ORDINII PUBLICE DE DREPT

INTERNATIONAL
9
PRIVAT
Ordinea publică de drept internaţional privat prezintă următoarele

caractere esenţiale:
a) Caracter naţional. Ordinea publică are un caracter naţional, în
conţinutul său, deoarece este interpretată prin prisma dreptului
R.Moldova (în calitate de lex fori), adică potrivit legii statului în care
legea străină este invocată pentru a fi aplicată.
b) Caracter actual. Ordinea publică are un caracter actual, în
sensul că instanţa de judecată (arbitraj) a forului trebuie să ia ca punct
de referinţă conţinutul ordinii publice din momentul pronunţării hotărârii,
iar nu cel din momentul încheierii actului juridic sau din momentul în
care hotărârea străină, a cărei recunoaştere se solicită în R.Moldova,
a fost pronunţată într-o altă ţară sub incidenţa altui sistem de drept,
având în vedere că din momentul creării raportului juridic şi până la
momentul litigiului conţinutul ordinii publice poate suferi schimbări.
c) Caracter de excepţie. Ordinea publică (pe fond) are caracter de
excepţie de la regula potrivit căreia legea străină normal competentă,
trebuie să se aplice raportului juridic cu element de extraneitate.
Consecinţele acestui caracter pot fi următoarele:
- ordinea publică este de strictă interpretare, aceasta urmând să
fie interpretată numai restrictiv şi nu extensiv;
- ordinea publică de drept internaţional privat împiedică producerea
efectelor legii străine pe teritoriul ţării forului, iar în locul acesteia se
aplică legea forului, dar numai în măsura strictă în care aceste efecte
contravin principiilor fundamentale ale dreptului forului.
6. DOMENIUL INVOCĂRII ORDINII OUBLICE
Avînd în vedere că conţinutul ordinii publice este stabilit în mod

concret de către instanţa de judecată, aceasta poate fi invocată în
calitate de mijloc de înlăturare a aplicării legii străine în toate domeniile
dreptului internaţional privat, atât în raporturi juridice de drept material,
cât şi în cele de drept procesual cu element de extraneitate.
Cu toate acestea, în practica internaţională s-a constatat existenţa
unor domenii în care invocarea ordinii publice este mai frecventă -
statutul personal şi relaţiile de familie.
în dreptul R.Moldova invocarea excepţiei de ordine publică poate
interveni atât în materia statutului personal, care constituie un domeniu
material, cât şi în cazul încălcării competenţei excusive a instanţelor
judecătoreşti din R.Moldova, adică în domeniul dreptului procesual.
7. SFERELE NOŢIUNII DE ORDINE PUBLICĂ DE DREPT

INTERNATIONAL
f
PRIVAT
Sfera noţiunii de orfine publică de drept internaţional privat este

diferită, în funcţie de cadrul conflictual în care se invocă.
Astfel, ordinea publică poate fi invocată fie în cadrul conflictului de
legi în spaţiu, fie ai conflictului de legi în timp şi spaţiu184.
• Conflictul de legi în spaţiu este cel care se crează în momentul
naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic, atunci când privitor
184 Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.121-122

la acesta sunt susceptibile de aplicare două sau mai multe sisteme de
drept diferite, şi care se soluţionează prin aplicarea normelor
conflictuale, purtând denumirea de „conflict de legi în spaţiu”, deoarece
sistemele de drept în prezenţă (aparţinând unor state diferite) coexistă
în spaţiu şi oricare din ele este susceptibil de a se aplica, în acelaşi
moment asupra raportului juridic respectiv.
• Conflictul de legi în timp si spaţiu se crează în cazul în care într-
un stat se cer a fi recunoscute efectele unui raport juridic născut
anterior, într-un alt stat. Acest conflict este „în spaţiu”, deoarece, ca şi
în cazul precedent, sistemele de drept în prezenţă coexistă în spaţiu.
Dar acest conflict este, totodată, şi „în tim p”, deoarece cele două
sisteme de drept nu îşi pun amprenta asupra raportului juridic în
acelaşi moment, ci raportul s-a născut (modificat sau stins) în trecut,
sub incidenţa unui drept străin, iar ulterior efectele sale se cer a fi
recunoscute în statul forului.
în această ordine de idei, ar fi de menţionat că sfera ordinii publice
este mai largă în cadrul conflictului de legi în spaţiu, decât a celui în
timp şi spaţiu. Cu alte cuvinte, nu toate principiile juridice care sunt de
ordine publică atunci când se invocă în cadrul conflictului de legi în
spaţiu, sunt de ordine publică şi în situaţia când se referă la drepturi
deja dobândite în străinătate.
De exemplu, o căsătorie între persoane de acelaşi sex, încheiată
între un cetăţean al R.Moldova şi un cetăţean spaniol, nu se poate
încheia în R.Moldova, chiar dacă legea spaniolă permite căsătoria între
persoane de acelaşi sex, reprezintă un conflict de legi în spaţiu.
în cazul când aceste persoane s-au căsătorit în Spania, iar soţul
(cetăţean al R.Moldova) solicită ulterior recunoaşterea efectelor
patrimoniale ale acestei căsătorii, reprezintă un conflict de legi în timp şi
spaţiu.
în concluzie, ordinea publică are trei sfere de cuprindere variabile
de la cea mai largă către cea mai restrânsă, şi anume:
1) Ordinea publică în dreptul intern
2) Ordinea publică de drept internaţional privat în cadrul conflictelor
de legi în spaţiu
3) Ordinea publică de drept internaţional privat în cadrul conflictelor
de legi în timp şi spaţiu
8. EFECTELE INVOCĂRII ORDINII PUBLICE DE DREPT
INTERNATIONAL
> PRIVAT
Potrivit art.1581 din Codul civil norma de drept străin aplicabilă în

conformitate cu art.1576 alin.(1), nu se va aplica în cazul în care
consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a R.Moldova; în
cazul înlăturării legii străine, se va aplica legea respectivă a
R.Moldova. Tot în acest sens, este şi art.164 alin.(4) din Codul familiei.
Din aceste dispoziţii legale rezultă că în dreptul internaţional privat
al R.Moldova ordinea publică are două efecte:
► Efectul pozitiv, care constă în înlăturarea de la aplicare a legii
străine în cazul în care consecinţele ei ar contraveni ordinii publice a
R.Moldova.
► Efectul pozitiv, care constă în faptul că în cazul înlăturării legii
străine se aplică legea R.Moldova, adică în numele ordinii publice se
înlătură legea străină (efectul negativ) şi în locul ei se aplică legea
forului (efectul pozitiv). Acest lucru nu neagă efectul negativ al invocării
ordinii publice, dar totodată consideră că acest efect negativ este
urmat întotdeauna de efectul pozitiv, avându-se în vedere că soluţia
litigiului este dată de legea forului185.
în practica judiciară privitor la efectele invocării ordinii publice,
problema care poate apărea constă în ce măsură legea forului se
substituie legii străine. întrebarea care se impune într-o atare situaţie
este dacă această înlocuire se referă numai la aspectul în care
contravine ordinii publice sau se referă la întregul ansamblu al
dispoziţiilor legale străine? Cu alte cuvinte, înlocuirea legii forului este
limitată sau nu? De exemplu, dacă un anumit mod de probă pentru
stabilirea filiaţiei prevăzut de legea străină este contrar ordinii publice a
forului, dar efectele stabilirii filiaţiei prevăzut de aceeaşi lege nu sunt
contrare ordinii publice, în ce măsură se înlătură legea străină, numai
pentru modul de probă sau şi pentru efectele stabilirii filiaţiei, astfel
încât să se realizeze o soluţie unitară.
Având în vedere că însăşi invocarea ordinii publice are un caracter
de excepţie, trebuie să rezulte că şi înlocuirea legii forului celei străine
ar trebui să fie limitată, adică numai pentru acele dispoziţii ale legii
străine care contravin ordinii publice, aplicându-se însă restul
dispoziţiilor legale străine care interesează cauza şi nu sunt contrare
ordinii publice.
Astfel, determinarea măsurii substituirii legii forului celei străine se
face în fiecare caz de instanţa de judecată. în acest sens, rolul

instanţelor judecătoreşti are o importanţă determinantă, deoarece
acestea hotărăsc nu numai dacă aplicarea legii străine este contrară
sau nu ordinii publice a forului, ci şi care sunt efectele invocării ordinii
publice.
9. PRACTICA INTERNAŢIONALĂ CU PRIVIRE LA ORDINEA

PUBLICĂ DE DREPT INTERNATIONAL
» PRIVAT
în doctrina şi practica franceză excepţia de ordine publică prezintă

o totalitate de norme juridice care, în virtutea importanţei excepţionale
a acestora, devin aplicabile chiar şi în cazurile în care norma
conflictuală franceză face trimitere la o lege străină, considerânsu-se
că ordinea publică este constituită nu numai din totalitatea legilor ce
asigură echilibrul social, ci şi din normele penale sau administrative
care cârmuiesc raporturile imobiliare, circuitul monedei şi normele
morale186.
Totodată, ar fi de reţinut că doctrina şi practica judecătorească
franceză privitor la excepţia de ordine publică în dreptul internaţional
privat se întemeiază pe calităţile pozitive excepţionale ale legilor
interne, aplicarea cărora nu poate fi exclusă nici chiar în situaţia în care
norma conflictuală franceză a dispus aplicarea legii străine.
în dreptul german există dispoziţii cu privire la aplicarea noţiunii de
ordine publică în art.6 din Legea introductivă la Codul civil care
stabileşte că orice normă de drept a unui stat străin nu va fi aplicată
dacă aplicarea acesteia va avea consecinţe incompatibile cu principiile
dreptului german, îndeosebi aceasta nu se aplică dacă este
incompatibilă cu drepturile fundamentale.
Astfel, excepţia de ordine publică are un accent negativist,
deoarece legiuitorul german se pronunţă împotriva aplicării unor legi
străine dacă diferenţa între concepţiile politice şi sociale pe care se
bazează legile în conflict (străină şi germană), este atât de
fundamentală, încât aplicarea legii străine ar atinge bazele politice şi
economice germane.
în dreptul englez ordinea publică nu este invocată în mod frecvent,
deoarece în soluţionarea cauzelor instantele engleze aplică propriul
sistem de drept. în doctrina engleză18^ se remarcă posibilitatea
intervenirii ordinii publice în dreptul internaţional privat în următoarele
situaţii: a) legea străină contravine concepţiei engleze privind justiţia şi
Henri Batiffol, Paul Lagarde, op.cit., p.592-593

187 R.H.Graveson, op.cit., p.167
morala; b) legea străină aduce prejudicii relaţiilor internaţionale de
prietenie cu alte state; c) legea străină contravine concepţiei engleze
cu privire la drepturile şi libertăţile persoanei; d) legea străină respinge
comerţul în sensul concepţiei engleze; e) legea străină contravine
concepţiei engleze cu privire la întreţinerea copilului din afara
căsătoriei.
Excepţia de ordine publică în dreptul internaţional privat este
consacrată şi în celelalte sisteme de drept, în care, de regulă, aceasta
este reglementată în texte cu caracter general sau abstract, dintre care
menţionăm: Italia - art.16 (1) din Legea privind dreptul internaţional
privat; România - art.2564 din Codul civil; Spania - art.12(3) din Codul
civil; Polonia - art.6 din Legea privind dreptul internaţional privat; Elve
ţia - art.17 din Legea federală de drept internaţional privat; Portugalia
- art.22 din Codul civil; Federaţia Rusă - art. 1193 din Codul civil;
Ucraina - art. 12 din Legea privind dreptul internaţional privat.
10. COMPARAŢII ÎNTRE ORDINEA PUBLICĂ DE DREPT

INTERNATIONAL
»
PRIVAT Şl
5 ALTE INSTITUTII
J
Pentru evitarea unor eventuale confuzii în ceea ce priveşte

excepţia de ordine publică în dreptul internaţional privat şi alte noţiuni,
în continuare vom evidenţia asemănările şi deosebirile existente între
acestea.
► Ordinea publică de drept internaţional privat si retrimiterea.
Retrimiterea presupune o neconcordanţă între norma conflictuală a
forului şi norma conflictuală străină care determină conflictul negativ de
legi.
Ordinea publică de drept internaţional privat presupune nu numai o
neconcordanţă, dar deosebiri esenţiale între legea materială a forului şi
cea străină.
► Ordinea publică de drept internaţional privat si normele de aplicare
imediată.
Asemănările între aceste instituţii constau în aceea că ambele se
justifică prin ocrotirea unui principiu fundamental al legii forului şi,
totodată, au acelaşi efect, şi anume aplicarea legii forului, în locul celei
străine.
Deosebirea esenţială dintre acestea constă în mecanismul logic al
aplicării, şi anume:
- norma de aplicare imediată înlătură de la început norma conflictuală
competentă, şi deci, în cazul ei, nu se pune problema aplicării unei legi
străine, norma de aplicare imediată conţinând soluţia juridică în chiar
cuprinsul ei;
- ordinea publică de drept internaţion&l privat apare numai după ce
norma conflictuală a forului a fost aplicată, pentru a înlătura efectele
legii străine normal competente care contravin principiilor
fundamentale ale dreptului forului.
► Ordinea publică de drept internaţional privat si normele teritoriale.
Referitor la acestea ar fi de remarcat că norma conflictuală este
aceea care limitează aplicarea legii străine.
Norma teritorială exprimă ideea că judecătorul aplică propria lege
raportului juridic litigios. în cazul normei teritoriale, competenţa
judiciară şi legislativă coincid. De exemplu, în materie de imobile este
competentă instanţa ţării unde aceste imobile se află, legea aplicabilă
fiind a aceleiaşi ţări (lex rei sitae).
Ordinea publică în dreptul internaţional privat intervine în cazul în
care legea străină este normal competentă să reglementeze un raport
juridic potrivit normelor conflictuale ale ţării forului. Aplicarea legii
străine normal competente este înlăturată, deoarece contravine ordinii
publice a ţării forului.
CAPITOLUL III
FRAUDA LEGII ÎN DREPTUL INTERNATIONAL
PRIVAT
1. NOŢIUNEA
»
DE FRAUDARE A LEGII APLICABILE
Frauda legii sau frauda la lege se întâlneşte atât în dreptul intern,

cât şi în dreptul internaţional privat.
Prin frauda legii în dreptul intern se înţelege operaţia prin care
părţile dintr-un raport juridic, utilizând unele dispoziţii legale
convenabile lor, eludează alte dispoziţii legale, defavorabile acestora,
în asemenea caz, părţile îşi crează în mod intenţionat condiţii prin care
se sustrag de sub autoritatea unor prevederi legale impertaive spre a
face ca raportul lor să fie cârmuit de alte prevederi legale mai
convenabile. Astfel, prin această operaţie nu se încalcă în mod direct
dispoziţiile legale respective, ci este vorba de o încălcare indirectă dar
aparent legală.
Tot astfel, în dreptul internaţional privat, părţile îşi crează în mod
intenţionat condiţii prin care raportul juridic încheiat să nu fie cârmuit
de legea normal competentă, ci de prevederile altei legi care le este
mai favorabilă.
în relaţiile de drept internaţional privat acest lucru este facilitat de
principiul lex voluntatis , potrivit căruia părţile au libertatea, în anumite
limite şi sub anumite condiţii, să decidă asupra legii care va cârmui
raportul juridic. în acest mod, părţile au dreptul să-şi aleagă lex
causae, adică legea aplicabilă raportului juridic pe care l-au încheiat.
Frauda la lege în dreptul internaţional privat este considerată
situaţia când părţile unui raport juridic, utilizând în scop fraudulos un
mijloc de drept internaţional privat, îşi crează posibilitatea aplicării
raportului juridic respectiv a altui sistem de drept, decât cel normal
competent aplicabil188.
188 Speţa prin care s-a fundamentat materia fraudării legii în dreptul internaţional privat este speţa
Bauffremont, soluţionată în anul 1875 de către instanţele franceze. Conţinutul speţei este
următorul: Principesa Bauffremont în scopul obţinerii divorţului, care la acea vreme era interzis
de legislaţia franceză, pleacă în Germania, îndeplineşte formalităţile jiecesre pentru schimbarea
cetăţeniei, dobândeşte cetăţenia germană unde divorţul era posibil. în acelaşi an ea divorţează,
se reântoarce în Franţa şi se recăsătoreşte. însă, primul soţ nu acceptă divorţul , sesizează
instanţele franceze. Curtea de Casaţie franceză în urma examinării cauzei a considerat că
schimbarea cetăţeniei s-a făcut prin fraudarea legii franceze, întreprinsă în scopul obţinerii unei
situaţii pe care n-o putea obţine potrivit legii franceze şi în consecinţă, a constatat nulitatea
2. MODALITĂŢILE DE FRAUDARE A LEGII ÎN DREPTUL
INTERNATIONAL
9
PRIVAT
Fraudarea legii în dreptul internaţional privat, de regulă, poate

interveni prin două modalităţi.
• Prin introducerea într-un raport juridic de drept intern a unui
element de extraneitate, în scopul provocării artificiale a unui conflict
de legi pentru a aplica o lege străină.
De exemplu, un bun de valoare, făcând parte din patrimoniul
cultural naţional, care nu poate fi înstrăinat în ţară, este trecut
fraudulos prin frontiera R.Moldova şi vândut într-un stat în care
comercializarea lui este posibilă. în această situaţie, proprietarul
bunului, schimbând fraudulos locul situării acestuia, a făcut aplicabil
bunului respectiv un regim mai favorabil pentru proprietar, oferit de
legea străină prin noul loc de situare a bunului (/ex rei sitae).
• Prin schimbarea în mod fraudulos a punctului de legătură într-un
raport juridic care are deja un element de extraneitate, fiind astfel un
raport de drept internaţional privat, evitând în acest fel legea normal
competentă indicată de normele conflictuale, prin impunerea aplicării
altei legi. într-o atare situaţie prin intermediul normei conflictuale
aplicabile pentru noul punct de legătură se aplică un alt sistem de drept
decât cel normal competent potrivit normei conflictuale iniţiale.
De exemplu, persoana fizică îşi schimbă cetăţenia în scopul evitării
unei incapacităţi prevăzute de legea naţională (/ex patriae). Sau îşi
schimbă domiciliul, pentru a supune legii ţării unde se află noul
domiciliu, toate problemele cârmuite de /ex domicilii şi pentru a
determina schimbarea competenţei judecătoreşti.
3. CONDIŢIILE FRAUDEI LA LEGE ÎN DREPTUL

’ INTERNATIONAL
»
PRIVAT
Pentru a ne afla în prezenţa unei fraude la lege în dreptul

internaţional privat, este necesar ca aceasta să întrunească în mod
cumulativ următoarele condiţii:
1) Schimbarea voluntară si frauduloasă a punctului de legătură
Frauda la lege implică existenţa unui act de voinţă, frauduloasă, a
părţilor în utilizarea sau aplicarea normei conflictuale, presupunând
deplasarea unui raport juridic sub incidenţa altei legi, prin schimbarea
divorţului şi a căsătoriei ulterioare. A se vedea J.P.Niboyet, Manuel de droit internaţional prive,

Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1928, p.571
punctului de legătură. De exemplu, voinţa părţilor poate interveni în
materie de statut personal, având în vedere că acesta este supus legii
personale; părţile îşi pot schimba cetăţenia sau domiciliul, iar în unele
ţări, unde statutul personal are caracter religios, părţile îşi pot schimba
şi religia.
Frauda la lege poate interveni numai în raporturile juridice la care
sunt aplicabile norme conflictuale cu puncte de legătură mobile
(variabile) ca de exemplu, schimbarea cetăţeniei sau domiciliului
persoanei fizice, schimbarea locului situării bunului mobil, etc.
Fraudarea legii nu poate fi realizată în cazul punctelor de legătură
fixe, adică când punctele de legătură nu pot fi schimbate prin voinţa
părţilor, cum a rfi statutul real imobiliar, locul producerii delictului, etc.
2) Utilizarea de către părţi a unor mijloace licite
Este necesar ca părţile să folosească mijloace licite, deoarece
dacă acestea ar fi ilicite va interveni sancţionarea care se întemeiază
pe încălcarea directă a legii şi nu pe frauda la lege. Drept exemple de
utilizare a unor mijloace licite, pot fi schimbarea legală a cetăţeniei sau
domiciliului persoanei fizice sau schimbarea sediului persoanei juridice
dintr-un stat în altul.
3) Existenta unui scop ilicit urmărit de părţi
- frauda la lege presupune, în mod esenţial, existenţa acestui
element subiectiv, şi anume intenţia frauduloasă a părţilor;
- scopul urmărit de părţi este acela de înlăturare a sistemului de
drept normal competent a se aplica raportului juridic respectiv şi
aplicarea altui sistem de drept;
- frauda la lege este o încălcare indirectă a normei conflictuale a
forului, şi deci, a sistemului de drept normal competent a se aplica în
cauză, prin deturnarea acestei norme de la scopul ei firesc189.
4) Obţinerea prin intervenţia părţilor a unui rezultat ilicit
Caracterul ilicit al rezultatului constituie o urmare a caracterului ilicit
al scopului urmărit pentru realizarea lui. Prin ipoteză, rezultatul realizat
de părţi prin aplicarea în raportul juridic a unui alt sistem de drept,
decât cel normal competent, trebuie să fie favorabil acestora, decât cel
care s-ar fi obţinut în cazul aplicării sistemului de drept normal
competent, pentru că în caz contrar nu ar exista raţiunea de a săvârşi
o asemenea fraudă la lege.
189 în acest sens este concludent exemplul speţei Bauffremont

4. SANCŢIONAREA FRAUDEI LA LEGE ÎN DREPTUL
INTERNATIONAL
»
PRIVAT
Pe planul dreptului internaţional privat problema sancţionării sau

nesancţionării fraudei la lege a generat disuţii contoversate în doctrină,
conturându-se câteva opinii pe care le vom prezenta în continuare
• Potrivit opiniilor unor autori190, frauda legii nu trebuie sancţionată,
invocându-se următoarele argumente:
- Părţile săvârşind operaţia de fraudare a legii utilizează un drept
acordat de lege, cum ar fi de exemplu, schimbarea cetăţeniei sau a
locului încheierii actului juridic, iar actele încheiate în aceste condiţii nu
trebuiesc sancţionate, deoarece cel care se foloseşte de un drept
acordat de lege nu lezează pe nimeni.
Acest argument, însă, nu rezistă criticii, deoarece sancţiunea care
trebuie să intervină nu este pentru exercitarea unui drept de către părţi,
mijloacele utilizate fiind în fond licite, ci pentru faptul că prin aceste
mijloace licite se contravine aplicării fireşti a normelor conflictuale.
Astfel, sancţiunea intervine pentru rezultatul ilicit obţinut în urma
fraudării legii.
- Prin sancţionarea fraudării legii urmează să se ţină seama de prea
multe cauze psihologice care au determinat părţile să încheie actul
juridic, intrându-se într-un domeniu nesigur, sensibil şi greu de cunoscut.
Acest argument nu este suficient, deoarece există mai multe
materii în care intervine interpretarea mobilelor psihologice, adică
examinarea momentelor subiective, cum ar fi, de exemplu,
responsabilitatea sau buna credinţă, şi care totuşi sunt sancţionate,
indiferent de sensibilitatea domeniului.
• într-o altă opinie191, fraudarea legii se admite exclusiv în materia
formei actelor şi cea a contractelor, pe când în alte materii, cum ar fi
cazurile de schimbare a cetăţeniei, frauda la lege nu se admite.
Argumentele invocate în susţinerea acestei păreri rezidă în faptul că
obţinerea unui nou statut personal este o urmare a scimbării cetăţeniei
în mod indirect.
însă, acestui argument i se poate reproşa că nu schimbarea, luată
în sine, este reprobabilă, ci scopul urmărit prin operaţiunea
frauduloasă.
190 J.P.Niboyet, Manuel de droit international prive, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1928, p.572,
А.Лунц, Международное частное право, Издательство Юридическая литература, Москва,
1970, стр.307
191 Pierre Arminjon, Precis de droit international prive commercial, Dalloz, Paris, 1948, p.106,
R.H.Graveson, op.cit., p.271
- Potrivit unei opinii majoritare fraudarea legii trebuie sancţionată,
,im •,ista intervenind ca o sancţiune firească a normelor conflictuale,
i in; sunt imperative, expresie a suveranităţii statului şi care nu pot fi
l.v.ate la discreţia, abilitatea şi posibilităţile de eludare a părţilor192.
Astfel, fraudarea legii urmează să fie sancţionată, deoarece şi în
ilicptul internaţional privat trebuie să-şi găsească aplicare principiul
potrivit căruia un act cu scop ilicit nu poate să producă nici un efect. De
rxem plu, dacă s-ar schimba cetăţenia franceză în scopul obţinerii
divorţului în condiţii mai uşoare, fie că nu se recunosc efectele acestei
schimbări, fie că divorţul obţinut nu este recunoscut193.
Totodată, sancţiunea fraudei legii constă nu în nulitatea actului, ci
in inopozabilitatea acestuia în ţara a cărei lege îl sancţionează,
considerându-se că în dreptul intern frauda are ca efect distrugerea
actului încheiat fraudulos, care nu-şi poate găsi aplicare în dreptul
internaţional privat, deoarece nu depinde de un stat ca actul încheiat în
altul să fie nul în acesta din urmă. în acest sens, un stat nu poate decât
să nu recunoască actul încheiat în alt stat prin fraudarea legii. Aşadar,
din punctul de vedere al statului a cărei legea sancţionează frauda la
lege, actul încheiat nu produce efecte juridice194.
în ceea ce priveşte întinderea inopozabilităţii efectelor juridice în
cazul încheierii frauduloase a unui act juridic, inopozabilitatea poate
privi actul în totalitatea acestuia sau numai pentru consecinţele
urmărite prin încheierea lui. Privitor la aceasta se consideră că
inopozabilitatea se referă 4a întreg actul juridic195.
Referitor la sancţiunea care ar trebui aplicată fraudei la lege, în
favoarea inopozabilităţii actului şi nu a nulităţii acestuia, s-a opinat196
că indiferent dacă a fost fraudat dreptul forului în favoarea unui drept
străin sau invers, sancţiunea care se impune este înlăturarea de la
aplicare a legii care a devenit competentă prin fraudă, aplicându-se
sistemul de drept care ar fi fost competent anterior fraudării legii şi,
totodată, exprimându-se dezacordul cu teza nulităţii, argumentându-se
că orice act juridic trebuie interpretat în sensul aplicării acestuia, or
dacă se aplică legea care ar fi fost în mod normal competentă, ne
aflăm exact în situaţia în care legea nu ar fi fost fraudată.
în ceea ce priveşte această problematică, pledăm în favoarea
sancţionării fraudării legii, considerând că frauda la lege trebuie

195 Idem, p.429
196 Titus Prescure, Codruţ Nicolae Savu, Drept Internaţional Privat, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p. 104-105
sancţionată în acelaşi mod ca şi frauda legii interne, pentru cel puţin
următoarele argumente:
- dreptul străin constituie un element de drept, ca şi dreptul forului şi
urmează să i se acorde aceeaşi protecţie;
- fraudarea dreptului străin, normal competent aplicabil potrivit
normei conflictuale lex fori, reprezintă o încălcare a normei conflictuale
a forului;
- sancţionarea întreprinsă este îndreptată în toate cazurile împotriva
intenţiei frauduloase a părţilor.
5. DOMENII ÎN CARE ESTE POSIBILĂ FRAUDA LEGII

ÎN DREPTUL INTERNATIONAL
9
PRIVAT
Pe planul dreptului internaţional privat fraudarea legii poate

interveni în domeniile în care părţile au posibilitatea recunoscută de
lege de a schimba punctul de legătură al normei conflictuale. în
principal, domeniile în care poate apărea frauda la lege în dreptul
internaţional privat sunt următoarele:
• Statutul personal
Frauda legii în această materie constă, de regulă, în faptul că
persoana fizică îşi poate schimba în mod fraudulos cetăţenia, domiciliul
sau reşedinţa. Considerăm, că în acest domeniu frauda la lege poate fi
realizată mai greu în condiţiile actuale, în care schimbarea cetăţeniei
este strict reglementată de legile cu privire la cetăţenie existente în
toate statele.
• Statutul organic al persoanei juridice
în această materie, frauda la lege constă, în majoritatea cazurilor,
în schimbarea (mutarea) sediului social al persoanei juridice de pe
teritoriul statului forului pe teritoriul unui alt stat considerat „paradis
fiscal” (Liechtenstein, Monaco, Panama), realizat cu scopul evaziunii
fiscale ale forului. într-o atare situaţie, persoana juridică continuă să-şi
desfăşoare activitatea pe teritoriul statului forului în calitate de
persoană juridică străină, astfel, noul sediu social are un caracter
fraudulos197.
197 Fraudarea legii în domeniul respectiv este posibil în sistemele de drept în care naţionalitatea
persoanei juridice este determinată de criteriul sediului social (Franţa, Germania, Austria,
România, Belgia, etc.). în dreptul R.Moldova determinarea naţionalităţii persoanei juridice se face
potrivit criteriului încorporării, adică persoana juridică are naţionalitatea ţării unde au fost
îndeplinite formalităţile de constituire şi înregistrare. în acest sens, a se vedea art.1596 din Codul
civil
• Regimul juridic al bunului mobil
în acest domeniu, frauda la lege constă în faptul schimbării locului
situării bunului mobil într-un alt stat. De exemplu, schimbarea
pavilionului navei sau aeronavei într-un stat considerat „paradis fiscal”,
la fel ca şi în cazul schimbării sediului persoanei juridice198.
• Forma exterioară a actelor juridice
în această materie, fraudarea legii constă în faptul încheierii actului
juridic într-un alt stat. Astfel, prin efectul normei conflictuale exprimată
prin principiul locus regit actum , devine aplicabilă acelui act o lege mai
favorabilă pentru părţi decât cea normal competentă a se aplica; de
exemplu, părţile beneficiază de condiţii mai facile la încheierea
căsătoriei.
• Conţinutul contractelor (fondul obligaţiilor contractuale)
Acesta este unul dintre domeniile cele mai predispuse fraudei legii
în dreptul internaţional privat. Pe de o parte, în această materie
funcţionează principiul autonomiei de voinţă al părţilor (lex voluntatis),
care favorizează frauda la lege, cu atât mai mult cu cât legea adoptă
concepţia subiectivistă privind limitele libertăţii părţilor în alegerea legii
aplicabile, în sensul că nu impune ca legea aleasă de părţi să aibă o
legătură obiectivă cu contractul199. însă simplul fapt că părţile aleg o
lege aplicabilă contractului, care nu are nici o legătură obiectivă cu
acesta, nu trebuie considera* ca fiind o fraudă la lege, atâta timp cât
părţile au avut în vedere anumite avantaje licite pe care legea aleasă le
acordă. Pe de altă parte, în lipsa alegerii legii aplicabile potrivit
principiului autonomiei de voinţă, părţile pot săvârşi fraudarea legii prin
schimbarea locului de încheiere sau de executare a contractului200.
198 Menţionăm, că reprimarea fraudei la lege în materia tranzacţiilor cu bunuri culturale, frecvent
vizată în operaţiunile frauduloase constituie unul din principalele obiective asupra măsurilor ce
urmează a luate pentru interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi
transfer de proprietate a bunurilor culturale, adoptată de Convenţia generală a ONU pentru
educaţie, ştiinţă şi cultură (Paris, 14.11.1979), precum şi ale Convenţiei UNIDROIT privind
bunuriie culturale furate sau exportate ilegal (Roma, 24.06.1995)
199 în acest sens, a se vedea Valeriu Babără, Limitele libertăţii contractuale în determinarea legii
aplicabile, Revista Naţională de Drept, nr.3, 2006, p.45-48
200 Remarcăm, că prin incidenţa prevederilor art.1611 alin.(1) din Codul civil, posibilitatea unei
asemenea fraude s-a redus, având în vedere că legea locului încheierii sau executării
contractului nu se aplică, deoarece localizarea obiectivă a contractului se face în sistemul de
drept cu care contractul prezintă cele mai strânse legături
6. FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL INTERNATIONAL
PRIVAT AL R.MOLDOVA
în dreptul R.Moldova prevederi privind frauda la lege în dreptul

internaţional privat, se regăsesc în materia procedurii de recunoaştere
şi executare silită a hotărârilor judecătoreşti străine.
Potrivit dispoziţiilor art.471 alin.(1) lit.g) din Codul de procedură
civilă, încuviinţarea executării silite a unei hotărâri judecătoreşti străine
în R.Moldova poate fi refuzată în cazul când aceasta este rezultatuul
unei fraude comise în procedura din străinătate.
Aşadar, frauda la lege în dreptul internaţional privat al R.Moldova
îşi găseşte reflectare în domeniul conflictelor de jurisdicţii, alte
reglementări referitoare la frauda la lege nu există.
în această ordine de idei, considerăm că această instituţie trebuie
să fie reglementată în domeniul conflictelor de legi, având în vedere
existenţa unor materii predispuse la fraudarea legii (aşa cum am
evidenţiat în domeniile în care poate fi posibilă frauda legii în dreptul
internaţional privat) şi nu în cadrul conflictelor de jurisdicţii, deoarece
fraudarea legii se face de către părţile raportului juridic în cadrul
conflictelor de legi. Totodată, trebuie să avem în vedere că fraudarea
legii în dreptul internaţional privat, înseamnă fraudarea normei
conflictuale, pe când conflictele de jurisdicţii sunt supuse normelor
materiale de drept internaţional privat.
în legătură cu această problematică în cadrul conflictelor de legi pot
apărea două situaţii: 1) situaţia când este fraudat dreptul R.Moldova în
favoarea dreptului străin; 2) cazul în care este fraudat dreptul străin
normal competent potrivit normei conflictuale a R.Moldova, în favoarea
dreptului R.Moldova sau a dreptului unui stat terţ.
Cu regret, însă, putem constata că nici pentru una din aceste
situaţii posibile, dreptul internaţional privat al R.Moldova nu conţine
reglementări.
în acest context, trebuie avut în vedere că frauda la lege şi ordinea
publică de drept internaţional privat, reprezintă două cazuri de
înlăturare de la aplicare a legii străine şi este de neânţeles de ce
legiuitorul R.Moldova acordă prioritate unui caz, neglijându-l pe cel de
al doilea.
Propunerile de lege ferenda care se impun într-o atare situaţie sunt
două, dintre care una din ele ar putea să-şi găsească locul în
dispoziţiile Cărţii a V-a din Codul civil, acestea fiind următoarele:
1) Modificarea prevederilor art. 1581 din Codul civil, prin care propunem
următoarea reglementare: „Legea străină normal competentă potrivit
normelor conflictuale ale R.Moldova nu va fi aplicabilă în următoarele
cazuri: a) în cazul când contravine ordinii publice de drept internaţional
privat a R.Moldova; b) în cazul când a devenit competentă prin
fraudarea legii. în ambele situaţii de înlăturare a legii străine, va deveni
aplicabil dreptul R.Moldova”.
Considerăm, că această modificare ar fi benefică şi pe
considerentul că în redacţia actuală art.1581 suferă, deoarece
termenul potrivit este cel de „ordine publică de drept internaţional
privat” şi nu cel de „ordine publică”.
2) Adoptarea unui nou articol în cuprinsul Cărţii a V-a din Codul civil
cu următorul conţinut: „Aplicarea legii străine normal competente
potrivit normelor conflictuale ale R.Moldova, este înlăturată în cazul în
care a devenit competentă prin fraudă şi în locul acesteia se aplică
legea R.Moldova”.
Având în vedere vidul legislativ privitor la sancţionarea fraudării
legii şi pornind de la ideea că frauda legii este o situaţie de fapt,
aceasta poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Este evident, că în practică pot exista dificultăţi în dovedirea
fraudei la lege în dreptul internaţional privat, deoarece trebuie dovedită
intenţia frauduloasă a părţilor, adică elementul subiectiv. Dar, această
dificultate nu ar trebui să aibă un impact descurajator pentru instanţele
din R.Moldova în depistarea şi sancţionarea fraudei la lege în dreptul
internaţional privat, în cazurile când sunt sesizate în legătură cu
aceasta.
Sancţionarea fradării legii constă fie în nulitatea actului juridic
încheiat prin fraudarea legii R.Moldova, fie în inopozabilitatea actului în
faţa instanţelor din R.Moldova.
Astfel, în cazul nulităţii constatate de instanţa din R.Moldova, actul
juridic respectiv nu va mai putea produce, în principiu, nici un efect,
atât în R.Moldova, cât şi în străinătate, iar în situaţia inopozabilităţii,
actul juridic rămâne valabil în străinătate.
7. COMPARAŢII ÎNTRE FRAUDA LA LEGE ÎN DREPTUL

INTERNATIONAL
>
PRIVAT Şl
T
ALTE INSTITUTII2
J
01
► Comparaţia cu frauda la lege în dreptul intern

în dreptul intern există fraudă la lege în situaţia în care părţile unui
raport juridic fără element de extraneitate aplică o dispoziţie legală prin
201 A se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.136-140

deturnarea ei de la scopul firesc, pentru care a fost edictată de
legiuitor, eludând astfel, prevederile unei alte legi interne, imperative,
care le este însă defavorabilă.
Asemănările între aceste două instituţii, adică frauda la lege în
dreptul internaţional privat şi frauda legii în glreptul intern, constau în
faptul că condiţiile fraudei legii sunt, în abstract, aceleaşi: un act de
voinţă al părţilor, un mijloc licit, un scop ilicit şi un rezultat ilicit. Astfel,
ambele constituie încălcări indirecte ale legii.
Deosebirile între aceste două instituţii se manifestă, în principal,
sub următoarele aspecte:
• Obiectul fraudei
în dreptul intern se fraudează o lege internă în favoarea altei legi
interne, rămânându-se în cadrul aceluiaşi sistem de drtept.
în dreptul internaţional privat se fraudează norma conflictuală a
forului şi, prin aceasta, un sistem de drept în favoarea altui sistem de
drept.
• Mecanismul fraudei
în cazul fraudei la lege în dreptul intern se schimbă conţinutul
faptic al raportului juridic, care duce la aplicarea, în mod fraudulos, a
unei legi decât cea corect aplicabilă.
în cazul fraudei la lege în dreptul internaţional privat se schimbă
conţinutul faptic conflictual, care duce la fraudarea sistemului de drept
normal competent, prin intermediul uneia din cele două modalităţi de
fraudare.
► Comparaţia cu ordinea publică de drept internaţional privat
Asemănarea esenţială între aceste două instituţii constă în faptul
că, în ambele cazuri, nu se aplică sistemul de drept normal competent,
adică ambele reprezintă excepţii de la aplicarea legii normal
competente în raportul juridic respectiv.
Deosebirile se referă la următoarele aspecte:
• Cauza neaplicării legii normal competente
în cazul ordinii publice de drept internaţional privat, cauza este de
natură obiectivă, constând în faptul că legea străină, prin conţinutul
său, încalcă principiile fundamentale de drept ale statului forului.
în cazul fraudei la lege în dreptul internaţional privat, cauza este de
natură subiectivă, constând în faptul că legea forului (sau legea străi
nă) este înlăturată de la aplicare prin activitatea frauduloasă a părţilor.
• Sancţionarea aplicabilă
în cazul ordinii publice, sancţionarea constă în înlăturarea efectelor
legii străine şi aplicarea, în locul acesteia, a legii forului.
în cazul fraudei la lege, sancţiunea constă în faptul că se înlătură
legea forului (sau legea străină) pe care părţile au făcut-o aplicabilă
prin fraudă şi, în locul ei, se aplică legea normal competentă.
• Rolul instanţei de judecată
în cazul invocării excepţiei de ordine publică în dreptul internaţional
privat, instanţa trebuie să cunoască conţinutul legii străine normal
competente, pentru că numai astfel poate să-şi dea seama dacă ea
încalcă, sau nu, principiile fundamentale ale dreptului forului.
în cazul fraudei la lege nu este neapărat necesară cunoaşterea
conţinutului legii străine normal competente, deoarece ceea ce se
sancţionează este însăşi activitatea frauduloasă a părţilor. Din acest
motiv, frauda la lege poate fi sancţionată şi atunci când în urma fraudei
se aplică lex fori în locul legii străine.
► Comparaţia cu simulatia202
Asemănările între frauda la lege în dreptul internaţional şi simulaţie
sunt următoarele:
• ambele implică un act de voinţă al părţilor;
• prin acest act de voinţă, în ambele cazuri se creează sau se
modifică, în mod artificial, un conflict de legi;
• mijloacele utilizate sunt licite;
• consecinţa faţă de terţi este, în principiu, aceeaşi, constând în
inopozabilitatea actului fraudulos.
Deosebirile între aceste instituţii se referă la următoarele aspecte:
• frauda la lege presupune existenţa unui singur act juridic (cel
fraudulos), în timp ce simulatia implică, prin definiţie, două acte
juridice, actul ascuns, dar real şi actul aparent, dar fictiv;
• frauda la lege implică o operaţiune efectivă, materială, de deplasare
a punctului de legătură dintr-un sistem de drept în altul, în timp ce la
simulaţie operaţiunea este fictivă, adică este exprimată prin actul
aparent, dar contrazisă prin contraînscris;
• frauda la lege presupune exestenţa unui scop ilicit şi a unui rezultat
ilicit, pe când în cazul simulaţiei, scopul poate fi şi licit.
202 A se vedea art.221 din Codul civil

CAPITOLUL V
CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP Şl SPAŢIU
1. NOŢIUNEA CONFLICTULUI DE LEGI

ÎN TIMP Şl SPAŢIU
Conflictul de legi în timp şi spaţiu, reprezintă situaţia în care efectele

unui raport juridic, născut (modificat sau stins) sub incidenţa sistemului
de drept al unui stat, reclamă ulterior recunoaşterea într-un alt stat.
Privit prin prisma dreptului naţional, conflictul de legi în timp şi
spaţiu, pune problema respectării în R.Moldova a drepturilor dobândite
într-o ţară străină203.
Acest conflict este „în spaţiu”, deoarece cele două sisteme de
drept în prezenţă, respectiv cel străin, sub incidenţa căruia s-a născut
dreptul şi cel al R.Moldova, în cadrul căruia dreptul se cere a fi
recunoscut, coexistă din punct de vedere spaţial.
Astfel, suntem în prezenţa unui conflict de legi în spaţiu, în situaţia
când se pune problema de a cunoaşte care este legea competentă a
se aplica. De exemplu, în cazul când doi cetăţeni italieni care se află în
R.Moldova intenţionează să se căsătorească, este necesar să
cunoaştem potrivit cărei legi va fi încheiată căsătoria. într-o atare
situaţie apare, aşadar, un conflict de legi în spaţiu.
Dar acest conflict este, totodată, şi „în timp”, deoarece între
momentul naşterii raportului juridic (deci a dreptului), sub incidenţa legii
străine şi momentul când efectele acestuia se cer a fi recunoscute în
R.Moldova, există un interval de timp.
Conflictul de legi în timp şi spaţiu, apare în cazul când se pune
problema determinării efectelor pe care dreptul le poate produce în alte
ţări. De exemplu, doi soţi obţin divorţul într-o ţară străină şi apoi fiecare
intenţionează să se recăsătorească în altă ţară, unde aceştea nu vor
mai obţine încă o dată divorţul, ci se vor folosi de situaţia lor juridică de
divorţaţi, pentru a încheia o nouă căsătorie. într-o asemenea situaţie
ne aflăm în prezenţa unui conflict de legi în timp şi spaţiu.
203 Referitor la denumirea de „conflict de legi în timp şi spaţiu", în materie se mai folosesc şi denu
mirile de „respectarea drepturilor câştigate în străinătate”, „teoria recunoaşterii drepturilor dobân
dite”, „teoria recunoaşterii drepturilor câştigate”. Această denumire diferă, de regulă, în funcţie de
explicaţia teoretică pe care fiecare autor o acordă recunoaşterii drepturilor dobândite în străinătate.
Totuşi, se consideră că terminologia adecvată este ce de „conflict de legi în timp şi spaţiu”
2. COMPARAŢIA CONFLICTULUI DE LEGI ÎN TIMP Şl SPAŢIU
’CU CONFLICTUL DE LEGI ÎN SPAŢIU
5
Conflictul de legi în spaţiu204 este cel care apare în momentul

naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic atunci, când datorită
elementului de extraneitate pe care respectivul raport îl conţine, asupra
acestuia fiind susceptibile de aplicare în acelaşi timp, două sau mai
multe sisteme de drept aparţinând unor state diferite205.
Asemănarea între conflictul de legi „în timp şi spaţiu” şi conflictul
de legi „în spaţiu” constă în faptul că ambele sunt în spaţiu, în sensul
că sistemele de drept în prezenţă coexistă spaţial.
Deosebirea între aceste două forme de conflicte de legi constă în
faptul că pe când la conflictul de legi „în spaţiu” cele două sisteme sunt
deopotrivă pasibile de aplicare, simultan, asupra respectivului raport
juridic, la conflictul de legi „în timp şi spaţiu” ele se aplică succesiv, în sen
sul că dreptul străin născut într-un stat este apoi recunoscut în alt stat.
Pentru o mai bună înţelegere a celor menţionate, vom recurge la
următoarele exemple:
• Dacă un cetăţean al R.Moldova şi unul al Franţei s-au căsătorit în
Franţa, iar soţia fiind cetăţeancă a R.Moldova, se reântoarce în
R.Moldova şi solicită pensie de întreţinere de la soţ, ne aflăm în
prezenţa unui conflict de legi „în timp şi spaţiu”.
• Dacă un cetăţean al R.Moldova şi unul al Franţei intenţionează să
se căsătorească în R.Moldova şi se pune problema legii aplicabile
căsătoriei, acesta ţine de conflictul de legi „în spaţiu” 206.
3. FORMELE CONFLICTULUI DE LEGI

Conflictul de legi în timp şi spaţiu se prezintă sub două forme:

• Raportul juridic se naşte, modifică sau stinge în dreptul intern al
unui stat străin şi ulterior se invocă în R.Moldova
în acest caz, la momentul naşterii lui în străinătate, dreptul nu avea
nici o legătură cu ţara forului (în cazul nostru cu R.Moldova). De
exemplu, doi cetăţeni greci se căsătoresc în Grecia, iar apoi vin în
R.Moldova şi solicită recunoaşterea căsătoriei.
204 A se vedea Titlul II, Capitolul II

205 A se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.142
206 Precizarea care se impune este că conflictul de legi în spaţiu se soluţionează, în principiu, prin
aplicarea normei conflictuale a forului (lex forî)
internaţional privat (în cadrul internaţional) şi ulterior se invocă în
R.Moldova
Această formă a conflictului de legi în timp şi spaţiu prezintă la
rândul ei, două subsituaţii:
a) în momentul naşterii sale, raportul juridic de drept internaţional
privat nu avea nici o legătură cu ţara forului (R.Moldova). De exemplu,
un cetăţean turc şi unul german se căsătoresc în Turcia, iar apoi vin în
R.Moldova şi solicită recunoaşterea efectelor acestei căsătorii.
b) Din momentul naşterii sale, raportul juridic respectiv avea legătură
cu ţara forului prin faptul că cel puţin unul dintre elementele sale de
extraneitate priveau dreptul R.Moldova, adică dreptul forului. De
exemplu, se pronunţă o hotărâre judecătorească în străinătate, privind
divorţul dintre un cetăţean al R.Moldova şi a unui străin, iar apoi se
cere executarea acestei hotărâri în R.Moldova.
4. TEMEIUL JURIDIC AL RECUNOAŞTERII ÎN R.MOLDOVA

A DREPTURILOR DOBÂNDITE ÎN STRĂINĂTATE
Drepturile dobândite în străinătate sunt respectate, în principiu, în

R.Moldova.
Temeiul juridic al acestei recunoaşteri îl constituie prevederile
art.1585 din Codul civil care stabileşte că drepturile dobândite în alt
stat sunt recunoscute şi respectate în R.Moldova dacă ele nu contravin
ordinii publice.
Astfel, din conţinutul textului de lege enunţat, rezultă că un drept
dobândit în străinătate este recunoscut în R.Moldova, avându-se în
vedere că legea permite această recunoaştere.
5. DOMENIILE PREDISPUSE LA CONFLICTELE

DE LEGI ÎN TIMP Şl SPAŢIU
Domeniile în care este posibilă apariţia conflictelor de legi în timp şi

spaţiu sunt următoarele:
• Domeniul dreptului material cu privire la un drept subiectiv
dobândit în temeiul unei legi străine.
• Domeniul dreptului procesual cu privire la un drept dobândit în temeiul
unei hotărâri judecătoreşti străine. în acest caz, se pune problema
recunoaşterii efectelor hotărârilor judecătoreşti străine în R.Moldova207.
207 în acest sens, a se vedea art.464 şi 467 din Codul de procedură civilă
6. SOLUŢIONAREA CONFLICTULUI DE LEGI
în doctrina dreptului internaţional privat există câteva teorii cu

privire la soluţionarea conflictului de legi în timp şi spaţiu.
• Teoria extrateritorialitătii drepturilor dobândite
Potrivit unei opinii208, se susţine că pentru a explica validitatea unui
act încheiat în străinătate în temeiul legii străine, judecătorul nu poate
sancţiona însuşi legea străină, deoarece aceasrta are autoritate numai în
ţara unde a fost adoptată. într-o atare situaţie, judecătorul numai sanc
ţionează drepturile dobîndite în temeiul legii străine sau a hotărârii jude
cătoreşti străine, fiind vorba de extrateritorialitatea drepturilor dobândite.
într-o altă opinie209, extrateritorialitatea drepturilor dobândite este
justificată prin principiul neretroactivităţii legilor. Sub acest aspect se
arată că drepturile dobândite în temeiul unei legi străine sau al unei
hotărâri judecătoreşti străine, sunt respectate în virtutea neretroac
tivităţii legilor, în acelaşi mod în care sunt respectate în dreptul intern.
Potrivit altei păreri210, extrateritorialitatea drepturilor dobândite se
explică prin necesitatea aplicării legii sub imperiul căreia s-au născut
drepturile, indiferent de deplasarea în spaţiu a persoanelor. De
exemplu, o căsătorie încheiată potrivit unei legi va continua să fie
cârmuită de această lege în privinţa condiţiilor de valabilitate şi a
efectelor, indiferent de deplasarea în spaţiu a acestor persoane.
După cum se apreciază211, explicaţiile aduse teoriei extrateritoria-
lităţii drepturilor dobândite în străinătate sunt nesatisfăcătoare, avându-
se în vedere că principiul neretroactivităţii legilor îşi găseşte aplicarea
când există două legi consecutive, dintre care una este abrogată, iar
cea de-a doua în vigoare, pe când în acest caz conflictul apare între
două legi în care ambele sunt în vigoare, existând în acelaşi timp, dar
care au domenii de aplicare diferite în ţări diferite.
• Teoria potrivit căreia soluţionarea conflictului de legi în timp şi
spaţiu se întemeiază pe normele de drept internaţional privat
Extrateritorialitatea drepturilor dobândite nu este altceva decât
aplicarea unei legi străine competente unui raport juridic şi ceea ce
trebuie soluţionat este conflictul între legea sub imperiul căreia s-a
născut dreptul şi legea ţării unde se invocă212.
208 A se vedea Pierre Arminjon, Le principe des droits acquis en droit internaţional prive, in
Recueil de Cours de TAcademie de Droit International de la Haye, Tomme 44, II, 1933, p.31
209 Acest punct de vedere este susţinut de M.Vareilles - Sommieres, Synthese du droit
internaţional prive, I, nr.34-35 (citat de Ion P.Filipescu, op.cit., p.166)
210 A.Pillet, Prindpes du droit internaţional prive (citat după J.P.Niboyet, op.cit., p.436)
212 Idem, p.166
Astfel, de exemplu, soluţionarea conflictului de legi în R.Moldova
se face potrivit normei conflictuale a acesteia, însemnând că numai
ulterior aplicării acestei norme se poate afirma dacă se recunoaşte ori
nu un drept dobândit în conformitate cu legea străină. într-o atare
situaţie, recunoaşterea drepturilor dobândite nu este altceva decât
recunoaşterea de către o instanţă străină, că un anumit drept s-a creat
în conformitate cu legea competentă a-l reglementa potrivit dreptului
internaţional privat al instanţei sesizate.
Aşadar, această explicaţie nu este întemeiată pe teoria drepturilor
dobândite, ci pe norma conflictuală a ţării în care este invocat dreptul
născut în străinătate.
în concluzie, recunoaşterea internaţională a drepturilor dobândite
presupune că, în situaţia în care un drept a fost dobândit în orice loc, în
conformitate cu legile competente, acest drept trebuie să fie considerat
ca existent şi valabil în orice ţară.
7. CONDIŢIILE EFICACITĂŢII INTERNATIONALE

A UNUI DREPT
Dreptul dobândit într-o ţară poate fi recunoscut ulterior în altă ţară

numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
• Dreptul invocat să fie creat potrivit legii competente

Această condiţie rezultă în mod direct din noţiunea de eficacitate
internaţională a unui drept, ceea ce presupune existenţa acestuia,
adică naşterea lui potrivit legii competente.
Privitor la legea competentă se disting două situaţii:
a) Dreptul se dobândeşte în cadrul intern al unei tări. într-o
asemenea situaţie, legea competentă este legea străină a statului în
care a luat naştere dreptul. Pentru această situaţie reamintim cazul
căsătoriei într-o ţară a doi cetăţeni străini, care ulterior se deplasează
în altă ţară. în acest caz, determinarea legii competente nu prezintă
nici o dificultate.
b) Dreptul se dobândeşte în cadrul internaţional. în acest caz,
legea competentă este cea indicată de normele dreptului internaţional
ale ţării în care se invocă dreptul, explicându-se prin faptul că
judecătorul poare asculta numai de normele sale conflictuale, iar nu de
cele străine213.
144
prevăzute de legea străină competentă
Pentru o mai bună înţelegere a acestei condiţii, vom recurge la
următorul exemplu: Un cetăţean al R.Moldova dobândeşte un bun
mobil într-o ţară străină în care pentru asemenea tranzacţii forma
scrisă nu este obligatorie. Remiterea bunului nu a avut loc. Potrivit legii
R.Moldova aceste tranzacţii trebuie întocmite în formă scrisă214.
Ulterior vânzării, bunul dobândit este adus în R.Moldova de către
vânzător. în acest caz, în mod firesc apare întrebarea dacă vânzarea
este valabilă şi dacă cumpărătorul a devenit proprietar al bunului.
Răspunsul nu poate fi decât pozitiv, deoarece raportul juridic s-a
produs într-o ţară în care legea competentă a fost respectată, iar
potrivit acestei legi, cumpărătorul devine proprietar al bunului şi, deci,
poate beneficia în R.Moldova de un asemenea drept.
• Dreptul a cărui eficacitate internaţională se pretinde, trebuie să fie
cel care s-a dobândit si nu altul care se substituie acestuia
Această condiţie poate fi explicată prin următorul exemplu: în
R.Moldova se solicită executarea unei hotărâri judecătoreşti străine,
adică ne aflăm în prezenţa unui conflict de legi în timp şi spaţiu, în
sensul că executarea hotărârii judecătoreşti străine constituie o situaţie
de eficacitate internaţională a unui drept dobândit. Potrivit dreptului
R.Moldova cererea poate fi admisă sau respinsă, în dependenţă de
cerinţele prevăzute de lege. Dar dacă, înainte de a se aproba
executarea, s-ar modifica hotărârea judecătorească străină, nu mai
suntem în prezenţa efectelor internaţionale ale unui drept, ci a unui
drept nou care îl substituie pe cel precedent215.
• Dreptul dobândit într-o anumită tară va produce efecte în altă tară
dacă între timp nu s-a creat, în tara în care se invocă, un drept nou
care îl include pe cel invocat216
Referitor la această condiţie este relevant următorul exemplu:
Depozitarul unui bun mobil înstrăinează bunul într-o ţară în care legea
acordă proprietarului dreptul de a-l revendica. Ulterior bunul este
deplasat într-o altă ţară unde legea prevede că în privinţa bunurilor
mobile, posesia de bună credinţă echivalează cu dreptul de
proprietate. în acest caz, proprietarul nu va mai putea revendica bunul
respectiv în ţara unde acesta a dost deplasat, de la persoana care l-a
dobândit aici cu bună credinţă, deoarece aceasta a devenit proprietarul
bunului, adică s-a creat un drept nou care-l include pe cel vechi.

215 Referitor la cazurile de refuzare a încuviinţării hotărârilor judecătoreşti străine în R.Moldova, a
se vedea art.471 din Codul de procedură civilă
216 în materie situaţia poate fi întâlnită şi sub denumirea de „teoria dreptului contrar”
Dreptul dobândit în străinătate să nu fie contrar ordinii publice de
drept internaţional privat al tării în care se invocă
în ceea ce priveşte dreptul internaţional privat al R.Moldova,
această condiţie este expres prevăzută în art.1585 din Codul civil, care
prevede că drepturile dobândite în alt stat sunt recunoscute şi
respectate în R.Moldova dacă ele nu contravin ordinii publice.
Condiţia potrivit căreia dreptul dobândit în străinătate să nu contra-
vină ordinii publice, se aplică indiferent de forma conflictului de legi în
timp şi spaţiu, fie că dreptul s-a născut în cadrul intern al unui stat, fie
s-a născut în cadrul internaţional, iar apoi este invocat în R.Moldova.
De exemplu, o hotărâre judecătorească străină, prin care se face
discriminare între soţi pe criterii de rasă, naţionalitate, religie, avere,
etc., nu poate fi recunoscută în R.Moldova, indiferent dacă se referă
sau nu la un cetăţean al R.Moldova217.
Dacă presupunem situaţia în care o lege străină ar putea fi
contrară unui principiu fundamental al dreptului nostru, atunci dreptul în
sine, dobândit în temeiul acestei legi, nu este contrar ordinii publice de
drept internaţional privat a R.Moldova. De exemplu, doi cetăţeni străini
(din Libia) invocă în R.Moldova situaţia lor de căsătoriţi în cadrul unei
familii poligame. Legea străină care s-a aplicat în ţara din care provin
persoanele, permite poligamia. Unul din soţi invocă la noi situaţia de
căsătorit pentru a cere pensie alimentară. în acest caz, nici calitatea de
căsătorit, nici cererea de pensie alimentară înaintată de unul din soţi
nu încalcă ordinea publică de drept internaţional privat a R.Moldova.
Căsătoria este valabilă potrivit dreptului străin, care s-a aplicat şi care
era competent, deoarece soţii erau de naţionalitatea ţării în care s-a
încheiat căsătoria, iar ceea ce se cere în faţa instanţelor din R.Moldova
este doar recunoaşterea dreptului soţiei la întreţinere, ceea ce este
absolut legal potrivit legislaţiei R.Moldova.
8. EFECTELE UNUI DREPT DOBÂNDIT POTRIVIT

LEGII STRĂINE
Un drept dobândit în străinătate produce efecte potrivit

următoarelor reguli:
► Dreptul dobândit produce toate efectele atribuite de legea străină
De exemplu, dacă un cetăţean al R.Moldova care a atins
majoratul, având deci capacitate deplină de exerciţiu, se deplasează
217 Pentru această situaţie, a se vedea art.471 alin.(1) It.e) din Codul de procedură civilă şi art.5
din Codul familiei
într-o ţară în care capacitatea de exerciţiu este stabilită pentru o vârstă
mai mare, în acest caz, cetăţeanul R.Moldova va avea capacitate
deplină de exerciţiu, deoarece aceasta a fost dobândită potrivit legii
competente218.
► Dreptul dobândit potrivit legii străine nu poate produce în altă tară
mai multe efecte, decât ar produce în conformitate cu legea potrivit
căreia a fost creat
Această regulă este aplicabilă în cazul când în ţara unde este
invocat dreptul, acesta poate produce potrivit legii locale mai multe
efecte decât ar produce în conformitate cu legea potrivit căreia a luat
naştere. De exemplu, reprezentanţa sau filiala unei firme străine în
R.Moldova nu poate desfăşura activităţi, care nu intră în obiectul de
activitate al firmei în ţara, în care aceasta a fost constituită.
► Dreptul dobândit potrivit legii străine nu poate produce efecte în altă
tară, dacă contravine ordinii publice ale acestei tări. sau nu-şi poate
produce toate efectele, dacă unele din acestea contravin ordinii publice
Potrivt art.471 alin.(1) lit.e) din Codul de procedură civilă o hotărâre
judecătorească străină nu poate fi executată în R.Moldova, dacă
executarea acesteia contravine ordinii publice. Astfel, o hotărâre
judecătorească prin care s-a anulat o căsătorie pentru un motiv respins
de dreptul nostru, cum ar fi căsătoria între persoane de acelaşi sex, nu
poate fi recunoscută în R.Moldova, deoarece aceasta contravine
moravurilor şi ordinii publice.

CAPITOLUL VI
CONFLICTUL MOBIL DE LEGI Şl CONFLICTUL ÎN TIMP
AL NORMELOR CONFLICTUALE ALE FORULUI
Şl ALE NORMELOR MATERIALE APLICABILE
Secţiunea l-a
CONFLICTUL MOBIL DE LEGI
1. NOŢIUNEA
9
CONFLICTULUI MOBIL DE LEGI
Conflictul mobil de legi reprezintă situaţia în care un raport juridic

este supus succesiv la două sisteme de drept diferite, ca urmare a
schimbării punctului de legătură al normei conflictuale.
De exemplu, două persoane căsătorite având cetăţenia
R.Moldova, îşi schimbă cetăţenia, devenind cetăţeni italieni. în acest
caz, apare problema determinării domeniului de aplicare a celor două
legi naţionale, adică privitor la efectele căsătoriei va fi aplicabilă legea
R.Moldova sau legea Italiei?
Conflictul mobil de legi prezintă două particularităţi:
a) Prima particularitate constă în faptul că acest conflict afectează
legea aplicabilă şi nu norma conflictuală avută în vedere;
b) A doua particularitate rezidă în aceea că conflictul între legile
aplicabile apare datorită schmbării punctului de legătură219.
2. ANALIZA COMPARATIVĂ A CONFLICTULUI MOBIL DE LEGI

CU ALTE INSTITUT»
5
JURIDICE APROPIATE
► Comparaţia cu conflictul de legi în timp şi spaţiu

Asem ănările. Conflictul mobil de legi se aseamănă cu conflictul de
legi în timp şi spaţiu, având în vedere că ambele presupun coexistenţa,
în spaţiu, a două sisteme de drept, precum şi incidenţa succesivă, în
timp, a acestora privitor la acelaşi raport juridic.
219 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.180-181
148
Deosebirea esenţială constă în următoarele:
• Conflictul de legi în timp şi spaţiu nu implică o schimbare a
punctului de legătură şi deci a legii aplicabile, ci numai se cer a fi
recunoscute într-o ţară drepturile dobândite în străinătate;
• Conflictul mobil de legi presupune o deplasare a elementului de
extraneitate, care constituie punctul de legătură al normei conflictuale
aplicabile, şi deci implică o schimbare a însăşi legii aplicabile raportului
juridic respectiv.
► Comparaţia cu conflictul în timp al legilor interne ale unui stat
Asemănarea constă în faptul că ambele implică aplicarea cu
privire la un raport juridic, a două legi în mod succesiv.
Deosebirile sunt următoarele:
• Conflictul mobil de legi există între două sisteme de drept diferite,
pe când conflictul în timp se referă la două legi care aparţin aceluiaşi
sistem de drept;
• în cazul conflictului mobil de legi, ambele sisteme de drept rămân
în vigoare (sunt simultane), chiar dacă acestea se aplică în mod
succesiv cu privire la acel raport juridic, pe când în cazul conflictului în
timp, cele două legi nu sunt în vigoare simultan, ci o lege anterioară
este abrogată şi înlocuită cu o lege nouă220.
3. DOMENIILE PREDISPUSE CONFLICTULUI

MOBIL DE LEGI
Conflictul mobil de legi poate interveni numai în legătură cu

raporturile juridice cărora le sunt aplicabile norme conflictuale cu
puncte de legătură mobile, care pot fi schimbate în timpul existenţei
raportului juridic respectiv.
Raporturile juridice guvernate de norme conflictuale cu puncte de
legătură fixe nu sunt susceptibile de a genera conflicte mobile de legi.
Conflictul mobil de legi poate interveni în următoarele domenii:
• Statutul personal, prin schimbarea cetăţeniei sau domiciliului..
• Statutul organic, prin schimbarea sediului social al persoanei
juridice, în cazul când legea naţională se determină după sediu221.
• Statutul real m obiliar, prin deplasarea bunului dintr-o ţară în alta,
cu referire la regimul juridic al bunurilor. în materia bunurilor imobiliare
220 A se vedea Dragoş-Alexandru Sitarn, op.cit., p.149-150

221 Aceasta se referă la sistemele de drept în care naţionalitatea persoanei juridice se determină
potrivit criteriului sediului social (Franţa, Germania, România, etc.), nu este, însă, cazul
R.Moldova, având în vedere că naţionalitatea persoanei juridice în dreptul conflictual al
R.Moldova se determină după criteriul încorporării. A se vedea art.1596 din Codul civil
conflictul mobil de legi nu este podibil, având în vedere că punctul de
legătură este constant.
• Materia succesiunii testam entare, care este supusă legii personale
(.lex patriae , lex domicilii) a testatorului, dacă cetătenia sau domiciliul
testatorului se schimbă anterior decesului acestuia2^2.
• Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului. în situaţia
când acesta din urmă îşi schimbă cetăţenia sau domiciliul până la
achitarea creanţei.
4. SOLUŢIONAREA CONFLICTULUI
MOBIL DE LEGI
Problema principală ridicată de conflictul mobil de legi constă în

modul de determinare a domeniului de aplicare a legilor aflate în
conflict.
în legătură cu această problemă, în doctrină au fost formulate
câteva teorii, dintre care le vom analiza pe cele mai reprezentative.
Potrivit unei opinii223, se consideră că domeniul de aplicare a celor
două legi este determinat în conformitate cu regulile conflictului de legi
în timp, avându-se în vedere că conflictul mobil de legi constituie un
conflict de legi în timp, cu deosebirile arătate mai sus, care nu ar fi de
natură să determine soluţii diferite. Astfel, asemănările dintre aceste
două conflicte privitor la finalitatea lor, justifică aplicarea regulilor
dreptului tranzitoriu intern (conflictul de legi în timp şi spaţiu) şi
conflictului mobil de legi. în acest caz, urmează să fie aplicată legea
statului competentă asupra efectelor viitoare ale unei situaţii ce a luat
naştere sub autoritatea legii unui alt stat. Aşadar, condiţiile de validitate
ale situaţiei juridice şi efectele produse până la schimbarea punctului
de legătură rămân supuse legii anterioare, iar efectele viitoare sunt
supuse legii noi, devenită aplicabilă prin schimbarea punctului de
legătură224.
Cu privire la conflictul mobil de legi, regulile dreptului tranzitoriu
intern presupun următoarele adaptări:
- în general, legea nouă nu poate retroactiva;
- uneori, se aplică legea mai favorabilă părţilor225.
222 A se vedea art. 1623 din Codul civil

223 Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, Droit internaţional Prive, Dalloz, Paris, 1999, p.234
225 Augustin Fuerea, Drept Internaţional Privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p.68
Această soluţie potrivit căreia domeniul de aplicare a celor două
legi este determinată potrivit conflictului de legi în timp este
caracteristică şi pentru dreptul englez226, unde în materia raporturilor
de familie se consideră aplicabilă legea nouă, ajungându-se chiar la
schimbarea naturii căsătoriei. Astfel, în dreptul englez se apreciază că
pentru validitatea căsătoriei se are în vedere legea din momentul
încheierii ei, deşi s-a schimbat ulterior punctul de legătură, în timp ce
pentru a decide dacă instanţa engleză este competentă pentru a
judeca o cauză matrimonială, se are în vedere legea în vigoare la data
introducerii acţiunii.
într-o altă opinie227 se afirmă că problema avută în vedere urmează
să fie soluţionată în exclusivitate prin dreptul internaţional privat,
abandonând soluţiile dreptului tranzitoriu. Potrivi acestei opinii se
impune tendinţa de a supune raportul juridic legii anterioare şi nu legii
ulterioare care ar rezulta din schimbarea punctului de legătură,
punându-se accentul pe necesitatea menţinerii stabilităţii instituţiilor şi
situaţiilor juridice existente la momentul dat228.
Dintr-un alt punct de vedere229 sunt propuse criterii fixe în
dependenţă de formarea sau efectele raportului juridic. Astfel, pentru
formarea raportului juridic, punctul de legătură al normei conflictuale
este localizat la data constituirii dreptului, cum ar fi dobândirea
bunurilor mobile, care este supusă legii locului situării acestora la data
dobândirii. în ceea ce priveşte efectele raportului juridic, acestea se
disting, în primul rând, prin epuizarea dintr-o dată (uno icto), cum ar fi
plata preţului, legea aplicabilă fiind determinată după punctul de
legătură de la data naşterii raportului juridic şi în al doilea rând, prin
caracterul permanent, cum ar fi raporturile dintre părinţi şi copii, legea
aplicabilă determinându-se după punctul de legătură din momentul
realizării efectelor juridice.
într-o altă formulare230 se menţionează că soluţia pentru
determinarea domeniului legilor aflate în conflict nu poate fi formulată,
aceasta depinzând de la caz la caz, preconizându-se pronunţarea unor
soluţii în urma interpretării fiecărei norme conflictuale în funcţie de
caracterele sale.
226 R.H.Graveson, op.cit., p.247-250

227 Etienne Bartin, Principes de droit international prive selon la loi et la jurisprudence française,
Volume I, Paris,1930, p.193-194
228 A se vedea Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, Manual de Drept Internaţional Privat, Editura
All Beck, Bucureşti, 1999, p.63
229 A se vedea Francois Rigaux, Le conflit mobile en droit international prive, in Recueil de Cours
de l’Academie de Droit International de ta Haye, Tome 117,1, 1966, p.366
230 A.V.Dicey, J.H.Morris, The conflict of laws, 10th edition, vol.I, London, 1980, p.55
p otrivit Convenţiei de la Haga (1958) privind legea aplicabilă
tra n s fe ru lu i proprietăţii în caz de vânzare cu caracter internaţional de
obiecte mobile corporale, prin dispoziţia art.3 se face următoarea
d is tin c ţie :
. în raporturile dintre părţi, cumpărătorul dobândeşte proprietatea
lucrului în conformitate cu dreptul ţării în care se află lucrul în
momentul vânzării;
. în raporturile faţă de terţi, transferul proprietăţii asupra
obiectelor mobiliare corporale este eupus legii ţării în care sunt situate
lucrurile la momentul când s-a făcut reclamaţia.
Având în vedere varietăţile soluţiilor privind determinarea
domeniului de aplicare a legilor aflate în conflict, considerăm231 că
a c e a s t ă determinare se face potrivit normei conflictuale a ţării cu care
raportul juridic are legătură, în urma schimbării punctului de legătură,
în a c e s t caz determinarea poate fi expresă ori implicită, iar aplicarea
a ce ste i norme, totodată, nu exclude luarea în considerare a normei
c o n flic tu a le a ţării cu care raportul juridic, avea legătură anterior
sc h im b ă rii punctului de legătură, aceasta putându-se face în limitele
prevăzute de norma conflictuală ulterioară schimbării punctului de
legătură. Astfel, soluţia poate fi diferită de la o materie la alta, cum ar fi
vorba de statutul personal sau statutul real mobiliar.
Soluţia implicită a normei conflictuale urmează să fie dedusă şi din
a sp e cte privind conflictul mobil de legi respectiv, cum a r fi principiul
n e re tro a c tiv ită ţii legilor, dar care se poate aplica în mod automat şi în
toate cazurile.
Aşadar, conflictul mobil de legi trebuie să reprezinte o situaţie
normală, adică să nu se fi creat în mod fraudulos, ceea ce înseamnă
că soluţiile sunt diferite în cele două situaţii.
5. PREVEDERI PRIVIND SOLUŢIONAREA CONFLICTULUI

MOBIL DE LEGI ÎN DREPTUL R.MOLDOVA
Practica internaţională confirmă faptul că nu se poate atribui o

soluţie unică tuturor conflictelor mobile de legi, această situaţie
reflectându-se şi în reglementările cuprinse în dreptul R.Moldova, aşa
după cum vom vedea în exemplele de mai jos.
Soluţionarea conflictului mobil de legi urmează să fie efectuată în
c o n fo rm ita te cu dispoziţiile normelor conflictuale sau ale altor norme
231 Această soluţie aparţine distinsului Profesor Ion P.Filipescu, op.cit., p.179
juridice din sistemul de drept al forului. Prin urmare, norma juridică a
R:Moldova este cea care trasează acţiunea în timp a dreptului naţional
şi/sau a celui străin cu privire la un raport juridic.
Norma conflictuală a R.Moldova cu care raportul juridic are
legătură ulterior schimbării punctului de legătură poate acorda
prioritate uneia sau alteia din cele două legi aflate în conflict, soluţiile
fiind diferite de la o situaţie la alta.
• Art.1602 alin.(1) din Codul civil prevede că dobândirea şi stingerea
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra bunului se
determină conform legii statului pe al cărui teritoriu se afla sau era
situat bunul la momentul când a avut loc acţiunea ori o altă împrejurare
ce a servit drept temei pentru apariţia sau stingerea dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale dacă legea nu prevede altfel.
în acest caz, apreciem că se va aplica legea veche, având în
vedere că faptul juridic care a generat dreptul respectiv s-a produs
anterior schimbării situării bunului respectiv232.
• Art.157 alin.(1) din Codul familiei stabileşte că drepturile şi
obligaţiile patrimoniale şi nepatrimoniale ale soţilor se determină de
legislaţia statului în care îşi au domiciliul comun, iar în lipsa domiciliului
comun - a legislaţiei statului unde aceştea au avut ultimul domiciliu
comun.
în această situaţie, urmează a fi aplicată legea nouă, respectiv
legea ultimului domiciliu al soţilor, în eventualitatea schimbării
domiciliului.
• Art.1623 alin.(2) din Codul civil dispune că întocmirea, modificarea
sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul
respectă condiţiile de formă aplicabile la data când a fost întocmit,
modificat sau revocat, ori la data decesului testatorului, conform
oricărei din următoarele legi: a) legea naţională a testatorului;
b) legea domiciliului acestuia; c) legea locului unde actul a fost
întocmit, modificat sau revocat; d) legea locului unde se află imobilul ce
constituie obiectul succesiunii testamentare; e) legea instanţei de
judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a
averii succesorale.
Potrivit textului de lege, testamentul este considerat valabil dacă se
respectă condiţiile oricăreia dintre legile menţionate, care din punctul
de vedere al conflictului mobil de legi, poate fi atât legea veche (de la
data când testamentul a fost întocmit), cât şi legea nouă (din momentul
decesului testatorului). Aşadar, în acest caz, cele două legi (veche şi
232 Această soluţie are ca scop reprimarea fraudei la lege în materie

nouă) nu se exclud, ci oricare dintre acestea poate fi competentă a
guverna forma testamentului.
Pentru situaţiile în care reglementările legale, în care legea
R.Moldova nu oferă soluţii privind conflictul mobil de legi, considerăm
că acesta urmează a fi soluţionat, aplicându-se prin analogie
dispoziţiile cu privire la rezolvarea conflictului de legi în timp din dreptul
intern23!î dar, totodată, avându-se în vedere şi particularităţile
contextului juridic internaţional în care acest conflict a apărut234.
Secţiunea a ll-a
CONFLICTUL ÎN TIMP AL NORMELOR
CONFLICTUALE A LE FORULUI
1. NOŢIUNE
»
Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului există în

situaţia în care, în cadrul aceluiaşi sistem de drept apare o normă
conflictuală nouă, care determină aplicarea legilor în spaţiu în mod
diferit de norma anterioară.
în dreptul R.Moldova un asemenea conflict s-a creat, de exemplu,
la momentul intrării în vigoare a noului Cod civil, care a abrogat
dispoziţiile art.601 din vechiul Cod civil, care prevedea că raporturile
izvorâte din succesiune sunt reglementate de legea ţării unde cel ce a
lăsat moştenirea a avut ultimul domiciliu, norma conflictuală actuală,
art.1622 alin.(1), stabilind că legea aplicabilă raporturilor de succesiune
cu privire la bunurile mobile sunt guvernate de legea naţională în
vigoare la momentul decesului persoanei care a lăsat moştenirea.
2. SOLUŢIONAREA CONFLICTULUI ÎN TIMP AL NORMELOR

CONFLICTUALE ALE FORULUI
în legătură cu soluţionarea acestui tip de conflict de legi în doctrina

dreptului internaţional privat sunt exprimate două opinii diferite privitor
la această problemă.

234 Această soluţie aparţine Profesorului Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.155-156
• Potrivit unei opinii majoritare235 acest conflict trebuie soluţionat prin
aplicarea regulilor conflictului de legi în timp din dreptul intern, valabil
pentru soluţionarea conflictului în timp între normele materiale care
reglementează materia cuprinsă în conţinutul normei conflictuale
respective
Această soluţie este aplicabilă doar în situaţia când legea nouă nu
prevede în mod expres un anumit mod de soluţionare a conflictului.
Totodată, soluţionarea conflictului trebuie făcută cu respectarea
principiului constituţional al neretroactivităţii legilor şi având în vedere
că legea dispune numai pentru viitor, normele conflictuale nu pot avea
efecte retroactive.
• într-o altă părere236 se apreciază că norma conflictuală nouă este
de aplicare imediată, indiferent că faptul a intervenit anterior.
Justificările acestei opinii sunt variate: fie că normele condâflictuale
sunt norme de drept public, iar acestea din urmă fiind de aplicare
imediată; fie că normele conflictuale nu reglementează fapte concrete
situate în timp, ci determină în mod abstract domeniul legilor în spaţiu
fără a lua în considerare timpul; fie că norma conflictuală nouă este de
aplicare imediată dacă norma conflictuală anterioară nu este aplicabilă,
iar aceasta din urmă se aplică dacă situaţia litigioasă se găseşte în
contact cu ţara forului şi ea conduce la aplicarea legii forului.
în concluzie, referitor la modalităţile de soluţionare a conflictului în
timp al normelor conflictuale ale forului, considerăm că soluţia potrivită
este cea conform căreia acest conflict urmează a fi remediat prin
analogia regulilor de rezolvare a conflictului de legi în timp din dreptul
intern (drept tranzitoriu intern), potrivit cărora legea nouă nu
retroactivează.
Secţiunea a lll-a
CONFLICTUL ÎN TIMP AL NORMELOR MATERIALE
STRĂINE (LEX CAUSAE)
Conflictul în timp al normelor materiale străine presupune existenţa

a două legi materiale succesive, aparţinând aceluiaşi sistem de drept
la care trimite norma conflictuală a forului, care reglementează diferit
235 A se vedea Henri Batiffol, Paul Lagarde, op.cit., p.378; Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu,
op.cit., p.190
236 Pentru această modalitate de soluţionare optează doctrina franceză minoritară, soluţia fiindui
atribuită lui Neidner, Das Recht, 1900, p.250. A se vedea Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru,
op.cit., p.66
raportul juridic avut în vedere. Altfel spus, acest conflict se produce în
cazul în care norma conflictuală a forului trimite la un sistem de drept
străin care a suferit mofificări în materia dreptului material sau ale
dreptului conflictual între momentul naşterii raportului juridic şi cel al
litigiului.
Regula privind soluţionarea conflictului în timp al normelor
conflictuale potrivit principiului dreptului tranzitoriu intern trebuie
aplicată şi în cazul normelor materiale sau conflictuale străine, la al
cărui sistem de drept trimite norma conflictuală a forului.
Această soluţie se întemeiază pe ideea că dreptul forului consideră
legea străină ca un element de drept şi în situaţia în care norma
conflictuală a R.Moldova a trimis la el, acesta se va aplica în
conformitate cu regulile sale proprii de interpretare şi aplicare.
în dreptul R.Moldova argumentul invocat este susţinut de art.1579
din Codul civil care prevede că „în cazul în care legea străină aplicabilă
unui raport juridic aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme
de drept şi este imposibilă determinarea dintre acestea a sistemului
aplicabil, dreptul acelui stat determină dispoziţiile aplicabile”, din acest
text, desprinzându-se ideea din aplicarea prin analogie că şi conflictul
în timp al normelor materiale străine va fi soluţionat potrivit aceluiaşi
drept străin.
în practică, însă, pot apărea câteva excepţii de la regula soluţio
nării conflictului în timp al normelor materiale străine potrivit dreptului
tranzitoriu intern. Aceste excepţii sunt următoarele:
• Dreptul tranzitoriu contravine principiilor fundamentale ale ordinii
juridice a R.Moldova237.
• Modificările intervenite în legea străină nu prezintă nici o legătură
cu sistemul de drept al R.Moldova sub imperiul căruia raportul juridic a
luat naştere.
• Părţile au stabilit în mod expres în cuprinsul contractului că acesta
va fi cârmuit de legea în vigoare a R.Moldova la data încheierii, fără să
se ţină seama de modificările legislative care ar putea interveni în
cursul executării contractului respectiv.
237 Pentru această situaţie ar putea exista două soluţii: 1) aplicarea dreptului tranzitoriu al statului
forului; 2) aplicarea legii străine vechi. Considerăm că soluţia care se impune ar fi aplicarea
dreptuluitranzitoriu a statului forului, exduzându-se categoric de la aplicare legea străină veche,
pentru două motive: a) în acest caz se încalcă ordinea juridică a statului forului; b) prin aplicarea
legii străine vechi aceasta ar retroactiva
CAPITOLUL VII
APLICAREA DREPTULUI STRĂIN ÎN
CALITATE DE LEX CAUSAE 238
1. NOŢIUNEA
J
LEGII STRĂINE
Raporturile juridice de drept internaţional privat se caracterizează

prin faptul că, spre deosebire de raporturile de drept intern au un
element de extraneitate, care impune în mod frecvent aplicarea sau
luarea în considerare g unei legi străine.
Prin lege străină se înţelege întregul sistem de drept străin,
indiferent de izvorul acestuia. Astfel, noţiunea de drept străin trebuie
privită în sens larg, care ar cuprinde toate izvoarele formale de drept
cunoscute de sistemul de drept căruia îi aparţine legea străină
aplicabilă.
Există situaţii în care noţiunea de lege străină poate avea sensuri
specifice. Astfel, dintr-un punct de vedere, legea străină poate avea
sensul de sistem de drept al unui stat care este subiect de drept
internaţional public, iar în alte cazri legea străină reprezintă sistemul de
drept al unui stat federat sau confederat, iar într-o altă variantă legea
străină poate fi înţeleasă ca sistem juridic care reglementează materia
respectivă. Pentru toate cazurile, însă, sensul noţiunii de lege străină
se deduce din context.
Pe de altă parte, se deosebesc norme de drept material şi norme
conflictuale, iar în măsura în care se admite retrimiterea, legea străină
desemnează ambele categorii de norme juridice.
în cazul în care norma conflictuală a forului trimite la legea străină,
aceasta din urmă devine lege competentă sau aplicabilă în speţă, prin
care dreptul străin se aplică în calitate de lex causae.
238 în ceea ce priveşte aplicarea dreptului străin, pe planul dreptului internaţional privat trebuie să
deosebim trei forme ale aplicării legii străine: 1) aplicarea legii străine în calitate de lex causae
(de care ne vom preocupa în conţinutul acestui capitol); 2) cazul în care legea străină este o
condiţie pentru aplicare legii forului (problemă de care ne vom preocupa în cadrul efectelor
hotărârilor judecătoreşti străine în R.Moldova); 3) cazul în care legea străină este încorporată în
contract (problemă care va fi analizată în cadrul determinării legii aplicabile condiţiilor de fond ale
contractelor). Ultimele două forme de fapt, sunt întâlnite în materie ca o aplicare a legii străine,
altfel decât lex causae
Precizarea care se impune de la bun început este că legea străină
nu se aplică prin autoritatea ei proprie,'aceasta aplicându-se numai în
măsura în care norma conflictuală a ţării forului permite acest lucru239.
Aşadar, temeiul aplicării legii străine îl constituie norma conflictuală
a forului, care desemnează din legile aflate în prezenţă pe cea
aplicabilă raportului juridic cu element de extraneitate. în cazul când
norma conflictuală a R.Moldova va determina competenţa legii străine,
aceasta va fi aplicată în acelaşi mod şi în aceleaşi condiţii ca şi legea
proprie.
Astfel, nici un stat nu poate prin voinţa sa să aplice legile ţării sale
pe teritoriul altui stat, însă, orice stat conform intereselor sale
fundamentale, poate admite ca pe teritoriul său să fie aplicate legile
altui stat, în limitele şi condiţiile impuse de legea forului. Aplicarea unor
legi pe teritoriul unui stat nu aduce nici o atingere suveranităţii
acestuia, ci înseamnă că statul forului, în exercitarea propriei
suveranităţi decide care lege va cârmui anumite raporturi juridice cu
element de extraneitate240.
3. TITLUL CU CARE SE APLICĂ LEGEA STRĂINĂ
Normele conflictuale ale oricărui sistem de drept lasă în spaţiul

juridic al forului un loc mai mult sau mai puţin important dreptului străin.
Astfel, normele conflictuale ale forului admit aplicarea dreptului
material străin de către instanţele locale, acestea fiind supuse numai
legilor ţării căreia aparţin, iar aplicarea legilor străine se face numai în
temeiul legii naţionale.
Totodată, aplicarea legii străine poate provoca unele dificultăţi,
dintre care cele mai multe îşi găsesc punctul de plecare al explicaţiei
lor în titlul cu care judecătorul forului aplică dreptul străin241.
Astfel, problema esenţială constă în a cunoaşte cu ce titlu este luat
în considerare dreptul străin pentru a deveni aplicabil pe teritoriul ţării
forului.
239 Autoritatea legii străine nu are caracter originar, ci unul derivat sau împrumutat, legea străină
străluceşte cu prestigiul pe care suveranitatea locală consimte să i-l atribuie. A se vedea lorgu
Radu, Ştiinţa şi tehnica dreptului internaţional privat, vol.l, Editura Universităţii, Cluj, 1933, p.217
240 A se vedea Nicoleta Diaconu, op.cit., p.124
în legătură cu această problemă în doctrină există mai multe teorii,
care se cuvine a fi cunoscute, având în vedere aplicarea acestora în
diferite sisteme de drept.
Aceste teorii privind titlul cu care se aplică lege străină sunt
următoarele:
• Teoria drepturilor dobândite (veşted rights)242
Adepţii acestei teorii susţin că aplicarea legii străine în ţara forului
este determinată de necesitatea respectării drepturilor dobândite în
străinătate potrivit legilor competente. De exemplu, în situaţia în care
instanţa se pronunţă asupra unui drept dobândit în străinătate, se ia în
considerare legea străină, sau într-o altă situaţie la examinarea unui
contract încheiat potrivit legilor franceze, instanţa străină îl va
considera obligatoriu doar în măsura în care îndeplineşte condiţiile
obligativităţii contractului cerute de legea franceză243.
Potrivit acestei teorii, efectul extrateritorial nu-l are legea străină, ci
drepturile dobândite prin aplicarea acestora, dar legea străină se aplică
nu numai în ceea ce priveşte respectarea drepturilor dobândite, ci şi în
domeniul conflictului de legi în spaţiu, pentru care această teorie nu
oferă nici o explicaţie.
Referitor la caracterul defectuos al acestei teorii sunt exprimate
următoarele critici244
• Teoria nu este utilă chiar pentru drepturile dobândite, deoarece
presupune că se cunoaşte legea străină care reglementează cauza, iar
simpla afirmaţie că drepturile dobândite justifică aplicarea legii străine
nu ajută la cunoaşterea sau determinarea acesteia.
• Teoria menţionată pretinde că nu există nepotrivire între „aplicarea
legii străine” şi caracterul „teritorial” al legii, ceea ce nu reuşeşte,
deoarece această aplicare nu se justifică prin drepturile dobânditre, ci
prin normele confiictuale proprii.
• Dacă se are în vedere conflictul de calificări, se poate ajunge la
situaţia în care se recunoaşte în ţara forului un alt drept decât cel
prevăzut de legea străină, iar dacă se au în vedere alte noţiuni de
drept internaţional privat, cum ar fi ordinea publică, se ajunge la
situaţia că se recunoaşte în ţara forului, un drept care nu este prevăzut
de legea străină.
• Teoria receptionării dreptului străin245
Autorii italieni, care pledează înfavoarea acestei teorii, au luat ca
punct de plecare dualitatea ordine juridică naţională - ordine juridică
242 Teoria este caracteristică pentru doctrina anglo-americană

243 B.Hanotiau, Le droit international prive américain, Paris, 1979, p.7
244 G.C.Cheshire, op.cit., p.28-29
245 Teoria aparţine doctrinei italiene
internaţională, considerând că sistemul juridic naţional este exclusiv,
adică prin ordinea juridică naţională se exclude caracterul juridic a
ceea ce nu face parte din acesta şi legea străină nu are valoare dacă
nu este integrată în ordinea juridică internă a forului246.
Astfel, potrivit sensului acestei teorii dreptul străin este încorporat
în sistemul de drept al forului, de unde provine şi denumirea teoriei.
Recepţionarea dreptului străin în ordinea juridică internă este
înţeleasă în două modalităţi diferite:
a) Recepţionarea materială a legii străine.247 Potrivit acestei
modalităţi, norma străină face obiectul unei veritabile „naţionalizări”,
pierzându-şi caracterul străin este încorporată materialmente în dreptul
forului. Aceasta înseamnă că legea străină îşi pierde, caracterul iniţial,
transformându-se într-o lege locală, adică sistemul de drept al forului
elaborează o lege nouă care are acelaşi conţinut ca legea străină.
b) Recepţionarea formală a legii străine.248 Această modalitate
presupune că legea străină este încorporată în sistemul juridic al
forului, totodată, păstrându-şi sensul şi valoarea juridică pe care i le-a
atribuit sistemul de drept în care a luat naştere.
Teoria recepţionării dreptului străin, în ambele variante are un
caracter fictiv, din două motive:
- teoria menţionată conduce la concluzia ignorării legii străine prin
faptul că aceasta este nostrificată în dreptul forului, considerându-se
că ordinea juridică a forului devine „un boa constrictor capabil să
digere bucăţi din sistemele juridice naţionale”249.
- această teorie ignoră funcţia normei conflictuale, având în vedere
că menirea acestei norme este de a desemna legea aplicabilă şi nu de
a încorpora norme străine250.
• Teoria aplicării legii străine ca element de fapt (questio facti)251
Potrivit acestei teorii legea străină este considerată element de
fapt, spre deosebire de legea forului care este privită ca singurul
element de drept în cauza dedusă judecăţii. Astfel, judecătorul nu face
decât să aplice ceea ce este admis „în fapt” în străinătate, siruându-se
în exteriorul sistemului de drept străin şi aplicând legea străină pentru
că aşa îi ordonă propria normă conflictuală.
246 Riccardo Monaco, L’efficacia della lege nello spazio, Diritto Intemazionale Privato, ed.2,
Torlno, 1964, p.218
247 Giovanni Pacchloni, Elementi di diritto intemazionale privato, Padova, 1931, p116
248 Roberto Ago, Teoria del diritto intemazionale privatto, Padova, 1935, p.111
249 Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., p.371
250 Referitor la această teorie, se consideră că teza recepţiunii materiale este contrară bunului
simţ, iar cea a recepţiunii formale - este prea artificială. A se vedea Jean Derrupe, Droit
International Prive, Dalloz, Paris, 1995, p.81
251 Teoria este specifică sistemelor de drept francez, belgian, englez, elveţian, spaniol, etc.
în cadrul acestei concepţii se evidenţiază două opinii252:
a) După o primă opinie dreptul străin este considerat un simplu fapt,
ca oricare alt fapt şi urmează a fi cârmuit în ceea ce priveşte conţinutul
său, de aceleaşi reguli aplicabile faptelor şi anume:
- proba conţinutului legii străine incumbă părţilor;
- judecătorul nu se poate pronunţa din oficiu, ci numai pe baza
probelor afuse de părţi, potrivit principiului judex judiciat secundum
allegata et probate ;
- dacă părţile au căzut de acord asupra conţinutului legii străine,
instanţa trebuie să aplice dreptul străin în interpretarea făcută de părţi,
chiar dacă ar fi evident că interpretarea dată este greşită253.
b) într-o altă opinie legea străină este considerată ca un element de
fapt, dar nu chiar cu acelaşi regim ca un simplu fapt material.
Procedura de costatare a dreptului străin este aceeaşi ca în privinţa
fapzelor, cu deosebirea câ atunci când judecătorul este familiarizat cu
dreptul străin pe care deci îl cunoaşte şi urmează să-l aplice, chiar
dacă părţile nu au putut dovedi în mod satisfăcător conţinutul acestuia
şi trebuie să procedeze, din oficiu, la stabilirea conţinutului său
Astfel, se consideră că dreptul străin nu ar avea un caracter
imperativ, căci este opera unui legiuitor străin şi de aceea interpretarea
ce i se dă trebuie să fie, în mod necesar, cea care rezultă din
conţinutul său254.
Teoria întemeiată pe caracterul dreptului străin ca element de fapt
pleacă de la distincţia elementelor procesului civil în elemente de fapt
şi elemente de drept, pentru a determina condiţia procedurală a
drepttilui străin.
Această teorie a fost contestată de unii autori, chiar din ţările unde
este consacrată255, invocându-se următoarele motive:
• aprecierea legii străine ca element de fapt nu este indispensabilă,
în sensul că se poate ajunge la aceleaşi concluzii practice chiar dacă
legea străină este privită ca element de drept, cu consecinţa că sarcina
instanţei nu va fi aceeaşi ca şi în cazul aplicării legii proprii.
• teoria, fiind construită pe caracterul exclusivist al sistemului juridic
al forului (la fel ca şi cea a recepţionării dreptului străin), are un
caracter fictiv, astfel, aceeaşi lege este privită ca element de fapt în
ţara forului, în timp ce în statul de origine îşi păstrează caracterul de
252 A se vedea Tudor R.Popescu, op.cit., p.114-117

253 Această concepţie îşi găseşte reflectare în sistemele de drept anglo-americane, în legislaţiile
ţărilor din sudul şi centru Americii (Argentina, Columbia, Costa Rica, etc.), la care se adaugă
Spania şi Portugalia
254 Această concepţie este consacrată în dreptul francez şi belgian
255 A se vedea Jean Derruppe, op.cit., p.81; Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., p.374
element de drept şi în plus, atunci când în urma invocării excepţiei de
ordine publică nu se aplică dreptul străin (element de fapt) în locul
acestuia se aplică lex fori (element de drept).
• Teoria aplicării legii străine ca element de drept (questio juris)256
Potrivit acestei teorii, legea străină constituie un element de drept
cu toate conseciţele, cum ar fi obligaţia de determinare a legii
aplicabile din oficiu, stabilirea conţinutului legii străine prin alte
mijloace, solicitându-se în acest scop concursul părţilor şi al experţilor,
sprijinul altor instituţii (Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Externe,
Facultăţile de Drept, etc.).
Temeiul juridic al aplicării legii străine îl constituie normele
conflictuale ale forului, care justifică aplicarea acesteia. Astfel, legea
străină nu este nici element de fapt, nici drept naţional propriu, aceasta
continuând să rămână un drept străin şi în situaţia aplicării ei de către
instanţele forului. Din acest punct de vedere, aplicarea legii străine
poate prezenta, sub anumite aspecte, deosebiri atât faţă de stabilirea
faptelor, cât şi faţă de aplicarea dreptului propriu.
Totodată, pentru desfăşurarea normală a relaţiilor comerciale
internaţionale mai este necesar ca organizarea instanţelor
judecătoreşti a statelor respective să cunoască măsuri de garanţie şi
control cu privire la aplicarea legilor competente în care se includ şi
legile străine, declarate competente de normele dreptului internaţional
privat ale forului, pentru că numai în acest mod se poate asigura
apărarea juridică a intereselor legitime ale participanţilor în raporturi
juridice cu element de extraneitate, aplicarea unei legi străine,
efectuându-se în virtutea unor dispoziţii de drept şi nu în virtutea unei
„curtoazii internaţionale”.
Recunoaşterea competenţei legii străine nu trebuie, deci, să fie pur
teoretică, despuiată de orice garanţii în ceea ce priveşte aplicarea
corectă a acesteia. Sistemul de drept respectiv trebuie să întreprindă
măsuri corespunzătoare de garanţie şi control în condiţii echivalente ca
şi pentru aplicarea corectă a legii interne şi, totodată, acesta nu poate
fi indiferent la modul de realizare a aplicării legii străine.
256 Această teorie este caracteristică dreptului german, român, suedez, etc.
162
4. STABILIREA CONŢINUTULUI LEGII STRĂINE
ÎN DIFERITE SISTEME DE DREPT
Referitor la stabilirea conţinutului legii străine, în doctrina şi

jurisprudenţa internaţională există mai multe soluţii, după cum
urmează:
► Dreptul englez
în dreptul englez se consideră că legea străină constituie un
element de fapt privitor la probarea acestuia în instanţă, dar în ceea ce
priveşte efectele lui în cazul când este probat, se consideră element de
drept. Această deosebire prezintă importanţă pentru repartizarea
competenţei între judecător şi juraţi257.
în cadrul sistemului respectiv, părţile au obligaţia de a stabili în faţa
instanţei conţinutul legii străine, aceasta fiind apreciată drept element
de fapt. Rolul instanţei se reduce la aprecierea probelor prezentate. în
cazul când părţile se referă la o lege străină, instanţa are obligaţia de a
aplica această lege cu conţinutul stabilit de părţi, indiferent de faptul
dacă conţinutul corespunde sau nu realităţii. Astfel, părţile au
posibilitatea de a denatura din anumite interese sau chiar din eroare
conţinutul legii străine, iar instanţa pentru soluţionarea litigiului nu
poate utiliza cunoaşterea legii străine din alte surse decât cu ocazia
procesului (de exemplu dintr-un proces anterior). în acest fel, aceeaşi
normă juridică urmează să fie dovedită de fiecare dată când este
invocată.
► Dreptul francez
în dreptul francez, de asemenea, legea străină este considerată
element de fapt. Dreptul francez dispune de unele reglementări privind
aplicarea legii străine de către instanţe, care formează condiţia legii
străine în această ţară.
în sistemul de drept francez, legea străină trebuie dovedită de
partea care o invocă, judecătorul nefiind obligat să o aplice din oficiu
dacă nu a fost invocată de nici una din părţi. în Franţa, Curtea de
Casaţie nu controlează interpretarea dată legii străine de către
instanţele de fond, interpretarea ţinând de competenţa acestora, fără a
se putea face recurs motivat pe această interpretare.
Instanţele franceze, însă, pot aplica legea străină dacă le este
cunoscută, chiar dacă părţile nu au făcut dovada conţinutului ei. De
regulă, dovada conţinutului legii străine se face cu ajutorul certificatelor
de cutumă, întocmite de un jurist competent, la cererea părţii
interesate, iar în cazul în care se prezintă certificate contradictorii, este
257 A se vedea R.H.Graveson, op.cit., p.601

utilizată expertiza. Dispoziţiile legii străine pot fi verificate de instanţă în
privinţa constituţionalităţii şi aplicării lor în tim p258
Astfel, în dreptul francez legea străină este considerată ca un
element de fapt, care se opune elementului de drept, adică legii
franceze259.
► Dreptul german
în dreptul german, legea străină este considerată ca element de
drept. Instanţele germane urmează să aplice legea străină numai dacă
le este cunoscută, iar în cazul când legea străină nu este cunoscută,
acestea trebuie să întreprindă unele măsuri pentru a o cunoaşte.
în situaţia când cunoaşterea legii străine prezintă dificultăţi,
instanţa este în drept de a cere părţii să probeze conţinutul acesteia. în
calitate de mijloace de stabilire a conţinutului legii străine sunt folosite
expertizele, certificatele de cutumă, colecţiile de legi traduse de
specialişti în materie, etc. în vederea soluţionării cauzei, insatanţa
poate solicita şi consultaţii ştiinţifice, care se vor referi numai la soluţia
concretă260. Instanţele germane nu se limitează la probele prezentate
de părţi referitoare la conţinutul legii străine, ci au facultatea de a folosi,
în plus, şi alte surse de informaţie pe care le consideră utile în acest
scop, adică judecătorul poate dispune orice m ăsură pe care o
consideră necesară.
în sistemul de drept german instanţa are obligaţia legală de a
determina şi a aplica din oficiu legea străină, dacă aceasta este com
petentă potrivit normelor conflictuale germane261.
► Dreptul italian
în dreptul italian, legea străină la care face trim itere norma conflic-
tuală italiană se transformă în lege naţională, adică este încorporată în
sistemul de drept italian. Astfel, stabilirea conţinutului legii străine se
face ca şi pentru legea proprie. Datorită integrării sale, conţinutul legii
străine se stabileşte din iniţiativa instanţei. Indiferent de poziţia
persoanelor în proces, instanţa poate cere părţii să prezinte textul legii
străine262. Totodată, în practica judiciară italiană sunt utilizate în
calitate de mijloace de probă pentru stabilirea conţinutului legii străine
certificatele şi avizele date de consuli sau experţi ai dreptului străin.
în concluzie, privitor la stabilirea conţinutului legii străine, teoretic
există trei sisteme:
258 A se vedea Henri Batiffol, Paul lagarde, op.cit., p.395

259 Yvon Loussouarn, Pierre Bourel, op.cit., p.318-320
260 A se vedea Leo Raape, Internationales privatrecht, F.Vahlen, Berlin, 1961, p.122
261 Aplicarea din oficiu a dreptului străin este cunoscută şi altor sisteme de drept, cum ar fi
Austria, România, R.Moldova, etc.
262 A se vedea Prospero Fedozzi, II Diritto Intemazionale privato, Padova, 1939, p.170
• Sarcina probei revine părţii care invocă legea străină (Anglia, SUA,
Franţa, Elveţia etc).
• Obligaţia de stabilire a conţinutului legii străine îi revine instanţei în
colaborare cu părţile (Germania, România, Belgia, R.Moldova, etc.)263
• Legea străină devenind lege naţională, stabilirea conţinutului
acesteia se face ca şi pentru legea proprie (Italia).
5. IMPOSIBILITATEA STABILIRII CONŢINUTULUI

LEGII STRĂINE
Referiror la stabilirea conţinutului legii străine, în practică pot

apărea situaţii în care aceasta nu poate fi stabilită, adică atunci când
nu se poate dovedi conţinutul legii străine. Acest lucru poate fi mai
frecvent posibil în cazul când obligaţia de a stabili conţinutul legii
străine revine părţilor. O asemenea situaţie poate apărea când partea
sau părţile nu invocă sau renunţă la invocarea legii străine, iar
judecătorul, potrivit sistemului său de drept, nu o poate aplica din
oficiu. De exemplu, uneori, chiar părţilor le este mai convenabil de a nu
stabili conţinutul legii străine pentru a nu fi aplicată.
în ceea ce priveşte soluţiile adoptate în cazul în care nu se poate
stabili conţinutul legii străine, acestea sunt diferite de la un sistem de
drept la altul.
în materia dreptului internaţional privat sunt cunoscute următoarele
soluţii:
• Aplicarea legii forului
Aplicarea acestei soluţii are o justificare diferită în sistemele de drept,
în dreptul englez este invocată prezumţia de asemănare
(presumption o f similarity) între legea engleză şi cea străină, în
realitate însă nefiind vorba de o prezumţie, care presupune cel puţin
probabilitatea unei identităţi între legea proprie şi cea străină.
Prezumţia de asemănare este utilizată chiar şi în cazurile în care legea
străină aparţine altui sistem de drept decât cel de common law 264. în
dreptul englez există o singură excepţie de la regula aplicării legii
engleze în locul legii străine neprobate, excepţie care se referă la
procesul de bigamie. într-o atare situaţie, dacă nu este dovedită
validitatea primei căsătorii potrivit dreptului străin, intervine achitarea.
263 De exemplu, în Spania şi Portugalia obligaţia de a stabili conţinutul legii străine revine în
exclusivitate organului de jurisdicţie, părţile având numai obligaţia de a face dovada elementelor
de fapt ale cauzei
264 A se vedea R.H.Graveson, op.cit., p.604; G.C.Cheshire, op.cit., p.115
în dreptul S.U.A., de asemenea unele instanţe judecătoreşti aplică
prezumţia de asemănare între dreptul american şi cel străin, dar
majoritatea instanţelor aplică această prezumţie cu următoarea dublă
limitare: a) numai pentru cutuma străină, nu şi pentru legea străină
propriu-zisă; b) numai pentru cutuma statelor common law, cum ar fi
Anglia, nu şi pentru alte ţări.
în dreptul francez în cazul imposibilităţii stabilirii conţinutului legii
străine, este invocată plenitudinea competenţei dreptului forului. Astfel,
lex fori poate fi aplicat şi raporturilor care, în principiu, sunt de
competenţa legii străine, presupunându-se că aplicarea legii forului
este regula, iar aplicarea legii străine este excepţia.
• Respingerea acţiunii reprezintă o altă soluţie pentru cazurile în
care nu este posibilă stabilirea conţinutului legii străine. Respingerea
acţiunii are loc în situaţia în care inexistenţa informaţiilor despre legea
străină este asimilată cu o lipsă a probei. Cele două noţiuni, de lege
necunoscută şi de lege inexistentă, devin echivalente. Dar
necunoaşterea de către instanţă a legii străine invocate poate atrage
pentru părţi o ştirbire a propriilor interese265.
în practica instanţelor din SUA, care aplică prezumţia de
asemănare cu dubla limitare, dacă prezumţia nu se aplică, acţiunea
întemeiată pe legea străină este respinsă.
• Aplicarea dreptului unui alt stat care este considerat ca fiind
asemănător sau mai apropiat dreptului străin neprobat, sau care face
parte din acelaşi grup de legislaţii. însă, această soluţie nu ia în
considerare diversitatea legislaţiilor, prezentând dificultăţi în a fi
aplicată, având în vedere că instanţele dispun de posibilităţi reduse în
cunoaşterea dreptului comparat, precum şi stabilirea asemănării în
temeiul cărora se declară ulterior un anumit drept aplicabil266.
• Aplicarea principiilor fundamentale comune tuturor statelor cu care
se presupune asemănarea legii străine neprobate267. Cu alte cuvinte,
aplicarea acestor principii are în vedere analogia cu legea străină
necunoscută. Acestei soluţii i se poate obiecta că nu există un drept
comun tuturor statelor, legislaţiile statelor prezentând deosebiri de
reglementare. Considerarea principiilor generale ale dreptului permite
instanţei să aplice întotdeauna legea proprie268.
265 loan Macovei, op.ct., p.106

267 L.A.Lunţ, op.cit., p.333
268 A se vedea Henri Batiffol, Paul Lagarde, op.cit., p.416
Legea străină desemnată de norma conflictuală a forului urmează
a fi aplicată şi interpretată în aceleaşi condiţii ca şi în ţara de origine,
deoarece numai astfel va fi realizată o adevărată aplicare a acesteia.
Interpretarea corectă a legii străine reprezintă o condiţie sine qua non
a aplicării corecte a legii acelei ţări. în contextul la care ne referim se
are în vedere legea materială străină, pentru că problema interpretării
normei conflictuale străine care retrimite (desigur în cazul când
retrimiterea este admisă) se face în mod diferit de norma materială.
Interpretarea legii străine presupune lămurirea sensului noţiunilor
şi termenilor utilizaţi de legea străină. în acest caz, instanţa va utiliza
aceleaşi procedee ca şi pentru interpretarea dreptului intern, având
aceeaşi finalitate care constă în soluţionarea fondului potrivit unor
principii de drept.
Privitor la interpretarea legii străine pe planul dreptului internaţional
privat trebuie avute în vedere două aspecte:
- cum se interpretează legea străină;
- cum se sancţionează greşita interpretare a legii străine.
• Interpretarea legii străine
Soluţiile privind interpretarea legii străine depinde de mai mulţi
factori:
a) De natura natura recunoscută acesteia. în cazul în care legea
străină este considerată ca un element de fapt se pune problema de
stabilire a faptelor care este la aprecierea instanţei de fond.
Interpretarea greşită a legii străine nu acordă dreptul la recurs în
instanţa superioară. De exemplu, această soluţie este caracteristică
dreptului englez sau al SUA.
b) De organizarea instanţei judecătoreşti si a căilor de atac în tara
forului. în situaţia când instanţele supreme exercită controlul asupra
instanţelor de fond atât referitor la problemele de drept, cât şi la cele
de fapt, sancţiunea interpretării greşite a legii străine poate primi
aceeaşi soluţie, indiferent dacă legea străină este considerată element
de drept sau element de fapt.
Situaţia este diferită în cazul în care se consideră că dreptul străin
este element de drept. în acest caz, instanţa supremă este chemată să
exercite un control la interpretarea pe care judecătorul a dat-o dreptului
străin, astfel fiind posibile căile de atac.
c) De particularităţile reglementărilor juridice din tara forului. în
legătură cu aceste particularităţi, în unele sisteme de drept nu se
admite recursul în instanţa superioară pentru interpretarea greşită a
legii străine, deşi se consideră că aceasta se aplică cu titlu de element
de drept, cum ar fi dreptul german.
• Sancţionarea interpretării greşite a legii străine
în ceea ce priveşte sancţionarea interpretării greşite a legii străine,
în doctrină exestă două puncte de vedere:
1) Interpretarea greşită a legii străine nu trebuie să determine
admiterea recursului în instanţa superioară
în dreptul francez nu este posibilă exercuitarea recursului pentru
interpretarea greşită a legii străine, indiferent dacă este vorba de legea
materială străină sau de norma conflictuală străină.
în dreptul german, se admite recursul pentru interpretarea greşită a
normei conflictuale străine (dacă norma retrimite la legea forului), însă
nu se admite pentru interpretarea greşită a normei materiale străine,
deşi aceasta este considerată ca fiind element de drept.
în dreptul englez legea străină este considerată ca element de fapt
şi interpretarea greşită a acesteia nu acordă drept de recurs în instanta
«269 ’
superioara .
în favoarea neadmiterii recursului pentru interpretarea greşită a
legii străine sunt invocate următoarele argumente270:
• dificultăţile de ordin practic pune instanţa forului în imposibilitatea
de a cunoaşte legea străină; judecătorul forului nu este obligat să
cunoască legea străină; admitera recursului pentru interpretarea
greşită a legii străine ar putea duce la situaţia în care instanţa de
casare să acorde legii străine o interpretare diferită de aceea dată în
ţara despre a cărei lege este vorba;
• legea străină nu este o lege în sensul legii locale, ea nu este
publicată în ţara forului în felul în care se publică legea locală, prin
urmare, legea străină nu este un element de drept, ci un element de
fapt, lăsat la libera apreciere a judecătorului de fond, cu toate
consecinţele ce decurg de aici, printre care aceea că, în sistemul
casării pure, greşita interpretare sau stabilire nu acordă dreptul la
recurs;
• rolul instanţei supreme este de a asigura unitatea în aplicarea
legilor locale, neavând a se ocupa de legile străine; totodată există şi o
unitate în interpretarea legii străine, dar aceasta este asigurată de
instanţa supremă din acea ţară şi ar urma, deci, ca instanţa de casare
din ţara forului să urmeze o interpretare dată de o instanţă supremă
străină, adică să aibă un alt rol decât cel pentru care a fost întemeiată;
269 Această situaţie se constată în statele în care common law este în vigoare
270 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.211
• interpretarea legii străine ridică probleme de fapt, greu de separat,
iar în sistemul casării pure, recursul se poate introduce numai pentru
motive de drept, nu şi pentru motive de fapt.
Aceste argumente sunt criticate pentru următoarele considerente:
• dacă a cunoaşte o lege străină constituie o dificultate pentru
instanţele superioare, cu atât mai mult aceasta constituie o dificultate
pentru instanţele inferioare, care sunt totuşi obligate să aplice legea
străină;
• considerarea legii străine ca fiind element de fapt duce la
consecinţe care nu pot fi acceptate. într-adevăr, ar fi suficient ca o
hotărâre judecătorească să se întemeieze pe o lege străină, chiar
inexistentă, pentru ca ea să fie considerată valabilă, sau ca o lege
străină să fie aplicată în locul alteia. Aceasta poate însemna
neaplicarea legii străine, care trebuie sancţionată. în ceea ce priveşte
că legea străină nu se poate cunoaşte, deoarece nu este publicată în
felul în care este publicată legea locală, se poate pune întrebarea: cum
au atunci instanţele obligaţia de a o aplica? Considerarea legii străine
ca element de fapt înseamnă lipsirea ei de garanţia recursului şi
lăsarea ei la discreţia judecătorului de fond, legea străină fiind în
realitate element de drept şi trebuie să se bucure de garanţiile
necesare;
• aplicarea legii străine se face în temeiul normelor conflictuale proprii
şi, deci, neaplicarea sau violarea ei înseamnă, în mod direct,
neaplicarea sau violarea normei conflictuiale proprii, rolul instanţei
supreme fiind asigurarea aplicării corecte a legii forului, din care fac
parte şi normele conflictuale proprii;
• se consideră că recursul se admite pentru denaturarea legii străine,
dar între greşita interpretare a unei legi şi denaturarea acesteia nu
există o deosebire de natură, ci numai de calitate. Denaturarea legii
înseamnă greşita ei interpretare de o anumită gravitate, adică greşeala
în interpretarea legii este aşa de mare, încât s-a realizat o denaturare a
legii. Până la un anumit grad de greşeală a interpretării legii suntem pe
terenul greşitei interpretări a acesteia, iar dincolo de acel grad începe
denaturarea legii străine.
2) Interpretarea greşită a legii străine trebuie sancţionată cu
admiterea recursului în instanţa superiaoră 271
Argumenetele invocate în favoarea admiterii recursului pentru
interpretarea greşită a legii străine sunt următoarele272:
271 Pentru interpretarea greşită a legii străine recursul este admis în dreptul italian, austriac,
belgian, român, etc.
• legea străină este considerată element de drept în măsura în care
admite respectarea internaţională a drepturilor dobândite în
conformitate cu aceasta, de ce în alte cazuri să fie considerată element
de fapt?;
• tot astfel, legea străină este considerată element de drept în cazul
în care norma conflictuală a forului trimite la legea străină care nu este
unitară, ci diferenţiată de provincii sau regiuni şi când această lege ne
va indica legea cărei provincii sau regiuni trebuie să fie aplicată, de ce
în alte cazuri să fie considerată element de fapt?;
• în sfârşit, legea străină este considerată ca atare, deci element de
drept, în cazul retrimiterii, de ce în alte cazuri să fie considerată
element de fapt?.
în concluzie, interpretarea dreptului străin, la care a trimis norma
conflictuală a forului, se face, îmn principiu, potrivit regulilor de
interpretare existente în sistemul de drept respectiv, iar ierarhia
surselor de interpretare şi regulile aplicabile în materie vor fi
reglementate în exclusivitate de dreptul străin.
7. CONTROLUL APLICĂRII LEGII STRĂINE
Legea străină devine aplicabilă pe teritoriul unui stat nu în virtutea

autorităţii proprii, ci din considerentiul că legea forului prin normele sale
conflictuale permite acest lucru.
Privitor la soluţionarea litigiilor de drept internaţional privat este,
însă, insuficientă existenţa normelor conflictuale care dispun aplicarea
legilor străine. în acest sens, sistemul de organizare judecătorească a
fiecărei ţări, trebuie să cuprindă şi un mecanism de control în ceea ce
priveşte aplicarea legii străine competente, pentru că în caz contrar,
recunoaşterea competenţei legii străine s-ar reduce numai la o
recunoaştere teoretică, fără a exista garanţia aplicării corecte a
acesteia.
Norma conflictuală poate stabili atât aplicarea legilor proprii, cât şi
aplicarea legii străine. Sistemele de drept cuprind, în general,
reglementări privind asigurarea aplicării legii proprii, pentru că
neaplicarea legii străine competente, ar însemna nerespectarea legii
proprii.
Neaplicarea legii competente în soluţionarea unui raport juridic cu
element de extraneitate se poate prezenta sub două forme:
- s-a aplicat legea forului în locul legii străine competente;
- s-a aplicat legea străină în locul legii competente a forului.
Astfel, un mijloc eficient de control cu privire la aplicarea legii
străine, este sancţiunea neaplicării legii străine prin admiterea
recursului în instanţa superioară, avându-se în vedere următoarele
considerente:
• Neaplicare legii străine constituie o încălcare a normei conflictuale a
forului prin care s-a declarat competenţa legii străine.
• Neaplicarea legii străine şi aplicarea legii proprii în locul acesteia
constituie o deformare a autorităţii legii proprii.
• Neadmiterea recursului în instanţa superioară pentru neaplicarea
legii străine privează normele de drept internaţional privat de eficienţa
corespunzătoare. în temeiul înlesnirii relaţiilor economice interna
ţionale, fiecare stat admite, prin dreptul său conflictual, aplicarea legii
străine. Dacă această aplicare este lăsată la aprecierea judecătorului
fondului, înseamnă că se neagă însuşi caracterul juridic al normelor
conflictuale, ceea ce duce la lipsa securităţii juridice în relaţiile
economice internaţionale273.
8. APLICAREA LEGII STRĂINE ÎN R.MOLDOVA
8.1. Titlul cu care se aplică legea străină
în sistemul de drept al R.Moldova, legea străină la care trimite

norma conflictuală este un element de drept. Astfel, dreptul străin este
aplicat în R.Moldova cu acelaşi titlu ca şi dreptul naţional.
Având în vedere natura extranee a dreptului străin, din aceasta
rezultă mai multe conseciţe juridice importante. Totodată, de impune
precizarea că dreptul străin nu poate fi asimilat în totalitate dreptului
R.Moldova (în calitate de lex fori) cu privire la efectele acestuia în
R.Moldova, cu toate că în unele cazuri există şi anumite excepţii de la
aplicare, cum ar fi cea de ordine publică în dreptul internaţional privat,
în sensul art.1581 din Codul civil şi art.164 alin.(4) din Codul familiei.
în acest context, trebuie să avem în vedere prevederea art.1583
din Codul civil care stabileşte că orice trimitere la legea străină în
conformitate cu dispoziţiile Cărţii a V-a este privită ca o trimitere la
dreptul material şi nu la dreptul conflictual al statului respectiv.

Aşadar, în concepţia Codului civil, prin lege străină înţelegem
numai normele materiale, la care trimit normele conflictuale ale
R.Moldova.
8.2. Stabilirea, interpretarea şi probarea

conţinutului legii străine
în dreptul intern nu se pune problema stabilirii conţinutului legii

străine, obiectul probei constituind faptele generatoare de drepturi şi
obligaţii. Astfel, norma juridică nu trebuie dovedită, deoarece
judecătorul cunoaşte legea şi, totodată, există prezumţia cunoaşterii
normelor juridice atât de judecători, arbitri şi părţi, care are un caracter
absolut. în acest sens, instanţa nu poate refuza judecarea cauzei pe
motivul că părţile nu au făcut dovada normei juridice respective.
Tot aşa, şi în dreptul internaţional privat, pentru ca legea străină să
poată fi aplicată, aceasta trebuie să fie cunoscută.
Determinarea regimului juridic al problemelor ridicate de aplicarea
legii străine este reglementată de legea R.Moldova (în calitate de lex
fori). Aceasta înseamnă că instanţele judecătoreşti sau alte organe
competente chemate să aplice legea străină urmează să se conducă
în soluţionarea acestor probleme potrivt reglementărilor proprii.
în dreptul internaţional privat al R.Moldova stabilirea conţinutului
legii străine se face în conformitate cu dispoziţiile art.1578 din Codul
civil274.
Având în vedere principiile pe care se întemeiază reglementările
privind procesul civil, trebuie să admitem că legea străină are aceeaşi
autoritate ca şi legea naţională, desigur în cazurile când aplicarea
acestei este permisă de normele conflictuale.
Aplicarea legii străine într-un raport juridic cu element de
extraneitae poate fi invocată, atât din oficiu de către instanţa de
judecată (arbitraj), cât şi de partea interesată. în cazul când norma
conflictuală a R.Moldova este imperativă (de fapt, în marea majoritate
a cazurilor acestea sunt imperative cu excepţia normelor conflictuale
din materia contractelor, pentru care funcţionează lex voluntatis),
instanţele din R.Moldova au chiar obligaţia de a invoca dreptul străin
dacă norma conflictuală trimite la el, cu respectarea principiului
contradictorialităţii şi al garantării dreptului la apărare275.
274 în acest sens, a se vedea şi art.13 din Codul de procedură civilă

275 A se vedea art.8 şi 26 din Codul de procedură civilă
în situaţia în care norma conflictuală a R.Moldova declară ca fiind
aplicabilă într-un raport juridic cu element de extraneitate legea unei
ţări străine şi cu privire la raportul respectiv apare un litigiu care ajunge
în faţa instanţei de judecată din R.Moldova care este competentă în
soluţionarea litigiului, iar judecătorul nu cunoaşte legea străină (de fapt
el nici nu este obligat să o cunoască, pentru că în caz contrar ar
însemna că acesta trebuie să cunoască legile tuturor stalelor, pe când
el are numai obligaţia de a cunoaşte legea internă a propriului stat),
dar el este obligat să o aplice pentru că dacă nu ar aplica-o, atunci ar
încălca propria normă conflictuală care a desemnat competenţa legii
străine.
Astfel, într-un asemenea caz, instanţa trebuie să întreprindă toate
măsurile pentru determinarea conţinutului legii străine, iar în caz de
necesitate să se informeze oficial cu privire la conţinutul legii străine.
Potrivit art.1578 alin.(1) din Codul civil, instanţa stabileşte
conţinutul normelor acesteia prin atestări obţinute de la organele
statului străin care au edictat-o, ţinând cont de interpretarea ei oficială
şi de practica aplicării normei respective în statul străin.
Interpretarea legii străine la care a trimis norma conflictuală a
R.Moldova, se face, în principiu, potrivit regulilor de interpretare din
sistemul de drept respectiv276.
Totodată, alin. (2) al aceluiaşi articol, prevede că în scopul stabilirii
conţinutului normelor de drept străin, instanţa de judecată poate cere
interpretarea lor de către organele competente din R.Moldova sau cele
din străinătate, precum şi solicitatea avizului unor experţi în domeniu.
Astfel, conform acestui text instanţa are posibilitatea de a solicita
sprijinul în obţinerea informaţiilor necesare despre legea străină prin
intermediul Ministerului Justiţiei şi cel al Ministerului Afacerilor Externe.
Trebuie să avem în vedere că instanţele judecătoreşti din R.Moldova
nu sunt abilitate, în principiu, să ia legătură directă cu organele statului
străin şi nici cu ambasadele sau consulatele acestor ţări în R.Moldova,
ci trebuie să solicite, în acest scop, sprijinul Ministerului Justiţiei al
R.Moldova, care va contacta direct aceste instituţii prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe277.
276 De exemplu, un raport juridic cu element de extraneitate nu poate fi guvernat de un sistem de

drept, să presupunem italian, iar normele acestui sistem de drept să fie interpretate prin regulile
altui sistem de drept, să presupunem, spaniol
277 în scopul evitării unor eventuale dificultăţi privind aplicarea dreptului străin, R.Moldova este
parte la un şir de tratate şi convenţii internaţionale prin care se facilitează sau se soluţionează
problemele legate de aplicarea dreptului străin. De exemplu, Tratatul între R.Moldova şi România
privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 6.07.1996, reglementează în art.8 că în
problemele privind acordarea asistenţei juridice, autorităţile competente ale acestora comunică
între ele prin intermediul Ministerului Justiţiei, iar art.10 stabileşte că părţile la tratat se vor
în cazul când este mai dificil a stabili conţinutul legii străine,
instanţa poate recurge şi la părerea sau avizul unui expert în materia
dreptului internaţional privat.
în dreptul R.Moldova proba legii străine îi revine atât judecătorului
(arbitrului), cât şi părţilor.
în temeiul caracterului obligatoriu al aplicării legii străine (în cazul
când norma conflictuală a R.Moldova prevede astfel), precum şi al
principiului rolului diriguitor al instanţei în proces278, judecătorul trebuie
să depună toate eforturile pentru aflarea conţinutului şi sensului corect
şi complet al legii străine, în condiţiile art.1578 din Codul civil. în acest
scop, instanţa poate dispune, chiar din oficiu, toate mijloacele de probă
pe care le consideră necesare şi adecvate.
Sub acest aspect, se impune constatarea unei deosebiri
importante între dreptul străin şi dreptul naţional, pentru dreptul străin
neaplicându-se prezumţia Jura novit curia" (judecătorul cunoaşte
legea).
Sarcina probei legii străine nu revine exclusiv judecătorului, ci
această sarcină este împărţită între judecător şi părţi. Această idee se
desprinde din dispoziţia art.1578 alin.(3) din Codul civil care prevede
că partea care invocă o lege străină poate fi obligată de către instanţa
de judecată să facă dovada conţinutului ei. Din formularea textului
rezultă, că judecătorul nu este obligat să apeleze la sprijinul părţilor
pentru determinarea conţinutului dreptului străin aplicabil, aceasta fiind
doar o posibilitate.
în ceea ce priveşte forţa probantă a mijloacelor de probă, care
provin din străinătate, considerăm că, în principiu, aceasta urmează a
fi asimilată celei prevăzute de legislaţia R.Moldova. în acest sens,
alin.(2) al aceluiaşi articol, menţionează în mod expres posibilitatea
dovedirii legii străine prin recurgerea la expertiză. în cazul când se
apelează la avizul unui expert, proba va fi dispusă şi administrată
potrivit legii R.Moldova, la fel ca şi alte probe în faţa instanţelor
naţionale. Tot în acest sens, este şi art.458 alin.(6) din Codul de
procedură civilă care stabileşte că administrarea probelor de judecată
se face în conformitate cu legea R.Moldova.
informa reciproc, la cerere, asupra legislaţiei în vigoare ori care a fost în vigoare în statele lor,
precum şi asupra aplicării acesteia în practica judiciară
278 în acest sens este art.9 din Codul de procedură civilă
8.3. Imposibilitatea stabilirii conţinutului
legii străine
în cazul în care au fost întreprinse toate eforturile şi până la urmă

nu s-a reuşit stabilirea legii străine, instanţa va aplica legea R.Moldova,
iar dacă legislaţia naţională nu conţine reglementări, se va recurge la
principiile de bază ale sistemului de drept propriu279. Această soluţie se
impune, avându-se în vedere dispoziţia art.5 alin.(4) din Codul civil
care stabileşte că instanţa de judecată nu este în drept să refuze
înfăptuirea justiţiei în cauzele civile pe motivul că norma juridică
lipseşte sau că este neclară, precum şi prevederile art.1578 alin.(4) din
Codul civil care dispune că în cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul
legii străine, se va aplica legea R.Moldova280.
Aşadar, după cum rezultă din textele de lege menţionate, trebuie
să existe o situaţie reală de imposibilitate a stabilirii legii străine,
întreprinsă prin toate măsurile luate de către instanţă în condiţiile
prevăzute de art.1578 din Codul civil. Aceste eforturi întreprinse trebuie
să rezulte din probatoriile dispuse şi din demersurile efectuate de
instanţă în cauza respectivă, pentru că o simplă dificultate în stabilirea
conţinutului legii străine (de exemplu, depărtarea geografică s atatului
străin sau necunoaşterea dreptului străin în R.Moldova, precum şi lipsa
izvoarelor scrise în sistemul de drept respectiv) nu justifică aplicarea
imediată şi necondiţionată a legii R.Moldova.
în concluzie, considerăm că aplicarea legii R.Moldova (lex forî)
intervine ca un subsidiar, fiind justificată exclusiv pe imposibilitatea
evidentă de stabilire a conţinutului legii străine.
8.4. Căile de atac în cazul greşitei aplicări

sau interpretări a legii străine
în situaţiile în care nu s-a aplicat, precum şi atunci când legea

străină a fost aplicată sau interpretată greşit, esste posibilă solicitarea
27s A se vedea art.5 din Codul civil

280 în acest context, trebuie menţionat, că cu privire la stabilirea conţinutului legii străine, există o
particularitate caracteristică în situaţia când ar urma să se aplice legea naţională a persoanei fără
cetăţenie (apatrid). Astfel, potrivit art.1587 din Codul civil starea civilă şi capacitatea persoanei
fizice sunt cârmuite de legea naţională. Referitor la legea naţională, se impun următoarele
precizări: a) legea naţională se consideră legea statului a cărui cetăţenie are persoana
respectivă; b) legea naţională a cetăţeanului R.Moldova care, potrivit legii străine, este considerat
că are o altă cetăţenie, este legea R.Moldova; c) legea naţională a străinului care are două sau
mai multe cetăţenii, este legea statului cu care persoana are cele mai strânse legături; d) în cazul
când persoana nu are nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului sau, în lipsă, legea reşedinţei
casării unei hotărâri judecătoreşti prin căile de atac aplicabile dreptului
naţional, adică prin apel (art.357-395), recurs (art.397-445) sau
revizuirea hotărârii (art.446-453), prin întrunirea condiţiilor stabilite de
reglementările respective din Godul de procedură civilă.
8.5. Statutul legii străine în dreptul

R.Moldova
Având în vedere aspectele cu privire la aplicarea legii străine în

R.Moldova este necesar să reţinem următoarele:
• Prin lege străină trebuie să înţelegem numai dreptul material al
statului la care trim it normele conflictuale ale R.Moldova.
• Legea străină este declarată competentă a se aplica în temeiul
normei conflictuale proprii.
• Legea străină se aplică cu titlu de element de drept, fără a fi inclusă
în dreptul R.Moldova.
• Instanţa R.Moldova trebuie să întreprindă toate eforturile pentru
stabilirea conţinutului legii străine.
• în cazul imposibilităţii stabilirii legii străine, se va aplica legea
R.Moldova, având în vedere că litigiul nu poate rămâne nesoluţionat,
deoarece instanţa nu este în drept să refuze judecarea cauzei.
• Instanţa de judecată sau arbitrală aplică din oficiu legea străină pe
care a declarat-o competentă norma conflictuală a R.Moldova.
• Interpretarea legii străine urmează a fi efectuată în conformitate
cu sistemul de drept căruia aparţine, iar interpretarea greşită a acesteia
oferă dreptul exercitării căilor de atac prevăzute de legea R.Moldova.
• Neaplicarea sau aplicarea greşită a legii străine competente este
sancţionată prin exercitarea căilor de atac stabilite de legea R.Moldova.
9. REGLEMENTĂRI STABILITE DE CONVENŢIA EUROPEANĂ

ÎN DOMENIUL INFORMAŢIEI
U ASUPRA DREPTULUI STRĂIN
Obţinerea de informaţii asupra dreptului străin este facilitată şi de

prevederile unor convenţii internaţionale, la care este parte şi
R.Moldova. Reglementările acestor convenţii prevăd o rezolvare
unitară sau o serie de măsuri care să permită cunoaşterea legii străine.
în scopul stabilirii unui sistem de asistenţă reciprocă internaţională,
statele membre ale Consiliului Europei au ratificat Convenţia
europeană în domeniul informaţiei asupra dreptului străin, semnată la
Londra la 7.06.1969 şi Protocolul adiţional la Convenţie, semnat la
Strasbourg la 15.03.1978281.
în conformitate cu prevederile Convenţiei europene, părţile
contractante se angajează să-şi transmită informaţii privind dreptul lor
în domeniul civil şi comercial, precum şi în domeniul procedurii civile şi
comerciale şi al organizării judiciare. Acest angajament a fost extins,
prin Protocolul adiţional de la Strasbourg, şi în domeniul penal şi al
procedurii penale, aplicându-se oricărei proceduri vizând infracţiuni a
căror urmărire intră, în momentul cererii informaţiilor, în competenţa
autorităţilor judiciare ale părţii solicitante (art. 1).
Pentru aplicarea prevederilor Convenţiei, fiecare parte contractantă
va desemna un organ unic. Din partea R.Moldova, organul naţional de
legătură este Ministerul Justiţiei. în calitate de organ primitor, Ministerul
Justiţiei are ca sarcini de a primi cererile de informaţii care provin din
partea altei părţi contractante şi de a le da curs.
Cererea de informaţii trebuie să emane în toate cazurile de la o
autoritate judiciară şi poate fi făcută doar când un proces a fost deja
pornit. în cerere se va preciza, cât mai exact posibil, punctele cu privire
la care se cere informaţia referitoare la dreptul statului străin (art.4).
Răspunsul trebuie să aibă ca scop informarea autorităţii de la care
emană cererea, în mod obiectiv şi imparţial, asupra dreptului statului
solicitat. După caz, răspunsul va cuprinde texte de legi, regulamente şi
decizii judiciare. în măsura considerată necesară, răspunsul poate fi
însoţit de documente complementare, precum extrase din lucrări de
doctrină, lucrări pregătitoare şi, eventual, comentarii explicative.
Informaţiile cuprinse în răspuns nu obligă autoritatea judiciară de la
care emană cererea (art.8).
Statul solicitat poate refuza să dea curs cererii de informaţii, când
interesele sale sunt afectate de litigiul care a ocazionat formularea
cererii ori dacă se consideră că răspunsul ar fi de natură să aducă
atingere suveranităţii sau securităţii sale. Răspunsul la cererea de
informaţii trebuie dat cât mai repede posibil şi se redactează în limba
statului solicitat (art.14).
Cheltuielile sau textele ocazionate de cerere sunt suportate de
statul de la care emană solicitarea. Părţile pot deroga însă de la aceste
dispoziţii (art. 15).
Tot în cadrul acestui circuit de informaţie, tratatele bilaterale de
asistenţă juridică prevăd obligaţia statelor semnatare de a se informa
reciproc în legătură cu sistemele lor juridice.
281 R.Moldova a aderat la Convenţia europeană şi Protocolul adiţional prin Legea nr.724 din
7.12.2001, Monitorul Oficial nr.3-4, 2002
PARTEA SPECIALĂ
TITLUL I
PERSOANA FIZICĂ Şl PERSOANA JURIDICĂ
ÎN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT
CAPITOLUL I
PERSOANA FIZICĂ ÎN DREPTUL
INTERNATIONAL
J PRIVAT 282
Societatea contemporană creează condiţii variate de intensificare a

relaţiilor internaţionale, raporturile juridice între persoanele fizice sau
între persoanele fizice şi persoanele juridice dobândind o amplificare şi
o complexitate tot mai vastă.
Persoana fizică este omniprezentă în societate prin participarea la
viaţa juridică, bazându-se pe un statut legal.
Deşi materia obligaţiilor constituie cheia de boltă a edificiului
dreptului privat, totuşi, se impune să recunoaştem că această materie
se întemeiază nemijlocit pe situaţia juridică a persoanelor fizice.
Această evidenţiere reflectă importanţa problematicii privitoare la
persoanele fizice atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional.
Persoana fizică constituie un subiect de drept universal, având posibi
litatea de a participa la cele mai variate raporturi juridice, având în vedere
că oamenii intră în aceste raporturi urmărind realizarea unor scopuri
personale sau a unor obligaţii impuse de dispoziţia normelor juridice.
Relaţiile politice, economice, tehnico-ştiinţifice, culturale,
umanitare, militare şi de altă natură care se stabilesc între state îşi
găsesc expresia atât în raporturi juridice dintre state, ca subiecte de
drept internaţional public, cât şi în raporturi dintre persoane fizice şi
persoane juridice, aparţinând acestor state. în aceste condiţii,
activitatea persoanelor fizice se desfăşoară nu numai în cadrul intern al
fiecărui stat, ci şi în cadrul vieţii internaţionale, ceea ce înseamnă
naşterea unor raporturi juridice cu element de extraneitate.
282 în cuprinsul acestui capitol persoana fizică va fi analizată prin prisma regimului juridic al
străinului. în ceea ce priveşte aspectele ce ţin de conflictele de legi, acestea vor fi examinate în
cuprinsul Titlului II
S ecţiunea l-a
A S P E C T E G E N E R A L E P R IV IN D CO NDIŢIA JU R ID IC Ă
A S T R Ă IN U L U I P ER S O A N Ă FIZICĂ
1. NOŢIUNEA
» DE STRĂIN - PERSOANĂ FIZICĂ
în doctrină şi practică, noţiunea de străin desemnează orice

persoană care, aflată pe teritoriul unui stat, posedă cetăţenia altui stat.
în prezent nu există o definiţie unanim recunoscută a noţiunii de
străin, având în vedere că legislaţiile naţionale în materie conţin
prevederi diverse privind această n o ţiu n e *3, cu toate că pe plan
internaţional au existat tentative de definire a acesteia284.
O definiţie comună a noţiunii de străin există în dreptul comunitar
european, în care pentru prima dată statele membre ale Acordului
Shengen din 14 iunie 1985 au stabilit în art.1 al Convenţiei de Aplicare
a Acordului, semnată la 19 iunie 1990, că prin străin se înţelege orice
persoană alta decât cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene.
283 De exemplu, Legea nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în R.Moldova prevede în
art.3 că străin este persoana care nu deţine cetăţenia R.Moldova sau care este apatrid. în
România. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194/2002 privind regimul străinilor prevede în
art.2 lit.(a), că prin străin se înţelege persoana care nu are cetăţenia română. în Austria. Legea
nr.838/1992 privind regimul străinilor defineşte străinul ca o persoană care nu are cetpţenia
austriacă. în Italia. Legea nr.39/1990 privind regimul juridic al străinilor defineşte noţiunea de
străini ca persoane care au altă cetăţenie decât cea italiană. în Germania, Legea străinilor din
1990 stabileşte în art.1 alin.(2) că au statutul de străin acele persoane fizice care nu sunt
germani în sensul art.166 din Constituţie, iar conform acesteia sunt consideraţi germani
persoanele care deţin cetăţenia germană, precum şi refugiaţii de origine etnică germană, soţii
acestora şi descendenţii lor, care s-au stabilit şi au fost primiţi pe teritoriul statului german. în
Israel, pentru a face distincţia între noţiunea de străin şi evreu, Legea Retumării nr.57/10/1950
prevede în art.48, că prin noţiunea de „evreu” se înţelege persoana care s-a născut din mamă
evreică sau cel care s-a convertit la iudaism şi nu este membru al altei religii. în Franţa.
Ordonanţa nr45-2658 din 2.11.1945 (modificată prin numeroase acte normative, dintre care cea
mai importantă este Legea nr.92-190 din 26.02.1992) prevede în art.1 că sunt consideraţi străini,
în înţelesul ordonanţei, toate persoanele, care nu au naţionalitate franceză, fie că au naţionalitate
străină, fie că nu au nici o naţionalitate. în Statele Unite ale Americii. Legea imigrării din 1990
(IMMACT 90) defineşte noţiune de străin ca persoana care nu este cetăţean sau naţional al SUA,
precizându-se că această definiţie se referă la toţi cetăţenii străini din SUA, indiferent dacă
şederea acestora este permanentă sau temporară. Totodată, legea americană defineşte
noţiunea de imigrant ca fiind un străin care intră în SUA, pentru a locui permanent, iar prin
noţiunea de neimigrant (nonimmigrant) se înţelege străinul care intră în SUA pentru şedere
temporară. De altfel, toate aceste trei definiţii se regăsesc şi în legislaţiile ţărilor care aparţin
sistemului common law (Australia, Canada, Marea Britania, Noua Zelandă).
284 Institutul de Drept Internaţional în cadrul sesiunii din 1892 de la Geneva a elaborat o rezoluţie
în art.1 al căreia era prevăzut că sunt consideraţi străini persoanele care nu au un drept de
naţionalitate într-un stat, însă fără a se distinge dacă acestea erau în trecere, aveau domiciliu
sau reşedinţă şi dacă aveau calitatea de refugiat Annuaire, IDI, ed.1928, voi.III, p.220)
în unele legislaţii există şi noţiunea de „imigrant” sau „persoană de
origine străină”. în doctrina franceză se face distincţia între „străin” şi
„imigrant”, precum şi între „străin” şi „persoană de origine străină”.
Astfel, imigrantul se consideră persoana care, nefiind născută în
Franţa, s-a stabilit ulterior în această ţară, acesta neconsiderându-se
în absolut toate cazurile străin, deoarece există posibilitatea dobândirii
în timp a naţionalităţii franceze. Totodată, francezii născuţi în
străinătate care ulterior se repatriază, nu sunt consideraţi imigranţi.
Persoanele de origine străină sunt considerate cele născute în Franţa
din părinţi imigranţi.
Străinul care se află pe teritoriul unui stat poate avea statut de
apatrid, refugiat sau persoană strămutată.
în legislaţia mai multor state, regimul de drepturi şi obligaţii
recunoscute străinilor este atribuit şi apatrizilor. în R.Moldova apatridul
este asimilat cu cetăţeanul străin, aceasta rezultând din prevederile
art.3 din Legea nr.200 privind regimul străinilor în Republica
Moldova285, care stabileşte că străin se consideră persoana care nu
deţine cetăţenia R.Moldova sau care este apatrid.
Totodată, există deosebiri între cetăţeanul străin şi apatrid286:
• expulzarea se referă numai la cetăţenii străini, apatrizii cu domiciliul
sau reşedinţa într-un stat nu pot fi expulzaţi;
• statutul personal al apatridului este supus legii domiciliului, iar în
lipsa acestuia, legii reşedinţei;
• dovada cetăţeniei şi identităţii sunt supuse unor reglementări
proprii;.
• cetăţenii străini beneficiază de acordurile încheiate cu statul
respectiv;
• cetăţenii străini se bucură de protecţie diplomatică şi consulară.
Refugiatul este persoana care, în urma unor temeri justificate de a
fi persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la
un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara ţării a cărei
cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu
doreşte protecţia acestei ţări; sau care neavând nici o cetăţenie şi
găsinfu-se în afara ţării de origine nu doreşte să revină în această ţară.
Această definiţie este preluată în toate legislaţiile statelor care au
aderat la Convenţia de la Geneva din 28.07.1951 (în vigoare din

286 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, Drept Internaţional Privat, Editura Actami,
Bucureşti, 2002, p.218; Petre Catrinciuc, Regimul juridic al străinilor, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2007, p.4; Statutul apatrizilor este reglementat de Convenţia de la New York din
28.09.1954
22.04.1954) privind statutul refugiaţilor şi la Protocolul privind statutul
refugiaţilor de la New York din 31.01.1967 (în vigoare din 4.10.1967)287
Persoanele strămutate se consideră cetăţenii unor state care au
fost deportaţi din ţările lor, cu forţa, în alte state.
Noţiunea de străin se conturează mai reuşit prin comparare cu
noţiunea de cetăţean, adică cu persoana care beneficiază de
cetăţenie. în dreptul internaţional cetăţenia este privită nu numai sub
aspectul apartenenţei persoanei la un stat determinat, ci şi a menţinerii
acestei legătură şi în situaţia când persoana se află pe teritoriul altui
stat sau într-o zonă nesupusă suveranităţii altui stat, precum şi a
drepturilor statelor de a proteja, pe cale diplomatică, cetăţenii proprii
aflaţi în străinătate. Cetăţenia este o legătură politico-juridică cu
caracter de permanenţă relativă care se realizează între o persoană
fizică şi un stat288. Astfel, atunci când o persoană nu are cetăţenia unui
anumit stat, aceasta se consideră ca probă a situaţiei sale de străin.
2. CONDIŢIA
» JURIDICĂ A STRĂINULUI
Noţiunea de condiţie juridică a străinului sau regim juridic al

străinului comportă două accepţiuni: lato sensu , condiţia juridică a
străinului se referă atât la persoanele fizice, cât şi la persoanele
juridice; stricto sensu - numai la persoanele fizice.
Condiţia juridică a străinului reprezintă totalitatea normelor juridice
prin care se determină drepturile şi obligaţiile străinului într-o anumită
ţară. Această condiţie interesează capacitatea de folosinţă a străinului.
Condiţia juridică a străinului este determinată de legea statului în care
acesta se găseşte sau cu jurisdicţia căruia are legături.
Totodată, trebuie remarcat că, deşi condiţia juridică a străinului are
un caracter unilateral, în sensul că este stabilită de statul de reşedinţă
a străinului, nu exclude încheierea de convenţii internaţionale privind
regimul juridic al străinilor prin care i se conferă un caracter bilateral.
Stabilirea regimului juridic al străinului de către statul pe teritoriul
căruia se află se poate manifesta, pe de o parte, prin acordarea unui
statut juridic corespunzător intereselor proprii, iar pe de altă parte, prin
asigurarea unui regim cât mai apropiat de cel al propriilor cetăţeni.
287 R.Moldova a aderat la acestea prin Legea nr.677 din 23.11.2001

288 J.P.Niboyet, Traite de Droit International Prive Français, Sirey, Paris, 1947, p.77
3. RELAŢIA ÎNTRE CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINULUI
Şl CONFLICTUL DE LEGI
Relaţia condiţiei juridice a străinului cu conflictul de legi se

manifestă prin faptul că numai în măsura în care străinului i se
recunoaşte un anumit drept se poate pune problema conflictului de
legi. Astfel, datorită acestei interdependenţe, studiul condiţiei juridice a
străinului se face în cadrul dreptului internaţional privat289.
Legătura între condiţia juridică a străinului şi conflictul de legi
prezintă următoarele consecinţe:
• Referitor la ordinea în care se invocă
Problema privind condiţia juridică a străinului are o invocare
prealabilă conflictului de legi. Astfel, numai în cazul recunoaşterii unui
anumit drept se pune problema determinării legii aplicabile raportului
juridic de drept internaţional privat.
• Referitor la legea aplicabilă
în temeiul suveranităţii sale, orice stat este în drept să
reglementeze intrarea, şederea şi ieşirea străinilor de pe teritoriul său,
precum şi stabilirea drepturilor şi obligaţiilor acestora. Astfel, conţinutul
capacităţii de folosinţă a străinilor este determinat de statul pe teritoriul
căruia se află străinii, iar nu de statul căruia aceştea aparţin prin
cetăţenie. Acest drept al statelor nu exclude posibilitatea încheierii unor
convenţii internaţionale privind condiţia juridică a străinilor.
4. DELIMITAREA DINTRE CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINULUI

Şl CONFLICTUL DE LEGI
Raporturile juridice la care participă străinii persoane fizice, cad

deopotrivă sub incidenţa conflictului de legi, cât şi a dispoziţiilor care,
în ansamblul lor, alcătuiesc regimul străinilor. întrucât cele două materii
ale dreptului intrenaţional privat îşi conjugă acţiunea spre a stabili
drepturile care pot aparţine şi obligaţiile ce incumbă străinilor, se ridică
în mod firesc problema dacă ele prezintă sau nu un obiect de
reglementare distinct.
Pe lângă interesul teoretic, de a preciza domeniile pe care le regle
mentează condiţia juridică a străinului şi conflictul de legi, delimitarea
între aceste materii prezintă şi o importanţă practică. Astfel, în timp ce
289 Totodată, condiţia juridică a străinului are legătură şi cu conflictul de jurisdicţii, manifestându-
se de exemplu în materia capacităţii procesuale a străinului, fapt care, deasemenea justifică
includerea acesteia în domeniul dreptului internaţional privat
regimul juridic al străinului implică în toate cazurile aplicarea legislaţiei
forului, conflictul de legi poate supune raportul juridic cu element de
extraneitate fie legislaţiei proprii, fie unui sistem de drept străin.
Deosebirea existentă între regimul juridic al străinului şi conflictul
de legi ţine de natura, metoda şi obiectul reglementărilor acestor
materii ale dreptului internaţional privat.
• Din punct de vedere al reglementărilor
Regimul juridic al străinului are un accentuat substrat politic290, pe
când în dreptul conflictual primează tehnica juridică.
Spre deosebire de regimul străinilor, conflictul de legi pune o
problemă de selecţie între mai multe legislaţii virtual aplicabile unei
situaţii concrete în care există un raport de* drept internaţional privat.
Opţiunea care se realizează prin intermediul punctelor de legătură
(cetăţenia, domiciliul, reşedinţa, etc.) implică utilizarea unor procedee
de tehnică juridică, puse în acţiune cu concursul normelor
conflictuale291.
• Din punct de vedere al metodei de reglementare
Regimul juridic al străinilor reprezintă un ansamblu de norme
materiale, pe când dreptului conflictual îi sunt specifice normele
conflictuale.
• Din punct de vedere al obiectului reglementărilor
Conflictul de legi se limitează la raporturile juridice de drept privat
cu element de extraneitate, pe când regimul juridic al străinilor
cuprinde o sferă mai largă, obiectul căruia include în plus raporturi de
drept administrativ şi constituţional (intrarea, şederea şi ieşirea din ţară
astrăinilor).
în general, se consideră292 că regimul juridic al străinilor intere
sează capacitatea de folosinţă, iar conflictul de legi interesează
capacitatea de exerciţiu a acestora. Astfel, pentru evitarea unor
eventuale confuzii, este indicat să se folosească noţiunea de
capacitate de folosinţă privind persoana fizică numai când aceasta
este considerată în raport cu legea ţării căreia aparţine prin cetăţenie
sau domiciliu, iar pentru capacitatea de folosinţă considerată din
punctul de vedere al legii unde persoana se află în calitate de străin, să
se folosească formularea „drepturile şi obligaţiile acordate străinilor”.
290 J.P.Niboyet, op.cit., p.3

291 Se apreciază că regimul juridic al străinilor se opune conflictelor de legi, în sens cî ţine de
politica juridică şi nu te tehnica juridică. în acest sens, a se vedea Paul Lerebours-Pigeonniere,
Yvon Loussouarn, Droit International Prive, Dalloz, Paris, 1962, p.17
292 Henri Batiffol, Paul Lagarde, Droit International Prive, Tome I, Librairie Generale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1993, p.180
5. FORMELE CONDIŢIEI JURIDICE
A STRĂINULUI
Regimul juridic al străinilor are un caracter complex, avându-se în

vedere că este stabilit prin numeroase acte acte normative şi prin
reglementări internaţionale.
în prezent sunr cunoscute mai multe forme ale condiţiei juridice a
străinului.
• Regimul naţional
Regimul naţional semnifică acordarea străinilor, în condiţiile legii, a
drepturilor civile şi fundamentale de care se bucură cetăţenii statului
respectiv. Acest regim este unul mai mult sau mai puţin apropiat de cel
al cetăţenilor, dar nici o dată identic. Actualmente, regimul naţional
constituie dreptul comun, presupunând un tratament egal aplicat tutror
străinilor. în situaţia în care străinilor dintr-un anumit stat li se refuză în
mod discriminatoriu drepturile cuprinse în regimul naţional, statul lezat
poate recurge la măsură de retorsiune293.
• Regimul reciprocităţii
Având în vedere că regimul naţional nu exprimă toate drepturile
acordate unui străin într-un stat, anumite drepturi pot fi acordate
străinilor sub condiţia reciprocităţii.
Regimul reciprocităţii reprezintă situaţia în care străinii au anumite
drepturi într-o ţară cu condiţia ca aceleaşi drepturi să fie acordate şi
cetăţenilor ţării respective. Reciprocitatea poate fi legislativă,
diplomatică sau de fapt.
Reciprocitatea legislativă se referă la identitatea dintre normele
juridice care reglementează regimul juridic al străinilor în sistemele de
drept respective.
Reciprocitatea diplomatică implică existenţa unui tratat, acord sau
convenţie prm care aceasta se acordă.
Reciprocitatea de fapt este aceea Care există în practică privind
drepturile de care se bucură străinii294.
• Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate
Acest regim presupune o convenţie internaţională, prin care părţile
îşi acordă aceleaşi avantaje şi privilegii pe care le-au acordat sau ar
293 în acest sens este dispoziţia art.1584 din Codul civil care prevede că R.Moldova poate stabili
restricţii similare (retorsiune) drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi
juridice, aparţinând unor state în care există restricţii speciale ale drepturilor persoanelor fizice şi
juridice din R.Moldova
294 De exemplu, art.454 din Codul de procedură civilă prevede că persoanele străine beneficiază
în faţa instanţelor din R.Moldova de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii proprii, iar în cazurile când
există restricţii ale drepturilor procesuale privind cetăţenii R.Moldova pot fi stabilite măsuri de
retorsiune faţă de persoanele acestor state
putea să le acorde în viitor unui stat terţ. Clauza se aplică în domeniile
indicate de convenţia respectivă (de exemplu, condiţia juridică a
persoanelor, comerţul, navigaţia, etc.).
Clauza naţiunii celei mai favorizate ca şi regimul naţional nu se
referă la conţinutul efectiv al drepturilor, ci vizează o egalitate
abstractă, dar elementul de comparaţie nu mai este cetăţeanul, ci
străinul dintr-un stat terţ care se bucură de tratamentul cel mai
favorizat din acest punct de vedere.
Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate se practică în două
moduri:
a) în mod necondiţionat (fără compensare), obligând fiecare parte să
extindă asupra celeilalte părţi toate avantajele, drepturile, înlesnirile
sau privilegiile acordate sau care ar urma să fie acordate unui stat terţ.
b) în mod condiţionat (cu compensare), în care toate avantajele,
drepturile, înlesnirile şi privilegiile acordate sau >care ar urma să fie
acordate unei terţe ţări se vor extinde asupra celeilalte părţi
contractante doar în compensare295.
în practică se pot întâlni şi situaţii în care clauza este limitată sau
asupra ei acţionează rezerve. Limitele există în condiţiile în care clauza
nu poate fi aplicată pentru că nu se adaptează complexităţii unor
situaţii juridice sau când anumite interese esenţiale determină
neinserarea clauzei în textul acordului. Rezervele privesc protejarea
anumitor situaţii preferenţiale şi punerea acestora la adăpost faţă de
pretenţiile terţilor (zone ale liberului schimb, uniuni vamale, trafic de
frontieră, etc.)’296.
• Regimul special
Acest regim presupune că prin lege sau acorduri internaţionale,
străinilor li se pot recunoaşte orice alte drepturi decât cele civile şi
fundamentale.
Drepturile recunoscute străinilor prin legi sau convenţii
internaţionale sunt individualizate prin enumerarea lor. Această
modalitate se practică în tratatele de asistenţă juridică, acordurile de
prevederi sociale sau convenţiile de cooperare.
295 Forma condiţionată a fost aplicată frecvent până la mijlocul sec.XIX, în prezent utilizându-se
forma necondiţionată, deoarece favorizează dezvoltarea economică şi cooperarea între state
296 A se vedea Petre Catrinciuc, op.cit., p.10
S ecţiu n ea a ll-a
R E G IM U L J U R ID IC A L ST R Ă IN ILO R
ÎN R .M O LD O V A
în R.Moldova condiţia juridică a străinilor este reglementată prin

Legea nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în R.Moldova297
1. INTRAREA STRĂINILOR ÎN R.MOLDOVA
Intrarea străinilor pe teritoriul R.Moldova se face prin orice punct

de trecere a frontierei de stat deschis traficului internaţional. Străinii pot
trece frontiera de stat a R.Moldova şi prin alte locuri, în condiţiile
stabilite de tratate internaţionale la care R.Moldova este parte.
Potrivit art.6 alin.(1) din Legea nr.200 din 16.07.2010, intrarea pe
teritoriul R.Moldova este permisă străinilor, care întrunesc următoarele
condiţii:
a) posedă un document valabil de trecere a frontierei de stat, recu
noscut sau acceptat de R.Moldova, dacă prin tratatele internaţionale la
care R.Moldova este parte nu se prevede altfel;
b) posedă viză acordată în condiţiile prezentei legi sau, după caz,
permis de şedere valabil, dacă prin tratatele internaţionale la care
R.Moldova este parte nu s-a stabilit altfel;
c) prezintă documente care justifică scopul intrării şi fac dovada
existenţei unor mijloace corespunzătoare atât pentru întreţinerea pe
perioada şederii, cât şi pentru întoarcere în ţara de origine sau pentru
tranzit către un alt stat în care există siguranţa că li se va permite
intrarea;
d) prezintă garanţii că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de
destinaţie sau că vor părăsi teritoriul R.Moldova, în cazul străinilor aflaţi
în tranzit;
e) nu sunt incluşi în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit
măsura interdicţiei de intrare în R.Moldova conform art.9, sau care au
fost declaraţi indezirabili conform art.55;
f) nu prezintă pericol pentru securitatea naţională, ordinea şi
sănătatea publică.
Condiţiile de intrare şi de şedere pe teritoriul R.Moldova nu se
aplică totuşi străinilor care staţionează în zonele de tranzit internaţional
ale aeroporturilor, în zonele de tranzit de la frontiera de stat sau în

centre de cazare cu regim de zonă de tranzit ori pe ambarcaţiuni
ancorate în porturi fluviale.
Intrarea străinilor pe teritoriul R.Moldova poate fi refuzată în unele
situaţii.
Astfel, potrivit art.8 alin.(1) din Legea nr.200, străinilor nu li se
permite intrarea în următoarele cazuri:
a) nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.6 alin.(1);
b) organizaţiile internaţionale al căror membru este R.Moldova sau
autorităţile publice care desfăşoară activităţi de combatere a
terorismului semnalează că aceştea finanţează, pregătesc, sprijină în
orice mod sau comit acte de terorism;
c) există indicii că fac parte din grupuri criminale organizare cu
caracter internaţional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor
grupuri;
d) există indicii să se presupună că au săvârşit sau că au participat la
săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii ori a unor crime de
război, ori a unor crime contra umanităţii, prevăzute în tratatele
internaţionale la care R.Moldova este parte;
e) au prezentat informaţii false la perfectarea documentelor de intrare
în R.Moldova;
f) au încălcat regimul frontierei de stat şi regimul punctului de trecere
a frontierei de stat;
g) au săvârşit infracţiuni în perioada unor alte şederi în R.Moldova ori
în străinătate împotriva statului sau a unui cetăţean al R.Moldova şi au
antecedente penale nestinse;
h) au introdus sau au încercat să introducă ilegal în R.Moldova alţi
străini, ori sunt implicaţi în traficul de fiinţe umane;
i) au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la
obţinerea vizei sau la intrarea pe teritoriul R.Moldova.
Autorităţile publice sau instituţiile care deţin date şi informaţii cu
privire la existenţa unor situaţii de natura celor indicate în alin.(1) au
obligaţia să informeze organele abilitate în domeniu.
Măsura nepermiterii intrării în R:Moldova a străinului va fi motivată
de organul de control al frontierei de stat şi va fi comunicată persoanei
în cauză, faptul consemnându-se în Sistemul informaţional integrat
automatizat în domeniul migraţiei şi al azilului. Decizia privind aplicarea
măsurii nepermiterii intrării în R.Moldova poate fi contestată în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
Străinul căruia nu i se permite intrarea în R.Moldova este obligat
să părărsească imediat punctul de trecere a frontierei de stat către ţara
de origine sau către orice altă destinaţie pe care o doreşte, cu excepţia
teritoriului R.Moldova.
în cazul în care părăsirea imediată a punctului de trecere a
frontierei de stat pentru condiţiile stabilite de alin.(1) nu este posibilă,
organul abilitat va dispune cazarea într-un loc amenajat în acest scop,
până la încetarea motivelor care fac imposibilă plecarea acestuia, dar
nu mai mult de 24 de ore de la data cazării. în cazul în care motivele
care fac imposibilă plecarea nu încetează în 24 de ore de la data
cazării, străinul va fi predat autorităţii competente pentru străini în
vederea îndepărtării de pe teritoriul R.Moldova, îm condiţiile legii.
Regimul acordării vizelor este reglementat în Capitolul III din Legea
nr.200. Potrivit art. 14, viza dă titularului dreptul de a intra pe teritoriul
R.Moldova numai dacă, la momentul prezentării acestuia la punctul de
trecere a frontierei de stat, organul de control al frontierei de stat
constată că nu există nici unul din motivele de nepermitere a intrării în
R.Moldova stabilite de art.8 alin.(1).
Străinii care intră în R.Moldova pot rămâne pe teritoriul ei numai în
perioada stabilită de viză, cu excepţia cazurilor când li s-a acordat
drept de şedere provizorie sau de şedere permanentă.
Dacă tratatele internaţionale sau actele normative prin care se
desfiinţează unilateral regimul de vize nu este prevăzută perioada
pentru care vizele sunt desfiinţate, străinilor care nu au obligaţia
obţinerii vizei pentru a intra în R.Molodva li se permite accesul pe
teritoriul ei. Aceştea pot să rămână pentru o şedere neântreruptă sau
pentru mai multe şederi a căror durată nu va depăşi 90 de zile în
decursul a 6 luni de la data primei intrări în ţară.
Viza se acordă în funcţie de scopul declarat şi poate fi:
a) viză de tranzit aeroportuar, identificată prin simbolul de tip „A”;
b) viză de tranzit, identificată prin simbolul de tip „B”;
c) viză de scurtă şedere, identificată prin simbolul de tip „C”;
d) viză de lungă şedere, identificată prin simmolul de tip „D”.
Viza se acordă străinilor de către misiunile diplomatice şi oficiile
consulare ale R.Moldova. în situaţii de excepţie prevăzute de art.21,
viza poate fi acordată şi la punctele de trecere a frontierei de stat de
către autoritatea competentă pentru străini. în acest sens, art.21
stabileşte care sunt situţiile de excepţie:
a) în caz de urgenţă, determinată de dezastre, calamităţi naturale
sau de accidente;
b) în caz de deces sau de îmbolnăvire gravă, confirmate prin prin
documente, a rudelor de pe teritoriul R.Moldova;
c) în cazul echipajelor şi pasagerilor navelor sau aeronavelor aflate în
situaţii deosebite, nevoite să acosteze ori să aterizeze ca urmare a
unor defecţiuni, intemperii sau a pericolului de atac terorist.
Aceste vize de excepţie se pot acorda pentru perioade care să nu
depăşească 10 zile, în cazul vizei de scurtă şedere şi 5 zile, în cazul
vizei de tranzit.
în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate a documentelor de tre
cere a frontierei de stat, art.22 prevede că documentul de trecere a
frontierei de stat este valabil cel puţin 3 luni de la data intrării. Valabi
litatea documentului de trecere a frontierei de stat în care urmează să
fie aplicată viza trebuie să depăşească valabilitatea vizei solicitate cu
cel puţin 3 luni, iar în situaţiile de excepţie prevăzute de art.21 alin.(1),
se permite intrarea în R.Moldova în baza unui document de trecere a
frontierei de stat valabil mai puţin de 3 luni de la data intrării.
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale R.Moldova au dreptul
să refuze eliberarea vizei către străini în următoarele cazuri prevăzute
de art.24:
a) străinii nu îndeplinesc condiţiile de intrate în R.Moldova prevăzute
la art.6 alin.(1) lit.a), c), d), e) şi f);
b) există motive de nepermitere prevăzute la art.8 alin.(1) lit.b)-i);
c) lipsa invitaţiei în original.
2. ŞEDEREA STRĂINILOR ÎN R.MOLDOVA
Dreptul de şedere, în sensul Legii nr.200, are două forme:

provizorie şi permanentă.
Referitor la condiţiile pentru acordarea dreptului de şedere
provizorie, art.31 prevede că străinul poate solicita autorităţii
competente pentru străini acordarea dreptului de şedere provizorie în
R.Moldova în baza unei vize de lungă şedere în scopul pentru care a
fost eliberată.
Dreptul de şedere provizorie poate fi acordat:
a) pentru imigrare la muncă;
b) pentru studii;
c) pentru reântregirea familiei;
d) pentru activităţi umanitare, de voluntariat sau religioase;
e) pentru tratament medical de lungă durată, balneosanatorial şi de
recuperare;
e’) pentru protecţia victimelor traficului de fiinţe umane;
f) pentru alte scopuri, în care activitatea străinului nu contravine
legislaţiei R.Moldova sau prezenţa lui pe teritoriul R.Moldova este
necesară în interes public sau de securitate naţională.
g) investitorilor străini.
Pentru acordarea dreptului de şedere provizorie, străinul trebuie să
adreseze autorităţii competente pentru străini, cu cel puţin 30 de zile
calendaristice anterior expirării termenului pentru care i s-a acordat
dreptul de aflare, o cerere în acest sens.
Această cerere de acordare a dreptului de şedere provizorie
trebuie să fie însoţită de documentul în original şi în copie, în temeiul
căruia i s-a permis trecerea frontierei de stat, de certificatul medical,
din care să rezulte că nu suferă de boli care pot pune în pericol
sănătatea publică, de dovada spaţiului de locuit, a asigurării medicale
şi a mijloacelor de întreţinere, de cazierul judiciar din ţara de origine,
de alte acte în funcţie de scopul pentru care se solicită acordarea
dreptului de şedere provizorie în R.Moldova.
în termen de 30 de zile calendaristice din data depunerii cererii,
autoritatea competentă pentru străini va emite o decizie privind
acordarea sau refuzul acordării dreptului de şedere provizorie. Decizia
va fi consemnată în Sistemul informaţional integrat automatizat în
domeniul migraţiei şi azilului.
în funcţie de motivul solicitării, dreptul de şedere provizorie poate fi
acordat pentru o perioadă de până la 5 ani, iar în cazurile prevăzute de
lege, şi pentru o altă perioadă.
Decizia privind refuzul acordării dreptului de şedere provizorie se
emite în cazul în care:
a) străinul nu întruneşte condiţiile de intrare în R.Moldova prevăzute
la art.6 alin.(1) lit.a), b), c), e) şi fj;
b) există motive de nepermitere a intrării în R.Moldova prevăzute de
art.8 alin.(1) lit.b), c), d), e), g), h) şi i).
Decizia privind refuzul acordării dreptului de şedere provizorie se
comunică în scris solicitantului în termen de 3 zile lucrătoare de la
emitere.
Dreptul de şedere permanentă se acordă la cerere, în condiţiile
prezentei legi, pe o perioadă nedeterminată, străinului titular al
dreptului de şedere provizorie.
Potrivit art.45 alin.(1) dreptul de şedere permanentă poate fi
acordat străinului titular al dreptului de şedere provizorie prin întrunirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
a) are dreptul la şedere provizorie legală şi continuă pe teritoriul
R.Moldova de cel puţin 3 ani - în cazul străinului căsătorit cu un
cetăţean al R.Moldova;
b) are drept de şedere provizorie legală şi continuă pe teritoriul
R.Moldova de cel puţin 5 ani - în cazul străinului din alte categorii;
c) face dovada faptului că deţine mijloace suficiente de întreţinere, cu
excepţia străinilor căsătoriţi cu cetăţeni ai R.Moldova;
d) dispune de spaţiu de locuit;
e) vorbeşte limba de stat la un nivel satisfăcător;
f) îndeplineşte în continuare condiţiile de intrare în R.Moldova
prevăzute de art.6 alin.(1) lit.a), c), e) şi f);
g) nu a intervenit, în perioada şederii în R.Moldova, nici unul dintre
motivele de nepermitere a intrării pe teritoriul R.Moldova prevăzute de
art.8 alin.(1) lit.b), c), d), e), g), h) şi i);
h) nu a avut în ultimii 3 ani antecedente penale.
Pentru străinii căsătoriţi cu cetăţeni ai R.Moldova, durata căsătoriei
trebuie să fie în mod obligatoriu de cel puţin 3 ani, în caz contrar fiind
aplicabile prevederile alin.(1) lit.b).
Străinilor a căror şedere este în interesul R.Moldova li se poate
aproba acordarea dreptului de şedere permanentă fără îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de alin.(1).
în cazul în care ambii părinţi sunt titulari ai dreptului de şedere
permanentă, străinul minor obţine stabilirea domiciliului în R.Moldova
concomitent cu părinţii săi.Minorul este în drept să obţină stabilirea
domiciliului în R.Moldova şi în cazul în care unul din părinţi este titular
al dreptului de şedere permanentă dacă se află la întreţinerea
acestuia.
Dreptul de şedere permanentă se acordă şi străinilor care, conform
legislaţiei în vigoare, beneficiază de dreptul la dobândirea cetăţeniei
R.Moldova prin recunoaştere şi întrunesc condiţiile prevăzute la alin.(1)
lit.d), e) şi h).
Străinii înmatriculaţi la studii şi lucrătorii imigranţi sunt exceptaţi de
la prevederile art.45.
Dreptul de şedere permanentă încetează în următoarele situaţii:
a) la cererea titularului;
b) la plecarea străinului din ţară pentru a-şi stabili domiciliul pe
teritoriul unui alt stat;
c) în cazul absenţei străinului pe teritoriul R.Moldova în o perioadă
mai mare de 12 luni consecutive;
d) în cazul declarării străinului persoană indezirabilă;
e) în cazul decăderii temeiului în care a fost acordat.
în ceea ce priveşte condiţiile de depunere a cererii de acordare a
dreptului la şedere permanentă art.46 alin.(1) stabileşte că aceasta se
depune la autoritatea competentă pentru străini. în continuare alin.(2)
prevede că cererea se întocmeşte în limba de stat şi se însoţeşte de
următoarele documente:
a) certificatul de stare civilă;
b) documentul valabil pentru trecerea frontierei de stat;
c) actul ce confirmă deţinerea legală a spaţiului de locuit;
d) actul ce confirmă mijloacele de întreţinere;
e) cazierul judiciar sau un alt document cu aceeaşi valoare juridică,
eliberat de autorităţile din ţara de origine;
g) dovada asigurării medicale.
Autoritatea competentă pentru străini va emite, în termen de 90 de
zile calendaristice din data înregistrării cererii, o decizie privind
acordarea sau refuzul acordării dreptului de şedere permanentă, care
va fi consemnată în Sistemul informaţional integrat automatizat în
Cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă poate fi
respinsă, în sensul art.47, în cazurile în care ulterior depunerii
acesteia, nu sunt îndeplinite condiţiile stabilite la art.46 alin.(1) şi (2).
Autoritatea competentă pentru străini comunică solicitantului în
scris, în termen de 10 zile calendaristice, decizia de respingere a
cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în R.Moldova,
precum şi motivele care au stat la baza acesteia.
Decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere
permanentă în R.Moldova poate fi atacată în instanţa de contencios
administrativ.
Străinilor cărora li s-a respins cererea de acordare a dreptului de
şedere permanentă li se poate acorda, la cerere, drept de şedere
provizorie conform situaţiei anterioare depunerii cererii de acordare a
dreptului de şedere permanentă.
Cererea repetată privind acordarea dreptului de şedere
permanentă poate fi depusă după înlăturarea motivelor care au condus
la respingerea ei.
3. IEŞIREA STRĂINILOR DIN R.MOLDOVA
Stăinii pot ieşi de pe teritoriul R.Moldova, potrivit art.11 din Legea

nr.200 din 16.07.2010, în baza documentului de trecere a frontierei de
stat în al cărui temei a intrat în ţară. Dacă străinul nu mai este în
posesia acestui document, acesta trebuie să prezinte la ieşirea din ţară
un nou document valabil pentru trecerea frontierei de stat, eliberat de
misiunea diplomatică sau de oficiul consular ori de un alt organ
competent, conform legislaţiei în vigoare.
Organul de control al frontierei de stat poate permite străinului
ieşirea din ţară şi în baza documentului care atestă o altă cetăţenie, în
cazul pierderii, furtului sau deteriorării documentului cu care acesta a
intrat în R.Moldova.
Ieşirea străinului din ţară nu este permisă, conform art.12 din
aceeaşi lege, în următoarele situaţii:
a) este bănuit, învinuit sau inculpat într-o cauză penală, iar procurorul
sau instanţa de judecată a dispus obligarea de a nu părăsi ţara şi nu
există nici o încuviinţare de a ieşi din ţară;
b) a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi
are de executat o pedeapsă privativă de libertate, pedeapsă penală
sub formă de amendă sau de muncă remunerată în folosul comunităţii.
în toate situaţiile, se vor preciza motivele pentru care se solicită
măsura nepermiterii ieşirii din ţară şi, după caz, vor fi prezentate
documentele confirmative.
Măsura de a nu permite ieşirea de pe teritoriul R.Moldova se
realizează :
a) instituirea unui consemn nominal în Sistemul informaţional integrat
automatizat în domeniul migraţiei şi azilului;
b) aplicarea, de către autoritatea competentă pentru străini, în actele
de identitate a ştampilei privind nepermiterea ieşirii din ţară.
în ceea ce priveşte încetarea măsurii nepermiterii ieşirii din
R.Moldova, art.13 prevede că revocarea măsurii nepermiterii ieşirii din
ţară se face prin aplicarea de către autorităţile competente pentru
străini a ştampilei în documentul de identitate privind revocarea
nepermiterii ieşirii.
Măsura nepermiterii ieşirii din ţară încetează de drept dacă se
dovedeşte că:
a) în privinţa străinului s-a dispus neânceperea urmăririi penale,
scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale,
achitarea sau încetarea procesului penal ori revocarea măsurii
preventive şi a obligaţiei de a nu părăsi ţara;
b) străinul a executat pedeapsa, a fost graţiat, amnistiat sau a fost
condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
4. REGIMUL ÎNDEPĂRTĂRII STRĂINILOR

DIN R.MOLDOVA
• Returnarea străinilor de pe teritoriul R.Moldova

Potrivit art.51 din Legea nr.200, împotriva străinilor care au intrat
ilegal în R.Moldova, a căror şedere pe acest teritoriu a deveni ilegală, a
căror viză sau alt drept de şedere a fost anulat sau revocat, cărora li s-
a refuzat prelungirea dreptului de şedere provizorie, al căror drept de
şedere permanentă a încetat, precum şi împotriva foştilor solicitanţi de
azil, autoritatea competentă pentru străini dispune măsura returnării de
pe teritoriul R.Moldova şi aplică interdicţia intrării în R.Moldova pentru
o perioadă stabilită de art.10.
Decizia de returnare este un act administrativ al autorităţii
competente pentru străini prin care şederea unui străin este declarată
ca fiind ilegală şi care obligă străinii indicaţi în art.51 să părăsească
teritoriul R.Moldova într-un anumit termen, după cum urmează:
a) în maximum 5 zile calendaristice - străinul căruia i s-a anulat viza,
precum şi cel care a intrat ilegal în R.Moldova sau a cărui şedere a
devenit ilegală;
b) în 30 de zile calendaristice - străinul căruia i s-a refuzat
prelungirea dreptului de şedere ori căruia acest drept a fost anulat sau
revocat;
c) în 3 luni - străinul care trebuie să lichideze o investiţie;
d) în 15 zile calendaristice - foştii solicitanţi de azil.
Aceste termene se calculează de la data la care străinului i s-a
adus la cunoştinţă decizia de returnare, în condiţiile prezentei legi.
Decizia de returnare poate fi atacată în instanţa de judecată în
termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării.
• Declararea străinului persoană indezirabilă
în sensul art.55, aceasta este o măsură asiguratorie dispusă
împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori în a cărui
privinţă există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi
de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică.
Măsura este dispusă de autoritatea competentă pentru străini din oficiu
sau la propunerea unor alte autorităţi cu competenţe în domeniul
ordinii publice şi al securităţii naţionale care deţin date sau indicii
temeinice în sensul celor indicate.
Autoritatea competentă pentru străini emite o decizie motivată
rentru declararea străinului persoană indezirabilă. Dreptul de şedere a
străinului încetează la data emiterii deciziei, iar perioada pentru care
un străin poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani, cu
posibilitatea prelungirii termenului cu o nouă perioadă cuprinsă între
aceste limite, în cazul în care se constată că motivele care au
determinat luarea acestei măsuri nu au încetat. Măsura declarării
străinului persoană indezirabilă se consemnează în Sistemul
informaţional integrat automatizat în domeniul migraţiei şi azilului.
Decizia privind declararea străinului persoană indezirabilă se
aduce la cunoştinţă acestuia de către autoritatea competentă pentru
străini, în condiţiile art.53.
Potrivit art.57, decizia privind declararea străinului persoană
indezirabilă poate fi contestată în instanţa de judecată în termen de 5
zile de la data comunicării.
• îndepărtarea sub escortă a străinului
în conformitate cu dispoziţiile art.58 din Legea 200, îndepărtarea
sub escortă a străinului presupune însoţirea acestuia de către
personalul specializat al autorităţii competente pentru străini până la
punctul de trecere a frontierei de stat ori până în ţara de origine, de
tranzit sau de destinaţie.
în situaţia când străinul posedă document de identitate valabil
pentru trecerea frontierei de stat, mijloace financiare şi dacă nu este
necesară efectuarea altor formalităţi, măsura va fi pusă în aplicare în
termen de 24 de ore, iar dacă aceasta nu poate fi aplicată în acest
termen, străinul va fi luat în custodie publică, în sensul art.64.
în ceea ce priveşte străinii care nu posedă documente valabile de
trecere a frontierei de stat, vor fi solicitate documente de călătorie de la
misiunile diplomatice sau de ia oficiile consulare acreditate în
R.Moldova ale statelor ai căror cetăţeni sunt, iar pentru străinii proveniţi
din state care nu au misiuni diplomatice sau oficii consulare în
R.Moldova, aceste documente vor fi solicitate din ţara de origine prin
intermediul organului abilitat în domeniul afacerilor externe.
• îndepărtarea în baza acordurilor de readmisie
Potrivit art.59 alin.(1) străinii prevăzuţi în art.51 pot fi îndepărtaţi şi
în baza acordurilor de readmisie încheiate de R.Moldova cu alte state,
în condiţiile stabilite de aceste acorduri. La cererea statului care a
încheiat acord de readmisie cu R.Moldova, se poate permite
tranzitarea teritoriului R.Moldova de către străinul care face obiectul
unei proceduri de readmisie către un stat terţ, cu condiţia escortării şi a
prezentării garanţiilor că acesta îşi poate continua călătoria şi că poate
intra în statul de destinaţie.
îndepărtarea este interzisă, potrivit art.60 în următoarele cazuri:
a) străinul este minor, iar părinţii au drept de şedere în R.Moldova;
b) străinul este căsătorit cu un cetăean al R.Moldova, iar perioada de
şedere ilegală nu depăşeşte un an şi căsătoria nu este declarată nulă;
c) există temeri justificate că viaţa străinuluieste pusă în pericol ori că
acesta va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante în
statul în care urmează să fie returnat;
d) îndepărtarea este interzisă de tratatele internaţionale la care
R.Moldova este parte;
e) străinul se află în situaţia prevăzută la art.68 alin.(1) lit.e), cu excep
ţia cazului în care nu i s-a prelungit perioada pentru care i s-a acordat
tolerarea rămânerii pe teritoriul R.Moldova, în condiţiile art.69 alin.(5).
• Expulzarea s tră in ilo r298
Expulzarea reprezintă acel act prin care un stat obligă un străin să
părăsească, într-un timp determinat sau imediat, teritoriul său, cu
interdicţia de a reveni299.
în conformitate cu dispoziţiile art.62 din Legea 200, împotriva
străinului care a săvârşit o contravenţie sau o infracţiune pe teritoriul
R.Moldova poate fi dispusă măsura expulzării în condiţiile prevăzute de
Codul penal şi de Codul contravenţional. Astfel, dreptul de şedere a
străinului încetează la data la care a fost dispusă măsura expulzării.
Instanţa de judecată poate dispune ca, până la efectuarea
expulzării, străinul să fie luat în custodie publică. în situaţia în care
străinul nu posedă document de identitate pentru trecerea frontierei de
stat sau mijloace financiare suficiente, autoritatea competentă pentru
străini procedează conform art.58 alin.(4) şi(5).
Procedurile de expulzare sunt stabilite prin hotărâre de Guvern,
în anumite cazuri măsura expulzării este interzisă. Astfel, potrivit
art.63, un străin nu poate fi expulzat într-un stat în care există temeri
justificate că acolo viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la
torturi, tratamente inumane sau degradante. Măsura expulzării nu se
dispune, iar în cazul în care a fost dispusă nu poate fi executată, dacă
străinul se află în una din situaţiile stabilite de art.12 alin.(1), adică
dacă este bănuit, învinuit sau inculpat într-o cauză penală, iar
procurorul sau instanţa de judecată a dispus obligarea acestuia de a
nu părăsi ţara şi nu există o încuviinţare de a ieşi din ţară sau dacă a
fost condamnat prin hotărâre judecătorească definitivă şi are de
executat o pedeapsă privativă de libertate, pedeapsă penală sub formă
de amendă sau de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
Interdicţia de expulzare durează până la dispariţia motivelor pe
care a fost întemeiată.
29S Deşi nu este prevăzută de Legea nr.200 din 16.07.2010, extrădarea fiind o instituţie specifică
dreptului penal, trebuie să constatăm că măsura extrădării reprezintă un mijloc specific de
îndepărtare a străinilor de pe teritoriul R.Moldova. Extrădarea străinilor se face în baza unei
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate în temeiul hotărârii instanţei de judecată.
Astfel, din punct de vedere naţional, ctul de asistenţă juridică interstatală în materie penală, care
urmăreşte drept scop predarea unei persoane următite sau condamnate penal dinspre domeniul
suveranităţii judiciare a unui stat către domeniul altui stat poartă denumirea de extrădare, însă
spre deosebire de expulzare, extrădarea presupune în mod necesar existenţa unui delict sau act
criminal, precum şi o convenţie prealabilă între statul reclamant şi cel al căruia i se solicită
transferarea
299 Dicţionar de drept internaţional public, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,
p.138 '
5. DREPTURILE Şl OBLIGAŢIILE STRĂINILOR
ÎN R.MOLDOVA
• Drepturile străinilor
Cetăţenii străini care locuiesc în R.Moldova beneficiază de
protecţia generală a persoanei şi a averilor garantată de Constituţie şi
de alte legi.
Corespunzător acestei accepţiuni, regimul naţional al străinilor pre
zintă două aspecte: străinii beneficiază de drepturile recunoscute cetă
ţenilor R.Moldova; străinii se bucură de drepturile recunoscute, în con
diţiile legii. Regimul naţional conferă străinilor un maximum de drepturi.
Egalitatea de tratament nu se aplică în domeniul drepturilor
politice. întrucât sunt legate de calitatea de cetăţean, drepturile politice
nu se acordă străinilor.
Străinii beneficiază de drepturi fundamentale, fiind garantate
dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate
psihică. Pentru realizarea unei protecţii eficace, străinii se bucură de
dreptul la libertate individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la
apărare, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei şi a
convorbirilor telefonice. Tot legea asigură străinilor libertatea
conştiinţei, libertatea cuvântului, libertatea presei, etc.
Străinii beneficiază de drepturile civile pe care le au cetăţenii. în
mod concret, străinilor li se recunosc drepturile reale, drepturile de
familie, dreptul la succesiune, dreptul de a contracta, dreptul de a sta
în justiţie.
Pe lângă dispoziţiile legii fundamentale, regimul străinilor este
determinat de anumite reglementări cu caracter special. în acest sens
Legea nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în R.Moldova
prevede, prin textul art.4, drepturile de care beneficiază străinii.
Astfel, străinii aflaţi legal în R.Moldova se bucură de aceleaşi drep
turi şi libertăţi ca şi cetăţenii R.Moldova, garantate de Constituţie şi alte
legi, precum şi de drepturile prevăzute în tratatele internaţionale la care
R.Moldova este parte, cu excepţiile stabilite de legislaţia în vigoare.
Străinii au dreptul să desfăşoare activitate de muncă pe teritoriul
R.Moldova doar cu permisiunea organelor abilitate.
Dreptul de proprietate, de posesiune, de folosinţă sau de dispoziţie
asupra unui bun imobiliar pe teritoriul R.Moldova nu oferă străinului
prioritate la obţinerea dreptului de şedere pe teritoriul ei.
• Obligaţiile străinilor
Străinii aflaţi pe teritoriul R.Moldova trebuie să-şi exercite drepturile
şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile
şi libertăţile celorlalţi.
Potrivit art.4 alin.(2) pe timpul aflării sau şederii în R.Moldova,
străinii sunt obligaţi să respecte legislaţia R.Moldova şi să se supună,
în condiţiile legii, controlului organelor abilitate.
Străinii aflaţi pe teritoriul R.Moldova sunt obligaţi să respecte
scopul pentru care li s-a acordat dreptul de intrare şi, după caz,
dreptul de şedere pe teritoriul ţării, precum şi să părăsească teritoriul
R.Moldova la expirarea termenului de şedere acordat.
Pe durata şederii în R.Moldova, străinii sunt obligaţi să declare
autorităţii competente pentru străini, în termen de 15 zile
calendaristice, schimbarea documentului de trecere a frontierei de stat.
în cazul furtului sau pierderii documentului de trecere a frontierei
de stat, a permisului de şedere, a buletinului de identitate pentru
apatrizi sau a paşaportului pentru apatrizi, srăinii sunt obligaţi să
declare organului de poliţie teritorial în termen de 15 zile
CAPITOLUL II
PERSOANA JURIDICĂ ÎN DREPTUL
INTERNATIONAL
» PRIVAT
S ecţiunea l-a
A S P E C T E G E N E R A LE
1. NOŢIUNE
9
în situaţia actuală raporturile ce se desfăşoară în spaţiul mondial

reprezintă fenomene care se realizează mai mult ca oricând prin
intermediul persoanelor juridice, acestea constituind premisele
angajării subiectelor colective de drept în raporturi juridice cu element
de extraneitate tot mai complexe, generând conflicte de legi. Pentru
soluţionarea acestor conflicte, precum şi a altor probleme determinate
de diversitatea tipurilor de persoane juridice, este necesară tratarea
persoanei juridice din perspectiva dreptului internaţional privat, cu
mijloacele specifice acestei ramuri de drept.
însă, anterior abordării problemelor conflictuale care pot interveni
în legătură cu persoanele juridice angajate în raporturi cu element de
extraneitate, este important de determinat ce este persoana juriică,
care este fundamentul acesteia, ce relaţie corespunde acestei noţiuni
şi cum o definesc diferitele sisteme de drept.
în sistemul juridic al R.Moldova, dreptul comun în materia persoa
nei juridice îl constituie Codul civil, care prin intermediul art.55 alin.(1)
stabileşte că „persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu
distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate
să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi
personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi
pârât în instanţa de judecată”.
Astfel, pornind de la reglementarea textului art.55 alin.(1),
considerăm că persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care
în condiţiile legii, este titular de drepturi şi obligaţii civile.
în ceea e priveşte materia persoanei juridice în raporturile de drept
privat cu element de extraneitate, menţionăm reglementările cuprinse
în art. 1596-1600 din Codul civil, care conţin norme conflictuale de
drept comun în domeniul persoanei juridice.
Persoana juridică reprezintă, la fel ca şi persoana fizică un subiect
de drept civil300.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat prezintă
relevanţă persoana juridică angrenată în raporturi juridice de drept civil
în sens larg cu element de extraneitate, adică raporturi de drept
internaţional privat, avându-se în vedere că acestea sunt susceptibile
să genereze probleme conflictuale.
Materia specifică dreptului internaţional privat este conflictul de
legi, iar existenţa unui asemenea conflict sugerează posibilitatea
aplicării legii străine. în alte ramuri de drept, cum ar fi cele de drept
public (administrativ, penal, financiar, etc.) conflictele de legi nu sunt
posibile, problema aplicării legii străine fiind înlocuită cu aceea a
aplicării legii interne în spaţiu. Din acest motiv, în cazul ramurilor de
drept public, se poate afirma că competenţa legislativă coincide cu
competenţa jurisdicţională.
Astfel, din perspectiva dreptului internaţional privat, nu prezintă
interes persoana juridică în calitate de subiect al raporturilor specifice
materiilor de drept public (unitatea administrativ-teritorială ca parte în
raporturile de drept administrativ, partidul politic ca subiect de drept
constituţional, statul ca subiect în raporturile de drept penal, etc.), ci
persoana juridică angajată în raporturi juridice cu element de
extraneitate, în cadrul cărora urmăreşte gestiunea intereselor sale
patrimoniale ori alte interese de drept privat. Prin excepţie, uneori
dreptul internaţional privat se ocupă şi de persoanele juridice angajate
în raporturi juridice supuse dreptului public, unde sunt, de regulă,
excluse conflictele de legi, cum ar fi, de exemplu, raporturile guvernate
de norme uniforme de drept fiscal sau financiar301.
Noţiunea de persoană juridică, condiţiile acordării personalităţii juri
dice şi efectele acesteia sunt distincte de la un sistem de drept la altul.
în Franţa, sunt recunoscute în calitate de persoană juridică
societăţile civile şi societăile comerciale, cu excepţia asociaţiei în
participaţie.
în Germania, se distinge între societăţile de capitaluri şi societăţile
cu răspundere limitată (acestea având personalitatea juridică) şi
societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă (care nu sunt
persoane juridice).
300 Această abordare se referă la materia dreptului civil, deoarece în celelalte ramuri de drept
există subiecte de drept corespunzătoare. De exemplu, entităţile juridice, care pentru dreptul civil
sunt persoane juridice, în alte ramuri sunt desemnate prin alte cuvinte sau expresii, precum
organe de stat, agenţi economici, partide politice, organizaţii obşteşti, fundaţii, etc.
301 A se vedea Simona Dumitrache, Persoana juridică în dreptul internaţional privat, Editura
Lumina lex, Bucureşti, 1999, p.7
în Anglia, există deosebire între persoanele juridice cu personalitate
juridică (companies) şi cele fără personalitate juridică (partnership),
precum şi între persoane juridice cu caracter instituţional (equity
ventures) şi cele cu caracter exclusiv contractual (contractual ventures),
prima categorie având personalitate juridică, iar cea de-a doua nu.
în ceea ce priveşte condiţiile acordării personalităţii juridice şi recu
noaşterii calităţii de subiect de drept, aceste sunt diferite de la un sistem
de drept la altul, avându-se în vedere că fiecare stat stabileşte anumite
condiţii de fond şi de formă pentru înfiinţarea unei persoane juridice.
2. CLASIFICAREA PERSOANELOR JURIDICE
Referitor la clasificarea persoanelor juridice există mai multe criterii.

• Criteriul apartenenţei la o ordine juridică
în funcţie de criteriul apartenenţei la o ordine juridică deosebim:
a) persoane juridice care se încadrează în sistemul juridic al unui stat;
b) persoane juridice care ţin de ordinea de drept internaţională302.
• Criteriul regimului juridic
în funcţie de criteriul regimului juridic unele sisteme de drept
disting:
a) persoane juridice de drept public;
b) persoane juridice de drept privat.
în dreptul R.Moldova, tipurile persoanelor juridice sunt stabilite de
art.57 din Codul civil care prevede că persoanele juridice sunt de drept
public sau de drept privat care, în raporturile civile, sunt situate pe
poziţii de egalitate, iar art.58-59 conţin reglementări referitoare la
fiecare dintre aceste două categorii de persoane juridice.
în realitate regimul juridic aplicabil nu poate constitui drept criteriu
de diferenţiere a persoanelor juridice, care rămânând aceleaşi, pot
intra în raporturi juridice guvernate de regimuri de drept diferite. Astfel,
una şi aceeaşi persoană juridică se poate afla, succesiv sau simultan,
în raporturi juridice cârmuite de norme de drept privat, iar altele de
norme de drept public. De exemplu, organele legiuitoare sau cele
administrative se supun normelor de drept public (constituţional) în
cazul când intră în raporturi juridice ce se nasc în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii de stat, şi normelor de drept civil, atunci
când se angajează în raporturi juridice privind operaţiunile de
302 Din această categorie fac parte statele (subiecte originare ale dreptului internaţional public) şi
organizaţiile internaţionale (subiecte derivate ale dreptului internaţional public). A se vedea
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept International Public, Editura Şansa, Bucureşti, 1997,
p.143
gestionare a patrimoniului lor. Pentru explicarea acestei situaţii, se
apreciază că atunci când acţionează jure gestionis, persoana juridică
de drept public se comportă ca o persoană juridică de drept privat303.
Totodată, există o categorie de persoane juridice care intră, în mod
obişnuit, în raporturi de drept public (respectiv privat) şi doar prin
excepţie în raporturi guvernate de norme de drept privat (respectiv
public). în acest sens, se poate admite clasificarea persoanelor juridice
în persoane de drept public şi persoane de drept privat, cu precizarea
că fiecare dintre acestea poate participa, în circumstanţe speciale, la
raporturi specifice celeilalte caregorii304.
Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că, de principiu, doar
persoanele juridice angajate în raporturi cârmuite de regimul juridic de
drept privat pot genera probleme conflictuale, care interesează dreptul
• Criteriul naţionalităţii
în funcţie de criteriul naţionalităţii, distingem:
a) persoane juridice naţionale;
b) persoane juridice străine.
Importanţa acestei clasificări constă, în principal, în faptul că
stabilindu-se naţionalitatea se poate determina legea aplicabilă
statutului organic al persoanei juridice (lex nationalis sau lex
societatis).
• Criteriul naturii scopului
în funcţie denatura scopului, deosebim:
a) persoane juridice cu scop patrimonial (societăţi comerciale)305;
b) persoane juridice fără scop patrimonial (fundaţii, asociaaţii)305.
în acest sens, art.59 alin.(2) din Codul civil prevede că persoanele
juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) şi scop
nelucrativ (necomercial).

304 Simona Dumitrache, op.cit., p.16
305 A se vedea art.106-179 din Codul civil
• Naţionalitatea prezintă interes în stabilirea statului care acordă
protecţie diplomatică, având în vedere faptul că o ţară nu poate
interveni decât în favoarea persoanelor juridice sau fizice naţionale.
• Naţionalitatea determină cazurile în care o persoană juridică
beneficiază de unele măsuri de protecţie speciale (deosebite) faţă de
persoanele juridice străine, adoptate de state în unele domenii (de
exemplu, pescuitul, utilizarea căilor aeriene naţionale, etc.).
3. CRITERIILE DE DETERMINARE A NATIONALITĂTII

PERSOANEI JURIDICE ÎN DIFERITE
SISTEME DE DREPT
Naţionalitatea unei persoane juridice este determinată potrivit unor

criterii, care pot fi diferite de la un sistem de drept la altul. De aceea, se
pune problema de a cunoaşte potrivit cărui sistem de drept vor fi
stabilite criteriile naţionalităţii.
Având în vedere că este o problemă de calificare, naţionalitatea
persoanei juridice este determinată de lex fori. Astfel, naţionalitatea se
încadrează în situaţia regulă privind legea aplicabilă calificării unei
unstituţii juridice, deosebindu-se implicit de cetăţenie, ca punct de
legătură în materia statutului personal, în care calificarea după lex fori
constituie o excepţie.
Pe planul dreptului internaţional privat, criteriul de determinare a
naţionalităţii este punctul de legătură al normei conflictuale privind
persoana juridică309.
Criteriile de determinare a naţionalităţii persoanei juridice în diferite
sisteme de drept, în principal, sunt următoarele:
• Criteriul în co rp o ră rii310
Potrivit acestui criteriu, persoana juridică are naţionalitatea ţării
unde au fost îndeplinite formalităţile de constituire şi înregistrare. Acest
criteriu este caracteristic pentru sistemul anglo-american, totodată,
fiind practicat şi în unele ţări eurpopene, inclusiv în R.Moldova.
Avantajul criteriului încorporării constă în facilitatea identificării şi
stabilirii naţionalităţii persoanei juridice.
309 Dragoş-Alexandru Sitaru, Drept International Privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001,
p.179
3,0 Acest criteriu este utilizat în SUA, Anglia, Olanda
• Criteriul sediului s o c ia l311
Potrivit acestui criteriu, persoana juridică are naţionalitatea statului
în care îşi stabileşte sediul social, adică locul unde se găseşte
conducerea sa.
Sediul social trebuie să fie real, nu fictiv, în sensul că principalele
organe de conducere ale persoanei juridice să se afle în statul
respectiv, iar în cazul când persoana juridică dispune de organe de
conducere în mai multe ţări, sediul social este considerat că se află în
ţara în care se găseşte organul superior de conducere. Totodată,
sediul social trebuie să fie serios, în sensul că acesta să fie stabilit într-
o ţară cu care persoana juridică are o legătură semnificativă.
• Criteriul voinţei fondatorilor
Acest criteriu reprezintă o aplicare a principiului autonomiei de
voinţă şi libertăţii contractuale în materia naţionalităţii persoanei
juridice. Utilizarea acestui criteriu permite fondatorilor să aleagă
naţionalitatea în concordanţă cu propriile interese, în acelaşi mod ca şi
algerea denumirii sau sediului.
Din acest punct de vedere, criteriul respectiv nu este acceptat de
doctrină, deoarece natura contractuală nu exprimă în totalitate esenţa
persoanei juridice, care are un caracter instituţional şi nu asigură
ocrotirea interesului public şi pe cel al părţilor.
• Criteriul locului unde se află centul activităţii economice
Aplicarea acestui criteriu porneşte de la o posibilă analogie între
activitatea persoanei juridice şi executarea unui contract. Lex societatis
ar putea fi, în această concepţie, legea statului unde se află centrul
activităţii persoanei juridice, aşa după cum lex contractus este legea
statului unde se execută contractul (lex loci executionis). Potrivit
acestei teorii, stabilirea naţionalităţii este total subordonată determinării
legii naţionale, care se decide înainte şi independent de însuşi
elementul definitoriu - naţionalitatea. Criteriul menţionat nu este reţinut
pentru că ignoră natura instituţională a persoanei juridice, precum şi pe
motiv că în unele cazuri determinarea locului activităţii economice
prezintă dificultăţi, îndeosebi când aceasta se desfăşoară pe teritoriile
mai multor state.
• Criteriul controlului
Acest criteriu presupune că naţionalitatea persoanei juridice se
determină fie potrivit apartenenţei conducătorilor, fie potrivit cetăţeniei
asociaţilor, fie potrivit naţuionalităţii capitalului social, fie potrivit cetăteniei
acelora în folosul cărora se desfăşoară activiteta persoanei juridice31^.
311 Acest criteriu este caracteristic pentru majoritatea statelor europene - Franţa, Germania,
Belgia, Italia, România, Grecia, etc
312 Criteriul respectiv a fost utilizat în perioada interbelică
• Naţionalitatea prezintă interes în stabilirea statului care acordă
protecţie diplomatică, având în vedere faptul că o ţară nu poate
interveni decât în favoarea persoanelor juridice sau fizice naţionale.
• Naţionalitatea determină, cazurile în care o persoană juridică
beneficiază de unele măsuri de protecţie speciale (deosebite) faţă de
persoanele juridice străine, adoptate de state în unele domenii (de
exemplu, pescuitul, utilizarea căilor aeriene naţionale, etc.).
3. CRITERIILE DE DETERMINARE A NATIONALITĂTII

PERSOANEI JURIDICE ÎN DIFERITE
SISTEME DE DREPT
Naţionalitatea unei persoane juridice este determinată potrivit unor

criterii, care pot fi diferite de la un sistem de drept la altul. De aceea, se
pune problema de a cunoaşte potrivit cărui sistem de drept vor fi
stabilite criteriile naţionalităţii.
Având în vedere că este o problemă de calificare, naţionalitatea
persoanei juridice este determinată de lex fori. Astfel, naţionalitatea se
încadrează în situaţia regulă privind legea aplicabilă calificării unei
unstituţii juridice, deosebindu-se implicit de cetăţenie, ca punct de
legătură în materia statutului personal, în care calificarea după lex fori
constituie o excepţie.
Pe planul dreptului internaţional privat, criteriul de determinare a
naţionalităţii este punctul de legătură al normei conflictuale privind
persoana juridică309.
Criteriile de determinare a naţionalităţii persoanei juridice în diferite
sisteme de drept, în principal, sunt următoarele:
• Criteriul în co rp o ră rii310
Potrivit acestui criteriu, persoana juridică are naţionalitatea ţării
unde au fost îndeplinite formalităţile de constituire şi înregistrare. Acest
criteriu este caracteristic pentru sistemul anglo-american, totodată,
fiind practicat şi în unele ţări eurpopene, inclusiv în R.Moldova.
Avantajul criteriului încorporării constă în facilitatea identificării şi
stabilirii naţionalităţii persoanei juridice.
303 Dragoş-Alexandru Sitaru, Drept International Privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001,
p.179
310 Acest criteriu este utilizat în SUA, Anglia, Olanda
• Criteriul sediului s o c ia l311
Potrivit acestui criteriu, persoana juridică are naţionalitatea statului
în care îşi stabileşte sediul social, adică locul unde se găseşte
conducerea sa.
Sediul social trebuie să fie real, nu fictiv, în sensul că principalele
organe de conducere ale persoanei juridice să se afle în statul
respectiv, iar în cazul când persoana juridică dispune de organe de
conducere în mai multe ţări, sediul social este considerat că se află în
ţara în care se găseşte organul superior de conducere. Totodată,
sediul social trebuie să fie serios, în sensul că acesta să fie stabilit într-
o ţară cu care persoana juridică are o legătură semnificativă.
• Criteriul voinţei fondatorilor
Acest criteriu reprezintă o aplicare a principiului autonomiei de
voinţă şi libertăţii contractuale în materia naţionalităţii persoanei
juridice. Utilizarea acestui criteriu permite fondatorilor să aleagă
naţionalitatea în concordanţă cu propriile interese, în acelaşi mod ca şi
algerea denumirii sau sediului.
Din acest punct de vedere, criteriul respectiv nu este acceptat de
doctrină, deoarece natura contractuală nu exprimă în totalitate esenţa
persoanei juridice, care are un caracter instituţional şi nu asigură
ocrotirea interesului public şi pe cel al părţilor.
• Criteriul locului unde se află centul activităţii economice
Aplicarea acestui criteriu porneşte de la o posibilă analogie între
activitatea persoanei juridice şi executarea unui contract. Lex societatis
ar putea fi, în această concepţie, legea statului unde se află centrul
activităţii persoanei juridice, aşa după cum lex contractus este legea
statului unde se execută contractul (lex loci executionis). Potrivit
acestei teorii, stabilirea naţionalităţii este total subordonată determinării
legii naţionale, care se decide înainte şi independent de însuşi
elementul definitoriu - naţionalitatea. Criteriul menţionat nu este reţinut
pentru că ignoră natura instituţională a persoanei juridice, precum şi pe
motiv că în unele cazuri determinarea locului activităţii economice
prezintă dificultăţi, îndeosebi când aceasta se desfăşoară pe teritoriile
mai multor state.
• Criteriul controlului
Acest criteriu presupune că naţionalitatea persoanei juridice se
determină fie potrivit apartenenţei conducătorilor, fie potrivit cetăţeniei
asociaţilor, fie potrivit naţuionalităţii capitalului social, fie potrivit cetăteniei
acelora în folosul cărora se desfăşoară activiteta persoanei juridice31^.
311 Acest criteriu este caracteristic pentru majoritatea statelor europene - Franţa, Germania,
Belgia, Italia, România, Grecia, etc
312 Criteriul respectiv a fost utilizat în perioada interbelică
Argumentul invocat în susţinerea acestui criteriu, că ar fi mai
obiectiv în determinarea naţionalităţii, este doar aparent, deoarece în
realitate noţiunea de control este neclară şi imprecisă prin aceea că, în
unele cazuri, nu poate fi stabilită majoritatea asociaţilor de aceeaşi
cetăţenie.
Criteriul controlului este utilizat doar în unele convenţii interna
ţionale, când se urmăreşte distingerea între persoane juridice naţionale
şi străine, precum şi în cazul aplicării anumitor măsuri discriminatorii
persoanei juridice străine.
• Criteriul mixt
în unele situaţii, pentru determinarea naţionalităţii sunt utilizate
criterii mixte, adică concomitent se aplică câteva criterii din cele
menţionate (de exemplu, se utilizează criteriul sediului social împreună
cu criteriul încorporării).
4. DETERMINAREA NAŢIONALITĂŢII PERSOANEI JURIDICE

ÎN DREPTUL R.MOLDOVA
în dreptul internaţional privat al R.Moldova naţionalitatea persoanei

juridice se determină potrivit criteriului încorporării. Aceasta rezultă din
textul art.1596 alin.(1) din Codul civil care prevede că legea naţională a
persoanei juridice străine se consideră legea statului pe al cărui
teritoriu este constituită. Astfel, legea aplicabilă statutului organic al
persoanei juridice este legea naţională313
Potrivit art.1597 alin.(1) din Codul civil, statutul juridic al reprezen
tanţelor (suscursalelor) persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este
guvernat de legea naţională a persoanei juridice, iar statutul filialei
persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este cârmuit de legea
statului pe al cărui teritoriu s-a constituit filiala, independent de legea
naţională a persoanei juridice314
Criteriul încorporării reprezintă dreptul comun pentru determinarea
naţionalităţii persoanei juridice.
în cazurile când convenţiile internaţionale la care R.Moldova este
parte, stabilesc un alt criteriu privind determinarea naţionalităţii per
soanei juridice, se va aplica criteriul prevăzut în convenţie315.
313 A se vedea Valeriu Babără, Aspecte de drept internaţional privat privind regimul persoanelor
juridice străine, Studia Universitatis Moldaviae, Seria Ştiinţe Sociale, nr.3, Chişinău, 2013, p.66-69
314 în dreptul R.Moldova atât filialele, cât şi reprezentanţele nu au personalitate juridică proprie,
adică nu reprezintă subiecte de drept desinestătătoare. A se vedea art.102-103 din Codul civil
315 în acest sens, art.1586 din Codul civil prevede că dispoziţiile Cărţii a V-a sunt aplicabile în
cazul în care tratatele internaţionale nu reglementează altfel
5. SCHIMBAREA NAŢIONALITĂŢII PERSOANEI
JURIDICE
Pe parcursul existenţei persoanei juridice este posibilă producerea

unor evenimente prin care poate interveni schimbarea naţionalităţii
acesteia.
Avînd în vedere că naţionalitatea persoanei juridice se determină
potrivit criteriului prevăzut de legea forului, schimbarea naţionalităţii
urmează a fi analizată din perspectiva unui sistem cu valoare de lex fori.
Referitor la eventualele modificări a naţionalităţii persoanei juridice,
pot exista următoarele situaţii:
• Trecerea unui teritoriu aparţinând unui stat sub suveranitatea altui
stat, ca urmare a unui tratat internaţional. într-un asemenea caz,
persoana juridică îşi pierde naţionalitatea precedentă şi dobândeşte
naţionalitatea statului care îşi exercită în viitor suveranitatea. Această
situaţie nu depinde de voinţa persoanei juridice.
• Modificarea naţionalităţii ca urmare a schimbării sediului social.
Această schimbare a sediului determină modificarea legii naţionale a
persoanei juridice, intervenind un conflict mobil de legi în timp şi spaţiu,
prin care se pune problema determinării domeniului de aplicare în timp
al celor două legi aflate în conflict, Cazul acesta de schimbare a
naţionalităţii depinde de voinţa persoanei juridice.
în legătură cu această modalitate de schimbare a naţionalităţii
persoanei juridice deosebim câteva situaţii:
a) în cazul când transferul sediului persoanei juridice se face între
două state, ambele utilizând criteriul sediului social, situaţia se prezintă
în felul următor: Primul stat (de exemplu, Germania) nu va mai
recunoaşte naţionalitatea sa persoanei juridice în cauză, pe când
celălalt stat unde a fost transferat sediul (de exemplu, România) îi va
acorda naţionalitatea sa. în acest mod, pentru ambele sisteme de drept
se produce o schimbare a naţionalităţii persoanei juridice316.
b) în cazul când persoana juridică îşi transferă sediul dintr-un stat
în care naţionalitatea se determină potrivit criteriului sediului social într-
un stat în care naţionalitatea se determină potrivit criteriului
încorporării, situaţia se prezintă astfel: Din punctul de vedere al
legislaţiei primului stat (de exemplu, Franaţa), persoana juridică pierde
naţionalitatea acestuia şi obţine naţionalitatea statului unde şi-a stabilit
noul sediu, iar din punctul de vedere al legislaţiei statului în care s-a
316 Convenţia de la Haga din 1956 privind recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor,
asociaţiilor şi fundaţiilor, prevede în art.3 că continuitatea personalităţii va fi recunoscută în toate
statele contractante, în caz de transfer al sediului dintr-unul din stateie contractante într-un altul,
dacă această continuitate este recunoscută în cele două state interesate
efectuat transferul sediului (de exemplu, R.Moldova), naţionalitatea
persoanei juridice nu suferă nici o schimbare. Aşadar, schimbarea
naţionalităţii persoanei juridice se produce doar din perspectiva
primului stat.
c) în cazul când persoana juridică îşi transferă sediul dintr-un stat
în care naţionalitatea se determină potrivit criteriului încorporării într-un
stat în care naţionalitatea se determină potrivit criteriului sediului social,
situaţia se prezintă în felul următor: Potrivit legii primului stat (de
exemplu, R.Moldova), persoana juridică îşi menţine naţionalitatea
statului respectiv, în timp ce potrivit legii celui de-al doilea stat (de
exemplu, Franţa), persoana juridică obţine naţionalitatea sa. Aşadar,
schimbarea naţionalităţii persoanei juridice se produce numai din
punctul de vedere al statului în care s-a transferat sediul.
• Schimbarea naţionalităţii persoanei juridice ca urmare a modificării
cetăţeniei majorităţii capitalului social (sau asociaţilor). Această
modalitate de schimbare a naţionalităţii persoanei juridice este valabilă
doar pentru sistemele de drept în care naţionalitatea persoanei juridice
se determină potrivit criteriului controlului. Pentru sistemele de drept
care utilizează alte criterii, naţionalitatea nu se schimbă.
în dreptul internaţional privat al R.Moldova nu există reglementări
privind legea aplicabilă în cazul schimbării naţionalităţii persoanei juri
dice, având în vedere că naţionalitatea persoanei juridice se determină
potrivit criteriului încorpărării, care nu admite modificarea naţioalităţii.
S ecţiu n ea a lll-a
D O M E N IU L D E A P L IC A R E A L E G II NA ŢIO N A LE
1. NOŢIUNEA Şl CONTINUTUL STATUTULUI ORGANIC

AL PERSOANEI JURIDICE
Persoana juridică este supusă, în ceea ce priveşte anumite

aspecte ale existenţei şi funcţionării sale, legii naţionale, care potrivit
art.1596 alin.(1) din Codul civil, se consideră legea statului pe al cărui
teritoriu acesta este constituită.
în conformitate cu prevederile art.1596 alin.(2) din Codul civil,
legea naţională a persoanei juridice determină, în special:
a) statutul persoanei fizice;
b) forma juridică de organizare;
c) exigenţele pentru denumirea ei;
d) temeiurile de creare şi încetare a activităţii ei;
e) condiţiile de reorganizare a acesteia, inclusiv succesiunea în
drepturi;
f) conţinutul capacităţii ei civile;
g) modul acesteia de dobândire a drepturilor civile şi de asumare a
obligaţiilor civile;
h) raporturile din interiorul ei, inclusiv raporturile cu participanţii;
i) răspunderea ei.
Pe planul dreptului internaţional privat, toate problemele care sunt
guvernate de legea naţională formează statutul organic al persoanei
juridice.
Statutul persoanei juridice este constituit din totalitatea normelor
juridice care reglementează naşterea, manifestarea sau stingerea
existenţei acesteia, precum şi a celor care reglementează raporturile
persoanei juridice ca subiect de drept faţă de terţi. Astfel, rezultă că
statutul organic al persoanei juridice cârmuieşte capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a acesteia.
în ceea ce priveşte capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ,
care potrivit art.60 alin.(1) din Codul civil se dobândeşte la data
înregistrării de stat şi încetează la data radierii din registrul de stat,
legea naţională va determina, în special:
- elementele de constituire a persoanei juridice;
- modalităţile de constituire a persoanei juridice;
- capacitatea de a încheia acte juridice (de a contracta);
- reorganizarea şi încetarea persoanei juridice.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, care potrivit art.61
alin.(1) din Codul civil, reprezintă exercitarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor prin administrator, cârmuieşte următoarele aspecte:
- constituirea şi atribuţiile organelor de conducere ale persoanei
juridice;
- relaţia dintre organele de conducere şi persoana juridică însăşi,
precum şi dintre aceste organe şi terţii cu care persoana juridică
încheie acte juridice;
- modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;
- modul de alegere, competenţei şi funcţionarea organelor de
conducere ale persoanelor juridice;
- răspundere persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
- modificarea actelor constitutive;
- dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice.
2. LIMITELE APLICĂRII LEGII NATIONALE
A PERSOANEI JURIDICE
Principiul potrivit căruia statutul organic al persoanei juridice este

guvernat de legea naţională este prevăzut de art.1596 alin.(2) din
Codul civil, care constituie norma conflictuală de drept comun, având
menire de a soluţiona conflictele de legi în această materie în
araporturile cu element de extraneitate.
în cazul apariţiei unui litigiu dintre legea naţională şi legea străină
în calitate de lex causae în materia statutului organic, acesta va fi
soluţionat de norma de drept internaţional privat a R.Moldova în
favoarea legii naţionale.
însă, în practică pot exista situaţii referitor la unele instituţii care
simultan aparţin atât statutului organic, cât şi altor materii,
reglementate de norme conflictuale speciale. De exemplu, în materia
contractelor (art. 1610-1611), în materia faptelor juridice ilicite
(art.1615), în materia statutului real (art. 1602), există norme care trimit
la alte legi decât cea naţională.
în astfel de situaţii, ne aflăm în prezenţa unui conflict între normele
conflictuale, pe de o parte, între norma conflictuală care trimite la legea
naţională şi norma conflictuală care trimite la o altă lege decât cea
naţională, iar pe de altă parte, între legea naţională şi legea străină,
acesta din urmă reprezentând un conflict de legi.
în cazul în care competenţa legii naţionale este înlăturată,
declarându-se competenţa legii străine, putem vorbi despre o limitare a
aplicării legii naţionale, care reprezintă o excepţie de la principiul
guvernării statutului organic de către legea naţională.
în ceea ce priveşte soluţionarea acestor două conflicte şi
determinarea legii aplicabile (legea naţională sau legea străină), în
prealabil trebuie efectuată calificarea noţiunii din conţinutul normei
conflictuale, care este o calificare primară operabilă în conformitate cu
lex fori.
Potrivit art.1596 alin.(3) di Codul civil, persoana juridică nu poate
invoca limitarea împuternicirilor organului sau reprezentantului său la
încheierea actului juridic necunoscut legii statului în care organul sau
reprezentantul persoanei juridice străine a întocmit actul juridic, cu
excepţia cazurilor în care se va stabili că cealaltă parte a actului juridic
ştia sau trebuia să ştie despre limitare.
S ecţiu n ea a IV-a
CO NDIŢIA
f
S T R Ă IN U L U I P ER SO A N Ă JU R ID IC Ă
Referitor la determinarea regimului juridic aplicabil persoanelor

juridice străine, problemele care pot apărea sunt următoarele:
• Determinarea legii naţionale a persoanei juridice
• Determinarea condiţiei juridice a străinului - persoană juridică, care
se realizează în conformitate cu legea forului şi comportă două
aspecte:
- Recunoaşterea extrateritorială a persoanei juridice străine
- Stabilirea drepturilor şi obligaţiilor acordate persoanei juridice
străine ulterior recunoaşterii sale în ţara forului, adică conturarea
regimului juridic al acesteia.
Condiţia juridică constituie o problemă care se decide de fiecare
stat în mod discreţionar în ceea ce priveşte condiţiile recunoaşterii şi
drepturile acordate persoanei juridice străine, fiind guvernată de norme
materiale şi nu de cele conflictuale.
1. RECUNOAŞTEREA EXTRATERITORIALĂ A
PERSOANEI JURIDICE STRĂINE
Persoana juridică străină poate desfăşura activităţi şi poate încheia

acte juridice într-o altă ţară, decât cea a cărei naţionalitate o poartă,
numai ulterior recunoaşterii prealabile a calităţii ei de subiect de drept.
Recunoaşterea este un act declarativ de drepturi (iar nu constitutiv,
deoarece subiectul de drept preexistă), cognitiv (implică verificări de
drept şi de fapt) şi volitiv (are drept obiect admiterea faptului că
organizaţia în cauză se bucură de o anumită capacitate juridică,
existând ca subiect de drept)317.
Condiţiile recunoaşterii persoanei juridice sunt stabilite de legea
statului care face recunoaşterea.
Potrivit art.56 din Codul civil, persoanele juridice străine sunt
asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele juridice din R.Moldova.
2. DREPTURILE Şl OBLIGAŢIILE PERSOANEI
JURIDICE STRĂINE
Persoana juridică străină, beneficiază de drepturile acordate de

legea statului în care a fost recunoscută.
Art.1598 din Codul civil, prevede că persoana juridică străină
desfăşoară în R.Moldova activitate comercială şi altă activitate
reglementată de legislaţia civilă în conformitate cu dispoziţiile stabilite
de această legislaţie pentru o activitate similară a persoanelor juridice
din R.Moldova, dacă legea R.Moldova nu prevede altfel pentru
persoanele juridice străine.
în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile procedurale ale
persoanelor străine, art.454 din Codul de procedură civilă, stabileşte că
acestea beneficiază în faţa instanţelor din R.Moldova de aceleaşi
drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi persoanele juridice
din R.Moldova, în condiţiile legii.
Totodată, poate fi stabilită retorsiunea faţă de persoanele juridice
ale statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale privind
persoanele juridice de naţionalitatea R.Moldova.
Aşadar, în R.Moldova persoanelor juridice străine li se acordă
regim naţional. Regimul naţional este aplicabil persoanelor juridice
străine, astfel încât acestea să nu beneficieze de mai multe drepturi în
R.Moldova în comparaţie cu persoanele juridice ale R.Moldova, chiar
dacă legea lor naţională le-ar permite acest lucru.
Drepturile şi obligaţiile pe care le poate exercita o persoană juridică
străină în R.Moldova sunt reglementate de legea naţională a acesteia,
însă cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de legea R.Moldova.
TITLUL II
NORME CONFLICTUALE ÎN DIFERITE MATERII
ALE DREPTULUI PRIVAT
CAPITOLUL I
NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND STAREA CIVILĂ
Şl CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE
1. NOŢIUNEA DE STARE CIVILĂ

Şl CAPACITATE CIVILĂ
Starea civilă este un drept personal nepatrimonial care constă în

individualizarea persoanei fizice în raport cu alte persoane.
în sens larg, starea civilă reprezintă totalitatea calităţilor inerente
persoanei fizice, care constituie condiţia juridică a acesteia. Ca sumă a
unor calităţi personale, starea civilă cuprinde următoarele elemente:
din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi,
adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau
afin cu cineva, bărbat sau femeie (sexul), de o anumită vârstă, născut
într-o anumită localitate318. în funcţie de prezenţa unuia sau altuia
dintre aceste elemente, condiţia juridică a persoanei fizice în viaţa
socială variază. Astfel, prin intermediul acestor elemente se produce o
reală individualizare a persoanei fizice. Starea civilă este deosebită
însă de elementele sale, precum şi de efectele care se produc, iar
datorită considerării lor distincte, legile aplicabile pot fi diferite319.
în lipsa unei definiţii legale a stării civile, considerăm că aceasta
reprezintă un ansamblu de elemente, care rezultă din actele şi faptele
318 A se vedea Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele
dreptului civil, Ediţia a Vll-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001,
p.407
319 A se vedea R.H.Graveson, Conflict of Laws, Private International Law, Sweet & Maxwell,
London, 1974, p.226
de stare civilă prin care o persoană fizică se individualizează în familie
şi societate .
Starea civilă este determinată de anumite fapte juridice care se
produc independent de voinţa persoanei (de exemplu, naşterea şi
moartea reprezintă fapte juridice care constituie începutul şi sfârşitul
calităţii de subiect de drepturi şi obligaţii a unei persoane fizice),
precum şi de unele manifestări de voinţă făcute, în conformitate cu
legea, pentru a dobândi o anumită stare civilă (de exemplu, căsătoria,
divorţul, schimbarea numelui, etc., sunt acte juridice care se produc ca
urmare a manifestării de voinţă).
Astfel, o persoană fizică nu poate să-şi aleagă o stare civilă care
nu este conformă cu legea sau să solicite înregistrarea unor acte sau
fapte de stare civilă neprevăzute de lege.
în ceea ce priveşte capacitatea persoanei fizice, ar fi de remarcat
că personalitatea umană presupune existenţa capacităţii juridice, care
reprezintă aptitudinea abstractă a subiectului de drept de a avea
drepturi şi obligaţii (fiinţa umană este premisa capacităţii juridice).
în practica dreptului internaţional privat se utilizează în mod
frecvent şi termenul de „incapacitate”, capacitatea constituind regula,
iar incapacitatea - excepţia. Astfel, problema legii aplicabile capacităţii
unei persoane nu se pune, decât în cazul existenţei incapacităţii.
Noţiunea de capacitate se prezintă sub două aspecte diferite:
* Aptitudinea de a fi titularul unui drept sau a unei obligaţii -
constituie capacitatea de folosinţă. în acest sens, art.18 din Codul civil
prevede că capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile este
recunoscută în egală măsură tuturor persoanelor fizice şi apare în
momentul naşterii, încetând prin decesul persoanei.
• Aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii prin încheiera de acte juridice - constituie capacitatea de
exerciţiu. Art.19 din Codul civil stabileşte că capacitatea de exerciţiu
este aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta proprie şi de a
exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le
exercita.
Aceste deosebiri prezintă importanţă în determinarea soluţionării
unui conflict de legi în materie de capacitate.
Starea civilă şi capacitatea civilă, deşi ca noţiuni sunt distincte,
între acestea există o stânsă legătură. Dintre elementele ce alcătuiesc
starea civilă un loc principal îl au cele care determină începutul şi
sfârşitul capacităţii de folosinţă. Astfel, cu ajutorul stării civile se
320 Ion P.Filipescu, Drept Internaţional Privat, voi.II, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p.7
216
determină capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, adică calitatea
de subiect de drepturi şi obligaţii.
Orice persoană fizică are o stare civilă, indiferent de faptul dacă
are sau nu capacitate de exerciţiu. Starea civilă poate influenţa
capacitatea de exerciţiu, în sensul că potrivit art.20 alin.(2) din Codul
civil, minorul care se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18
ani, dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu.
în materia dreptului internaţional privat starea civilă şi capacitatea
persoanei fizice, de regulă, este cârmuită de legea personală (lex
personalis), care se poate prezenta sub două aspecte: a) legea
naţională (lex patriae) sau b) legea domiciliului (lex domicilii).
2. TEMEIUL ISTORIC Şl DOCTRINAL

AL LEGII PERSONALE
Legătura dintre capacitate şi legea personală există din vremea

şcolii italiene a Evului Mediu. Astfel, din acea epocă îşi trag obârşia
sistemele moderne a conflictelor de legi. începutul dezvoltării acestor
sisteme coincide cu perioada intensificării relaţiilor comerciale dintre
marile oraşe ale Italiei Evului Mediu.
Primii care au întreprins să facă unele legături între capacitate şi
legea personală, în cadrul unui sistem conflictual de legi, au fost juriştii
şcolii italiene. Oraşele italiene din acea perioadă au beneficiat de o
autonomie legislativă destul de largă, ceea ce a permis legiferarea
unor excepţii în dreptul roman comun. Pentru armonizarea diferenţelor
dintre legile acestor oraşe, juriştii italieni au emis teoria statutelor,
potrivit căreia anumite categorii de legi sau de statute aveau propria
sferă de aplicare în spaţiu. De exemplu, legile care reglementau
bunurile imobile erau limitate în aplicarea lor numai pe teritoriul unui
oraş. în materie de capacitate, însă, hotărârile erau adoptate destul de
repede, deoarece legile fiecărui oraş privind vârsta majoratului nu era
în beneficiul străinilor. Astfel, statutul oraşului stabilea vârsta
majoratului la 25 de ani, logodnele străinilor sub această vârstă nefiind
afectată de statute321.
Un efort considerabil în crearea teoriei statutelor l-au avut Bartolus
şi Baldus. De altfel, acesta din urmă a fost primul care a afirmat că
legea personală este legea domiciliului. Tot în acea perioadă a rezultat
apariţia noţiunii de statut personal în opoziţie cu cea de statut real.
321 H.Patrick Glenn, La capacité de la personne en droit international prive français et anglais,
Dalloz, Paris, 1975, p.2
Teoria capacităţii a fost dezvoltată în sec.XVII de Charles
Dumoulin şi Bertrand D’Argentre, ideile cărora au avut o influenţă
deosebită asupra dreptului internaţional privat englez, care s-a inspirat
din analizele privind capacitatea persoanei, pe când în Franţa această
teorie a produs o reacţie ostilă, care se explică prin condiţiile politice
ale epocii, opiniile teritorialiste ale autorilor bretoni, fiind în defavoarea
unităţii teritoriale.
Aşadar, principiul legii personale a fost formulat la începutul
dezvoltării dreptului internaţional privat, fiind chiar prima materie în
care s-a admis că legile pot fi recunoscute şi dincolo de graniţele unei
provincii. Iniţial legea personală se prezenta sub forma legii
domiciliului, deoarece noţiunea de stat naţional şi de cetăţenie nu erau
cunoscute, iar legătura dintre o persoană fizică şi stat se făcea prin
intermediul domiciliului. Această soluţie conflictuală era şi conformă cu
necesităţile practice. De obicei, în cadrul aceluiaşi stat feudal existau
mai multe regiuni sau provincii, în care se aplicau cutume diferite şi din
acest considerent legea personală nu putea fi decât legea
domiciliului322.
O aplicare mai largă legea personală a avut-o ulterior promulgării
Codului civil francez în anul 1804. După o supunere a statutului
personal legii domiciliului, Codul civil francez înlocuieşte legea
domiciliului cu legea naţională. în acest sens, art.3 alin.(3) din Codul
civil francez prevede: „Legile privind starea civilă şi capacitatea
persoanelor urmăresc pe francezi chiar când îşi au reşedinţa în
străinătate”. Stabilirea legăturii dintre starea civilă şi capacitatea
persoanei, le supordonează legii personale, consfinţind exact noţiunea
de statut personal, care a existat în teoria statutelor. Astfel, Codul civil
francez a identificat statutul personal cu starea civilă şi capacitatea
persoanei. Statutul personal are, aşadar, o vocaţie universală,
deoarece se întemeiază pe criteriul permanenţei legilor referitoare la
persoană. De aici, rezultă că singura capacitate generală (de exerciţiu)
sau incapacitate generală întră în statutul personal323.
în acest context, trebuie menţionat că legătura capacităţii cu
statutul personal nu are o recunoaştere universală. Ţările de civil law
au acceptat criteriul permanenţei legilor referitoare la persoană, pe
când cele de common law îl resping în general. De exemplu, în S.U.A.,
nu se recunoaşte existenţa normelor generale referitoare la capa
322 A se vedea Ion P.Filipescu, op.cit., p.21

323 A se vedea Jean Guinand, Les conflits de lois en matière de capacité, Ed. Ides et Calendes,
Neuchâtel, 1970, p.19
citatea persoanelor, propunându-se să se considere în fiecare caz
importanţa intereselor pentru stabilirea legii aplicabile324.
Soluţia engleză în această privinţă este şi mai incertă, majoritatea
autorilor englezi remarcând lipsa clarităţii325. Sistemele de common law
nu cunosc teoria generală a capacităţii, aceasta variind potrivit actului
juridic în cauză.
Noţiunea de „status" şi „ capacity” sunt analizate în tratatele lui
Dicey, care consideră că „status” depinde incontestabil de legea
personală, dar acest principiu nu exprimă competenţa acestei legi
referitoare la capacitatea sau incapacitatea persoanei în raport cu
actele juridice326. Astfel, se propune de a diferenţia „status" subordonat
legii personale şi „ capacity” supusă legii care reglementează tranzacţia
în cauză, aceasta din urmă ar putea fi legea personală.
3. CONCEPŢIA
>
APLICĂRII LEGII PERSONALE
în dreptul internaţional privat statutul personal îl constitue

ansamblul materiei care aparţine stării civile şi capacităţii persoanei327.
Caracterul de permanenţă a statutului personal impune ca şi legea
care îl guvernează să beneficieze de permanenţă, avându-se în
vedere că o persoană fizică rămâne aceeaşi indiferent de ţara în care
se află. Ca şi personalitatea umană, prin esenţa ei invariabilă şi
nefragmentabilă, statutul persoanei trebuie a să se bucure de
continuitate şi stabilitate328.
Legea care cârmuieşte statutul personal (lex personalis) este
concepută în mod diferit în diferite sisteme de drept.
324 în S.U.A., cu excepţia Luisanei, capacitatea nu este supusă legii personale. Astfel, pentru
americani actele juridice se află deasupra persoanelor, aceeaşi soartă având-o şi statutul
personal. A se vedea Albert A.Ehrenzweig, Treatitise on the Conflict of Laws, St.Paul Minn West
Publishing Co., 1962, p.273
325 G.C.Cheshire, op.cit., p.200
326 A.Dicey & J.Moris, The Conflict of Law, ed.8, Stevens, London, 1967, p.225
327 A se vedea Fr.Riqaux, Droit Internatuonal Prive, Tome II, Maison Larcier, Bruxelles, 1993,
p.291
Aceste legi urmărasc persoana ca propria umbră, ca i cicatrice : personam sequrur sicit
umbra, sicit cicatrix in corpore
în unele sisteme de drept329, statutul personal se determină potrivit
legii naţionale, adică de legea a cărei cetăţenie o are persoana în
cauză.
în favoarea legii naţionale (lex patriae), în calitate de lege
personală, sunt invocate următoarele argumente330:
• cetăţenia are caracter de stabilitate mai accentuat decât domiciliul
şi, deci, permanenţa statutului personal poate fi mai uşor asigurată prin
legea naţională decât prin legea domiciliului; cetăţenia nu depinde
numai de voinţa persoanei, astfel existând garanţii mai mari de
înlăturare a fraudei, care este posibilă prin schimbarea domiciliului;
• cetăţenia interesează statul şi, ca atare, acesta este îndreptăţit a
organiza condiţia juridică a propriilor cetăţeni; în situaţia când statutul
personal este supus legii domiciliului, statul este lipsit de posibilitatea
de a asigura protecţia cetăţenilor proprii;
• dobândirea unei noi cetăţenii presupune, în general, acceptarea
unui nor regim juridic al statutului personal;
• legea naţională ţine cont de specificul ţării respective, fiind
aplicabilă cetăţenilor şi inaplicabilă străinilor;
• cetăţenia prezintă un grad de certitudine mai mare decât domiciliul,
deoarece este mai uşor de cunoscut decât domiciliul care, datorită
elementului de intenţie, poate fi o sursă de imprevizibilitate pentru terţi
şi dificultăţi pentru instanţele de judecată.
Totodată, în doctrină sunt exprimate şi unele opinii cu privire la
dezavantajele legii naţionale 331, dintre care menţionăm următoarele:
• în condiţiile dreptului modern, o persoană poate avea două sau
mai multe cetăţenii sau poate să nu aibă nici una, situaţii care pot crea
dificultăţi în determinarea legii aplicabile;
• cetăţenia nu este utilă la determinarea legii aplicabile, în cazul
statelor care cunosc mai multe sisteme juridice pe teritoriul său
(S.U.A., Marea Britanie, etc);
• în unele cazuri, cetăţenia şi locuinţa statornică a persoanei fizice,
indică ţări diferite.
329 Franţa, Germania, Italia, Grecia, România, Polonia, Liechtenstein, Tircia, Japonia, Estonia,
Costa Rica, Panama, Haiti, etc.
330 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Fikipescu, Drept Internaţional Privat, Editura Actami,
331 A se vedea G.C.Cheshire, op.cit., p.314
în alte sisteme de drept332, statutul personal se determină potrivit
legii ţării în care se află domiciliul persoanei fizice.
în sprijinul legii domiciliului, în calitate de lege personală, sunt
aduse următoarele argumente333:
• domiciliul stabilit într-o anumită ţară exprimă voinţa persoanei de a
se supune legii acestei ţări;
• domiciliul este preferabil cetăţeniei, deoarece, pe de o parte, în
materia raporturilor de familie este, în general, unic pentru toţi membrii
familiei, deşi aceştea pot avea cetăţenii diferite şi, pe de altă parte,
există principiul unicităţii domiciliului, în sensul că persoana nu poate
avea decât un domiciliu, spre deosebire de cetăţenie, care în condiţiile
dreptului modern poate să nu fie unică;
• domiciliul exclude, din punctul de vedere al legii aplicabile, diferenţa
dintre cetăţeni şi străini;
• domiciliul, ca punct de legătură în dreptul internaţional privat,
favorizează asimilarea străinilor imigranţi;
• domiciliul asigură mai bine interesele persoanei, ale terţilor şi
statului pe teritoriul căruia se află persoana în cauză, înlăturând
deosebirile de reglementare privind statutul persoanei dintre cetăţeni şi
necetăţeni domiciliaţi.
Domiciliul, ca puncr de legătură, prezintă şi unele dezavantaje334,
dintre care menţionăm următoarele:
• în unele cazuri domiciliul nu are caracter de realitate, avându-se în
vedere noţiunea de domiciliu în dreptul englez, care nu corespunde cu
domiciliul de fapt al persoanei într-o anumită ţară;
• în unele situaţii este dificilă stabilirea domiciliului, referirea fiind
făcută la intenţia persoanei de a avea domiciliul într-o anumită ţară; în
dreptul englez domiciliul presupune două elemente: cel obiectiv, adică
faptul de a locui într-un anumit loc, şi cel subiectiv, adică intenţia
persoanei de a avea acolo domiciliul;
• domiciliul nu este acelaşi pentru toţi membrii unei familii, care pot fi
domiciliaţi în ţări dieferite, deşi au aceeaşi cetăţenie.
332 S.U.A (cu excepţia Luisanei). Anglia, Australia, Noua Zelandă, Norvegia, Danemarca,
Argentina, Paraguay, Brazilia, India, Africa de Sud, etc
334 G.C.Cheshire, op.cit., p.171
3.3. Sistemele de drept în care statutul personal
este supus atât legii naţionale cât şi legii
domiciliului (sistemul mixt)
în legislaţiile unor ţări335, în afară de cele două sisteme - lex

patriae şi lex domicilii - este cunoscut şi sistemul mixt, în care
capacitatea persoanei se determină pentru străini potrivit legii statului
unde se află străinii, iar pentru cetăţenii proprii aflaţi în străinătate
potrivit legii naţionale.
în acest sens, în doctrină a fost formulată părerea că soluţia
indicată în determinarea legii aplicabile statutului personal, ar fi
combinarea celor două,sisteme (lex patriae şi lex domicilii), adică legea
aplicabilă în funcţie de cetăţenie şi domiciliu .
3.4. Concluzii privind determinarea legii

aplicabile statutului personal
Argumentele aduse în favoare celor două aspecte ale legii

personale - lex patriae şi lex domicilii - nu trebuie privite în mod
abstract, ci în contextul intereselor statelor şi persoanelor fizice337.
Aplicarea unuia dintre cele două principii s-a realizat cu unele
concesii în favoare celuilalt. Astfel, ţările care au adoptat legea
domiciliului acordă acestuia o accepţiune diferită de statele care au
adoptat legea naţională, care se apropie prin stabilitate de noţiunea de
cetăţenie. Totodată, sistemele de drept care adoptă principiul legii
naţionale, aplică în unele situaţii legea domiciliului.
în concluzie, considerăm că nu se poate vorbi de existenţa
abstractă a unuia sau altuia din cele două aspecte ale legii personale,
ci numai de regimuri juridice concrete privind statutul personal, în care
se acordă prioritate legii naţionale sau legii domiciliului.
335 De exemplu, Mexic, Venesuela, Ecuador, Peru, Uruguay

336 A se vedea Yvon Loussouam, Pierre Bourel, Droit International Prive, Precis, Paris, 1978,
P -208
37 Se consideră că, în general, ţările de imigrare adoptă principiul legii domiciliului spre a supune
pe străini legii locale, iar ţările de emigrare pledează pentru principiul legii naţionale
4. LEGEA APLICABILĂ STATUTULUI PERSONAL
ÎN DREPTUL CONFLICTUAL AL R.MOLDOVA
în dreptul conflictual al R.Moldova, sediul materiei este Codul civil

(Cartea a Cincea, Titlul II, Capitolul I). Potrivit art.1587 alin.(1), starea
civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea naţională.
Interpretarea noţiunii de lege naţională este dată de alin.(2) al
aceluiaşi articol, care stabileşte că legea naţională se consideră legea
statului a cărui cetăţenie o are persoana, Prin urmare, pentru
cetăţeanul R.Moldova legea naţională este legea R.Moldova. Astfel,
cetăţenia constituie punctul de legătură pentru norma conflictuală în al
cărei conţinut intră starea civilă şi capacitatea persoanei fizice.
Determinarea cetăţeniei se face conform legii statului a cărui
cetăţenie se invocă. De exemplu, dacă o persoană invocă cetăţenia
italiană, în faţa instanţelor din R.Moldova, într-o problemă de capa
citate de exerciţiu, problema dacă această persoană este sau nu cetă
ţean italian, va fi soluţionată de instanţa din R.Moldova, în conformitate
cu legea italiană. în acelaşi mod, va fi determinată şi cetăţenia invocată
de o altă persoană. Determinarea cetăţeniei înseamnă deci, şi
determinarea legii naţionale a persoanei fizice respective.
în acest context, se impune precizarea că această prevedere
consacră o excepţie de la regula calificării după legea forului, stabilită
de art.1577 alin.(1) din Codul civil. După cum rezultă explicit din
prevederile alin.(1) al art.1587 din Codul civil, aplicarea legii naţionale,
deci luarea cetăţeniei ca punct de legătură, constituie regula în
materie, de la care însă există şi unele excepţii, în cazurile când se
aplică legea domiciliului sau reşedinţei.
Astfel, în cazul în care persoana are două sau mai multe cetăţenii,
legea naţională se consideră legea statului cu care persoana are cele
mai strânse legături, în sensul alin.(2), iar cele mai strânse legături
persoana le poate avea prin intermediul domiciliului sau reşedinţei.
Considerăm, că soluţia oferită de textul alin.(2), se referă la situaţia
în care persoana are două sau mai multe cetăţenii dintre care nici una
nu este a R.Moldova.
în continuare, art.1587 alin.(3) prevede că „legea naţională a
apatridului se consideră legea ststului în care îşi are domiciliul sau
reşedinţa”. în opinia noastră, această formulare este confuză, în sensul
că dacă persoana este apatrid, adică nu are nici o cetăţenie, atunci
legea naţională nici nu există. Totodată, legea naţională nu poate fi
legea domiciliului (reşedinţei), având în vedere că ambele constituie
noţiuni distincte, reprezentând două aspecte ale aplicării legii
personale. în situaţia când persoana nu are nici o cetăţenie (apatrid),
în locul legii naţionale (care nu există) trebuie să fie aplicată legea
domiciliului, iar în lipsa domiciliului - legea reşedinţei.
Pornind de la aceste precizări referitoare la textul alin.(3),
considerăm că reglementarea potrivită ar fi următoarea: „Legea
aplicabilă stării civile şi capacităţii apatridului este legea statului unde
acesta are domiciliul, iar în lipsa domiciliului - legea reşedinţei”.
în ceea ce priveşte dispoziţia alin.(4) al art.1587, prin care se
stabileşte că „legea naţională a refugiatului se consideră legea statului
care îi acordă azil”, menţionăm că Convenţia privind statutul
refugiaţilor, la care R.Moldova este parte338, prevede în art.12 alin.(1)
că „statutul personal al unui refugiat va fi guvernat de legea ţării unde
îşi are domiciliul sau, în lipsa unui domiciliu, de legea ţării unde îşi are
reşedinţa”339.
în conformitate cu art.1587 alin.(5), legea naţională a cetăţeanului
R.Moldova care, potrivit legii străine, este considerat că are o altă
cetăţenie, este legea R.Moldova.
Astfel, rezultă că în cazul dublei cetăţenii, din care una este cea a
forului, legea naţioală se consideră cea a forului. Aşadar, legea
R.Moldova va fi aplicată pentru cetăţenii R.Moldova, chiar dacă
aceştea au dobândit şi o altă cetăţenie, atâta timp cât ei nu au pierdut
cetăţenia R.Moldova, în conformitate cu dreptul R.Moldova340.
Această soluţie oferită de textul alin.(5) se referă la stuaţia în care
persoana are dubla cetăţenie, dintre care una este cea a R.Moldova,
care este diferită de situaţia în care persoana are două sau mai multe
cetăţenii dintre care nici una nu este a R.Moldova, prevăzută la alin.(2).
Art.1588 din Codul civil prevede că în materie de capacitate juridică
cetăţenilor străini şi apatrizilor în R.Moldova li se acordă regim naţional,
cu excepţia cazurilor stabilite de Constituţie, de alte legi ale R.Moldova
sau de tratatele ointernaţionale la care R.Moldova este parte.
Acest text trebuie înţeles în sensul că este vorba de capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice sub aspectul regimului juridic al străinului,
pentru că capacitatea de folosinţă poate fi privită atât după legea
naţională a persoanei, cât şi după legea statului unde persoana se află
în calitate de străin, iar capacitatea persoanei fizice (inclusiv cea de
folosinţă) este cârmuită de legea naţională, aşa cum stabileşte
art.1587 alin.(1).
338 A se vedea Monitorul oficial nr.150-151, 2001

339 în această situaţie, este posibilă intervenţia art.1586 din Codul civil, care prevede că
dispoziţiile Cărţii a Cincea sunt aplicabile în cazul în care tratatele internaţionale nu
reglementează altfel
340 A se vedea Legea cetăteniei R.Moldova nr.1024 din 2.06.2000, Monitorul Oficial nr.98-101,
2000
Referitor la domeniul de aplicare a legii naţionale, este necesară
precizarea că este vorba, în general, de capacitatea de exerciţiu.
Potrivit art.1590 alin.(1) din Codul civil, capacitatea de exerciţiu a
cetăţenilor străini şi a apatrizilor este guvernată de legea lor naţională.
La fel ca şi art.1587 alin.(3), acest text poate provoca confuzii, având
în vedere faptul că nu există lege naţională în privinţa apatrizilor.
Astfel, mai potrivit ar fi dacă privitor la apatrizi s-ar prevedea „că
capacitatea de exerciţiu a acestora este cârmuită de legea domiciliului,
sau în lipsa domiciliului, de legea reşedinţei”.
în ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a
apatrizilor în materie de acte juridice încheiate pe teritoriul R.Moldova
şi în materie de obligaţii din cauzarea de prejudiciu se stabileşte potrivit
legii R.Moldova, în sensul art.1590 alin.(3).
în conformitate cu dispoziţia alin.(4) al art.1590, apartenenţa unei
persoane la o nouă lege naţională, nu aduce atingere majoratului
dobândit şi recunoscut potrivit legii aplicabile anterior.
Declararea cetăţeanului străinsau apatridului incapabil sau limitat
în capacitate de exerciţiu, este reglementat în conţinutul art.1591 din
Codul civil. Astfel, cetăţeanul străin sau apatridul poate fi declarat
incapabil sau limitat în capacitate de exerciţiu potrivit legislaţiei
R.Moldova, iar reprezentarea legală a cetăţeanului străin sau a
apatridului lipsit de capacitate de exerciţiu, precum şi asistenţa
acestora, sunt supuse legii care reglementează raporturile juridice de
reprezentare sau asistare.
Prvitor la tutelă şi curatelă, art.1592 cuprinde următoarele
reglementări:
• Instituirea, modificarea, producerea de efecte şi încetarea
raporturilor de tutelă şi curatelă asupra minorilor, persoanelor majore
incapabile sau limitate în capacitate de exerciţiu, precum şi raporturile
dintre tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau
curatelă, sunt guvernate de legea naţională a acesteia;
• Acceptare tutelei şi curatelei este guvernată de legea naţională
a persoanei desemnate în calitate de tutore sau curator;
• Raporturile dintre tutore sau curator şi persoana care se află sub
tutelă sau curatelă se determină potrivit legii statului a cărui autoritate a
desemnat tutorele sau curatorul, iar în situaţia când persoana care se
află sub tutelă sau curatelă locuieşte pe teritoriul R.Moldova, va fi
aplicată legea R.Moldova, dacă este mai favorabilă persoanei;
• Tutela sau curatela instituită asupra cetăţenilor R.Moldova care au
reşedinţă în afara R.Moldova este recunoscută ca fiind valabilă în
cazul în care nu există obiecţii legale întemeiate din partea oficiului
consular al R.Moldova acreditat de statul respectiv, iar în lipsa
acestuia, din partea ambasadei.
Referitor la declararea dispariţiei fără veste sau morţii cetăţeanului
străin sau apatridului, art.1593 din Codul civil stabileşte că hotărârea
judecătorească cu privire la declararea dispariţiei fără veste sau
constatarea morţii cetăţeanului străin sau a apatridului se adoptă ori se
anulează conform legii sale naţionale. în cazul în care este imposibilă
determinarea acestei legi, se aplică legea R.Moldova.
Obiecţia care se impune privitor la textul acestui articol, este
aceeaşi ca şi în cazul art.1587 alin.(3), adică confuzia care se poate
crea în legătură cu legea naţională, care nu există, aplicabilă
apatridului. Astfel, considerăm că formularea potrivită a textului ar fi
următoarea: „Hotărârea judecătorească cu privire la declararea
dispariţiei fără veste sau constatarea morţii cetăţenului străin, se
adoptă ori se anulează potrivit legii sale naţionale, iar a apatridului -
potrivit legii domiciliului, iar în lipsa acestuia, potrivit legii reşedinţei”.
în conformitate cu prevederile art.1595 din Codul civil, calitatea de
comerciant a cetăţeanului străin sau a apatridului este determinată de
legea statului în care aceştea au obţinut autorizarea de a desfăsura
activitate comercială.
Art.1594 din Codul civil prevede că „înregistrarea actelor de stare
civilă ale cetăţenilor R.Moldova care au reşedinţă în afara teritoriului ei
se efectuează de către oficiile consulare ale R.Moldova, iar în lipsa
acestora, de către ambasade”. Potrivit sensului acestui text de lege,
rezultă că numai cetăţenii R.Moldova care au reşedinţă în străinătate
au posibilitatea de a înregistra acte de stare civilă la oficiile consulare
sau misiunile diplomatice ale R.Moldova, dar care este situaţia
cetăţenilor R.Moldova care au domiciliul în străinătate ori a celor care
nu au nici domiciliu şi nici reşedinţă?
Având în vedere aceste aspecte, considerăm potrivită următoarea
formulare: „înregistrarea actelor de stare civilă ale cetăţenilor
R.Moldova aflaţi în străinătate se face la misiunile diplomatice sau
oficiile consulare ale R.Moldova”341
Normele conflictuale privind statutul personal au un caracter
imperativ, în sensul că părţile nu pot deroga de la ele, prin
manifestarea acordului ce voinţă.
341 De exemplu, art.156 alin.(1) din Codul familiei prevede că cetăţenii R.Moldova pot încheia
căsătoria în afara R.Moldova la misiunule diplomatice sau oficiile consulare ale R.Moldova
5. TEORIA INTERESULUI NATIONAL
>
Privitor la norma conflictuală lex patriae s-a elaborat o concepţie

penru a exprima dificultăţile pe care le întîmpină coordonarea
intereselor în prezenţă cu cerinţele unei securităţi juridice pe plan
internaţional. Această concepţie cunoscută în doctrină sub denumirea
de „teoria interesului naţional” este o creaţie jurisprudenţială,
reprezentând o excepţie de la competenţa normală a legii naţionale în
privinţa capacităţii persoanelor.
Potrivit legii personale, fie legea naţională, fie legea domiciliului, ar
trebui să rezulte următoarele consecinţe:
• în cazul când o persoană este capabilă potrivit legii sale personale,
aceasta va fi considerată capabilă în orice altă ţară;
• în cazul când o persoană este incapabilă după legea sa personală,
aceasta va fi considerată astfel în orice ţară s-ar afla.
însă, în practica juridică şi în legislaţia unor state numai prima
consecinţă îşi găseşte aplicare consecventă, adică persoana capabilă
potrivit legii sale naţionale este considerată ca atare în orice ţară.
Situaţia nu este aceeaşi în ceea ce priveşte cea de-a doua consecinţă,
deoarece o persoană incapabilă potrivit legii sale personale este
posibil să fie considerată capabilă în altă ţară.
Astfel, teoria interesului naţional constituie o limitare a sistemului
legii personale, adică a legii naţionale şi a legii domiciliului.
Pentru o mai bună înţelegere a acestei concepţii, vom apela la
speţa sub numele Lizardi, soluţionată de instanţele franceze în anul
1861, în temeiul căreia s-a fundamentat pentru prima dată teoria
interesului naţional: Un cetăţean mexican, Lizardi, care locuia la Paris,
considerat minor potrivit legii sale naţionale care fixa majoratul la 25 de
ani, a cumărat pe credit bijuterii şi a împrumutat pe poliţe o sumă mare
de bani. Ulterior tutorele minorului a cerut anularea actelor juridice pe
motivul că, potrivit normei conflictuale franceze, capacitatea persoanei
este cârmuită de legea naţională, iar după această lege, Lizardi era
minor. Instanţa franceză a anulat poliţele, dar a validat vânzarea-
cumpărarea bijuteriilor, pe motivul că bancherul avea posibilitatea să
se intereseze de capacitatea contractantului său, în timp ce
comerciantul n-ar fi avut această posibilitate, ţinând seama de
specificul operaţiilor pe care le săvârşeşte, căci ar însemna să
cunoască legile tuturor statelor. în această situaţie, instanţa a
considerat că atunci când incapacitatea unui străin, dată de legea lui
naţională, duce la lezarea interesului naţional francez, prin
prejudicierea unui cetăţean naţional care a acţionat cu bună credinţă,
legea naţională a străinului trebuie înlăturată şi înlocuită cu legea
locală, care îl declară capabil pe respectivul străin. în speţă, în cazul în
care contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost anulat, vânzătorul
francez ar fi fost prejudiciat prin faptul că bijuteriile nu ar mai fi putut fi
restituite, fiind înstrăinate de către cumpărătorul mexican.
în doctrină, s-a afirmat că interesul naţional se opune ca un
cetăţean să fie prejudiciat ca urmare a incapacităţii străinului atunci
când cetăţeanul a acţionat fără uşurinţă, prudent şi de bună-
credinţă.teoria interesului naţional la început a fost combătută, dar
ulterior a fost acceptată şi inclusă în unele legislaţii interne şi convenţii
internaţionale342.
Totodată, a fost exprimată părerea că această teorie a interesului
naţional poate justifica soluţiile jurisprudenţei, dar cu ajutorul unor alte
considerente cum este îmbogăţirea fără justă cauză a străinului sau
manevrele mai mult sau mai puţin frauduloase343.
în dreptul conflictual al R.Moldova, această excepţie de la
aplicarea legii naţionale normal competente, cu privire la capacitatea
persoanelor fizice, este reglementată în art.1590 alin.(2) din Codul civil,
care prevede că persoana care nu beneficiază de capacitate de
exerciţiu conform legii sale naţionale nu este în drept să invoce lipsa
capacităţii de exerciţiu conform legii locului de încheiere a actului
juridic, cu excepţia cazurilor în care se va dovedi că cealaltă parte la
act ştia sau trebuia să ştie despre lipsa capacităţii de exerciţiu.
Teoria interesului naţional implică îndeplinirea în mod cumulativ a
următoarelor condiţii, care rezultă din prevederile art.1590 alin.(2):
• persoana în cauză să fie incapabilă potrivit legii sale persoanale
(tex patriae sau lex domicilii);
• această persoană să fie capabilă potrivit legii locului încheierii
actului juridic (locus regit actum)\
• contractantul local să fie de bună-credinţă, prin aceasta
înţelegându-se că acesta trebuie să nu fi cunoscut şi, în mod rezonabil,
nici să nu fi putut cunoaşte de nevaliditatea actului juridic, adică
incapacitatea străinului, potrivit legii sale naţionale;
• anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu
nejustificat pentru cetăţeanul propriu (această condiţie, deşi nu este
menţionată expres, poate fi dedusă din spiritul textului).
342 De exemplu, Codul civil german, art.7; Codul civil italian. Art.17; Convenţia de la Geneva din
1930 cu privire la soluţionarea conflictelor de legi în materia cambiei, art.2; Convenţia de la
Geneva din 1931 cu privire la conflictele de legi în materie de cecuri, art.3. în această
reglementare, în general, se apără nu numai interesul unui naţional care a tratat cu un străin, ci
şi interesele oricărei persoane care tratează cu un străin, care este capabilă după legea locului
unde se încheie actul, aceasta fiind şi deosebirea faţă de excepţia interesului naţional în speţa
Lizardi, în care s-a apărat numai cetăţeanul propriu
343 Henri Batiffol, Paul Lagarde, Droit Intemazional Prive, Tome II, Librairie Generale de Droit
International et de Jurisprudence, Paris, 1993, p.111
Astfel, în cazul când aceste condiţii sunt întrunite, se produce
efectul juridic al teoriei şi anume, legea personală (/ex patriae sau lex
domicilii) este înlocuită cu legea locului încheierii actului juridic,
operându-se în acest fel o transmutaţie la nivelul punctului de legătură
al normei conflictuale aplicabile.
CAPITOLUL II
NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND NUMELE
Şl DOMICILIUL PERSOANEI FIZICE
1. SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUŢIA

DREPTULUI LA NUME
Identificarea persoanelor cu ajutorul numelui este la fel de veche

ca şi apariţia vieţii sociale. Numele este unul din elementele de bază
prin intermediul căruia are loc individualizarea persoanelor fizice, atât
între ele, cât şi în cadrul societăţii.
Pe parcursul formării istorice a numelui au existat câteva sisteme
onomatologice.
în Grecia Antică sistemul onomatologic era foarte simplu, având la
bază principiul potrivit căruia persoanele purtau un nume unic, de
exemplu Solon, Platon, Demostene, etc.
în Roma Antică numele era compus din trei elemente (tria nomina)
de valoare diferită. Nomina civis Romani erant tria: praenomen, nomen
gentilicium, cognomen.
în primul rând, era ceea ce se numea nomen sau
nomengentilicium, fiind comun tuturor membrilor aceleiaşi ginte. Acest
prim element al numelui era precedat de-un al doilea element denumit
praenomen , prin intermediul căruia se identificau persoanele în cadrul
aceleiaşi ginte. Al treilea element ce compunea numele îl constituia
cognomenul, ceea xe însemna, într-o traducere liberă, porecla. Astfel,
cognomenul ocupa ocupa ultimul loc în formarea completă a
numelui344. Acest sistem, pe lângă faptul că ajută la identificarea
persoanelor, prezintă şi avantajul că prin simpla enunţare a numelui se
indică şi legătura de filiaţie şi rudenie a persoanei fizice345.
344 A se vedea C.Mironesco, Le nom de personnes en drot compare, These pour doctorat, Paris,
1933, p.9
345 în Roma Antică, multe personalităţi au purtat patru nume (mai ales în timpul împăraţilor), de
exemplu: Marcus Porcius Cato Maior; Tiberius Claudius Drusus Germanicus. Trebuie de
remarcat, că toate aceste nume (tria nomina), erau doar pentru bărbaţi, femeilor nu li se dădeau
la naştere nici un fel de nume, mai târziu ele preluau forma de feminin a numelui gentilic al
tatălui: fiica lui M.TuIlius Cicero se numea Tullia, cea alui C.lulius Caesar - lulia. Sclavii aveau
doar poreclă, cu funcţie de prenume
După căderea Imperiului Roman şi datorită extinderii doctrinei
creştine, sistemul onomatologic treptat a fost abandonat, procedându-
se la adoptarea numelor sfinţilor. însă, pe parcurs, avându-se în
vedere că sfinţii erau relativ puţini la număr, s-a simţit nevoia revenirii
la sistemul patronimic, precedat de un prenume. De regulă, prenumele
se alegea dintre numele sfinţilor, în timp ce numele era alcătuit în
funcţie de împrejurări. Astfel, unele persoane şi-au luat ca nume pe
acela al locului de origine, altele o poreclă sau o profesie, nu erau lipsă
nici numele de animale, plante, obiecte de uz casnic, etc.
în dreptul românesc, după Regulamentele Organice din 1831, care
prevedeau că orice persoană trebuie să aibă un nume dublu, adică
compus dintr-un prenume şi un nume, şi potrivit Codului civil de la
1865, care obligau că în actele de stare civilă să fie arătate prin
numele şi prenumele lor, primul act normativ care reglementează într-
un mod unitar problemele privind numele persoanei fizice a fost Legea
din 18 martie 1895346. Potrivt acestei legi, orice persoană trebuia să
aibă un nume de familie, iar în cazul în care nu avea, aceasta era
obligată să facă o declaraţie la primăria locului de origine, princare
arăta că înţelege să poarte numele de botez al tatălui său la care
adăuga una din terminaţiile în datina ţării, eseu sau eanu , de natură a
diferenţia numele şi prenumele. De exemplu, dacă tatăl avea numele
de botez (prenumele) Petru, fiul declara că va purta numele Petrescu.
Astfel, numele dobândit, în acest mod, era trecut pe marginea actului
de naştere a persoanei.
2. NOŢIUNEA DE NUME Şl LEGEA APLICABILĂ
Pentru identificarea persoanelor fizice în cele mai variate raporturi

juridice există două elemente constitutive: numele de familie (denumit
în trecut şi patronimic) şi prenumele (sau nume de botez). Astfel,
noţiunea de nume ar trebui să fie utilizată în aceste două sensuri.
în conformitate cu art.28 alin.(1) din Codul civil, orice persoană
fizică are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii, iar în
continuare alin.(2) stabileşte că numele cuprinde numele de familie şi
prenumele, iar în cazul prevăzut de lege, şi patronimicul.
în sens larg, numele persoanei fizice cuprinde atât numele de
familie, cât şi prenumele.
în sens restâns, numele cuprinde numai numele de familie.
346 A se vedea D.Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.6
Potrivit art.28 alin.(3) şi (4), numele de familie se dobândeşte prin
efectul filiaţiei, iar prenumele se stabileşte la data naşterii, în temeiul
declaraţiei de naştere.
Pentru a defini noţiunea de nume, în afară de reglementările
cuprinse în art.28 din Codul civil, trebuie să luăm în considerare şi
prevederile art.55 alin.(1) di Codul familiei, care stabileşte că copilul
are dreptul la un nume de familie şi prenume, precum şi dispoziţia art.7
pct.(1) din Convenţia privind drepturile copilului347, în care se prevede
că copilul este înregistrat imediat după naşterea sa şi are de la această
dată dreptul la nume.
Astfel, numele reprezintă un atribut de identificare a persoanei
fizice care constă în dreptul de a fi individualizat, în familie şi societate,
prin cuvintele stabilite, în condiţiile legii, cu această semnificaţie.
în cadrul raporturilor juridice la care participă persoanele fizice,
numele trebuie privit ca un tot întreg, ca o unitate, adică în totalitatea
elementelor sale, pentru că numai astfel numele poate servi la
identificarea persoanelor fizice.
Numele nu este un element al stării civile şi nu poate fi cuprins în
aceasta. Cu toate acestea, folosirea stării civile este înţeleasă ca stare
de fapt care rezultă din întrunirea următoarelor alemente348: a)
persoana respectivă poartă în mod constant numele părinţilor; b)
aceştea consideră acea persoană drept copilul lor; c) celelalte
persoane consideră că acea persoană este copilul aceloraşi părinţi.
Dreptul la nume este un drept personal nepatrimonial. Orice
persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit potrivit legii. Acest
drept corespunde unei obligaţii legale, corelative, potrivit căreia fiecare
persoană trebuie să poarte un nume.
în privinţa numelui, distingem următoarele aspecte:
• Dobândirea numelui prin filiaţie
în acest caz, numele trebuie să fie supus reglementării legii care
se aplică în ce priveşte stabilirea filiaţiei. Această soluţie, rezultă din
conţinutul art.1589 din Codul civil, care prevede că drepturile
cetăţeanului străin sau a apatridului la nume, folosirea şi protecţia lui
sunt guvernate de legea sa naţională, fiind vorba desigur de numele
dobândit prin filiaţie, având în vedere că art.28 alin.(3), stabileşte că
numele se dobândeşte prin efectul filiaţiei.
Constatăm, că în dreptul conflictual al R.Moldova, există o
neconcordanţă între reglementările stabilite de art.1589 din Codul civil
347 Convenţie ratificată prin Hotărârea Parlamentului R.Moldova nr.1392-XIII din 15.12.1997,
Monitorul oficial nr.84-85, 1997
şi art.159 din Codul familiei, care prevede că în R.Moldova în cazul
părinţilor (părintelui) cetăţeni străini sau apatrizi, paternitatea
(maternitatea) se stabileşte conform legislaţiei R.Moldova, iar art 157
din Codul familiei prevede că drepturile nepatrimoniale ale soţilor se
determină potrivit legii domiciliului.
Astfel, din aceste reglementări, rezultă, că în materia respectivă se
aplică trei legi diferite: legea naţională, legea forului şi legea domiciliului.
Considerăm, că legea naţională trebuie să fie legea care
cârmuieşte atât numele, câr şi stabilirea filiaţiei şi drepturile
nepatrimoniale, iar în cazul când soţii au cetăţenii diferite sau sunt
apatrizi - legea domiciliului.
• Stabilirea numelui de către Oficiul Stării Civile
Privitor la stabilirea numelui de către Oficiul Stării Civile, art.25 din
Legea privind actele de stare civilă349, deosebeşte două situaţii: a) cea
a copilului găsit; b) cea a copilului abandonat.
Astfel, potrivit alrt.25 alin.(1) din legea menţionată, în cazul
copilului găsit, acestuia i se întocmeşte actul de naştere de către
Oficiul Stării Civile în raza teritorială a căruia a fost găsit. întocmirea
actului de naştere se face în decurs de o lună de la data găsirii, având
drept temei procesul-verbal întocmit de un colaborator de poliţie, un
medic şi un reprezentatnt al autorităţii tutelare, care are obligaţia de a
prezenta declaraţia scrisă de înregistrare a naşterii.
în conformitate cu dispoziţia alin.(4) al aceluiaşi articol, în situaţia
în care copilul este abandonaz de către mamă în spital (maternitate),
conducătorul unităţii sanitare are obligaţia de a sesiza poliţia în termen
de 24 de ore de la constatarea faptului. în acest caz, întocmirea actului
de naştere se va face pe baza certificatului medical constatator al
naşterii şi a procesului-verbal întocmit de colaboratorul poliţiei, de
conducătorul unităţii sanitare şi de reprezentantul autorităţii tutelare,
căruia îi revine obligaţia de a prezenta declaraţia scrisă de înregistrare
a naşterii.
în ambele situaţii, adică în cea a copilului găsit şi în cea a copilului
abandonat, dacă nu se cunoaşte numele acestuia, acesta se
stabileşte de către Oficiul Stării Civile, care înregistrează naşterea în
condiţiile stabilite de alin.(5) al art.25.
• Modificarea numelui de familie
Modificarea numelui de familie a persoanei fizice poate interveni ca
urmare a scimbării stării civile, respectiv ca efect al căsătoriei, ca efect
al desfacerii căsătoriei, ca efect al nulităţii căsătoriei, ca efect al
349 Legea nr.100-XV din 26.04.2001, Monitorul oficial nr.97-99, 2001

adopţiei. în toate aceste situaţii se aplică legea care cârmuieşte
materia respectivă350.
Spre deosebire de numele de familie, care se poate modifica ca
urmare a schimbării stării civile a unei persoane, prenumele nu este
influienţat în nici un fel de modificările stării civile.
• Schimbarea numelui pe cale administrativă
în această situaţie, numele se modifică fără a interveni şi o
modificare a stării civile. Schimbarea numelui (în sens larg) se poate
realiza, în condiţiile stabilite de Legea privind actele de stare civilă.
2. DOMICILIUL PERSOANEI FIZICE
Domiciliul este un mijloc de identificare în spaţiu a persoanei fizice.

Identificarea persoanei fizice într-un loc, anume determinat, prezintă
interes în naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de raprturi
juridice, precum şi în executarea drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc
conţinutul acestor raporturi.
Potrivit art.30 alin.(1) din Codul civil, domiciliul persoanei fizice este
locul unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală.
Domiciliul se prezintă ca un drept subiectiv nepatrimonial, dar el nu
este locuinţa însăşi, aceasta din urmă constituind obiectul unui alt
drept subiectiv cu caracter patrimonial. Locuinţa poate aparţine
persoanei fizice cu drept de proprietate sau drept de folosinţă izvorâtă
dintr-un contract de închiriere. Totuşi, convenţional, se vorbeşte de
domiciliul persoanei fizice ca de locuinţa statornică şi principală.
în plan internaţional, problema domiciliului are o importanţă de o
amploare cu mult mai mare. Dreptul internaţional privat nu reprezintă o
ştiinţă separată. Acesta nu ar putea fi înţeles dacă nu s-ar lua drept
punct de plecare dreptul intern şi nu este altceva, decât o continuare a
acestuia, aplicându-se normele dreptului intern, astfel extinzând
limitele pur naţionale. în acest context, este necesară sublinierea
rolului noţiunii de domiciliu, mai întâi pe teren strict intern, înainte de a-l
contura pe teren internaţional.
Aşadar, înainte de a fi o noţiune universală, domiciliul are o funcţie
internă şi diferă de la o legislaţie la alta351. Tendinţele de unificare a
noţiunii de domiciliu pe plan internaţional au eşuat, avându-se în
350 în ceea ce priveşte legea aplicabilă în materiile respective, a se vedea Capitolul VII -
Normele conflictuale privind raporturile de familie
351 De exemplu, în sistemul de drept român se disting trei feluri de domiciliu: a) domiciliul de drept
comun; b) domiciliul legal; c) domiciliul ales. Pentru detalii, a se vedea Ion P.Filipescu, op.dt.,
p.310
vedere că domiciliul în dreptul englez şi domiciliul în dreptul continental
reprezintă noţiuni absolut incompatibile, în sensul că sunt total
diferite352.
Domiciliul îndeplinea o funcţie primordială în antichitate, având în
vedere că lex domicilii era acceptată ca lege personală, pe când în
prezent, dimpotrivă, putem constata că legea naţională (lex patriae)
este cea care determină legea personală.
Astfel, fără intenţia de a extinde în mod exagerat acet punct de
vedere retrospectiv, este necesar să reliefăm printr-o scurtă schiţă
istorică importanţa pe care a avut-o noţiunea de domiciliu de-a lungul
secolelor.
Fără a face o incursiune aprofundată, ne vom referi la această
problemă, începând cu sec.XIII, perioadă în care glosatorii Corpus
Juris Civilis au scos în evidenţă condiţia juridică a Italiei. în acea
perioadă, feudalismul stabilise o normă prin intremediul căreia erau
soluţionate toate problemele impuse de dreptul internaţional, redus pe
atunci la un drept interprovincial, astfel suprimându-se teritorialitatea
legilor. în acel timp, fiecare suveran dispunea nu numai de armată sau
jurisdicţie proprie, dar şi de legea sa. La fel existau şi numeroase
legislaţii, fiecare având o dezvoltate separată, însă nu putea fi vorba de
conflicte între aceste cutume, deoarece suveranul impunea legea sa,
excluzând celelalte.
începând cu sec.XIII a apărut necesitatea utilizării legii personale,
alături de cea teritorială. Postglosatorii şi-au adus contribuţia la
această evoluţie, ajungându-se la stabilirea a două tipuri de statute:
cele g u v e rn a te le legile locale şi cele în care se admitea supremaţia
legii personale a străinului. Aşadar, în acea epocă legea personală era
tegea domiciliului.
Ulterior, trecând din Italia»în Franţa, teoria statutelor se ciocni de
teritorialitatea cutumelor. Din acel timp legea personală putea fi admisă
numai ca excepţie. Gui Coquille şi Argentre au redus mişcarea
postglosatorilor la o simplă distincţie: toate dispoziţiile legale urmau să
fie încadrate într-o categorie sau alta, adică în statute reale sau
personale. în ceea ce priveşte criteriul celor două tipuri de statute au
avut loc numeroase discuţii, admiţându-se că ideea lui Charles
Dumoulin, care înclina în mod clar spre legea personală, iar criteriul
determinării statutelor personale era domiciliul.
352 Astfel, în dreptul englez trebuie să întrunească în mod cumulativ două elemente: a) elementil
obiectiv (faptul material), adică prezenţa reală a persoanei într-un anumit loc; b) elementul
subiectiv (faptul intelectual), adică intenţia de a se stabili în acel loc. în cazul când există numai
primul element, acesta nu va fi un domiciliu, ci o reşedinţă
O dată cu adoptarea Codului civil francez în anul 1804,. legea
personală nu mai este determinată de domiciliul persoanei, ci de
cetăţenia sa, iar în caz de apariţie a conflictului de legi, lex domicilii
îndeplineşte numai o funcţie supleantă şi numai în cazuri excepţionale
o funcţie principală.
în prezent, totuşi, noţiunea de domiciliu rămâne în totalitate legată
de dreptul intrenaţional privat. Domiciliul constituie o noţiune complexă
care intervine în toate compartimentele dreptului internaţional privat, fie
că este vorba de condiţia juridică a străinilor, fie că este vorba de
Dreptul R.Moldova nu conţine dispoziţii conflictuale privind
domiciliul persoanei fizice. în dreptul internaţional privat al R.Moldova,
domiciliul reprezintă punctul de legătură între raportul juridic şi sistemul
de drept aplicabil. Astfel, domiciliul este considerat ca punct de
legătură în următoarele categorii de raporturi juridice:
• starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie - art.1587 alin.(3) din
Codul civil şi art.157 alin.(1) din Codul familiei;
• condiţiile de fond ale contractelor în lipsa unui consens asupra
determinării legii aplicabile acestora - art.1611 alin.(1) din Codul civil;
• jurisdicţia competentă, în unele situaţii - art.460 alin.(1) lit.c) din
CAPITOLUL III
NORMELE CONFLICTUALE CU PRIVIRE LA
BUNURI Şl DREPTURI REALE
1. NOŢIUNI
»
GENERALE
în sens juridic353, termenul de „bun” are două accepţiuni. în sens

restrâns (stricto sensu), sunt bunuri lucrurile care pot fi obiecte de
drepturi şi obligaţii patrimoniale. în sens larg (lato sensu), prin bunuri
se înţeleg atât lucrurile, ca obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor
petrimoniale, cât şi drepturile patrimoniale şi acţiunile privitoare la
bunuri în accepţiunea restrânsă354.
Potrivit art.285 alin.(1) din Codul civil, bunuri sunt toate lucrurile
susceptibile apropierii individuale sau colective şi drepturile
patrimoniale, iar în conformitate cu art.184 alin.(2), toate bunurile
persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a patrimoniului
acestora.
Patrimoniul cuprinde toate drepturile unei persoane, precum şi
toate obligaţiile ce revin aceleiaşi persoane, cu precizarea că acestea
fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică
dacă reprezintă o valoare bănească355.
Drepturile patrimoniale cuprind drepturile reale şi drepturile de
creanţă.
Dreptul real este dreptul subiectiv în virtutea căruia titularul
exercită direct şi nemijlocit atributele asupra unui lucru determminat,
fără a necesita intervenţia altei persoane. Astfel, art.315 din Codul civil
prevede că proprietarul are dreptul de posesiune, de folosinţă şi de
dispoziţie asupra bunului, în limitele determinate de lege.
Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv, în temeiul căruia
subiectul activ (creditorul) poate să ceară subiectului pasiv (debitorul)
să dea, să facă ori să nu facă ceva356.
Bunul reprezintă un lucru util sau o valoare economică şi poate
deveni obiect al dreptului patrimonial. Fiind obiectul dreptului
patrimonial, bunul nu se confundă cu dreptul patrimonial. Aşa cum s-a
353 în sens economic, un bun este orice lucru care este util
354 Ion P.Filipescu, Drept civil, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami,
355 în acest sens, a se vedea art.284 alin.(1) din Codul civil
menţionat, dreptul patrimonial poate fi drept real ori drept de creanţă.
Dreptul real are ca obiect un lucru. Dreptul de proprietate, ca drept
real, se confundă cu lucrul, reprezentând importanţă prin prerogativele
pe care le conferă asupra lucrului şi care sunt altele, decât cele ale
dreptului de proprietate, De aceea, dreptul real este bun în măsura în
care avem în vedere lucrul care constituie obiectul său sau lucrul
prezintă importanţă prin drepturile reale care există asupra lor357.
Astfel, rezultă că drepturile reale şi drepturile de creanţă pot fi
asimilate bunurilor, dar nu sunt propriu-zis bunuri.
2. DETERMINAREA LEGII APLICABILE

BUNURILOR (L E X R E I SITAE)
Pe planul dreptului internaţuional privat, statutul real reprezintă

ansamblul elementelor care configurează regimul juridic aplicabil
bunurilor.
De regulă, statutul real este supus legii locului unde este situat
bunul, adică legii ţării pe al cărui teritoriu se află bunul. Raporturile
juridice privind bunurile beneficiază de o localizare obiectivă în spaţiul
juridic al unei ţări, astfel că în această materie este competentă legea
ţării unde se află bunul, exprimată prin formula lex rei sitae sau lex
situs.
Această regulă este prevăzută în art.1601 alin.(1) din Codul civil,
conform căruia conţinutul posesiunii, dreptului de proprietate şi a altor
drepturi reale asupra bunurilor mobile şi imobile, realizarea şi ocrotirea
lor se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află
bunurile, dacă nu se prevede altfel.
Precizăm, că textul de lege menţionat, are în vedere atât bunurile
imobile, cât şi pe cele mobile. în acest sens, alin.(2), stabileşte că
apartenenţa bunului la categoria de bunuri mobile sau imobile, precum
şi orice altă calificare juridică a bunurilor, se determină potrivit legii
statului pe al cărui teritoriu se află bunurile.
Statutul real constituie conţinutul normei conflictuale lex rei sitae,
iar teritoriul unde se află bunul constituie punctul de legătură.
Norma conflictuală privind statutul real are, în principiu, caracter
imperativ. Totodată, constatăm şi existenţa unei excepţii cansacrată în
art.1623 din Codul civil, potrivit căruia testatorul poate supune
transmiterea prin succesiune a bunurilor sale unei alte legii decât cea
357 C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, AI.Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.l, Editua AII,
indicată în art.1622, care prevede aplicarea legii locului unde se află
imobilul ce constituie obiectul succesiunii testamentare.
Aplicarea legii locului situării bunurilor este justificată358 prin
asigurarea realizării următoarelor principii fundamentale în materie:
• principiul teritorialităţii, care constă în interesul statului de a aplica
propriile norme regimului juridic al bunurilor aflate pe teritoriul său;
• principiul generalităţii, în sensul că lex rei sitae asigură un regim
juridic unic pentru toate bunurile aflate pe acelaşi teritoriu;
• principiul siguranţei circuitului civil privind bunurile, deoarece este
legat de locul situării bunului; competenţa jurisdicţională în materia
bunurilor imobiliare aparţine instanţei de la locul situării imobilului359.
3. DOMENIUL DE APLICARE A REGULII

L E X R E I S IT A E
Legea statului pe teritoriul căruia se află bunurile reglementează

următoarele aspecte care constituie statutul real:
3.1. Bunurile asupra cărora pot exista drepturi reale
Referitor la clasificarea bunurilor în mobile şi imobile, art.1601

alin.(2) din Codul civil prevede că apartenenţa bunului la categoria de
bunuri mobile sau imobile, precum şi orice altă calificare juridică a
bunurilor, se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu se află
bunurile dacă nu se prevede altfel.
Astfel, prin această dispoziţie se instituie o excepţie de la
calificarea după lex fori. în acest cazne aflăm în prezenţa unei
calificări secundare, care se efectuează după legea locului unde se
află bunul, reziltând că lex causae este legea locului situării bunului.
3.2. Drepturile reale
Includerea în domeniul lex rei siate a acestor elemente se deduce

din dispoziţia art.1601 alin.(1) din Codul civil, potrivit cărora legea
statului pe al cărui teritoriu se află bunurile cârmuiesc dreptul de
proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor.
Potrivit legii locului unde se află bunurile se determină şi
clasificarea bunurilor360.

359 în acest sens, a se vedea art.461 alin.(i) din Codul de procedură civilă
Referitor la aceste aspecte, menţionăm că un cetăţean străin nu ar
putea pretinde existenţa unui drept real asupra unui bun situat în
R.Moldova pe motiv că legea sa naţională cunoaşte un asemenea
drept, în cazul în care legea R.Moldova nu-l admite şi, dimpotrivă, un
cetăţean al R.Moldova poate avea asupra unui bun situat în străinătate
un drept real necunoscut de legea R.Moldova, în cazul când acesta
este admis de legea statului pe teritoriul căruia se află bunul.
3.3. Modalităţile şi condiţiile de constituire, transmitere

şi stingere a drepturilor reale
în legătură cu acestea, se impune următoarea distincţie:

• modurile specifice de dobândire sau transmitere a drepturilor reale
(de exemplu, ocupaţiunea361, accesiunea352, uzucapiunea363), precum
şi modurile de stingere a acestor drepturi (de exemplu, rechziţia364,
confiscarea365) sunt supuse legii locului situării bunului.
• modurile nespecifice de dobândire şi transmitere a drepturilor reale
(contractul, testamentul, etc.) pot fi supuse fie legii locului situării
bunului, fie altor legi, în funcţie de aspectele de natură reală sau de
altă natură decât ce reală.
Astfel, aspectele ce ţin de statutul real privind drepturile asupra
bunurilor, sunt supuse legii locului situării bunului.
Potrivit art.1602 alin.(1) din Codul civil, dobândirea şi stingerea
dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra bunului se
determină conform legii statului pe al cărui teritoriu se află sau era
situat bunul la momentul când a avut loc acţiunea ori o altă împrejurare
ce a servit drept temei pentru apariţia sau stingerea dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale dacă nu se prevede altfel.
Alin.(2) satbileşte că dobândirea şi stingerea dreptului de
proprietate şi a altor drepturi reale asupra bunului care reprezintă
obiectul actului juridic se determină conform legii aplicabile actului
juridic dacă acordul părţilor nu prevede altfel.
Aspectele de altă natură, decât cea reală sunt supuse altor legi,
constituind limitări aduse regulii lex rei sitae. în principiu, legea locului
situării bunului nu reglementează următoarele aspecte:
A se vedea art.292 din Codul civil

• capacitatea persoanei de a contracta cu privire la un bun este
guvernată de legea personală a persoanelor fizice (lex patriae sau lex
domicilii) sau a persoanelor juridice contractante (lex societatis);
• condiţiile de formă ale actelor juridice sunt supuse regulii locus regit
actum - art.1609 alin.(1) şi art.1613 din Codul civil;
• condiţiile de fond ale contractelor când există lex votuntatis
sunt supuse legii stabilite de părţi (art.1610 din codul civil), iar în cazul
când nu există lex voluntatis, se aplică legea statului cu care contractul
are cele mai strânse legături, cu excepţia cazurilor când obiectul
contractului este un bun imobiliar, în care se va aplica legea statului pe
al cărui teritoriu se află bunul (art.1611 din Codul civil).
în legătură cu dobândirea unui drept real pe cale de prescripţie
achizitivă (uzucapiune), poate apărea o problemă de conflict mobil de
legi, în cazul în care bunul mobil a fost mutat dintr-un stat în altul în
timpul curgerii termenului de uzucapiune. într-o asemenea situaţie,
soluţia este dată de dispoziţia art.1602 alin.(3), care prevede că
dobândirea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale asupra
bunului prin uzucapiune se determină conform legii statului în care se
află acest bun la momentul expirării termenului uzucapiunii.
3.4. Formele de publicitate privind bunurile

în cazurile stabilite de lege
Regimul de drept internaţional privat al formelor de publicitate

privind bunurile este reglementat de art.1608 din Codul civil.
Astfel, potrivit alin.(1) orice formă de publicitate referitoare la bunuri
este fuvernată de legea aplicabilă la data şi în locul unde se
realizează. După cum se observă, această prevedere care are un
caracter de dispoziţie generală, nu integrează formele de publicitate
privind drepturile reale în domeniul de aplicare a legii locului situării
bunului, ci în acela al legii locului unde aceste forme se realizează
potrivit regulii locus regit actum. Această soluţie se justifică prin faptul
că măsurile de publicitate nu pot fi îndeplinite decât de autoritatea
publică investită cu asemenea atribuţii, iar legea aplicabilă nu poate fi
alta decât cea a ţării în care funcţionează această autoritate publică. în
mod practic legea locului unde se îndeplineşte forma de publicitate
coincide cu cea a locului situării bunului cu privire la care se
efectuează publicitatea.
în conformitate cu alin.(2), formele de publicitate care au ca efect
constituirea drepturilor referitoare la bunurile imobile, sunt guvernate
de legea statului pe al cărui teritoriu se află bunurile, chiar dacă temeiul
juridic al dobândirii, transmiterii sau stingerii dreptului real ori al
garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea unei alte legi.
Din textul menţionat, rezultă că măsura de publicitate imobiliară
este supusă legii locului situării imobilului, chiar dacă actul juridic
generator, translativ, modificator sau extinctiv al dreptului real sau al
garanţiei reale imobiliare este supusă unei alte legi.
3.5. Conţinutul drepturilor reale
Prin conţinutul drepturilor reale înţelegem prerogativele pe care

titularul unui asemenea drept le are, precum şi modalităţile de
exercitare a acestora.
în conformitate cu prevederile art.1601 alin.(1) din Codul civil,
conţinutul drepturilor reale se determină potrivit legii statului pe al cărui
teritoriu se află bunurile.
Astfel, rezultă că tex rei sitae guvernează modul de exercitare a
posesiei, folosinţei şi dispoziţiei privind bunurile, precum şi dezmem-
brămintele dreptului de proprietate - dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie366.
4. EXCEPŢII DE LA APLICAREA REGULII

LEX REI SITAE
Datorită particularităţilor lor specifice, unele bunuri nu sunt supuse

legii locului situării, ci unei alte legi indicată expres de textele legale în
materie. Astfel, cele mai importante excepţii de la regula tex rei sitae
sunt următoarele:
• Mijloacele de transport
Potrivit art.1603 alin.(1) din Codul civil, constituirea, transmiterea şi
stingerea drepturilor reale asupra mijloacelor de transport sunt
guvernate de:
- legea pavilionului pe care îl arborează nava sau aeronava;
- legea aplicabilă statutului juridic al întreprinderii de transport pentru
vehiculile feroviare şi autovehiculele care îi aparţin.
Totodată, alin.(2) stabileşte că dispoziţiile alin.(1) se aplică
deopotrivă, bunurilor aflate la bord care formează dotarea tehnică şi
creanţelor care au ca obiect cheltuielile de asistenţă tehnică a
mijloacelor de transport.
366 A se vedea art.395, 424, 428, 443 din Codul civil
242
• Bunurile aflate în curs de transport
Regimul juridic al bunurilor mobile aflate în curs de transport (rex in
transitu) este prevăzut de art.1605 din Codul civil, care stabileşte că
apariţia şi stingerea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale în
baza actului juridic cu privire la bunurile mobile aflate în curs de
transport se determină conform legii statului de unde aceste bunuri au
fost expediate.
Aplicarea acestei legi reprezintă soluţia potrivită, deoarece dacă
aceste bunuri ar fi supuse legii locului situării, ar însemna că în timpul
transportului de la locul de expediţie până la locul de destinaţie ar fi
reglementate de legi diferite, având în vedere că transportul poate fi
efectuat pe teritoriul mai multor state.
Prin aplicarea legii locului de expediţie se soluţionează un eventual
conflict mobil de legi în favoarea legii iniţiale.
De la regula aplicării legii locului de expediţie a bunului, art.1605
din Codul civil instituie două excepţii, şi anume:
- când prin acordul părţilor s-a stabilit altfel;
- când bunurile fac parte din categoria celor personale ale
pasagerului se aplică legea naţională a posesorului.
• Bunurile supuse înregistrării de stat
în conformitate cu prevederile art.1604 din Codul civil, dreptul de
proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor supuse înregistrării de
stat se determină potrivit legii statului pe al cărui teritoriu drepturile
asupra acestor bunuri sunt înscrise în registrul de stat.
• Titlurile de valoare
Din punctul de vedere al dreptului conflictual, regimul juridic al
acestei categorii de bunuri este reglementat de art.1606 din Codul civil,
care face o distincţie între legea aplicabilă emiterii titlurilor de valoare şi
legea aplicabilă condiţiilor şi efectelor transmiterii acestora.
Astfel, potrivit alin.(1) emiterea titlurilor de valoare este supusă legii
aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente.Acest text
trebuie coroborat cu cel al art.1596 alin.(1), care prevede că legea
naţională a persoanei juridice străine se consideră legea statului pe al
cărui teritoriu persoana este constituită. Aşadar, emiterea titlurilor de
valoare este supusă legii naţionale a societăţii emitente.
în sensul alin.(2), condiţiile şi efectele transmiterii titlurilor de
valoare sunt supuse unor legi diferite, în funcţie de felul titlului, şi
anume:
- titlurile la ordin sunt cârmuite de legea locului de plată;
- titlurile la purtător sunt supuse legii locului unde acestea se află
(lex rei sitae)\
- titlurile nominative sunt guvernate de legea aplicabilă statutului
organic al persoanei juridice emitente.
• Drepturile de proprietate intelectuală
Sub aspectul legii aplicabile, art.1607 din Codul civil face distincţie
între dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului,
dreptului de autor asupra operelor nedivulgate, precum şi reparaţia
materială şi morală cu privire la încălcarea dreptului de proprietate
intelectuală.
Astfel, potrivit alin.(1) dobândirea, conţinutul şi stingerea dreptului
de autor asupra unei opere de creaţie sunt guvernate de legea statului
pe al cărui teritoriu această operă a fost adusă pentru prima dată la
cunoştinţa publicului prin expunere, difuzare, publicare, reprezentare
sau în orice alt mod.
Alin.(2) stabileşte că dreptul de autor asupra unei opere de creaţie
care nu a fos adus la cunoştinţă publicului este guvernat de legea
naţională a autorului, în sensul art.1587 din Codul civil.
Conform alin.(4), obţinerea despăgubirilor materiale sau morale
sunt supuse legii statului pe al cărui teritoriu a fost încălcat dreptul de
autor sau de proprietate intelectuală, în sensul art 1615 din Codul civil.
Potrivit alin.(5) în R.Moldova cetăţenilor străini şi apatrizilor li se
acordă regim naţional în ceea ce priveşte drepturile de autor şi
drepturile de proprietate intelectuală.
• Universalitătile de bunuri
Regimul juridic de drept internaţional privat aplicabil bunurilor la
care am făcut referire anterior, se referă la bunurile privite în mod
individual (ut singuli).
Referitor la universalitatea de bunuri, art.298 din Codul civil
prevede că universalitatea de fapt este o pluralitate de bunuri corporale
omogene considerate ca un tot întreg, iar universalitatea de drept este
o pluralitate de bunuri corporale şi incorporale de orice fel care, privite
împreună, sunt considerate ca un tot întreg.
Universalităţile de bunuri cunosc un regim special din perspectiva
dreptului internaţional privat. Astfel:
- universalităţile de bunuri (mobile sau imobile), aparţinând unei
persoane fizice, izvorâte din succesiune, sunt supuse legii aplicabile
succesiunii (lex succesionis )367;
- transmiterea universalităţii de bunuri între persoane juridice ca
efect al reorganizării acestora, este supusă legii naţionale a persoanei
juridice reorganizate368.
367 în acest sens, a se vedea art. 1622 din Codul civil

368 în acest sens, a se vedea art. 1596 din Codul civil
CAPITOLUL IV
NORMELE CONFLICTUALE CU PRIVIRE LA FORMA
ACTELOR JURIDICE
1. NOŢIUNI
»
GENERALE
Forma actulu juridic reprezintă acea condiţie care constă în

modalitatea de exteriorizare a voinţei (consimţământului) cu intenţia de
a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil.
Noţiunea de formă a actului juridic are două accepţiuni: lato sensu,
desemnează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un act
juridic civil în vderea valabilităţii sale, probaţiunii şi opozabilităţii faţă de
terţi; stricto sensu , desemnează modul de exteriorizare a voinţei
părţilor unui act juridic, adică modalitatea de exprimare a
consimţământului părţilor.
în ceea ce priveşte actele juridice, deosebim următoarele categorii
de forme:
• Forma exterioară a actului juridic reprezintă modalitatea de
exteriorizare, de manifestare a voinţei părţilor care încheie actul
juridic.condiţiile de fond se referă la conţinutul actului juridic, iar
condiţiile de formă se referă la forma pe care o îmbracă acest conţinut.
Forma exterioară a actului poate avea unul din următoarele
scopuri:
- ad validitatem, condiţionând însăşi existenţa actului juridic; în acest
caz forma exterioară este o formă solemnă cerută pentru validitatea
actului juridic respectiv369;
- ad probationem, servind ca mijloc de probă a actului juridic
respectiv; în unele cazuri, deşi legea nu prevede necesitatea
îndeplinirii vreunei forme pentru contractul de vânzare-cumpărare, care
este un contract consensual, părţile întocmesc un act ca mijloc de
probă.
• Forma de publicitate este prevăzută în scopul opozabilităţii faţă de
terti, cum ar fi înregistrarea actului juriic care are ca obiect bunuri
imobile370.
369 De exemplu, forma exterioară este prevăzută ad validitatem în cazul testamentului, art.1458
din Codul civil
• Forma de abilitate este cea prevăzută de lege pentru validitatea
unui act încheiat în numele unei persoane lipsite de capacitate de
■ ■ 371
exerciţiu
• Forma de procedură se referă la desfăşurarea procesului civil şi
este guvernată de legea forului372.
2. LEGEA APLICABILĂ FORMEI EXTERIOARE

A ACTELOR JURIDICE
în dreptul internaţional privat, forma exterioară a actului juridic este

cârmuită de legea locului unde se încheie actul, exprimată prin
formularea locus regit actum373.
Justificarea aplicării regulii locus regit actum se întemeiază, în
principal, pe consideraţii de ordin practic, constând în faptul că, atunci
când este vorba de acte solemne, acestea implică intervenţia unei
autorităţi locale care aplică propria ei lege, iar referitor la acte juridice,
în prezumţia că legea locală este cel mai bine cunoscută de părţi374.
Totodată, regula locus regit actum se justifică prin satisfacerea
unei cerinţe de generalitate, în care statul forului poate fi interesat, în
sensul aplicării aceleiaşi legi pentru toate actele juridice întocmite pe
teritoriul statului respectiv.
Locus regit actum îşi găseşte aplicarea în toate sistemele de drept,
chiar dacă de multe ori este alternativă sau subsidiară375
370 în acest sens, a se vedea art.214 din Codul civil. Referitor la legea aplicabilă formei de
publicitate, a se vedea art.1608 din Codul civil
371 în acest sens, a se vedea art.21-22 din Codul civil. Referitor la legea aplicabilă în această
materie, a se vedea art.1592 din Codul civil
372 în acest sens, a se vedea art.458 alin.(1) din Codul de procedură civilă
373 La origine, regula locus regit aczum însemna că atât forma, cât şi fondul actului, erau supuse
legii locului încheierii actului juridic. începând cu sec.XVI statutarul francez Dumoulin a restrâns
domeniul de aplicare a acestei reguli numai la condiţiile de formă ale actului juridic, fondul fiind
supus lui lex voluntatis
374 De exemplu, dacă o persoană aflată în străinătate ar trebui să încheie un act juridic în forma
prevăzută de legea ei naţională s-ar putea pomeni, uneori, în situaţia de a nu putea încheia
actul, deşi acesta ar fi necesar pentru acea persoană, cum ar fi actele autentice care nu se pot
face într-o anumită ţară şi de către autorităţile sale competente, decât în forma prevăzută de
legea acelei ţări
37 A se vedea Valeriu Babără, Aplicarea principiului locus regit actum în dreptul conflictual al
Republicii Moldova privitor la forma actelor juridice, Studia Universitatis Moldaviae, Seria Ştiinţe
Sociale, nr.3, Chişinău, 2013, p.70-74
2.1. Reglementări generale privind legile aplicabile
formei actului juridic
în dreptul internaţional privat al R.Moldova, art.1609 alin.(1) din

Codul civil reglementează o normă conflictuală principală şi mai multe
norme conflctuale subsidiare în materia formei actelor juridice.
în principal, condiţiile de formă ale actului juridic sunt stabilite de
legea care guvernează fondul actului juridic. Totodată, se precizează,
că actul juridic încheiat în afara R.Moldova se consideră valabil din
punctul de vedere al formei dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de
una din următoarele legi:
a) este respectată legea locului unde a fost întocmit;
b) sunt respectate exigenţele legislaţiei R.Moldova;
c) este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei
care l-a întocmit;
d) este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează
validitatea actului juridic.
Precizarea care se impune, constă în aceea că dispoziţiile art.1609
alin.(1), cu excepţia prevederii de la lit.c), care este compatibilă numai
cu actele juridice unilaterale, la care trimite art. 1613 alin.(1), se aplică
atât actelor juridice unilaterale, cât şi celor bilaterale (contractelor),
având în vedere că art.1609 alin.(1) face referire la „condiţiile de formă
ale actului juridic”, fără să facă o altă precizare. Astfel, dacă legea nu
distinge, nici cel care o interpretează nu trebuie să distingă (ubi lex non
distinquit, nec nos distinquere debemus).
2 .2 . Reglementări speciale privind legile aplicabile

în materia formei contractului
Art. 1613 din Codul civil cuprinde reglementări speciale privind

legea aplicabilă condiţiilor de formă ale contractelor. Menţionăm, că şi
în domeniul formei contractului, există o normă conflictuală principală
şi norme conflictuale subsidiare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor alin.(1), contractul trebuie să corespundă
condiţiilor de formă stabilite de legea prevăzută la art.1609 alin.(1).
Aşadar, în principal, condiţiile de formă ale contractului sunt guvernate
de aceeaşi legea ca şi actele juridice unilaterale, adică cea care
cârmuieşte fondul actului.
în subsidiar, alin.(2) prevede că contractul este valabil din punctul
de vedere al formei în cazul în care:
a) părţile contractante se află, la momentul încheierii contractului, în
state diferite şi sunt respectate condiţiile de formă potrivit legislaţiei
unuia dintre aceste state;
b) reprezentantul unei părţi a contractului respectă condiţiile de
formă potrivit legislaţiei statului pe al cărui teritoriu se află la momentul
încheierii contractului.
3. CARACTERUL NORMELOR CONFLICTUALE

PRIVIND FORMA ACTULUI JURIDIC
3.1. Caracterul normelor conflictuale sub aspectul

priorităţii de aplicare
• Aplicarea, în principal, a legii care cârmuieste fondul

în conformitate cu prevederile art.1609 alin.(1) din Codul civil, la
care trimite şi art.1613 alin.(1), legea fondului actului se aplică cu
prioritate condiţiilor de formă ale actului juridic unilateral, precum şi ale
contractului.
Din analiza acestor prevederi, rezultă că în dreptul internaţional
privat al R.Moldova cu privire la forma actelor juridice, există o normă
conflictuală principală şi mai multe norme conflictuale subsidiare.
Astfel, prin coroborarea dispoziţiilor art.1609 alin.(1) şi a art.1613
din Codul civil privind forma actelor juridice, constatăm acordarea
priorităţii de reglementare legii care cârmuieşte fondul actului, celelalte
având caracter subsidiar faţă de aceasta.
• Aplicarea, în subsidiar, a legii locului întocmirii actului (locus reqit
actum)
în dreptul conflictual al R.Moldova, regula locus regit actum are un
caracter subsidiar faţă de legea care cârmuieşte fondul actului juridic.
Aplicarea acestei reguli rezultă din dispoziţia art.1609 alin.(1) lit.a),
care stabileşte că actul juridic încheiat în afara teritoriului R.Moldova se
consideră valabil din punctul de vedere a formei dacă este respectată
legea locului unde a fost întocmit. Acest articol se aplică atât actelor
juridice unilaterale, cât şi contractelor, având în vedere că art.1613
alin.(1) prevede că contractul trebuie să corespundă condiţiilor stabilite
de legea prevăzută la art.1609 alin.(1).
• Aplicarea, în subsidiar, a legii naţionale sau a legii domiciliului
persoanei care l-a întocmit
Potrivit art.1609 alin.(1) lit.c) din Codul civil, actul juridic încheiat în
străinătate este valabil din punctul de vedere al formei în cazul când
este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care I-
a întocmit. Această prevedere este compatibilă numai cu actele juridice
unilaterale.
Referitor la contracte, considerăm că aceleaşi legi trebuie
considerate aplicabile pentru condiţiile de formă ale contractelor, în
situaţia la care se referă art. 1613 alin.(2) lit.a), care dispune că
contractul este valabil în cazul în care părţile contractante se află, la
momentul încheierii contractului, în state diferite şi sunt respectate
condiţiile de formă potrivit legislaţiei unuia din aceste state.
Din coroborarea dispoziţiilor art.1609 alin.(1) lit.c) şi ale art.1613
alin.(2) lit.a), rezultă că legile la care se referă au o aplicabilitate
alternativă în materia formei actului juridic.
• Aplicarea, în subsidiar, a legii autorităţii care examinează
validitatea actului juridic (auctor reqit actum)
în conformitate cu dispoziţiile art.1609 alin.(1) lit.d) din Codul civil,
actul juridic se consideră valabil din punct de vedere al formei şi în
cazul în care îndeplineşte condiţiile legii aplicabile potrivit dreptului
internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea actului,
prin aplicarea regulii auctor regit actum.
Regula auctor regit actum se aplică, în principiu, în cazul în care
validitatea actului juridic este examinată de o autoritate a unui stat în
străinătate. în cazul examinării validităţii actului de o autoritate din ţara
forului, se aplică regula locus regit actum.
3.2. Caracterul normelor conflictuale sub aspectul

gradului de imperativitate
• Caracterul facultativ al normelor conflictuale

Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic,
prevăzute la art.1609 alin.(1) şi art. 1613 din Codul civil, este diferit în
funcţie de modul în care sunt privite.
Astfel, normele conflictuale care cârmuiesc forma actului juridic au
un caracter facultativ (alternativ), dacă sunt privite prin raportare una la
cealaltă. Acest caracter se exprimă prin aceea că părţile (partea)
actului juridic pot (poate) face actul în formele prevăzute de oricare
dintre legile aplicabile potrivit art.1609 alin.(1) şi 1613 din Codul civil.
Aşadar, normele conflictuale la care s-a făcut referire, au un
caracter facultativ în cadrul sferei enumerării lor, părţile având
posibilitatea de a opta pentru aplicarea oricăreia dintre acestea.
• Caracterul imperativ al normelor conflictuale
Privite în ansamblu, legile care cârmuiesc forma actului juridic au,
în principiu, un caracter imperativ, adică dacă aceste legi sunt privite în
afara sferei enumerării lor, ele au un caracter impertaiv, în sensul că
părţile nu pot deroga de la aplicarea dispoziţiilor acestor legi prin
aplicarea altei legi care să cârmuiască forma actului juridic, în afara
celor enumerate de art.1609 alin.(1) şi art. 1613 din Codul civil.
De la această calificare generală a caracterului imperativ al
normelor conflictuale privind forma actului juridic există şi anumite
excepţii:
- potrivit art.458 alin.(3) din Codul de procedură, în materia
mijloacelor de probă pentru dovedire unui act juridic şi puterii
doveditoare a înscrisului care îl consatată, norma conflictuală
desemnată de regula locus regit actum este facultativă cu legea aleasă
de către părţi (lex voluntatis):
- conform art.458 alin.(5) din Codul de procedură civilă, pentru
dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă,
regula auctor regit actum are un caracter imperativ.
4 . DOMENIUL DE APLICARE A LEGILOR PRIVIND

FORMA ACTELOR JURIDICE
Legile aplicabile formei actului juridic cârmuiesc, în principiu,

următoarele aspecte:
• Forma de exteriorizare a actului juridic
Legile aplicabile formei actelor juridice vor preciza:
- dacă actul juridic trebuie sau nu în formă scisă;
- dacă se cere o anumită formă a actului, care este caracterul
acesteia (acf validitatem sau ad probationem).
• Forma de redactare a actului juridic ( în sensul de instrumentum,
adică de înscris)
în acest caz, legea aplicabilă va preciza:
- dacă înscrisul trebuie să îndeplinească anumite condiţii de
redactare sau dacă trebuie să conţină menţiuni speciale;
- care sunt persoanele competente să instrumenteze actul
(judecătorul, notarul, funcţionarul de stare civilă, preotul, etc.).
• Durata valabilităţii actului juridic (ca înscris), în cazlul când actul
respectiv a fost încheiat pentru o durată de timp limitată.
• Mijloacele de probă privind un act juridic si forţa probantă a
acestuia
Cu privire la aceste aspecte ale domeniului legilor aplicabile formei
actului juridic, există dispoziţii speciale prevăzute de art.458 alin.(3) din
Codul de procedură civilă, potrivit cărora mijloacele de probă pentru
dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare a înscrisului care îl
constată, sunt cele prevăzute de legea locului unde a fost încheiat
actul juridic sau de legea aleasă de părţi, dacă ele au dreptul să o
aleagă.
Astfel, pentru aspectele menţionate, textul prevede aplicarea
alternativă a regulii locus regit actum sau lex voluntatis , ceea ce
constituie o limitare a sferei legilor aplicabile, comparativ cu
posibilităţile admise de art.1609 alin.(1) şi 1613 din Codul civil.
• Sancţiunile aplicabile actului juridic, în cazul în care acesta a fost
încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de formă (de
exemplu, nulitatea actului, felurile şi regimul juridic al nulităţii, etc.).
5. EXCEPŢII DE LA COMPETENTA LEGII LOCULUI

’ ÎNCHEIERII ACTULUI JURIDIC
în practică pot apărea unele situaţii, în care legea locului încheierii

actului juridic (locus regit actum) nu este competentă în ceea ce
priveşte forma exterioară a acestuia.
în materia formei exterioare a actului juridic se disting două feluri
de excepţii:
• Excepţii generale care intervin oricare ar fi competenţa legislativă
avută în vedere (formă, drepturi, obligaţii, etc.), acestea fiind
următoarele:
- Ordinea publică în dreptul internaţional privat poate constitui
un obstacol în aplicarea legii locului încheierii actului juridic. Astfel,
cetăţenii R.Moldova aflaţi într-o ţară care cunoaşte căsătoria între
persoane de acelaşi sex37"6, nu se vor putea căsători valabil din punctul
de vedere al legilor R.Moldova în acea ţară, deoarece se opune
ordinea publică de drept internaţional privat în sensul art.164 alin.(4)
din Codul familiei.
- Frauda la lege în dreptul internaţional privat, în situaţia când părţile
unui raport juridic, folosind în mod fraudulos un mijloc de drept
internaţional privat, au făcut aplicabil acelui raport un alt sistem de
drept decât cel normal competent a se aplica. De exemplu, într-un
raport juridic de drept intern se întroduce în mod fraudulos un element
de extraneitate, care declanşează artificial un conflict de legi, iar prin
aplicarea normei confiictuale normal competente pentru ipoteza creată,
376 De exemplu, Olanda, Suedia, Spania, Portugalia, Belgia, Canada, Argentina, etc.
se trimite la un alt sistem de drept decât dreptul intern, care ar fi fost în
mod firesc aplicabil acelui raport.
- Retrimiterea poate fi aplicată în această materie numai în cazul în
care legea locului încheierii actului juridic, la care trimite norma
conflictuală, nu ar accepta această competenţă şi ar retrimite la altă
lege, cum ar fi legea naţională sau legea care cârmuieşte fondul actului
juridic377.
• Excepţii speciale care se referă la aspecte mai puţin frecvente,
cum ar fi prevederea art.1623 alin.(2) din Codul civil, care stabileşte că
întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate
valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile la data când
a fost întocmit, modificat sau revocat, ori la data decesului testatorului,
conform oricărei din următoarele legi:
a) legea naţională a testatorului;
b) legea domiciliului acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea locului unde se află imobilul de constituie obiectul succesiunii
testamentare;
e) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte
procedura de transmitere a averii succesorale.
377 în această situaţie, este vorba de sistemele de drept care admit retrimiterea (Germania,
Franţa, Anglia, etc.), nefiind cazul R.Moldova, în care retrimiterea nu este admisă în sensul
art.1583 din Codul civil
CAPITOLUL V
NORMELE CONFLICTUALE CU PRIVIRE LA CONDIŢIILE
DE FOND ALE ACTELOR JURIDICE ÎN GENERAL
Şl ALE CONTRACTELOR ÎN SPECIAL
1. NOŢIUNI
>
GENERALE
Condiţiile de fond ale actului juridic se referă la ansamblul

aspectelor de fond privind încheierea actului, efectele, executarea,
transmiterea şi stingerea obligaţiilor rezultate din actul juridic respectiv.
Condiţiile de fond ale actului juridic sunt supuse legii actului (lex
adus), iar condiţiile de fond ale contractelor sunt cârmuite de legea
contractului (lex contractus).
Lex contractus cuprinde totalitatea normelor de drept material ale
sistemului de drept ales (lex voluntatis), excluzându-se normele
conflictuale ale sistemului de drept în cauză.
De regulă, lex actus sau lex contractus este aleasă de părţi prin
clauza ellectio juris (alegerea sietmului de drept), fiind desemnată prin
lex voluntatis.
în cazul în care părţile nu utilizează lex voluntatis, fondul actului
unilateral sau al contractului va di guvernat de un sistem de drept
determinat prin criterii obiective stabilite de lege.
2. LEGEA APLICABILĂ ACTULUI JURIDIC UNILATERAL
Legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic unilateral (lex

actus), se poate prezenta sub două forme:
• ca lex voluntatis, prin alegerea legii aplicabile actului juridic
unilateral, de către autorul său;
• ca lege determinată prin localizarea actului juridic după criterii
obiective.
Potrivit art.1609 alin.(2) din Codul civil, condiţiile de fond ale actului
juridic sunt guvernate de legea aleasă de autorul lui (lex voluntatis)378.
Pe planul dreptului internaţional privat, lex voluntatis, este expresia
principiului autonomiei de voinţă a părţilor, care reglementează în
general materia condiţiilor de fond ale actului juridic379. Potrivit acestui
principiu, părţile au liberatatea de a preciza conţinutul actului juridic,
precum şi determinarea sistemului de drept aplicabil actului lor, ca lex
causae.
Sub aspectul structurii sale, norma conflictuală care trimite la lex
voluntatis are ca punct de legătură voinţa părţii, iar conţinutul său îl
formează condiţiile de fond ale actului juridic.
Exprimarea voinţei părţilor cu privire la alegerea legii aplicabile are,
totodată, ca scop evitatea unui eventual conflict de legi, soluţionându-l
anticipat.
Lex voluntatis reprezintă un principiu aplicabil în majoritatea
sistemelor naţionale de drept, contribuind la uniformitatea soluţiei
conflictuale în materia actelor juridice380.
2.2. Determinarea legii aplicabile actului juridic

după criterii obiective
în situaţia în care părţile nu au ales legea aplicabilă actului juridic

potrivit principiului lex voluntatis, organul de jurisdicţie (instanţa de
judecată, de arbitraj, etc.) procedează la localizarea actului juridic după
criterii obiective, situându-l în cadrul unui sistem de drept.
Astfel, localizarea obiectivă a actului juridic are un caracter
subsidiar faţă de aplicarea legii voinţei părţilor (lex voluntatis).
Reglementarea prevăzută de art.1609 alin.(2) din Codul civil care
stabileşte, că condiţiile de fond ale actului juridic sunt guvernate de
legea aleasă de autorul lui sau de legea statului cu care actul juridic
are cele mai strânse legături, sau de legea locului unde actul juridic
unulateral este întocmit, trebuie interpretată în sensul că numai în lipsa
378 Testamentul, ca act juridic unilateral, este supus legii succesorale (lex succesionis), în ceea
ce priveşte condiţiile de fond şi efectele sale (art.1622). Testatorul poate supune transmiterea
prin moştenire a bunurilor sale, altei legi decât cea stabilită de art.1622, fără a avea dreptul să
înlăture dispoziţiile ale acesteia, în sensul art.1623
380 A se vedea, Nicoleta Diaconu, Drept International Privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007, p.228
legii alese de autorul actului juridic poate fi aplicată legea statului cu
care actul juridic prezintă cele mai strânse legături, iar dacă această
lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic
unilateral este întocmit.
Din analiza textului menţionat, rezultă existenţa unui criteriu
principal de localizare a actului juridic - legăturile cele mai stânse între
actul juridic şi un sistem de drept, şi a unui criteriu subsidiar - locul
întocmirii actului juridic.
Precizarea care se impune, constă în aceea că aplicarea acestor
două legi, în lipsa lui lex voluntatis , nu este alternativă, ci subsecventă,
deoarece legea locului întocmirii actului juridic se aplică în subsidiar,
doar în cazul când nu poate fi identificată legea statului cu care actul
juridic are cele mai strânse legături.
2.3. Legea aplicabilă actelor juridice accesorii
Potrivit art.1609 alin.(3) din Codul civil, actul juridic accesoriu este
guvernat de legea statului care guvernează fondul actului juridic
principal dacă acordul părţilor nu prevede altfel.
Aşadar, rezultă că actul juridic accesoriu este supus legii alese de
autorul său, iar în subsidiar, legii care guvernează fondul actului juridic
principal.
3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR
în dreptul internaţional privat se face distincţie între condiţiile de

fond şi de formă ale contractului, fiecare dintre aceste aspecte fiind
supuse unor legi diferite.
Legea competentă pentru a reglementa condiţiile de fond şi
efectele contractelor poartă denumirea de lex contractus , pe când
condiţiile de formă sunt guvernate de locus regit actum.
Lex contractus se poate prezenta sub două forme:
• lex voluntatis, adică legea aleasă de părţi în temeiul autonomiei de
voinţă;
• legea determinată prin localizarea obiectivă a contractului, pe
baza normelor juridice ale forului, în lipsa lui lex voluntatis.
• Temeiul juridic al principiului lex voluntatis
Aşa cum am arătat deja, în materia dreptului internaţional privat lex
voluntatis este expresia principiului autonomiei de voinţă a părţilor (sau
principiul libertăţii contractuale)381, care guvernează condiţiile de fond
ale actului juridic în general. Lex voluntatis se aplică atât actelor
juridice unuilaterale, cât bilaterale (contractelor).
în ceea ce priveşte contractele, dreptul internaţional privat al
R.Moldova reglementează principiul lex voluntatis în art.1610 în
art.1610 alin.(1) din Codul civil, potrivit căruia contractul este guvernat
de legea aleasă prin consens de părţi.
Principiul lex voluntatis este consacrat şi în unele convenţii
internaţionale la care R.Moldova este parte382.
Posibilitatea părţilor de a desemna, prin voinţa lor, legea aplicabilă
actului juridic îşi are temeiul juridic în dispoziţiile legii R.Moldova în
calitate de lex fori, şi anume norma conflictuală prevăzută de art.1609
alin.(2) din Codul civil - pentru actele jurifice unilaterale, şi ce
prevăzută de art.1610 - pentru contracte, care permit ca voinţa părţilor
să constituie punctul de legătură în materia condiţiilor de fond ale
actelor juridice în general şi ale contractelor în special.
Legea forului indică, implicit, şi limitele în cadrul cărora voinţa
părţilor se poate manifesta în mod valabil în determinarea unei legi
care ar urma să cârmuiască condiţiile de fond ale ale actului juridic.
Astfel, voinţa părţilor nu poate produce efecte juridice prin ea însăşi,
independent sau împotriva sistemului de drept care îi este aplicabil.
Voinţa părţilor nu are o valoare juridică proprie originară, ci numai o
valoare derivată, adică orice efect juridic acordat voinţei părţilor are o
valoare numai în temeiul legii383.
Obiectul voinţei părţilor îl constituie însăşi legea aplicabilă, adică
sistemul de drept al unui stat, din care rezultă următoarele consecinţe:
Pe de o parte, prin acordul lor părţile nu pot trimite decât la un
sistem de drept naţional, pentru a fi aplicabil contractului lor cu titlu de

382 De exemplu, Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional (Geneva,1961),
ratificată de R.Moldova la 26.09.1997 (Monitorul Oficial nr.67-68, 1997), prevede în art.VII,
întitulat „Legea aplicabilă” că „părţile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie să o
aplice fondului litigiului”. Acest principiu este consacrat şi în dreptul Uniunii Europene -
Regulamentul (CE) nr.593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale „Roma I”, care prevede în art.3 că contractul este guvernat de
legea aleasă de către părţi
lex voluntatis. în cazul în care părţile se referă la o anumită lege dintr-
un sistem de drept sau la uzanţele comerciale internaţionale, acestea
nu constituie lex causae (sub forma lex voluntatis), ci reprezintă un
mijloc de precizare a conţinutului contractului (recepţiunea contractuală
a legii străine)384.în acest sens,art.1610 alin.(6) prevede că dacă în
contract sunt utilizaţi termeni comerciali acceptaţi în circuitul
internaţional, se consideră, în lipsa altor indicaţii în contract, că părţile
au stabilit utilizarea în privinţa lor a cutumelor şi uzanţelor circuitului de
afaceri corespunzătoare termenilor comerciali respectivi.
Pe de altă parte, având în vedere că obiectul voinţei părţilor îl
constituie legea aplicabilă contractului, instanţa de judecată sau
arbitrală trebuie să respecte alegerea părţilor, dacă desigur, nu există
motive legale de a o cenzura (ordinea publică de drept internaţional
privat sau frauda la lege). în cazul în care legea forului stabileşte şi
criterii obiective de localizare a contractului, acestea nu vor opera
decâr în cazul în care nu există lex voluntatis.
• întinderea voinţei părţilor
Potrivit alr.1610 alin.(2) din Codul civil, părţile contractante pot
stabili legea aplicabilă atât întregului contract, cât şi unor anumite părţi
ale acestuia.
Din această prevedere rezultă posibilitatea ca părţile să supună
condiţiile de fond ale contractului unor legi din sisteme de drept diferite.
Cu alte cuvinte, părţile pot alege orice lege, chiar o lege care nu are
nici o legătură cu contractul, de exemplu legea unui stat terţ.
Deşi soluţia supunerii condiţiilor de fond ale contractului unor legi
diferite este legală, se consideră385 că aceasta trebuie pe cât posibil
evitată, deoarece contractul formează o unitate economică şi juridică
care urmează a fi guvernat de o singură lege, iar aplicarea unor legi
diferite ar conduce la separarea juridică a contractului, cu posibile
consecinţe grave pentru părţi.
• Modalităţile de exprimare a voinţei părţilor
Art. 1610 alin.(3) din Codul civil prevede că determinarea legii
aplicabile trebuie să fie expresă sau să rezulte din conţinutul
contractului ori din alte împrejurări.
Din cuprinsul acestei prevederi, rezultă că părţile au la îndemână
două modalităţi de alegere a legii aplicabile contractului, şi anume:
384 în acest context, apreciem că părţile contractante se pot referi la legea unei ţări în două
moduri: a) legea străină luată în considerare cu titlu de lex causae\ b) legea străină ca mijloc de
precizare a conţinutului contractului (recepţiune contractuală a legii străine. Referitor la aceste
probleme, a se vedea Valeriu Babără, Aspecte ale principiului lex voluntarism desemnarea legii
aplicabile contractelor, Revista Naţională de Drept, nr.1, 2008, p.29-32
a) Alegerea expresă presupune că părţile fie desemnează legea
aplicabilă printr-o clauză contractuală inclusă în contractul principal, fie
prin încheierea unui contract separat, având ca obiect determinarea
acestei legi.
b) Alegerea tacită presupune că desemnarea legii aplicabile rezultă
fie din cuprinsul contractului, fie din alte circumstanţe.
Din textul alin.(3), deducem că instanţa de judecată sau arbitrală
poate aprecia voinţa tacită a părţilor după elemente subiective, ce ţine
de atitudinea părţilor, sau obiective, ce ţine de natura contractului, cu o
singură condiţie: ca din acestea să rezulte în mod sigur voinţa părţilor
de a desemna un anumit sistem de drept aplicabil contractului lor, cu
titlu de lex causae.
• Momentul exprimării voinţei părţilor
Potrivit art.1610 alin.(4) din Codul ciivl, legea aplicabilă poate fi
determinată de părţile contractante în orice moment, atât la încheierea
lui, cât şi în orice moment ulterior. Totodată, alin.(5) stabileşte că
determinarea, după încheierea contractului, a legii aplicabile are efect
retroactiv şi se consideră valabilă din momentul încheierii contractului,
fără a aduce atingere validităţii formei contractului sau drepturilor
dobândite de terţi în legătură cu acest contract.
în ceea ce priveşte momentul determinării legii aplicabile, se
impune precizarea că, de regulă, părţile aleg sistemul de drept aplicabil
anterior apariţiei unui litigiu în legătură cu contractul în cauză.
Bineânţeles, că alegerea legii aplicabile poate fi făcută şi ulterior
apariţiei litigiului, inclusiv în faţa instanţei de judecată sau de arbitraj,
dar numai până la începerea dezbaterilor pe fond.
• Modificarea alegerii legii aplicabile
în sensul art.1610 alin.(4) din Codul civil, părţile contractului sunt în
drept să convină oricând asupra modificării legii aplicabile. Cu alte
cuvinte, părţile au posibilitatea de a modifica legea aleasă de către ele
pentru a guverna contractul dintre acestea.
Totodată, considerăm că modificarea legii aplicabile, convenită
ulterior datei încheierii contractului, are efect retroactiv, în sensul
alin.(5), adică operează de la data încheierii contractului, însă efectul
retroactiv al modificării este limitat, având în vedere că modificarea nu
poate să infirme validitatea formei contractului şi nu poate să aducă
atingere drepturilor dobândite de către terţi în legătură cu contractul
respectiv.
în cazul apariţiei unui litigiu în legătură cu contractul, credem că
alegerea expresă făcută de părţi înainte de prima zi de înfăţişare sau
ulterior. în cursul dezbaterilor aceasta nu mai poate fi modificată,
deoarece acest lucru ar echivala cu schimbarea temeiului juridic al
acţiunii.
3.2.Determinarea legii aplicabile contractului

după criterii obiective
în situaţia în care părţile nu au ales legea aplicabilă contractului ca

lex voluntatis, sarcina de a proceda la localizarea obiectivă a
contractului în sfera unui anumit sistem de drept pentru determinarea
legii aplicabile contractului îi revine organului de jurisdicţie (instanţa de
judecată sau de arbitraj).
Prin localizarea obiectivă a contractului se înţelege determinarea
legii aplicabile contractului în calitate de lex contractus, cu ajutorul unor
criterii prin care se stabileşte legătura dintre contract şi legea aplicabilă
acestuia.
Aşadar, rezultă că în raport cu lex voluntatis , localizarea obiectivă
a contractului are un caracter subsidiar.
Potrivit art. 1611 alin.(1) din Codul civil, în lipsa unui consens între
părţi asupra legii aplicabile contractului, se aplică legea statului cu care
contractul prezintă cele mai strânse legături.
Astfel, această reglementare stabileşte drept criteriu de localizare
a contractelor - existenţa legăturilor cele mai strânse între contract şi
un sistem de drept386.
în continuare, prevederea menţionată califică noţiunea de
^legăturile cele mai strânse”, stabilind că există astfel de legături cu
legea statului în care debitorul prestaţiei, la momentul încheierii
contractului, îşi are domiciliul, reşedinţa sau este înregistrat în calitate
de persoană juridică.
386 Pe planul dreptului internaţional privat, în ceea ce priveşte determinarea legii contractului în
cazul în care părţile nu şi-au exprimat coinţa cu privire la această lege, s-au conturat două soluţii.
Potrivit primei soluţii, în lipsa unei alegeri din partea contractanţilor, se consideră că se aplică
legea statului cu care contractul are legăturile cele mai strânse (soluţie consacrată în dreptul
conflictual al R.Moldova). Potrivit altei soluţii, se consideră că, în lipsa lui lex voluntatis, contractul
este supus, în principal, legii locului încheierii şi, în subsidiar, legii locului executării. De exemplu,
în Turcia Legea cu privire la dreptul internaţional privat şi procesul civil internaţional, în art.24
prevede că în lipsa lui lex voluntatis, contractul este supus legii locului încheierii sau executării. în
dreptul conflictual al R.Moldova legea locului încheierii actului se aplică numai pentru localizarea
obiectivă a actelor juridice unilaterale. Astfel, potrivit art. 1609 alin.(2) din Codul civil, condiţiile de
fond ale actului juridic sunt guvernate de legea aleasă de autorul lui sau de legea statului cu care
actul juridic are cele mai strânse legături sau de legea locului unde actul juridic unilateral este
întocmit. Precizarea care se impune, constă în faptul că în privinţa actelor juridice unilaterale este
utilizat un criteriu principal de localizare obiectivă - legăturile cele mai strânse şi unul subsidiar-
legea locului întocmirii actului
în ceea ce priveşte textul de lege menţionat, considerăm că
formularea corectă ar fi „debitorul prestaţiei caracteristice” şi nu
„debitorul prestaţiei”, prin prestaţie caracteristică înţelegându-se
prestaţia pentru care este datorată plata (de exemplu, preţul la
contractul de vânzare-cumpărare)387.
Art. 1611 alin(2) din Codul civil stabileşte câteva derogări de la
alin.(1), adică consacră unele excepţii de la aplicarea legii statului cu
care contractul prezintă cele mai strânse legături. Aceste excepţii se
referă la următoarele categorii de contracte:
a) contractul al cărui obiect este un bun imobil, precum şi contractul
de administarare fiduciară a bunului,- se aplică legea statului pe al cărui
teritoriu se află bunul;
b) contractului de antrepriză în construcţie şi contractului de
antrepriză pentru efectuarea lucrărilor de proiectare şi cercetare, se
aplică legea statului în care se creează rezultatele prevăzute în
contract;
c) contractului de societate civilă se aplică legea statului pe al cărui
teritoriu se desfăşoară această activitate;
d) contractului încheiat la licitaţie sau pe bază de concurs se aplică
legea statului pe al cărui teritoriu se desfăşoară licitaţia sau concursul.
Prin adoptarea criteriului celei mai strânse legături între contract şi
un sistem de drept, legiuitorul a aplicat în cadrul dreptului internaţional
privat al R.Moldova teoria legii proprii (the proper law) a unui raport
juridic, şi anume „legea proprie contractului” (the proper law of the
contract) din sistemul anglo-saxon. Conform acestei teorii, legea
aolicabilă raporturilor juridice nu trebuie determinată după criterii fixe,
prestabilite de legiuitor (de exemplu, locul încheierii sau locul executării
contractului), ci această lege urmează a fi stabilită, pentru fiecare
raport juridic în parte, de către instanţa de judecată, în funcţie de
totalitatea împrejurărilor de drept şi de fapt, precum şi de
particularităţile raportului juridic respectiv388.
387 A se vedea Aurel Băieşu, Contractele comerciale internaţionale, CEP USM, Chişinău, 2007,
p.70. în acest sens, este şi Regulamentul (CE) nr.593/2008 al Parlamentului European şi al
Consiluilui privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale „Roma l", care prevede în art.4 că
contractul este reglementat de legea ţăriiîn care îşi are reşedinţa obişnuită partea contractantă
care efectuează prestaţia caracteristică
388 Menţionăm, că în concepţia sistemului common law, „the proper law o f contract' acoperă atât
principiul autonomiei de voinţă a părţilor în alegerea legii aplicabile contractului (lex voluntatis),
cât şi, în lipsa unei asemenea alegeri, posibilitatea judecătorului de a localiza contractul după
criterii obiective în funcţie de circumstanţe. Astfel, pentru determinarea legii contractului,
judecătorul raţionează, imaginându-şi cum ar fi procedat la momentul încheierii contractului o
persoană rezonabilă, iar printre circumstanţele pe care le poate lua în considerare pentru a
determina legea contractului se află clauzele şi natura contractului, sensul cuvintelor utilizate în
contract, instanţa aleasă de către părţi pentru soluţionarea unui eventual litigiu care poate apărea
Legea contractului, sub ambele forme de exprimare, fie lex
voluntatis, fie localizarea obiectivă, reglementează condiţiile fe fond şi
efectele contractului.
Potrivit art.1612 din Codul civil, legea aplicabilă contractului
cuprinde în special:
a) interpretarea contractului;
b) drepturile şi obligaţiile părţilor;
c) executarea contractului;
d) consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a
contractului;
e) încetarea contractului;
f) consecinţele nulităţii sau nevalidităţii contractului;
g) cesiunea creanţelor şi preluarea datoriei în legătură cu contractul.
• încheierea contractului
Legea contractului stabileşte, în principiu, condiţiile de fond
necesare pentru încheierea valabilă a acestuia. Astfel, condiţiile de
fond din dreptul internaţional privat, sunt aceleaşi ca şi în dreptul
intern, şi anume: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza.
Capacitatea de a contracta este cârmuită de legea naţională a
persoanei (persoana fizică - art.1587 din Codul civil, persoana juridică
- art.1596 din Codul civil.
Celelalte condiţii de fond, consimţământul, obiectul şi cauza, sunt
supuse legii contractului (lex contractus).
Dacă determinarea locului încheierii contractului prezintă
importanţă pentru stabilirea legii contractului, această determinare se
face potrivit legii forului, deoarece este o problemă de calificare.
• Interpretarea contractului
Regulile de interpretare a contractului sunt cârmuite de lex
contractus. Menţionăm, că părţile au posibilitatea să definească în
cuprinsul contractului termenii conveniţi şi interpretarea acestora. într-o
asemenea situaţie, interpretarea se face după împrejurări (de exemplu,
uzanţele în materie, interpretarea dată de Incotrems, etc.).
în legătură cu contractul, referirea la o anumită lege, împrejurări din care s-ar putea deduce o
intenţie comună a părţilor, etc. în toate cazurile interpretarea se face pentru a găsi o lege cât mai
conformă cu realizarea contractului, o interpretare în favoarea contractului potrivit regulii ut magis
valeat quam pereat. în cazul în care intenţia părţilor cu privire la legea aplicabilă nu rezultă din
contract şi nici nu poate fi dedusă din împrejurări, contractul este supus legii cu care are cea mai
strânsă şi efectivă legătură
• Efectele contractului
Legea contractului reglementează efectele acestuia, adică
drepturile şi obligaţiile părţilor.
Sub incidenţa lui lex contractus intră şi efectele specifice ale
contractelor sinalagmatice:
- consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a
contractului;
- rezoluţiunea şi rezilierea contractului;
- nulitatea contractului;
- stingerea obligaţiilor contractuale;
- răspunderea contractuală.
• Executarea contractului
Aspectele ce ţin de executarea contractului sunt guvernate de lex
contractus .
în materie de executare, legea contractului reglementează în
special: modalităţile de executare, regimul juridic al plăţii, caluzele de
impreviziune (hardship).
în ceea ce priveşte problemele de procedură legate de executarea
silită, acestea sunt supuse legii forului.
• Moneda de plată
Potrivit art.1620 alin.(1) din Codul civil, moneda de plată este
definită de legea statului care a emis-o, iar în conformitate cu alin.(2)
din acelaşi text, efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii
unei datorii sunt stabilite de legea aplicabilă datoriei.
Din aceste prevederi, rezultă că legea monedei (lex monetae) nu
este întotdeauna legea contractului, ci legea care guvernează datoria,
care poate fi legea contractului (lex contractus), legea delictului (lex
delicti) , legea faptului ilicit generator de obligaţii, în funcţie de situaţie.
Conform art.1620 ali.(3), legea statului pe al cărui teritoriu trebuie
efectuată plata stabileşte în ce monedă va fi efectuată plata dacă
părţile contractante nu au convenit altfel.
Din această reglementare rezultă că, în principiu, legea statului
locului de plată (lex loci solutionis) determină în ce monedă trebuie să
se facă plata, însă, ca excepţie, facă plata rezultă din contract, părţile
pot stabili prin lex voluntatis ca plata să se facă într-o altă monedă. în
cazurile în care plata izvorăşte din alte raporturi juridice, aceasta
trebuie să fie efectuată în mod imperativ în moneda determinată de
legea statului locului de plată (lex loci solutionis).
• Transmiterea, transformarea şi stingerea obligaţiilor contractuale
a) Cesiunea de creanţă
Această operaţiune juridică, privită ca mod de transmitere a
obligaţiilor, reprezintă un contract prin care una din părţi, cedentul,
transmite unei alte părţi, cesionarul, creanţa pe care o are asupra
debitorului cedat389.
Legea aplicabilă cesiunii de creanţă este prevăzută de art.1619
alin.(1) din Codul civil, care stabileşte:
„Cesiunea de creanţă este guvernată de legea creanţei cedate
dacă părţile nu au convenit altfel. Alegerea unei alte legi, prin acordul
cedentului şi cesionarului, nu este opozabilă debitorului decât cu
consimţământul lui. Obligaţiile dintre cedent şi cesionar sunt guvernate
de legea aplicabilă raportului juridic în a cărui bază a fost produsă
cesiunea”.
Din interpretarea acestei prevederi, rezultă următoarele:
- Cesiunea de cranţă este supusă legii alese de către părţi (cedent şi
cesionar) prin acordul de voinţă (tex voluntatis), însă o astfel de
alegere cu privire la o altă lege decât cea a creanţei cedate, nu va fi
opozabilă debitorului cedat decât dacă acesta îşi va manifesta
consimţământul în acest sens.
- în situaţia în care părţile (cedentul şi cesionarul) nu au ales
legea aplicabilă, aceasta este supusă legii creanţei cedate. Legea
creanţei cedate va guverna raportul juridic iniţial dintre creditorul
cedent şi debitorul cedat. Soluţia conflictuală de a supune raportul
juridic dintre cedent şi cesionar (cesiunea de creanţă) legii care
guvernează raportul dintre cedent şi debitorul cedat se justifică, atât
faţă de părţile la cesiune, cât şi faţă de debitorul cedat. Astfel, faţă de
părţile la cesiune soluţia constituie o expresie a principiului conform
căruia „nimeni nu poate transmite altuia mai'm uite drepturi decât are el
însuşi” (nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet). în
raport cu debitorul cedat, soluţia se justifică deoarece obligaţiile pe
care el le-a asumat în temeiul legii care guvernează relaţia sa cu
cedentul nu pot fi afectate de contractul dintre cedent şi cesionar, care
este pentru el un res inter alios. Astfel, soluţia conflictuală adoptată
este o măsură necesară de protecţie pentru debitorul cedat390.
b) Subrogarea
Subrogarea este un mijloc de transmitere legală sau convenţională
a dreptului de creanţă, cu toate garanţiile şi accesoriile sale, către un
terţ care a plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului.

390 A se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru
Potrivit art. 1619 alin,(2) din Codul civil, subrogarea convenţională
este guvernată de legea raportului obligaţional al cărui creditor este
substituit dacă acordul părţilor nu prevede altfel.
Subrogarea convenţională poate fi de două feluri:
- subrogarea consimţită de creditor, în cazul când contractul se
încheie între plătitor şi creditor;
- subrogarea consimţită de debitor, în cazul când contractul se
încheie între plătitor şi debitor.
Având în vedere că subrogarea convenţională este un contract,
aceasta este supusă legii contractului între plătitor şi creditor/debitor
(lex voluntatis).
în situaţia în care părţile nu au utilizat lex voluntatis, subrogarea
convenţională va fi guvernată de legea obligaţiei al cărei creditor este
înlocuit sau, altfel spus, de legea raportului juridic iniţial dintre creditor
şi debitor.
Ca şi în cazul cesiunii de creanţă, raportul juridic iniţial poate avea
ca izvor fie contractul, fie fapta juridică ilicită. Astfel, legea aplicabilă
este cea a contractului sau a faptei juridice ilicite.
c) Delegaţia şi novaţia
Delegaţia este o convenţie prin care un debitor aduce creditorului
său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui.
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raprt juridic
obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă
obligaţie391.
Delegaţia şi novaţia ca mijloace de transformare a obligaţiilor,
potrivit art.1619 alin.(3) din Codul civil sunt guvernate de legea
aplicabilă raportului obligaţional care formează obiectul.
Astfel, legea aplicabilă delegaţiei este legea care duvernează
raportul juridic iniţial dintre debitorul delegant şi creditorul delegatar,
aceasta fiind legea obligaţiei la care se referă delegaţia, adică a
obligaţiei care formează obiectul delegaţiei,în sensul exprimat în textul
art.1619 alin.(3).
Raportul juridic obligaţional dintre delegant şi delegatar poate
izvorî din contract, delict, fapt ilicit, astfel încât legea aplicabilă
delegaţiei poate fi legea contractului (eventual lex voluntatis), a
delictului sau a faptului ilicit.
Legea aplicabilă novaţiei este legea care guvernează obligaţia
iniţială (care constituie obiectul novaţiei). Având în vedere că novaţia
este, în esenţă, un contract, înseamnă că legea aplicabilă este legea
391 A se vedea Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor,
Editura AII Beck, Bucureşti, 1998, p.349
care guvernează contractul (lex contractus), aceasta fiind lex voluntatis
sau legea determinată în urma aplicării criteriilor de localizare
obiectivă.
d) Compensarea
Compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei
creanţe opuse, certe, lichide, de aceeaşi natură şi exigibile3^2.
Potrivit art.1619 alin.(4) din Codul civil, compensarea este
guvernată de legea aplicabilă creanţei prin care se cere stingerea prin
compensare.
• Prescripţia extinctivă
Potrivit art.1624 din Codul civil, prescripţia extinctivă a dreptului la
acţiune este guvernată de legea aplicabilă dreptului subiectiv.
Din această reglementare, se poate deduce cî în dreptul
R.Moldova prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune este
calificat ca o problemă de fond, fiind supusă legii care guvernează
fondul raportului juridic (dreptul) supus prescripţiei.
Legea care se aplică dreptului subiectiv poate fi legea contractului
(lex voluntatis sau localizarea obiectivă), legea faptei licite sau ilicite,
etc.
în materie contractuală, prescripţia extinctivă a dreptului material la
acţiune, născut dintr-un contract, va fi guvernată de legea aplicabilă
fondului contractului.

CAPITOLUL VI
NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND FAPTELE JURIDICE
1. NOŢIUNI
»
GENERALE
Faptele juridice sunt evenimentele şi faptele voluntare ale

persoanelor fizice şi juridice care produc efecte juridice, adică creeză,
modifică, transmit sau sting raporturi juridice.
Faptul juridic trebuie privit în două sensuri:
• în sens restâns (stricto sensu), faptul juridic desemnează
evenimentele materiale care au loc independent de voinţa omului,
producând efecte juridice. Astfel, naşterea şi decesul persoanei fizice
sunt fapte juridice care se produc independent de voinţa acesteia,
constituind începutul şi sfârşitul calităţii de subiect de drepturi şi
obligaţii, faptele naturale - forţa majoră sau termenul de prescripţie
prevăzut de lege pentru stingerea dreptului material la acţiune în
justiţie393, precum şi faptele voluntare ale persoanelor fizice şi juridice,
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care potrivit
legii generează asemenea efecte.
Faptele voluntare pot fi grupate în două categorii:
- faptele juridice licite (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă
cauză);
- faptele juridice ilicite (delictele civile, adică faptele cauzatoare de
prejudiciu).
• în sens larg (lato sensu), faptul juridic desemnează atât faptul
juridic în sens restrâns, cât şi actul juridic.
Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă întreprinsă
cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a crea, modifica
sau stinge un raport juridic concret. Astfel, rezultă că elementele
definitorii ale actului juridic civil sunt următoarele:
- prezenţa unei manifestări de voinţă, care să provină de la un
subiect de drept civil (persoană fizică sau persoană juridică);
- manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce
efecte juridice; această măsură definitorie diferenţiază actul juridic de
faptul juridic (săvârşit fără intenţia de a produce efecte, efecte ce se
produc, însă, în puterea legii);
393 A se vedea art.606 şi 267 din Codul civil

- efectele juridice urmărite, la manifestarea voinţei, pot consta în a
crea, modifica sau stinge un raport juridic concret394.
2. LEGEA APLICABILĂ FAPTELOR JURIDICE LICITE
Din categoria faptelor juridice cunoscute dreptului R.Moldova,

menţionăm următoarele: a) gestiunea de afaceri; b) îmbogăţirea fără
justă cauză395.
Raporturile de obligaţii iau naştere pe temeiul acestor fapte juridice,
adică ele sunt izvorâte din obligaţii.
Faptele juridice licite sunt supuse legii locului unde acestea
intervin. într-un sens larg, legea locului delictului (lex loci delicti
commissi) presupune că faptele juridice, atât cele licite cât şi cele
ilicite, sunt supuse legii locului unde se produc.
2.1. Gestiunea de afaceri
Prin gestiune de afaceri se înţelege un fapt juridic licit,

presupunând o manifestare pozitivă (acţiune sau activitate), executată
din proprie iniţiativă de o persoană numită gerant, în folosul altei
persoane, numită gerat şi a cărei săvârşire generează anumite obligaţii
civile între cei dou subiecţi de drept396.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, gestiunea de
afaceri este reglementată de art.1614 a!in.(1) din Codul civil, care
394 Termenul de act juridic, sau pur şi simplu act, este utilizat în două sensuri, de fiecare dată
rezultând, din context, semnificaţia atribuită. într-un prim sens, se desemnează tocmai
manifestarea de vionţă în a produce efecte juridice (adică în sensul utilizat la definirea actului
juridic. Pentru acest sens, se foloseşte şi formula negotium ju ris sau negotium (cu semnificaţia
de operaţiune juridică). în al doilea sens, se desemnează înscrisul constatator de voinţă, adică
suportul material care consemnează ori redă manifestarea de voinţă exprimată pentru a servi ca
mijloc de probă într-un eventual litigiu. Pentru acest sens, se foloseşte şi formula instrumentum
probationis sau termenul instrumentum
395 în dreptul Uniunii Europene, preocupările de uniformizare a normelor conflictuale în această
materie s-au concretizat prin Regulamentul (CE) nr.864/2007 al Parlamentului European şi al
Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma III). Regulile speciale
cuprinse în Regulament privesc faptele juridice ilicite, precum şi îmbogăţirea fără justă cauză,
gestiunea de afaceri şi culpa in contrahendo. în sensul Regulamentului, culpa in contrahendo,
reprezintă o noţiune autonomă, care include nerespectarea obligaţiei de informare şi întreruperea
negocierilor contractuale. Obligaţiile necontractuale care decurg din înţelegerile la care se ajung
înainte de semnarea unui contract, indiferent dacă respectivul contract a fost efectiv semnat sau
nu, vor fi reglementate, conform art.12 alin.(1) din Regulament, de legea aplicabilă contractului în
cauză sau legea care ar fi fost aplicabilă dacă acesta ar fi fost încheiat. De asemenea, dispoziţiile
Regulamentului se aplică şi obligaţiilor necontractuale care pot surveni în viitor
396 In dreptul intern al R.Moldova, reglementările privind gestiunea de afaceri sunt cuprinse în
art.1378-1388 din Codul civil
stabileşte că gestiunea de afaceri este supusă legii locului unde
gerantul îndeplineşte actele de gestiune.
Astfel, conform acestei prevederi gestiunea de afaceri este
cârmuită de legea locului unde persoana care îndeplineşte actele
curente de gestiune exercită această activitate (tex loci).
în practica soluţionării conflictelor de legi în această materie, pot
apărea dificultăţi în determinarea acestui loc, în situaţia când faptele
care formează obiectul gestiunii intervin în mai multe ţări sau în cazul
în care faptele sunt săvârşite într-o ţară, iar rezultatul gestiunii se
produce în altă ţară. în aceste situaţii, soluţia potrivită este aplicarea
legii locului unde se localizează interesele gerate, adică legea locului
gestiunii, deoarece sunt mai caracteristice obligaţiile geratului, decât
cele ale gerantului397.
Având în vedere aspectele menţionate, considerăm că în cazul
când actele de gestiune se execută în R.Moldova, cum ar fi plata de
către gerant a unui impozit al geratului din străinătate, se va aplica
legea R.Moldova (în acest caz, locul efectuării gestiunii coincide cu
localizarea gerantului), iar dacă gerantul din R.Moldova plăteşte, în
Italia, impozitul datorat de un gerat din Spania, se va aplica legea
italiană (care nu coincide cu localizarea nici uneia din părţi).
în ceea ce priveşte domeniul de aplicare, legea locului gestiunii
reglementează, în principal, următoarele aspecte:
• Condiţiile de existenţă ale gestiunii de afaceri, adică ale faptului
generator de obligaţii
• Efectele gestiuni, adică obligaţiile gerantului şi geratului
• Regimul juridic al obligaţiilor născute din gestiunea de afaceri,
adică executarea, transmiterea şi stingerea acestora
• Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune.
• Proba faptelor gestiunii398
Referitor la capacitatea părţilor, aceasta nu este supusă legii
gestiunii, ci legii personale a fiecărei părţi (a gerantului şi a geratului).
în cazul în care obiectul gestiunii de afaceri este un act juridic,
acesta este reglementat de legea care cârmuieşte actul juridic
respectiv (de exemplu, angajarea de către gerant a unui avocat în
vederea promovării unei acţiuni prin care geratul a evitat un prejudiciu),
397 în doctrină, referitor la legea aplicabilă gestiunii de afaceri, au fost propuse mai multe soluţii,
dintre care menţionăm următoarele: - aplicarea legii naţionale sau legii domiciliului comune
părţilor sau legea debitorului; - aplicarea legii situaţiei bunului; - aplicarea legii unde se execută,
dacă gestiunea se referă la bunuri sau patrimoniu şi constă într-o muncă prestată ori cheltuieli
făcute în interesul geratului; - aplicarea legii ţării unde părţile îşi au domiciliul sau reşedinţa.
Totuşi, soluţia consacrată în această materie, este legea locului gestiunii. A se vedea
lon.P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.456
398 în acest sens, a se vedea art.458 alin.(4) din Codul de procedură civilă
adică va fi supus legii contractului, având în vedere că gestiunea este
un fapt juridic care nu trebuie confundat cu actul juridic efectuat în
realizarea gestiunii.
2.2. îmbogăţirea fără justă cauză
îmbogăţirea fără justă cauză este regula potrivit căreia persoana

care realizează o îmbogăţire, constând în sporirea activului sau
micşorarea pasivului său, în dauna altei persoane care suferă o
diminuare corespunzătoare, în lipsa unui temei juridic care să le
justifice, este obligată să restituie celui astfel prejudiciat valoarea
diminuării399.
Pe planul dreptului internaţional privat, îmbogăţirea fără justă
cauză este reglementată de art.1614 aii.(2) din Codul ciivl, potrivit
căruia obligaţiile din îmbogăţirea fără justă cauză sunt supuse legii
locului unde s-au produs.
Pentru îmbogăţirea fără justă cauză, când aceasta ridică probleme
conflictuale (îmbogăţirea şi sărăcirea nu se află în aceeaşi ţară), legea
aplicabilă este cea a locului îmbogăţirii. Aplicarea acestei legi se
justifică pe următoarele argumente:
- fundamentul acţiunii în restituire este îmbogăţirea, restituirea
făcându-se din cauza îmbogăţirii şi în limitele acesteia;
- îmbogăţirea este un fapt pozitiv, deci mai uşor de localizat într-o
anumită ţară, decât sărăcirea, element negativ, mai dificil de probat şi
de localizat.
Legea locului îmbogăţirii este locul unde s-a realizat mărirea
patrimoniului, indiferent de locul unde s-a produs diminuarea acestuia.
Astfel, de exemplu dacă un părinte din R.Moldova reţine pensia de
întreţinere datorată unui copil din străinătate, îmbogăţirea fără justă
cauză este supusă legii R.Moldova, iar dacă o persoană din R.Moldova
prestează o muncă în străinătate, pentru o persoană străină, fără ca
între ele să existe un raport contractual, raportul juridic care a generat
sporirea patrimoniului persoanei străine este cârmuit de legea străină.
Referitor la domeniul de aplicare al legii locului unde s-a produs
îmbogăţirea (mărirea patrimoniului), aceasta reglementează
• Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire
• Efectele îmbogăţirii fără justă cauză
399 în dreptul intern al R.Moldova, reglementările privind îmbogăţirea fără justă cauză sunt
cuprinse în art.1389-1397 din Codul civil
• Aspectele privind executarea, transmiterea şi stingerea obligaţiei
de restituire
• Prescripţia dreptului la acţiunea în restituire
• Proba îmbogăţirii400
3. LEGEA APLICABILĂ FAPTELOR JURIDICE ILICITE
Pe planul dreptului internaţional privat, pentru reglemenarea

faptelor juridice ilicite, au fost propuse mai multe sisteme. în funcţie de
soluţia reţinută, se poate aplica legea locului săvârşirii delictului, legea
forului sai legea proprie delictului401.
Soluţia legii locului săvârşirii delictului (/ex loci delicti commissi)
este tradiţională în teoria şi practica dreptului internaţional privat.
Această regulă permite ca faptul ilicit şi obligaţia la care dă naştere să
fie supusă aceleiaşi legi402.
Sistemul legii forului (/ex fori) prevede că normele care
reglementează răspunderea civilă delictuală au caracter de ordine
publică, normele străine fiind inaplicabile, litigiul se poate soluţiona
după legea forului403.
Teoria legii proprii delictului (the proper law of the tort) consideră că
locul săvârşirii faptului ilicit poate fi fortuit sau întâmplător şi, ca
urmare, răspunderea civilă delictuală va fi supusă legii care rezultă din
totalitatea factorilor în legătură cu faptul ilicit săvârşit şi a
particularităţilor sale. Astfel, pe lângă locul săvârşirii delictului se va
ţine seama şi de cetăţenia sau domiciliul autorului sau a victimei, până
la urmă aplicându-se legea care prezintă cea mai mare legătură cu
delictul, legea centrului de gravitaţie sau ansamblul punctelor de
legătură, care poate să difere de la un caz la altul404.
în dreptul conflictual al R.Moldova, aspectele principale privind
faptele juridice ilicite sunt reglenetate de art.1615 din Codul civil.
Potrivit alin.(1), actul ilicit este calificat drept act cauzator de prejudiciu
conform legii statului unde s-a produs.
Astfel, remarcăm că reglementările de drept internaţional privat în
această materie, nu se bucură de o unitate terminologică. De exemplu,
art.1615 este întitulat „Actul juridic”, însă se referă la faptul juridic, fiind
400 A se vedea art.458 alin.(4) din Codul de procedură civilă

401 A se vedea loan Macovei, op.cit., p.218
402 A se vedea Daniel Gutman, Droit International Prive, Dalloz, Paris, 1999, p.168
403 A se vedea G.C.Cheshire, op.cit., p.256
404 A se vedea Henri Batiffol, Paul Lagarde, op.cit., tome II, p.196
vorba, desigur, de legea aplicabilă faptelor juridice ilicite, adică
delictelor civile.
Legea care reglementează delictul civil prezintă unele caracteristici
specifice, în funcţie de condiţiile concrete în care acesta se produce.
în continuare, vom analiza regimul de drept internaţional privat al
delictelor civile, cu referire la următoarele situaţii:
3.1. Determinarea legii aplicabile în cazul în care fapta ilicită

şi prejudiciul se produc în acelaşi stat - legea locului
săvârşirii delictului (lex lo ci d elicti com m issi)
Potrivit art. 1615 alin.(1) din Codul civil, răspunderea civilă

delictuală este supusă legii locului unde s-a produs faptul cauzator de
prejudiciu.
Totodată, alin.(3) al aceluiaşi articol stabileşte că, în cazul în care
toate sau o parte din consecinţele cauzatoare de prejudicii se produc
pe teritoriul unui alt stat decât cel în care a avut loc delictul, reparaţiei
corelative se poate aplica legea acestui stat.
Prin coroborarea dispoziţiilor alin.(1) şi (3) rezultă, că în cazul în
care fapta ilicită şi prejudiciul se localizează pe teritoriul aceluiaşi s t a t -
delictul civil este supus legii statului respectiv ca lege a locului
săvârşirii delictului (lex loci delicti commissi).
în această situaţie, elementul de extraneitate al raportului juridic de
drept internaţional privat privind delictul civil, trebuie să fie altul decât
locul săvârşirii delictului sau locul producerii prejudiciului, ca de
exemplu, cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa străină a făptuitorului sau
a victimei.
Aplicarea legii locului producerii delictului se justifică pe
• această lege reprezintă o aplicare a principiului teritorialităţii
(suveranităţii), constând în interesul statului de a reglementa prin
norme proprii regimul delictelor săvârşite pe teritoriul său;
• această lege reprezintă şi o aplicare a principiului generalităţii, în
sensul că toate faptele ilicite produse pe teritoriul unui stat vor fi
supuse unui regim juridic unic;
• aplicarea acestei legi presupune o simplificare a soluţiei bazată
pe localizarea obiectivă a raportului juridic;
• aplicarea legii locului delictului civil corespunde noţiunii de fapt
juridic în sens restrâns, obligaţia de dezdăunare luând naştere direct
din lege, prin săvârşirea delictului civil;
• fapta este calificată ca fiind delict după legea locului unde a fost
săvârşită, iar autorul său nu poate fi tras la răspundere după altă lege;
• - incidenţa legii locului săvârşirii delictilui asigură concordanţa cu
reglementarea unor aspecte juridice conexe, precum regimul probelor,
în sensul că probele sunt legate, de regulă, de locul producerii
delictului şi competenţa jurisdicţională în materie, care aparţine
instanţelor din R.Moldova dacă aici este locul unde faptul juridic a
intervenit405.
3.2. Determinarea legii aplicabile în cazul în care fapta ilicită

şi prejudiciul se produc în state diferite - legea locului
producerii prejudiciului (le x loci d elicti laesionis)
Potrivit art.1615 alin.(3) din Codul civil, în cazul în care toate sau o
parte din conseciţele cauzatoare de prejudiciu ale faptului ilicit se
produc pe teritoriul unui alt stat decât cel în care a avut loc, reparaţiei
corelative se aplică legea acestui stat.
Astfel, în situaţia în care fapta ilicită se produce pe teritoriul unui
stat, iar prejudiciul pe teritoriul altui stat, regimul juridic al delictului se
va prezenta în felul următor:
Legea locului săvârşirii delictului (lex loci delicti commissi) se va
aplica următoarelor aspecte:
- determinarea caracterului ilicit al faptei, în sensul dacă faptul
respectiv are caracter licit sau ilicit;
- capacitatea delictuală a autorului prejudiciului.
Legea locului producerii prejudiciului (lex loci delicti laesionis) se va
aplica următoarelor aspecte:
- formele, condiţiile şi întinderea răspunderii delictuale;
- condiţiile de limitare sau de exonerare de răspundere delictuală;
- natura daunelor pentru care pot fi pretinse despăgubiri;
- transmisibilitatea dreptului la despăgubire;
- persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri.
Aplicarea legii locului producerii prejudiciului ( lex loci delicti
laesionis) se justifică406 pe următoarele considerente:
• prejudiciul este elementul decisiv al declanşării răspunderii civile
delictuale, care justifică şi dă măsură acţiunii în răspundere civilă,
aparţinând victimei;
405 A se vedea art.460 alin.(1) şi 458 alin.(4) din Codul de procedură civilă
• aplicarea legii locului producerii prejudiciului dă satisfacţie
necesităţii de ocrotire a victimei, care se simte mai protejată de propria
lege, decât de legea străină a statului făptuitorului;
• locul producerii prejudiciului prezintă mai multă siguranţă şi poate
juca un rol unificator în stabilirea regimului răspunderii civile, în cazurile
în care fapta ilicită s-a săvârşit în condiţii speciale, cum ar fi, de
exemplu situaţia când faptul prejudiciabil s-a comis de către mai multe
persoane, aparţinând unor state diferite sau pe teritoriul mai multor ţări.
3.3. Determinarea legii aplicabile în cazul în care faptul

cauzator de prejudiciu constituie şi infracţiune
în unele cazuri, delictul civil poate constitui în acelaşi timp şi o

infracţiune. Astfel, într-o atare situaţie partea vătămată poate recurge
la dreptul opţional care îi oferă posibilitatea fie a intenta o acţiune civilă
în cadrul procesului penal, fie a se adresa direct instanţei civile.
Referitor la această problematică, în practica soluţionării litigiilor de
drept internaţional privat, pot apărea două situaţii:
• Acţiunea civilă se judecă în altă tară decât cea în care se judecă
acţiunea penală
în această situaţie, cele două acţiuni se vor judeca separat,
acţiunea civilă nefiind suspendată până la soluţionarea definitivă a
acţiunii penale, hotărârea definitivă a instanţei penale neavând
autoritate de lucru judecat în acţiunea civilă.
Această soluţie, care constituie consecinţa autonomiei
jurisdicţionale a instanţelor unui stat faţă de cele ale altui stat, rezultă
din dispoziţiile art.461 alin.(3) din Codul de procedură civilă, potrivit
cărora competenţa instanţelor judecătoreşti ale R.Moldova stabilită în
art.460-461 nu se exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces
conex a fost pornit în faţa unei instanţe judecătoreşti străine.
• Acţiunea civilă si penală se judecă împreună de instanţa penală din
aceeaşi ţară
Această situaţie este posibilă în dreptul R.Moldova conform
dispoziţiilor art.219 din Codul de procedură penală, care prevede că
acţiunea civilă în procesul penal poate fi înaintată la cererea
persoanelor fizice sau juridice cărora le-au fost cauzate prejudicii
materiale, morale sau, după caz, le-a fost adusă daună reputaţiei
profesionale nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală sau în
legătură cu aceasta.
Aşadar, răspunderea penală şi răspunderea civilă sunt distincte,
fiind supuse unor reglementări proprii.Soluţia este justificată prin faptul
că răspunderea civilă nu izvorăşte din cea penală (din infracţiune), ci
din fapta ilicită pe care legea penală o incriminează ca infracţiune, iar
legea civilă o apreciază ca delict.
Potrivit normelor dreptului internaţional privat, acţiunea civilă poate
fi cârmuită de o lege străină, ca lege aplicabilă delictului, în timp ce
acţiunea penală este supusă legii instanţei penale sesizate.
Astfel, distincţia între răspunderea civilă şi cea penală, atrage
consecinţe şi pe planul prescripţiei extinctive, în sensul că prescripţia
acţiunii civile este supusă legii delictului, care poate fi o lege străină.
3.4. Determinarea legii aplicabile unor forme speciale

de răspundere delictuală
Potrivit art.1615 alin.(2) lit.b), legea care guvernează obligaţiile din

cauzarea de prejudicii, adică legea delictului, stabileşte formele,
condiţiile şi întinderea răspunderii delictuale.
în dreptul internaţional privat al R.Moldova, pentru anumite forme
de răspundere, se aplică alte reguli, asupra cărora ne vom referi în
continuare.
• Răspunderea pentru prejudicii cauzate personalităţii
Având în vedere particularităţile pe care le prezintă răspunderea
pentru prejudicii cauzate personalităţii pe planul dreptului internaţional
privat, această formă de răspundere delictuală are o reglementare
distinctă.
Scopul acesteia se manifestă prin obiectul şi mijloacele realizării
faptei. Astfel, obiectul răspunderii pentru prejudicii cauzate
personalităţii îl constituie prejudiciul adus drepturilor personale
nepatrimoniale, şi anume cele privind persoana victimei, iar fapta ilicită
se realizează prin intermediul mijloacelor publice de informare.
Potrivit art.1616 din Codul civil, pretenţiile cu privire la despăgubiri
pentru prejudicii cauzate personalităţii prin mijloacele de informare în
masă sunt guvernate, la alegerea persoanei prejudiciate, de :
a) legea naţională a persoanei prejudiciate;
b) legea statului pe al cărui teritoriu persoana prejudiciată îşi are
domiciliul sau reşedinţa;
c) legea statului pe al cărui teritoriu s-au produs consecinţele
cauzatoare de prejudicii;
d) legea statului pe al cărui teritoriu autorul prejudiciului îşi are
domiciliul sau reşedinţa.
Din analiza acestui articol, rezultă următoarele:
Persoana prejudiciată are posibilitatea de alegere a legii aplicabile.
Opţiunea de alegere a legii aplicabile de către persoana lezată este
limitată la cele patru legi menţionate în text. Precizăm, că la trei din
aceste legi, lit.a), b) şi d) din textul articolului, puctele de legătură care
trim it la ele sunt elemente personale de localizare a persoanei
prejudiciate (cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa) sau a autorului
prejudiciului (domiciliul sau reşedinţa). Cea de-a patra lege asupra
căreia se poate exercita opţiunea este legea locului producerii
prejudiciului (lex loci laesionis).
Observăm, că dintre legile în opţiune lipseşte legea locului
săvârşirii delictului (lex loci dellctl commlssi), avându-se în vedere că
aceasta prezintă mai puţină importanţă în cazul denigrării prin
mijloacele de informare în masă, iar în unele situaţii nici nu există ca
lege a unui stat (de exemplu, în cazul când delictul se săvârşeşte într-
un teritoriu fără suveranitate sau în marea liberă).
• Răspunderea pentru produse viciate
Răspunderea pentru produse defectuoase reprezintă o modalitate
specifică de protecţie a consumatorului, prin mijloace de drept
Astfel, art.1617 alin.(1) din Codul civil, pretenţiile cu privire la
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de produse viciate sunt
guvernate, la alegerea consumatorului prejudiciat, de:
a) legea statului pe al cărui teritoriu îşi are domiciliul sau reşedinţa
persoana prejudiciată;
b) legea statului pe al cărui teritoriu a fost dobândit produsul, cu
condiţia ca producătorul sau furnizorul să facă dovada faptului că
produsul a fost pus pe piaţa acelui stat fără acordul său.
Din dipoziţiile art.1617 alin.(1), sub aspectul legii aplicabile se
desprind următoarele concluzii:
Consumatorul prejudiciat are posibilitatea de a alege dreptul
aplicabil.
Alegerea poate fi făcută asupra uneia dintre cele două legi
menţionate, adică legea domiciliului sau reşedinţei consumatorului sau
legea statului de unde a fost dobândit produsul.
Totuşi, legea acestui stat nu se va aplica în cazul în care
producătorul face dovada că produsul a fost pus în circulaţie pe piaţa
acelui stat, fără consimţământul său, adică independent de voinţa sa.
Totodată, alin.(2) al aceluiaşi articol stabileşte că pretenţiile
indicate în alin.(1) pot fi formulate numai dacă produsele fac parte din
consumul personal sau familial.
Astfel, textul menţionat instituie o condiţie importantă a răspunderii,
care ţine de destinaţia produselor, în sensul ca acestea să facă parte
din consumul personal sau familial al consumatorului.
• Răspunderea pentru concurentă neloială
Regimul conflictual al răspunderii pentru concurenţa neloială este
prevăzut de art. 1618 din Codul civil, care stabileşte că pretenţiile cu
privire la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-un act de
concurenţă neloială sunt guvernate de:
a) legea statului pe al cărui teritoriu s-a produs rezultatul cauzator de
prejudiciu;
b) legea statului pe al cărui teritoriu este înregistrată persoana
prejudiciată;
c) legea care guvernează fondul contractului încheiat de părţi dacă
actul de concurenţă neloială a fost săvârşit şi a adus prejudicii
raporturilor dintre ele.
Din analiza textului menţionat, rezultă următoarele:
Persoana prejudiciată, adică victima concurenţei neloiale, are
posibilitatea de a alege legea aplicabilă.
Opţiunea de alegere a legii aplicabile de către victimă este limitată
la cele trei legi - lex loci laesionis, tex personalis, lex contractus.
4. DOMENIUL DE APLICARE A LEGII DELICTULUI CIVIL
Potrivit art. 1615 alin.(2) din Codul civil, legea care guvernează
obligaţiile din cauzarea de prejudicii stabileşte:
a) capacitatea delictuală;
b) formele, condiţiile şi întinderea răspunderii delictuale;
c) condiţiile de limitare sau exonerare de răspundere delictuală;
d) natura daunelor pentru care pot fi pretinse despăgubiri;
e) transmisibilitatea dreptului la despăgubire;
f) persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri.
Materiile reglementate de legea delictului civil sunt prezentate în
cadrul domeniului de aplicare al acestei legi, indiferent dacă legea
delictului este considerată legea locului săvârşirii delictului (lex loci delicti
commissi) sau legea locului producerii prejudiciului (lex loci laesionis).
• Condiţiile răspunderii civile delictuale
Legea delictului civil reglementează elementele constitutive ale
delictului civil:
a) Fapta ilicită
Potrivit art.1615 alin.(1) din Codul civil, faptul ilicit (actul ilicit - în
exprimarea articolului) este calificat drept act cauzator de prejudicii
conform legii statului unde s-a produs. Astfel, calificarea faptei ca fiind
ilicită după legea locului săvârşirii delictului constituie o excepţie de la
regula calificării după legea forului, prevăzută de art.1577 alin.(1) din
Codul civil.
Legea delictului stabileşte, în principal, următoarele aspecte privind
fapta ilicită:
- defineşte fapta ilicită, în sensul dacă fapta are sau nu caracter ilicit;
- reglementează condiţiile de limitare sau exonerare de răspundere
delictuală, cum ar fi legitima apărare sau extrema necesitate - alin.(2)
lit.c);
- reglementează proba faptei ilicite - art.458 alin.(4) din Codul de
procedură civilă.
b) Capacitatea delictuală
în conformitate cu art.1615 alin.(2) lit.a), capacitatea delictuală intră
în domeniul legii delictului. Legea delictului civil reglementează
capacitatea delictuală ca element al răspunderii delictuale, nu ca
problemă ce ţine de capacitatea persoanei care este supusă legii
naţionale.
c) Vinovăţia
Legea delictului reglementează vinovăţia, care este o condiţie a
răspunderii, iar potrivit alin.(2) lit.b), condiţiile răspunderii delictuale
sunt stabilite de legea statului unde s-a produs fapta ilicită.
d) Prejudiciul
în textul alin.(2) lit.b) - f) sunt prevăzute explicit principalele
aspecte privind prejudiciul în domeniul legii delictului:
- întinderea răspunderii (lit.b);
- condiţiile de limitare sau exonerare de răspundere delictuală (lit.c),
care pot privi şi prejudiciul;
- natura daunelor pentru care pot fi pretinse despăgubiri (lit.d);
- transmisibilitatea dreptului la despăgubire (lit.e);
- persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri (lit.f).
e) Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu
Cu toate că art.1615 alin.(2) din Codul civil nu se referă explicit la
legătura de cauzalitate, totuşi aceasta face parte din domeniul legii
delictului, deoarece este o condiţie a răspunderii (lit.b). Legea delictului
stabileşte în ce măsură este necesară existenţa legăturii de
cauzalitate, precum şi criteriul aplicabil pentru determinarea acesteia.
• Formele răspunderii delictuale
Conform dispoziţiilor art. 1615 alin.(2) lit.b) din Codul civil, legea
delictului se aplică formelor de răspundere delictuală, dintre care
menţionăm:
- răspunderea pentru fapta copiilor minori407
- răspunderea comitentului pentru fapta presupusului408
- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale409
- răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin surparea construcţiei şi
în cazul căderii sau scurgerii din construcţie410
- răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol
sporit411
Legea delictului nu se aplică privitor la următoarele forme:
- răspunderea pentru prejudicii cauzate personalităţii (art.1616 din
Codul civil)
- răspunderea pentru produsele viciate (art. 1617 din Codul civil)
- răspunderea pentru concurenţă neloială (art.1618 din Codul civil)
Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune în răspundere civilă
delictuală
Potrivit art. 1624 din Codul civil, prescripţia extinctivă a dreptului la
acţiune este guvernată de legea aplicabilă dreptului subiectiv.
Din prevederile textului, rezultă că prescripţia extinctivă este supus
legii delictului, avându-se în vedere că izvorul dreptului subiectiv la
care această prescripţie se referă este delictul.
407 A se vedea art. 1406-1407 din Codul civil

408 A se vedea art. 1403 din Codul civil
CAPITOLUL VII
NORMELE CONFLICTUALE ÎN DOMENIUL
RAPORTURILOR DE FAMILIE
S ecţiu n ea l-a
A S P E C T E G E N E R A L E P R IV IN D R A P O R TU R ILE
D E F A M IL IE
Reglementările legale privitoare la familie au un temei

constituţional. Astfel, art.28 din Constituţie412 prevede că statul
respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată, iar art.48
stabileşte că familia constituie elementul natural şi fundamental al
societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
Raporturile de familie rezultă din căsătorie, din rudenie firească şi
din adopţie, prezentându-se sub două aspecte - nepatrimoniale şi
patrimoniale.
Izvorul legal organic al relaţiilor de familie îl constituie Codul
familiei413. Astfel, art.2 alin.(3) prevede că relaţiile de familie sunt
reglementate în temeiul următoarelor principii: monogamie, căsătorie
liber consimţită între bărbat şi femeie, egalitate în drepturi a soţilor,
sprijin reciproc moral şi material, fidelitate conjugală, prioritate a
educaţiei copilului în familie, manifestare a grijii pentru întreţinerea,
educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale
celor inapţi de muncă ai familiei, soluţionarea pe cale amiabilă a
litigiilor de familie, inadmisibilitatea amestecului deliberat în relaţiile de
familie, accesul liber la apărarea pe cale judecătorească a drepturilor şi
intereselor legitime ale membrilor familiei.
Instituţia familiei are cele mai strânse legături de reglementare
juridică cu instituţiile fundamentale ale dreptului civil - persoana fizică,
actele de stare civilă, proprietatea, obligaţiile, succesiunea, etc.
Legătura acestor instituţii sunt reciproce, în sensul că unele dispoziţii
ale dreptului civil completează reglementările instituţiei familiei. Astfel,
de exemplu capacitatea civilă a soţilor este prevăzută de legea civilă,
iar regimul bunurilor soţilor se completează cu dispoziţiile dreptului civil
referitoare la drepturile reale şi drepturile de creanţă.
412 Constitutia Republicii Moldova din 29.07.1994, Monitorul Oficial nr.1, 1994
413 Legea nr.1316-XIV din 26.10.2000, Monitorul Oficial nr.47-48, 2001
în acest sens, prezintă relevanţă art.4 din Codul familiei, care
stabileşte că pentru reglementarea relaţiilor personale nepatrimoniale
şi patrimoniale dintre membrii familiei, nereglementate de legislaţia
familială, devine aplicabilă legislaţia civilă în măsura în care aceasta nu
contravine esenţei relaţiilor de familie, precum şi dispoziţiile art.2
alin.(2) din Codul civil, care prevede că relaţiile de familie ce corespund
alin.(1) sunt reglementate de acesta.
Importanţa familiei, ca problemă individuală şi socială, a determinat
reglementarea ei juridică în toate sistemele de drept, ceea ce reflectă
permanenţa instituţiei, iar organizarea juridică diferenţiată în diferite
sisteme de drept reflectă evoluţia acesteia414.
S ecţiunea a ll-a
LEG EA A PLIC A B ILĂ C Ă S Ă TO R IE I
1.NOŢIUNEA
» DE CĂSĂTORIE
Căsătoria în calitate de element de bază al familiei, scoate în

evidenţă particularităţile politice, sociologice şi religioase ale fiecărui
stat, din care rezultă o mare diversitate de legislaţii, care acomodate la
condiţiile internaţionale pot da naştere la multiple conflicte de legi.
în doctrină pot fi întâlnite mai multe definiţii ale căsătoriei, fiind
vorba atât de definiţii tehnice, care se limitează la enunţarea
elementelor juridice ale căsătoriei, cât şi definiţii care caută să includă
şi elemente nejuridice din cuprinsul noţiunii de căsătorie. Astfel, într-o
concepţie, căsătoria este definită ca un act juridic prin care bărbatul şi
femeia stabilesc între ei o uniune pe care legea o prevede şi care nu
poate fi ruptă după bunul lor plac415. Potrivit altei opinii, căsătoria este
uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu
respectarea dispoziţiilor legale, în scopul întemeierii unei familii416. Alţi
autori417, consideră că căsătoria este o alianţă liber consimţită între
două persoane, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, un principiu de
414 Paul Ourliac, Jehan de Malafosse, Histoire du droit prive, Tome III, Le droit familial, Presses
Universitaires de France, Paris, 1968, p.39
415 Marcel Planiol, Georges Ripert, Traite prtique de droit civil français, Tome III, La famille,
Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1952, p.59
41S Tudor R.Popescu, Dreptul familiei, Tratat, vol.l, Editura didactică şi pedagogică,
417 loan Chelaru, Căsătoria şi divorţul, Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat,
Editura A92 Acteon, laşi, 2003, p.51
viaţă, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementată de normele
imperative ale legii418.
Având în vedere că Codul familiei nu defineşte căsătoria şi luând în
considerare definiţiile exprimate în doctrină, precum şi dispoziţiile
legale în materie, apreciem că căsătoria reprezintă un act juridic
bilateral încheiat între două persoane în condiţiile legii.
2. ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
încheierea căsătoriei din punctul de vedere al dreptului intern este

considerată valabilă dacă întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
Aceste condiţii sunt următoarele: a) condiţiile de fond; b) condiţiile de
formă; c) lipsa impedimentelor la căsătorie (condiţii de fond negative).
Potrivit art.9 din Codul familiei, încheierea căsătoriei în R.Moldova
se înregistrează la organele de stare civilă în temeiul unei declaraţii de
căsătorie în condiţiile art.10 din acelaşi cod.
Referitor la impedimentele la căsătorie, art.15 din Codul familiei
prevede că nu se admite încheierea căsătoriei între următoarele
persoane:
- persoane dintre care cel puţin una este căsătorită;
- rude în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv, fraţi şi surori,
inclusiv cei care au un părinte comun;
- adoptat şi adoptator;
- adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, până la al ll-lea
grad inclusiv;
- curator şi persoana minoră aflată sub curatela acestuia, în
perioada curatelei;
- persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de capacitate de
exerciţiu;
- persoane condamnate la privaţiune de liberate în perioada când
ambele îşi ispăşesc pedeapsa;
- persoane de acelaşi sex.
Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, aceste condiţii
legale pentru încheierea căsătoriei sunt de fond şi de formă. în ceea ce
priveşte condiţiile menţionate, ar fi de remarcat că acestea sunt diferite
de la o legislaţie la alta, fiind posibil chiar ca o condiţie legală pentru
încheierea căsătoriei să fie condiţie de fond potrivit legii unui stat şi
condiţie de formă potrivit legii altui stat.
418 Pentru alte trăsături ale căsătoriei, a se vedea Ion P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei,
Editura AII Beck, Bucureşti, 2000, p.14
în principiu, calificarea sau deosebirea între condiţiile de fond şi de
formă, se face potrivit legii forului. în acest sens, este art.1577 alin.(1)
din Codul civil, care prevede că la determinarea legii aplicabile
raporturilor de drept internaţional privat, se va ţine cont de calificarea
conceptelor juridice efectuată conform dreptului R.Moldova, dacă legea
şi tratatele internaţionale la care aceasta este parte nu prevede
altfel419.
Privitor la condiţiile legale ale căsătoriei, poate interveni ordinea
publică de drept internaţional privat, cum ar fi situaţia când nu s-ar lua
în considerare monogamia căsătoriei.
în dreptul conflictual al R.Moldova privitor la încheierea căsătoriei
se disting două situaţii: încheierea căsătoriei pe teritoriul R.Moldova şi
în afara R.Moldova.
în ceea ce priveşte prima situaţie, aceasta este reglementată de
art.155 din Codul familiei, care prevede că forma şi modul de încheiere
a căsătoriei pe teritoriul R.Moldova de către cetăţenii străini şi apatrizi
sunt determinate de legea R.Moldova (alin. 1).
Cetăţenii străini, cu domiciliul în afara R.Moldova, încheie căsătoria
pe teritoriul R.Moldova conform legislaţiei acesteia, dacă au dreptul la
încheierea căsătoriei în conformitate cu legea lor naţională (alin.2).
Condiţiile de încheiere a căsătoriei de către apatrizi pe teritoriul
R.Moldova sunt determinate de legislaţia R.Moldova, ţinându-se cont
de legislaţia statului în care aceştea îşi au domiciliul (alin.3).
Căsătoriile încheiate la misiunile diploimatice şi oficiile consulare
străine sunt recunoscute în R.Moldova în baza principiului reciprocităţii
(alin.4).
Referitor la cea de-a doua situaţie, art.156 din Codul familiei
prevede că cetăţenii R.Moldova se pot căsători în străinătate la
misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale R.Moldova (alin. 1).
Căsătoriile dintre cetăţenii R.Moldova şi căsătoriile dintre cetăţenii
R.Moldova şi cetăţenii străini sau apatrizi încheiate în străinătate în
conformitate cu legislaţia ţării în care a fost încheiată căsătoria sunt
recunoscute în R.Moldova doar în cazul dacă au fost respectate
condiţiile art. 11 şi 14 din prezentul cod (alin.2).
419 Totodată, în doctrină a fost exprimată părerea că dacă o anumită cerinţă legală este condiţie
de fond, aceasta se determină de legea domiciliului fiecăruia din soţi, iar dacă cerinţa legală este
o condiţie de formă, depinde de legea locului încheierii căsătoriei. A se vedea R.H.Graveson,
op.cit., p.255. Probleme de calificare pot apărea în cazul când căsătoria potrivit unor legislaţii se
înregistrează confesional sau în regim mixt, adică prin organele de stare civilă de stat şi
confesionale, precum şi după ce criteriu se face calificarea în condiţii de fond şi condiţii de formă,
având în vedere că acestea diferă de la o legislaţie la alta. Soluţiile acestor probleme diferă de la
un sistem de drept la altul
Din analiza textelor de lege menţionate (art.155 şi 156 din Codul
familiei), ar rezulta că legiuitorul a înţeles să se refer la legea aplicabilă
condiţiilor de formă ale încheierii căsătoriei, şi nu la cele de fond.
2.1. Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei

j
Condiţiile de fond reprezintă acele cerinţe legale care trebuie să

existe în mod obligatoriu pentru încheierea valabilă a căsătoriei.
în dreptul R.Moldova sunt stabilite următoarele condiţii de fond
pentru încheierea căsătoriei:
a) Diferenţa de sex
Condiţia diferenţei de sex dintre viirorii soţi rezultă din noţiunea de
căsătorie, fiind atât de evidentă încât Codul familiei nici nu o mai
menţionează, însă din unele texte ale codului putem desprinde această
condiţie. Astfel, de exemplu, art. 11 se referă la consimţământul
bărbatului şi al femeii, iar art. 15, menţionând impedimentele la
căsătorie, stabileşte la lit.h), că nu se admite căsătoria între persoane
de acelaşi sex.
b) Vârsta matrimonială
Vârsta legală pentru căsătorie este reglementată de art. 14 din
Codul familiei. Astfel, potrivit alin.(1) vârsta matrimonială este de 18 ani
pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei, iar pentru motive întemeiate
este posibilă încheierea căsătoriei cu reducerea vârstei matrimoniale
pentru bărbaţi cu maximum doi ani, cu încuviinţarea autorităţii publice
locale unde îşi au domiciliul persoanele care urmează să se
căsătorească, în baza cererii acestora şi acordul părinţilor minorului,
aşa cum prevede alin.(2).
c) Consimţământul
Potrivit art. 11 alin.(1) din Codul familiei pentru încheierea căsătoriei
este necesar consimţământul reciproc, neviciat, exprimat personal şi
necondiţionat.
d) Comunicarea stării sănătăţii
în conformitate cu prevederile art. 11 alin.(2) din Codul familiei,
persoanele care urmează să se căsătorească au obligaţia de a se
informeze reciproc despre starea sănătăţii lor. Totodată, art. 13
stabileşte că persoanele care urmează să se căsătorească sunt
supuse unui examen medical obligatoriu, rezultatul acestuia fiind
comunicat numai pentru persoanele examinate, în urma căruia se
eleiberează un certificat care se prezintă organului de stare civilă.
Deci, acestea sunt condiţiile de fond necesare pentru încheierea
valabilă a căsătoriei, stabilite de dreptul intern al R.Moldova.
în ceea ce priveşte legea aplicabilă condiţiilor de fond ale
căsătoriei, pe planul dreptului dreptului internaţional privat, există mai
multe sisteme:
- aplicarea legii naţionale a viitorilor soţi;
- aplicarea legii domiciliului viitorilor soţi;
- aplicarea legii locului încheierii căsătoriei;
- aplicarea legii naţionale pentru cetăţenii proprii care se căsătoresc
în străinătate şi legea domiciliului comun pentru străinii care se
căsătoresc în ţară (sistemul mixt)420.
Referitor la determinarea tegii aplicabile condiţiilor de fond ale
căsătoriei în dreptul conflictual al R.Moldova, având în vedere că
art.155-156 din Codul familiei reglementează numai condiţiile de
formă, trebuie să pornim de la dispoziţiile art.1587 din Codul civil, care
prevede că starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite
de legea naţională. Noţiunea de stare civilă este de sinteză,
cuprinzând fenomene eterogene, printre care şi situaţia familială a
persoanei (starea de căsătorit, divorţat, etc).
Astfel, având în vedere că căsătoria aparţine stării civile a
persoanei, condiţiile de fond ale încheierii acesteia trebuie să fie
supuse legii naţionale a viitorilor soţi.
Prin urmare, propunerea de lege ferenda care se impune cu privire
la determinarea legii aplicabile condiţiilor de fond ale căsătoriei în
dreptul conflictual al R.Moldova pentru cele două sitaţii (încheierea
căsătoriei în R.Moldova şi încheierea căsătoriei în străinătate) este
următoarea:
• Căsătoria încheiată în R.Moldova
- între doi cetăţeni ai R.Moldova, se va aplica legea lor naţională,
adică legea R.Moldova;
- între un cdtăţean al R.Moldova şi un cetăţean străin, se va aplica
legea naţională a fiecăruia, iar în cazul când legea naţională a
cetăţeanului străin prevede un impediment care potrivit legii R.Moldova
este incompatibil cu libertatea de a încheia căsătoria, aceasta nu se va
aplica;
- între un cetăţean al R.Moldova şi un apatrid, cetăţeanul R.Moldova
este supus legii R.Moldova, iar pentru apatrid se va aplica legea ţării în
420 Dreptul comparat oferă mai multe soluţii pentru determinarea legii aplicabile condiţiilor de fond
ale căsătoriei mixte: a) sistemul aplicării cumilative a celor două legi; în situaţia când fiecare
dintre soţi va trebui să îndeplinească atât condiţiile de fond ale căsătoriei prevăzute de legea sa
naţională, cât şi pe cele prevăzute de legea naţională a celuilalt soţ; b) sistemul aplicării
distributive a celor două legi, în cazul când fiecare dintre viitorii soţi este supus legii lui naţionale
sau, legii domiciliului; c) una din cele două legi este înlăturată pentru a se aplica cealaltă pentru
ambii soţi; d) se aplică legea locului încheierii căsătoriei pentru ambii soţi
care îşi are domiciliul, sau în lipsa acestuia, legea ţării unde îşi are
reşedinţa;
- între doi cetăţeni străini, se va aplica legea naţională a viitorilor soţi;
- între doi apatrizi, fiecare este supus legii ţării iunde îşi are domiciliul
(în lipsa domiciliului - legea reşedinţei), iar dacă aceştea au domiciliul
(reşedinţa) în R.Moldova, se va aplica legea R.Moldova.
• Căsătoria încheiată în străinătate
- între doi cetăţeni ai R.Moldova, se va aplica legea R.Moldova;
- între un cetăţean al R.Moldova şi un cetăţean străin, fiecare dintre
viitorii soţi este supus legii sale naţionale;
- între un cetăţean al R.Moldova şi un apatrid, cetăţeanul R.Moldova
este supus legii R.Moldova, iar apatridul legii domiciliului său (în lipsa
domiciliului - legii reşedinţei).
2.2. Condiţiile de formă ale încheierii căsătoriei
Pentru a fi valabilă căsătoria trebuie să îndeplinească şi anumite

condiţii de formă.
în dreptul R.Moldova sunt stabilite următoarele condiţii de formă
pentru încheierea căsătoriei:
a) Declaraţia de căsătorie
Potrivit art.10 din Codul familiei, declaraţia de căsătorie se depune
personal de cei care urmează să se căsătorească la organul de stare
civilă în raza căruia îşi are domiciliul unul din ei sau a părinţilor unuia
din ei. Depunerea declaraţiei de căsătorie şi înregistrarea acesteia
urmează aceeaşi procedură ca şi înregistrarea de stat a actelor de
stare civilă421.
b) înregistrarea căsătoriei
Potrivit art.9 alin.(2) din cOdul familiei înregistrarea căsătoriei se
efectuează de organele de stare civilă.
Aşadar, pentru încheierea valabilă a căsătoriei, dreptul intern al
R.Moldova impune aceste două condiţii de formă obligatorii.
în ceea ce priveşte legea aplicabilă condiţiilor de formă ale
căsătoriei, dreptul conflictual al R.Moldova distinge două situaţii:
• încheierea căsătoriei în R.Moldova
Potrivit art.155 alin.(1) din Codul familiei, forma şi modul de
încheiere a căsătoriei pe teritoriul R.Moldova de către cetăţenii străini
şi apatrizi sunt determinate de lege R.Moldova.
421 în acest sens, a se vedea Legea nr.100-XV privind actele de stare civilă din 28.04.2001,
Monitorul Oficial nr.97-99, 2001
Din textul de lege menţionat, rezultă că încheierea căsătoriei în
R.Moldova este supusă legii acesteia în calitate de lege a locului
încheierii actului juridic (locus regit actum), cu toate că legiuitorul nu
menţionează în mod expres acest lucru.
Căsătoriile încheiate la misiunile diplomatice şi oficiile consulare
străine sunt recunoscute în R.Moldova în baza principiului reciprocităţii
(alin.4).
Astfel, în cazul când căsătoria se încheie în R.Moldova între un
cetăţean al R.Moldova şi un cetăean străin, există opţiune între: a)
organele de stare civilă din R.Moldova şi b) misiunile diplomatice şi
oficiile consulare ale statului cetăţeanului străin.
în cazul în care căsătoria se încheie în R.Moldova între persoane
străine, având cetăţenie diferită, există opţiune între organul de stare
civilă din R.Moldova şi misiunea diplomatică sau oficiul consular al
oricăreia dintre cele două state cărora aparţin viitorii soţi prin cetăţenie.
• încheierea căsătoriei în străinătate
în conformitate cu art.156 alin.(1) din Codul familiei, cetăţenii
R.Moldova se pot căsători în afara R.Moldova la misiunile diplomatice
sau la oficiile consulare ale R.Moldova.
Potrivit sensului acestei prevederi, cetăţenii R.Moldova au dreptul
de a încheia căsătoria (nu obligaţia) la misiunile diplomatice sau oficiile
consulare ale R.Moldova, dar totodată, existând şi opţiunea încheierii
căsătoriei la organele competente ale statului respectiv.
în acest sens, alin.(2) stabileşte că căsătoriile dintre cetăţenii
R.Moldova şi căsătoriile dintre cetăţenii R.Moldova şi cetăţenii străini
sau apatrizi, încheiate în afara R.Moldova în conformitate cu legislaţia
ţării în care a fost încheiată căsătoria, sunt recunoscute în R.Moldova
doar în cazul dacă au fost respectate condiţiile art. 11 şi 14 din
prezentul cod.
Totodată, trebuie să avem în vedere şi precederile art.1609 alin.(1)
din Codul civil, care prevede că actul juridic încheiat în afara
R.Moldova se consideră valabil din punctul de vedere al formei dacă
îndeplineşte una din următoarele condiţii:
- este respectată legea locului unde a fost întocmit;
- sunt respectate exigenţele legislaţiei R.Moldova;
- este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei
care l-a întocmit;
- este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează
validitatea actului juridic.
Având în vedere cele menţionate, rezultă că forma căsătoriei este
supusă, după caz, normei „locus regit actum" sau normei „auctor regit
actum".
în dreptul R.Moldova, în afară de normele conflictuale în materie,
există şi norme uniforme, reglementate de unele tratate bilaterale422.
3. EFECTELE CĂSĂTORIEI
O căsătorie legal încheiată produce efecte atât privind raporturile

personale dintre soţi, cât şi asupra raporturilor patrimoniale.
în dreptul intern al R.Moldova efectele personale ale căsătoriei423,
prevăzute de Codul familiei se referă la obligaţia reciprocă de sprijin
moral şi fidelitate conjugală (art. 18), alegerea numelui pe care soţii îl
vor purta (art. 17), libertatea în stabilirea domiciliului (art. 16), etc.
Efectele patrimoniale ale căsătoriei424 au în vedere regimul legal al
bunurilor soţilor (art. 19), proprietatea în devălmăşie a soţilor (art.20),
dreptul de posesie şi dispunere a bunurilor (art.21), etc.
Pe planul dreptului conflictual al R.Moldova, în ceea ce priveşte
determinarea legii care reglementează raporturile personale şi
patrimoniale cu element de extraneitate ale soţilor, art. 157 alin.(1) din
Codul familiei prevede că obligaţiile personale nepatrimoniale şi
patrimoniale ale soţilor sunt determinate de legea statului în care
aceştea îşi au domiciliul comun, iar în lipsa domiciliului comun - legea
statului unde aceştea au avut domiciliul comun, iar alin.(2) stabileşte că
dacă soţii nu au şi nici nu au avut anterior un domiciliu comun,
drepturile şi obligaţiile lor personale nepatrimoniale şi patrimoniale sunt
determinate pe teritoriul R.Moldova de legea acesteia425.
422 De exemplu, Tratatul între R.Moldova şi Românis privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală tiin 6.07.1996 (Monitorul Oficial nr.83, 1996), referitor la încheierea căsătoriei în art.25
prevede următoarele: a) forma încheierii căsătoriei este determinată de legea părţii contractante
pe al cărui teritoriu se încheie căsătoria; b) pentru căsătoria care se încheie la misiunea
diplomatică sau oficiul consular, forma căsătoriei este determinată de legea părţii contractante
căreia aparţine misiunea diplomatică sau oficiul consular; c) în ceea ce priveşte condiţiile de fond
cerute pentru încheierea căsătoriei, fiecare dintre viitorii soţi este supus legii părţii contractante al
cărei cetăţean este
423 Codul familiei conţine reglementări privind efectele personale ale căsătoriei în capitolul 4,
întitulat „Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor”
424 Reglementările privind efectele patrimoniale sunt cuprinse în capitolul 5 din Codul familiei,
întitulat „Regimul legal al bunurilor"
425 Efectele juridice ale căsătoriei pot fi reglementate prin convenţii internaţionale bilarerale,
având norme comune în această materie. De exempli, Tratatul între R.Moldova şi Ucraina privind
asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală din 13.04.1993 prevede în art.25
alin.(1) că raporturile personale şi patrimoniale ale soţilor sunt determinate de legislaţia acelei
părţi, cetăţeni ai căreia sunt soţii la momentul depunerii cererii. Dacă în timpul depunerii cererii
Considerăm, că soluţia oferită de legiuitor în această normă
conflictuală privind legea aplicabilă efectelor căsătoriei, nu este una
potrivită.
Astfel, având în vedere că căsătoria ţine de starea civilă, care
potrivit art.1587 din Codul civil este cârmuită de legea naţională, în
consecinţă şi efectele căsătoriei ar urma să fie guvernate de legea
naţională.
în consecinţă, propunerea de lege ferenda , în această materie este
următoarea:
„ Efectele personale şi patrimoniale ale căsătoriei sunt guvernate,
în principal, de legea naţională comună a soţilor, iar în subsidiar, de
legea domiciliului comun.
în situaţia când soţii nu au cetăţenie comună sau domiciliu comun,
efectele căsătoriei sunt supuse legii reşedinţei comune, iar în lipsa
acesteia, legii statului cu care întreţin cele mai strânse legături".
Referitor la contractul matrimonial426, care potrivit art.27 din Codul
familiei reprezintă convenţia încheiată benevol între persoanele care
doresc să se căsătorească sau între soţi, prin care se determină
drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei
şi/sau în cazul desfacerii acesteia, determinarea legii aplicabile este
reglementată în art.157 alin.(3) din codul familiei.
Astfel, potrivit acestei reglementări contractul matrimonial, în baza
unui acord dintre soţi, poate fi supus legislaţiei statului unde îşi are
domiciliul unul dintre soţi, iar în lipsa unui atare acord, acestora li se
aplică prevederile alin.(1) şi (2).
Soluţia oferită de acest text de lege este deja depăşită, avându-se în
vedere reglementările stabilite de art. 1610, 1611 şi 1613 din Codul civil.
Astfel, potrivit prevederilor art. 1619 alin.(1) condiţiile de fond ale
contractelor sunt guvernate de legea aleasă prin consens de părţi, iar
art.1611 alin.(1) stabileşte că în lipsa unui consens între părţi asupra
legii aplicabile contractului, se aplică legea statului cu care contractul
prezintă cele mai strânse legături, considerându-se că există astfel de
legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei (caracteristice), la
momentul încheierii contractului îşi are domiciliul (reşedinţa).
unul dintre soţi este cetăţean al unei părţi, iar celălat cetăţean al altei părţi, atunci în cauzele care
prevăd raporturile personale şi patrimoniale între ei, acţionează legislaţia acelei părţi pe al cărui
teritoriu ei au domiciliul. în cazul în care unul dintre soţi are domiciliul uneia din părţi, iar altul pe
teritoriul alteia, acţionează legislaţia părţii în instanţa căreia s-a intentat cauza. Potrivit alin.(3), în
cauzele care prevăd raporturile personale şi patrimoniale ale soţilor, în situaţia prevăzută de
alin.(1), competentă este instanţa judecătorească a acelei părţi, cetăţeni ai căreia au fost soţii la
momentul depunerii cererii
426 Regimul contractual al bunurilor soţilor este reglementat în capitolul 6 din Codul familiei
în ceea ce priveşte legea aplicabilă condiţiilor de formă, art. 1613
alin.(1) prevede că contractul trebuie să corespundă condiţiilor de
formă stabilite de legea prevăzută în art.1609 alin.(1). Totodată,
art. 1613 alin.(2) stabileşte că contractul este valabil în cazul în care: a)
părţile contracatante se află, la momentul încheierii contractului, în
state diferite şi sunt respectate condiţiile de formă potrivit legislaţiei
unuia dintre aceste state; b) reprezentantul unei părţi a contrcatului
respectă condiţiile de formă potrivit legislaţiei statului pe al cărui
teritoriu se află la momentul încheierii contractului.
4. NULITATEA CĂSĂTORIEI
încheierea căsătoriei prin încălcarea cerinţelor legale, atrage după

sine declararea nulităţii căsătoriei. Astfel, potrivit art.41 alin.(1) din
Codul familiei, instanţa judecătorească va declara nulitatea căsătoriei
în următoarele cazuri: a) dacă a fost încheiată cu încălcarea
prevederilor art. 11-15; b) dacă a fost încheiată când ambii sau unul din
soţi nu au avut intenţia de a crea o familie (căsătorie fictivă).
Căsătoria declarată nulă se consideră ca atare din momentul
încheierii ei. Totodată, art.43 din acelaşi cod stabileşte persoanele care
au dreptul să ceară declararea nulităţii căsătoriei, art.43 reglementează
împrejurările care înlătură nulitatea căsătoriei, iar art.44 prevede
consecinţele de declarare a nulităţii căsătoriei.
Acestea sunt dispoziţii speciale, care în măsura necesară se
întregesc cu dispoziţiile dreptului comun al nulităţilor, adică dispoziţiile
dreptului civil privind nulitatea actelor juridice427.
în ceea ce priveşte legea aplicabilă nulităţii căsătoriei, menţionăm
că Codul familiei nu conţine o reglementare expresă privind
determinarea acesteia.
în aceste condiţii, este de presupus că legea care reglementează
cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică şi nulităţii
căsătoriei şi efectelor acesteia, avându-se în vedere că aceeaşi lege
care se aplică pentru condiţiile încheierii indică şi consecinţele legale
ale nerespectării acestora.
Astfel, nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condiţiilor de fond ale
încheierii va fi declarată potrivit legii competente a cârmui aceste
condiţii, iar nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condiţiilor de formă va
fi declarată potrivit legii competente a cârmui asemenea condiţii.
427 în acest sens, a se vedea Titlul III, Capitolul III din Codul civil
în dreptul intern al R.Moldova, temeiurile încetării căsătoriei sunt
reglementate de prevederile art.33 din Codul familiei. Astfel, alin.(1)
stabileşte că căsătoria încetează în urma decesului sau declarării pe
cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi, iar alin.(2) prevede
că căsătoria poate înceta prin divorţ, în baza cererii unuia sau a
ambilor soţi ori a tutorelui soţului declarat incapabil.
Prin divorţ se înţelege desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor,
prin hotărâre judecătorească sau prin desfacerea căsătoriei de către
Oficiul Stării Civile. în acest sens, art.36 din Codul familiei
reglementează desfacerea căsătoriei la Oficiul Stării Civile, iar art.37
stabileşte desfacerea căsătoriei de către instanţa de judecată.
Divorţul este reglementat în majoritatea sistemelor de drept, cu
excepţia doar a câtorva legislaţii, în care divorţul este complet interzis,
fie că este admis numai pentru cauze anumite stabilite de lege428.
Situaţia în care soţii trăiesc despărţiţi este numită în terminologia
juridică separaţie de fapt. Deosebirea dintre divorţ şi separaţia de fapt
constă în aceea că divorţul pune capăt căsătoriei, pe când deparaţia
de fapt menţine căsătoria, cu toate drepturile şi obligaţiile dintre soţi.
Separaţia de fapt nu suspendă căsătoria, însă aceasta devine o
căsătorie fără menaj.
în legislaţiile care interzic divorţul, ca şi în unele care l-au interzis în
trecut, însă îl reglementează restrictiv în prezent, este legiferată aşa-
numita separaţie de corp, în temeiul căreia, la cererea oricăruia din
soţi, iar în unele legislaţii şi la cererea comună, instanţa
judecătorească poate suspenda obligaţia de coabitare dintre soţi429.
în dreptul internaţional privat al R.Moldova, reglementările privind
legea aplicabilă divorţului se regăsesc în cuprinsul art.158 din Codul
familiei.
Astfel, potrivit alin.(1) desfacerea căsătoriei cu elemente de extranei
tate pe teritoriul R.Moldova are loc în conformitate cu legea acesteia.
în ceea ce priveşte cetăţenii R.Moldova care locuiesc în
străinătate, alin.(2) prevede că aceştea au dreptul la desfacerea
428 Divorţul nu este permis în Malta. în Irlanda divorţul era interzis până în anul 1995, iar în
prezent divorţul se admite cu următoarele condiţii: a) să nu existe nici o şansă rezonabilă de
împăcare; b) să fie făcute angajamente potrivite nevoilor copiilor, rudelor sau pentru celălalt soţ.
în Italia divorţul era interzis până în anul 1970, fiind admis prin Legea privind divorţul
din1.12.1970, dar numai pentru cauzele stabilite în mod expres
429 Menţionăm, că aceste instituţii nu sunt cunoscute şi nu sunt reglementate în legislaţia
R.Moldova
căsătoriei în instanţele judecătoreşti ale R.Moldova, indiferent de
cetăţenia şi domiciliul celuilalt soţ.
în situaţia când potrivit legislaţiei R.Moldova căsătoria poate fi
desfăcută de Oficiul de stare civilă, această problemă poate fi
soluţionată la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale
R.Moldova (alin.3).
în conformitate cu dispoziţiile alin.(4) desfacerea căsătoriei în afara
R.Moldova este recunoscută valabilă dacă la soluţionarea acestei
probleme au fost respectate cerinţele legislaţiei statului corespunzător
privind competenţa organelor care au adoptat hotărârea şi privind
desfacerea căsătoriei.
Considerăm, că această reglementare prevăzută în cuprinsul
art.158 din Codul familiei cu privire la detrminarea legii aplicabile
divorţului, este confuză şi, totodată greşită. Astfel, în legătură cu
aceasta, se impun câteva explicaţii.
Din dispoziţia alin.(1), rezultă că legea aplicabilă divorţului este
legea R.Moldova în calitate de lex fori. însă, determinarea legii
aplicabile divorţului potrivit legii forului, n-ar fi soluţia potrivită, deoarece
acesta constituie un element al stării civile, care potrivit art.1587 din
Codul civil este cârmuită de legea naţională.
Totuşi, s-ar părea că legiuitorul în conţinutul acestui text, a înţeles
să se refere la procedura aplicabilă divorţului, adică la legea pro
cesuală aplicabilă divorţului, care este lex fori 430. însă, procedura de
judecată în procesele de drept internaţional privat, constituie o materie
aparţinând conflictelor de jurisdicţii, şi nu conflictelor de legi, care este
reglementată de normele materiale, iar nu de cele conflictuale.
Dispoziţia alin.(2) se referă la determinarea competenţei
jurisdicţionale a instanţelor R.Moldova, care, deasemenea, ţine de
conflictele de jurisdicţii şi nu de conflictele de legi431, iar alin.(4) se
referă la recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în R.Moldova,
care la fel reprezintă a instituţie aparţinând conflictelor de jurisdicţii.
Având în vedere cele menţionate, propunem următoarea
reglementare privind determinarea legii aplicabile divorţului:
„ Divorţul este guvernat, în principal, de legea naţională comună a
soţilor, iar în subsidiar, de legea domiciliului comun.
430 în acest sens este art.458 alin.(1) din Codul de procedură civilă, care prevede că în procesele
civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale R.Moldova aplică legislaţia
procedurală a ţării dacă nu s-a dispus altfel în mod expres
431 Referitor la determinarea competenţei instanţelor din R.Moldova în procesele de drept
internaţional privat în această materie, a se vedea art.460 alin.(1) lit.h) din Codul de procedură
civilă
în cazul în care soţii nu au cetăţenie sau domiciliu comun, divorţul
este supus legii reşedinţei comune, iar în lipsa acesteia, legii statului
cu care soţii înreţin în comun cele mai strânse legături.
în situaţia când legea străină, astfel determinată, nu permite
divorţul sau îl admite în condiţii restrictive, legea aplicabilă este legea
R.Moldova, dacă la data depunerii cererii de divorţ unul dintre soţi este
cetăţean al R.Moldova”.
De altfel, în unele convenţii internaţionale, prin care sunt instituite
norme comune în această materie, divorţul este cârmuit de legea
naţională432
Domeniul de aplicare a legii care reglementează divorţul cuprinde
dreptul de a cere desfacerea căsătoriei prin divorţ, motivele de divorţ şi
efectele divorţului.
S ecţiunea a lll-a
LE G E A A P LIC A B ILA R A P O R T U R IL O R D IN T R E
P Ă R IN Ţ I Ş l C O PII
1. STABILIREA FILIAŢIEI
9
Referitor la temeiurile apariţiei drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale

părinţilor şi copiilor, art.46 din Codul familiei prevede că acestea
rezultă din filiaţia copiilor, atestată în modul stabilit de lege.
Potrivit art.47 din Codul familiei, filiaţia se stabileşte în baza
documentelor care confirmă naşterea copilului de la mamă într-o
instituţie medicală, iar în cazul când copilul nu este născut într-o
instituţie medicală, filiaţia se stabileşte pe baza documentelor
medicale, a depoziţiilor martorilor sau a altor probe.
Copilul născut din părinţi căsătoriţi, ori în timp de 300 de zile din
momentul desfacerii căsătoriei, declarării nulităţii căsătoriei sau
decesului soţului mamei copilului, are ca tată pe soţul (fostul soţ) al
mamei, dacă nu este stabilit contrariul.
Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi
recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi
a mamei copilului, depusă la Oficiul Stării Civile.
432 De exemplu, Tratatul între R.Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală din 6.07.1996, în art.27 prevede că în caz de divorţ, dacî ambii soţi au cetăţenia unei părţi
şi locuesc, la data depunerii acţiunii de dovorţ, pe teritoriul celeilalte părţi, se va aplica legea
naţională a acestora
Potrivit art.48 din Codul familiei, în situaţia când copilul este născut
din părinţi necăsătoriţi şi în lipsa declaraţiei comune sau a tatălui,
paternitatea se stabileşte de instanţa de judecată în baza declaraţiei
unuia dintre părinţi, a tutorelui (curatorului) copilului sau a copilului
însuşi la atingerea majoratului.
în ceea ce priveşte legea aplicabilă filiaţiei, art.159 din Codul
familiei prevede următoarele:
în R.Moldova în cazul părinţilor (părintelui) cetăţeni străini sau
apatrizi, filiaţia faţă de mamă şi paternitatea copilului se stabileşte
potrivit legii R.Moldova (alin. 1).
Paternitatea şi filiaţia faţă de mamă în raport cu copilul cetăţean al
R.Moldova se stabuleşte şi se constată pe teritoriul acesteia potrivit
propriei legislaţii, indiferent de domiciliul copilului (alin.2).
Dacă conform legislaţiei R.Moldova, este posibilă stabilirea
patrenităţii sau filiaţiei la oficiile de stare civilă, părinţii copilului care
locuiesc, în străinătate sunt în drept să se adreseze cu o declaraţie
privind stabilirea paternităţii sau filiaţiei la misiunile diplomatice şi
oficiile consulare ale R.Moldova, dacă unul din părinţi este cetăţean al
R.Moldova.
Considerăm, că reglementarea stabilită de textul de lege menţionat
privitor la legea aplicabilă filiaţiei, este una defectuoasă, presupunând
că legiuitorul, la fel ca şi în cazul determinării legii aplicabile divorţului,
a înţeles să se refere la legea aplicabilă aspectelor de procedură, care
sunt supuse legii forului. însă, procedura de judecată ţine de conflictele
de jurisdicţii, fiind reglementată de normele materiale şi nu de cele
conflictuale. Normele conflictuale au menirea de a soluţiona conflictele
de legi, adică de a determina legea aplicabilă (în acest caz, legea
aplicabilă divorţului).
Astfel, privitor la determinarea legii aplicabile filiaţiei, propunerea
de lege ferenda este următoarea:
„ Filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii de la data
naşterii acestuia, care cârmuieşte efectele căsătoriei părinţilor săi -
legea naţională comună a părinţilor (în principal), legea domiciliului
comun (în subsidiar).
Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii
naţionale a copilului de la data naşterii”.
2. DREPTURILE Şl OBLIGAŢIILE PĂRINŢILOR
Şl COPIILOR
Determinarea legii aplicabile în această materie433 este stabilită de

art.160 din Codul familiei, care prevede următoarele:
Drepturile şi obligaţiile părinţilor, inclusiv obligaţia de a-şi întreţine
copiii, sunt stabilite de legislaţia statului pe al cărui teritoriu aceştea îşi
au domiciliul comun, iar în lipsa acestuia, drepturile şi obligaţiile
părinţilor sunt reglementate de legea naţională a copilului (alin. 1).
în cazurile de asigurare a obligaţiilor de întreţinere dintre părinţi şi
copii poate fi aplicată legea statului al cărui cetăţean este persoana ce
pretinde asiguare (alin.2).
Propunerea de lege ferenda pe care o considerăm potrivită în ceea
ce priveşte legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere este următoarea:
„ în raporturile dintre părinţi şi copii este aplicabilă legea care
cârmuieşte efectele filiaţiei, respectiv legea care guvernează efectele
căsătoriei, în cazul copilului din căsătorie; legea naţională a copilului
din afara căsătoriei.
în raporturile dintre soţi este aplicabilă legea care cârmuieşte
efectele căsătoriei.
în raporturile dintre foştii soti este aplicabilă legea care cârmuieşte
divorţul”434.
3. TUTELA Şl CURATELA COPIILOR
în temeiul art.142 din Codul familiei, tutela şi curatela asupra

copiilor rămaşi fără ocrotire părintească se instituie în scopul educaţiei
şi instruirii acestora, precum şi al apărării drepturilor şi intereselor lor
legitime. Astfel, tutela se instituie copiilor care nu au atins vârsta de 15
ani, iar după această vârstă, tutela se transformă în curatelă, care se
instituie asupra copiilor între 15 şi 18 ani.
în ceea ce priveşte legea aplicabilă tutelei şi curatelei, art.1592 din
Codul civil stabileşte următoarele:
Instituirea, modificarea, producerea de efecte şi încetarea
raporturilor de tutelă şi curatelă asupra minorilor, persoanelor majore
433 Reglementările de drept intern în această materie sunt prevăzute în capitolele 11-14 din
Codul familiei
434 Precizăm, că această propunere de lege ferenda , trebuie înţeleasă în sensul că efectele
filiaţiei, căsătoriei şi divorţului, se referă la propunerile pe care le-am făcut anterior privitor la
legea aplicabilă acestora, şi nu în sensul reglementărilor cuprinse în art.159, 157 şi 158 din
Codul familiei
incapabile sau limitate în capacitatea de exerciţiu, precum şi
raporturilor între tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă
sau curatelă, sunt guvernate de legea naţională a acesteia.
Acceptarea tutelei sau curatelei este guvernată de legea naţională
a persoanei desemnate în calitate de tutore sau curator.
Raporturile dintre tutore sau curator şi persoana care se află sub
tutelă sau curatelă se determină conform legii statului a cărui autoritate
a desemnat tutorele sau curatorul. în cazul în care persoana care se
află sub tutelă sau curatelă locuieşte pe teritoriul R.Moldova se aplică
legea R.Moldova dacă este mai favorabilă persoanei.
S ecţiunea a IV-a
LEG EA A P U C A B IL Ă A D O P Ţ9 IE I
1.NOŢIUNEA
J
DE ADOPŢIE
»
Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de

filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între
adoptat şi rudele adoptatorului435.
Pe plan doctrinar, adopţia are o reiplă accepţiune, respectiv de act
juridic, de raport juridic şi de instituţie juridică.
Ca act juridic, adopţia desemnează acordul de voinţă al părţilor
participante la încheierea acesteia, care încuviinţat de instanţa
judecătorească, dă naştere raportului de adopţie.
Ca raport juridic, adopţia constă în legătura de rudenie pe care o
creează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi
rudele sale, pe de altă parte.
Ca instituţie juridică, adopţia desemnează totalitatea normelor
juridice care reglementează condiţiile privind naşterea, efectele,
nulitatea şi desfacerea ei436.
în privinţa adopţiei internaţionale, reglementările aplicabile sunt
cuprinse în Legea nr.99 din 28.05.2010 privind regimul juridic al
adopţiei437.
435 loan Chelaru, Gheorghe Gheotghiu, Drept Internaţional Privat, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007, p.253
436 A se vedea Gheorghe Avomic, Violeta Cojocaru, Adopţia naţioală şi internaţională sub
auspiciile principiilor statului de drept, Editura Cartdidact, Chişinău, 2005, p.12
437 Publicată în Monitorul Oficial nr.131-134 din 30.07.2010, în vigoare din 30.01.2011
Cadrul legislativ intern este completat de Convenţia Organizaţiei
Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (New York, 1989)438,
Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în
afara căsătoriei (Strasbourg, 197 5)439, Convenţia asupra protecţiei
copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale (Haga, 19 9 3)440.
2. ÎNCHEIEREA ADOPŢIEI
»
Pentru încheierea valabilă a unei adopţii se impune îndeplinirea

unor condiţii de fond şi de formă.
Referitor la adopţia intranaţională, art.32 alin.(1) din Legea privind
regimul juridic al adoţiei stabileşte că adopţia copiilor domiciliaţi pe
teritoriul R.Moldova de către persoane cu domiciliul în străinătate are
loc în conformitate cu legislaţia R.Moldova, ţinându-se cont şi de
legislaţia statelor în care aceştea din urmă îşi au domiciliul la data
depunerii cererii de adopţie, precum şi în conformitate cu tratatele
internaţionale sau cu tratatele bilaterale la care R.Moldova este parte,
în acelaşi mod se procedează şi în cazul încetării adopţiei
internaţionale prin desfacere sau prin declararea nulităţii nulităţii
acesteia.
Adopţia copiilor cetăţeni ai R.Moldova cu domiciliul în afara ţării,
efectuată de organele abilitate ale statului străin pe al cărui teritoriu
adoptatorul îşi are domiciliul, este recunoscută ca fiind valabilă în
R.Moldova doar dacă statul străin este parte la Convenţia de la Haga
sau parte la un tratat bilateral în domeniul adopţiei încheiat cu
R.Moldova şi dacă autoritatea centrală din R.Moldova şi-a exprimat
anticipat acordul la adopţie (alin.2).
Adopţia copiilor cetăţeni străini cu domiciliul în R.Moldova are loc în
conformitate cu legislaţia R.Moldova şi cu acordul autorităţii centrale în
domeniul adopţiei din statul al cărui cetăţean este copilul (alin.3).
Copiii domiciliaţi pe teritoriul R.Moldova pot fi adoptaţi de adoptatori
cu domiciliul în străinătate doar dacă, potrivit legislaţiei statelor în care
urmează să plece, li se vor asigura garanţii şi norme juridice
echivalente celor de care s-ar fi bucurat în cazul adopţiei naţionale
(alin.4).
Persoanele cu domiciliul în R.Moldova care doresc să adopte copii
cu domiciliul în alte state sunt supuse evaluării potrivit reglementărilor
438 Ratificată de R.Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.408-XII din 12.12.1990

439 R.Moldova a aderat la aceasta prin Legea nr.722-XV din 7.12.2001
440 Ratificată de R.Moldova prin Legea nr.1468-XIII din 26.02.1998
generale ale prezentei legi. Autoritatea centrală, în baza unui raport de
evaluare întocmit de autoritatea teritorială de la domiciliul acestor
persoane, emite o decizie cu privire la atestarea adoptatorilor, le
eliberează atestat de adoptator şi întocmeşte un raport care confirmă
că:
a) au capacitate de adopţie;
b) au beneficiat de pregătirea necesară în vederea adopţiei;
c) copilul care urmează să fie adoptat este sau va fi autorizat să intre
şi să locuiască permanent pe teritoriul R.Moldova (alin.5).
în cazurile prevăzute la alin.(5), adopţia se efectuează cu
respectarea cerinţelor prezentei legi, precum şi ale legislaţiei în
domeniul adopţiei din ţara de reşedinţă a copilului.
în ceea ce priveşte legea aplicabilă condiţiilor de fond şi de formă
ale adopţiei, constatăm că o reglementare expresă, în acest sens, în
Legea privind regimul juridic al adopţiei nu există.
în aceste condiţii, considerăm că legea aplicabilă condiţiilor de
formă ale adopţiei, ar trebui să fie legea locului încheierii adopţiei.
Astfel, dacă adopţia este încheiată pe teritoriul R.Moldova,
condiţiile de formă ale adopţiei sunt supuse legii R.Moldova (locus regit
actum). Această soluţie, poate rezulta în mod indirect din dispoziţia
art.1609 alin.(1) din Codul civil, care prevede că actul juridic încheiat în
afara R.Moldova se consideră valabil din punctul de vedere al formei
dacă respectă legea locului unde a fost întocmit. Astfel,dacă un act
juridic încheiat în străinătate este considerat valabil în R.Moldova din
punctul de vedere al formei, cu atât mai mult actul juridic încheiat în
R.Moldova trebuie să fie supus legii R.Moldova potrivit regulii locus
regit actum.
Având în vedere cele menţionate, propunerea de lege ferenda care
se impune în această materie este următoarea: „Condiţiile de fond ale
adopţieie sunt stabilite de legea naţională a adoptatorului şi a celui
adoptat, iar condiţiile de formă ale adopţiei sunt cârmuite de legea
statului pe teritoriul căruia aceasta este încheiată”.
în domeniul legilor aplicabile condiţiilor de fond ale adopţiei intră
stabilirea cerinţelor de fond şi a impedimentelor la adopţie, precum şi a
efectelor lor asupra adopţiei.
în domeniul legii aplicabile condiţiilor de formă intră formalităţile
premergătoare adopţiei şi procedura încheierii acesteia
3. EFECTELE ADOPŢIEI
»
Efectele adopţiei se referă la filiaţie şi rudenia civilă (prin adopţie),

drepturile şi obligaţiile părinteşti, numele şi domiciliul adoptatului,
cetăţenia adoptatului.
Potrivit art.40 din Legea privind regimul juridic al adopţiei, efectele
juridice ale adopţiei survin de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei (alin.1).
Din momentul încuviinţării adopţiei se stabileşte filiaţia între copilul
adoptat şi adoptator, prcum şi legăturile de rudenie între copil şi rudele
adoptatorului (alin.2).
în momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rzdenia naturală dintre
copilul adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi bilologici
şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepţia adopţiei
copilului de către soţul părintelui biologic (alin.3).
Impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii,
atât între copilul adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi
rudele părinţilor bilologici, pe de altă parte, cât şi între copil şi
descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit
rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte (alin.4).
Efectele adopţiei internaţionale, precum şi efectele anulării adopţiei
internaţionale asupra cetăţeniei copilului adoptat sunt prevăzute în
legislaţia privind cetăţenia (alin.5).
în ceea ce priveşte legea aplicabilă efectelor adopţiei, dreptul
conflictual al R.Moldova (nici prin reglementările din Legea privind
regimul juridic al adopţiei, nici prin reglementările cuprinse în Cartea a
Cincea din Codul civil) nu oferă soluţii.
Astfel, propunerea de lege ferenda privind legea aplicabilă
efectelor adopţiei, pe care o considerăm potrivită în această materie
este următoarea. „Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator
şi adoptat sunt supuse legii naţionale a adoptatorului, iar în cazul
adopţiei consimţite de soţi, va fi aplicată legea care cârmuieşte efectele
căsătoriei”441.
4. NULITATEA ADOPŢIEI
j
Una din cauzele încetării adopţiei este nulitatea acesteia prin

hotărâre judecătorească.
441 Legea aplicabilă efectelor căsătoriei trebuie înţeleasă în sensul propunerii de lege ferenda
făcută privitor la această materie, şi nu în sensul art.157 din Codul familiei
în conformitate cu art.49 alin.(1) din Legea privind regimul juridic al
adopţiei, adopţia poate fi declarată nulă în cazul în care se constată că:
a) încuviinţarea ei s-a întem eiat pe documente false;
b) adopţia s-a încuviinţat fără consimţământul părinţilor bilologici ai
copilului sau al soţului adoptatorului, dacă acest consimţământ era
obligatoriu conform legii;
c) adopţia a fost încuviinţată cu încălcarea condiţiilor de fond sau
de procedură stabilite de legislaţie;
d) adopţia a fost solicitată cu încuviinţată fără intenţia de a produce
efecte juridice caracteristice acestei forme legale de protecţie a
copilului (adopţie fictivă).
La declararea nulităţii adopţiei, instanţa de judecată va ţine cont şi
de interesul superior al copilului. Instanţa poate respinge cererea
privind nulitatea adopţiei dacă va constata că menţinerea adopţiei este
în interesul celui adoptat (alin.2).
Având în vedere că, şi în această materie, determinarea legii
aplicabile nu are o reglementare în dreptul conflictual al R.Moldova,
considerăm că nulitatea adopţiei ar trebui să fie supusă următoarelor
legi:
a) Nulitatea pentru nerespectarea condiţiilor de fond cerute pentru
încheierea adopţiei este supusă legii care reglementează condiţiile de
fond, adică legii naţionale ale adoptatorului, în general, sau legii
efectelor căsătoriei soţilor, în cazul în care soţii adoptă împreună.
b) Nulitatea pentru nerespectarea condiţiilor de formă a încheierii
adopţiei este supusă legii care guvernează aceste condiţii, adică legea
locului încheierii adopţiei.
în domeniul legii nulităţii adopţiei urmează să fie incluse: cauzele
de nulitate, care nu sunt altceva decât nerespectarea condiţiilor de
fond şi de formă la încheierea adopţiei, felurile nulităţii şi efectele
nulităţii.
5. DESFACEREA ADOPŢIEI
9
Desfacerea adopţiei este una din cauzele încetării acesteia, alături

de declararea nulităţii adopţiei prin hotărâre judecătorească prevăzute
de art.47 din Legea privind regimul juridic al adopţiei.
Potrivit art.48, adopţia se desface în cazul în care părintele sau
părinţii adoptivi au decedat, iar coplilul adoptat este propus spre o
nouă adopţie. Adopţia anterioară se consideră desfăcută la data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii
adopţii dacă, anterior, nu a fost emisă o altă hotărâre judecătorească
în acest sens.
în ceea ce priveşte legea aplicabilă, considerăm că desfacerea
adopţiei trebuie să fie cârmuită de legea care reglementează efectele
adopţiei, şi anume:
- de legea naţională a adoptatorului, în cazul desfacerii adopţiei în
general;
- de legea efectelor căsătoriei în caul când ambii soţi sunt
adoptatori.
Astfel, legea aplicabilă desfacerii adopţiei şi nulităţii acesteia
urmează regimuri conflictuale diferite.
în domeniul legii desfacerii adopţiei intră cauzele de desfacere şi
efectele adoţiei.
CAPITOLUL VIII
NORMELE CONFLICTUALE ÎN MATERIA
SUCCESIUNII
1.NOŢIUNI
9
GENERALE
în dreptul civil, noţiunea de „succesiune” este utilizată în două

sensuri: într-un sens larg, desemnând orice transmitere de drepturi,
între vii pentru cauză de moarte şi, într-un sens restrâns, desemnând
transmsiune pentru cauză de moarte, care mai este numită şi
moştenire442.
Potrivit art.1432 din Codul civil, moştenirea este transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedate către succesorii săi,
aceasta fiins o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte,
universală, unitară şi indivizibilă.
Succesiunea ca instituţie juridică este de două feluri: succesiune
legală şi succesiune testamentară.
Succesiunea este legală în cazul când defunctul nu lasă nici o
dispoziţie prin care să stabilească modul cum urmează să fie
transmisă şi împărţită averea sa, transmiterea patrimoniului succesoral
având loc în temeiul legii sale personale, în ordinea şi în cotele
desemnate de lege443.
Succe'siunea este testamentară în cazul în care transmiterea masei
succesorale are loc în temeiul voinţei persoanei care lasă moştenirea,
manifestată prin testament444.
Transmiterea moştenirii este o transmitere pentru cauză de moarte
(mortis causa), întrucât se produce numai în urma şi prin efectul morţii
fizice constatate sau declarate prin hotărâre judecătorească a unei
445
persoane .
Prin urmare normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor
de transmisiune între vii (inter vivos), guvernate de dreptul obligaţional,
precum şi în cazul încetării existenţei unei persoane juridice, chiar
dacă, în cazul încetării existenţei unei persoane juridice operează o
442 Francisc Deac, Tratat de drept succesoral, Ediţia a ll-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002,p.6
443 în acest sens, a se vedea art. 1499-1501 din Codul civil
444 în acest sens, a se vedea art.1449-1452 din Codul civil
445 A se vedea art.52 şi 1440 din Codul civil
transmisiune universală, încetarea existenţei persoanelor juridice şi
efectele ei fiind reglementată prin acte normative speciale.
2. DETERMINAREA LEGII APLICABILE SUCCESIUNII
în dreptul internaţional privat al R.Moldova raporturile de

succesiune sunt reglementate prin dispoziţiile art.1621-1623 din Codul
civil.
Astfel, potrivit art.1622 alin.(1) raporturile de succesiune cu privire
la bunurile mobile sunt guvernate de legea naţională (lex patriae) în
vigoare la momentul decesului persoanei care a lăsat moştenirea.
Referitor la raporturile de succesiune cu privire la bunurile
imobiliare, alin.(2) stabileşte că acestea sunt guvernate de legea
statului pe teritoriul căruia se află aceste bunuri (lex rei sitae )446.
Atât lex patriae, care se aplică bunurilor mobile, cât şi lex rei sitae ,
care se aplică bunurilor imobile se subsumează noţiunii generale de
lege a succesiunii (lex succesionis).
Legea succesorală determinată în conformitate cu dispoziţiile
art.1622 este aplicată atât succesiunii legale, cât şi succesiunii
testamentare.
Totodată, cu privire la succesiunea testamentară art.1623 alin.(1)
stabileşte că testatorul poate supune transmiterea prin succesiune a
bunurilor sale unei alte legi decât cea prevăzută la art.1622, cu condiţia
să nu înlăture dispoziţiile ei imperative.
Astfel, în sensul acestei prevederi, rezultă că aplicarea legii
stabilite de art.1623 are un caracter facultativ, subsidiar faţă de legea
indicată în art.1622.
446 Pe planul dreptului internaţional privat, în această materie există două soluţii privind legea
aplicabilă succesiunii. Prima soluţie presupune că succesiunea este supusă legii naţionale a
defunctului, fără a se face deosebire între succesiunea mobiliară şi imobiliară (Italia - art.23 Cod
civil, Portugalia - art.62 Cod civil, Grecia - art.28 Cod civil). A doua soluţie presupune că
succesiunea bunurilor imobilă este supusă legii situaţiei (lex rei sitae), iar succesiunea bunurilor
mobile este supusă legii ultimului domiciliu al defunctului (SUA, Anglia, Franţa). în acest context,
menţionăm că şi în dreptul conflictual al R.Moldova a existat soluţia potrivit căreia bunurile
succesorale mobile erau supuse legii ultimului domiciliu al defunctului, stabilită de art.601 alin.(2)
din vechiul cod civil. în dreptul R.Moldova, acestă soluţie a legii domiciliului aplicabilă bunurilor
succesorale mobile s-a păstrat şi în prezent în unele tratate. De exemplu, Tratatul între
R.Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă,
familială şi penală (1993), în dispoziţia art.42 stabileşte că dreptul de succesiune asupra
bunurilor mobile este determinată de legislaţia părţii contractante pe teritoriul căreia testatorul
avea ultimul domiciliu. în acelaşi sens, este şi dispoziţia art.45 din Convenţia privind asistenţa
juridică şi raporturile de drept în procesele civile, familiale şi penale între statele CSI (1993)
în conformitate cu dispoziţia art.1623 alin.(2), întocmirea,
modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile
dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile la data când a fost
întocmit, modificat sau revocat, ori la data decesului testatorului,
conform oricărei din următoarele legi:
d) legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul
succesiunii testamentare;
e) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte
procedura de transmitere a averii succesorale.
3. DOMENIUL DE APLICARE A LEGII SUCCESORALE
Determinarea domeniului de aplicare a legii succesorale constituie

o operaţiune de calificare, având drept scop stabilirea elementelor
care, în conformitate cu dreptul R.Moldova (lex fori), intră în noţiunea
de „succesiune”, materie ce constituie conţinutul normei conflictuale lex
succesionis.
Pe planul dreptului conflictual al R.Moldova, domeniul de aplicare a
legii succesiunii este stabilit de art.1621 din Codul civil, care prevede
că legea aplicabilă succesiunii se referă la următoarele aspecte:
a) momentul deschiderii succesiunii;
b) categoriile de persoane cu vocaţie succesorală;
c) condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă;
d) exercitarea dreptului de posesiune asupra averii rămase de la defunct;
e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;
f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;
g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.
3.1. Momentul deschiderii succesiunii
Prin deschiderea succesiunii se produce efectul juridic al

transmiterii moştenirii. Ea prezintă o importanţă juridică deosebită,
întrucât moştenitorii, indiferent că sunt moştenitori legali sau
testamentari, nu pot dobândi nici un drept asupra patrimoniului
succesoral până la momentul deschiderii moştenirii prin moarte,
deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis şi
dobândit decât la moartea tittularului. De fapt, înainte de deschiderea
succesiunii nici nu se poate vorbi de moştenitori ori bunuri succesorale,
deoarece persoana în viaţă este titularul patrimoniului său, iar
moştenitorii urmează să fie determinaţi numai la data deschiderii
succesiunii. Deci, o persoană în viaţă nici o dată nu poate să transmită
o moştenire, rezultând şi regula că nu poate moşteni un om viu (nulla
est vivintis hereditas).
în conformitate cu art.1440 din Codul civil, succesiunea se
deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de
către instanţa de judecată. Momentul deschiderii succesiunii se
consideră cel al decesului persoanei care a lăsat moştenirea sau data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii
acestuia.
în acest context, menţionăm că din punct de vedere juridic
aspectele principale cu privire la deschiderea succesiunii le reprezintă
data şi locul deschiderii acesteia, totodată, remarcând că legea
succesorală se aplică numai în ceea ce priveşte momentul (data)
deschiderii, nu şi în ceea ce priveşte locul.
Astfel, potrivit art.1621 lit.a) din Codul civil, legea aplicabilă
succesiunii stabileşte momentul deschiderii succesiunii.
Locul deschiderii succesiunii447, de regulă, nu are impotzanţă pe
planul conflictului de legi, având în vedere că nu reprezintă punct de
legătură în cadrul normelor conflictuale în materie. Prin excepţie, locul
deschiderii succesiunii prezintă interes pentru determinarea legii
aplicabile întocmirii, modificării sau revocării testamentului, în condiţiile
art.1623 alin.(2) lit.b), alternativ cu alte puncte de legătură incidente în
materie.
Locul deschiderii succesiunii produce importante consecinţe pe
planul determinării competenţei în dreptul internaţional privat. Astfel,
potrivit art.461 alin.(1) lit.h), de competenţa exclusivă a instanţelor
judecătoreşti din R.Moldova sunt litigiile în care ultimul domiciliu al
celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul R.Moldova.
3.2. Categoriile de persoane cu vocaţie succesorală
Potrivit art.1621 lit.b) din Codul civil, legea aplicabilă succesiunii

cârmuieşte categoriile de persoane cu vocaţie succesorală.
447 Potrivit art.1443 din Codul civil, locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care
a lăsat moştenirea, iar dacă locul nu este cunoscut, locui unde se află bunurile succesorale.
Dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat
locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se
consideră locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile
Categoriile de persoane care pot moşteni sunt stabilite prin
dispoziţiile art.1433 din Codul civil. Astfel, potrivit alin.(1) în cazul
succesiunii testamentare pot fi moştenitori persoanele care se află în
viaţă la momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea, cele care au
fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi s-au născut
vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sunt sau nu copiii
lui, precum şi persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la
momentul decesului celui ce a lăsat moştenirea. în cazul succesiunii
legale, pot fi moştenitori persoanele care se aflau în viaţă la momentul
decesului celui ce a lăsat moştenirea, precum şi copiii celui ce a lăsat
moştenirea, concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi vii după decesul
acestuia. Prin dispoziţia alin.(2) se stabileşte că statul dispune de
capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate
succesorală asupra unui patrimonui succesoral vacant.
Totodată, art.1434 din Codul civil stabileşte şi categoriile
persoanelor care nu au dreptul de a moşteni, adică nedemnitatea
succesorală. Astfel, potrivit alin.(1) nu pot fi succesori testamentari sai
legali următoarele persoane: a) persoana care a comis intenţionat o
infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe, exprimate în
testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sunt
constatate de instanţa de judecată; b) persoana care a pus intenţionat
piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a
contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor
apropiate sau la majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora.
în condiţiile alin.(2), de asemenea, nu pot fi succesori legali ai
copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti care, la data
deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliţi în aceste drepturi şi nici
părinţii (adoptatorii) şi copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au
eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de întreţinere a
celui ce a lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată
de instanţa de judecată.
Dreptul la moştenire se analizează în cadrul dreptului succesoral
nu în sensul aptitudinii generale a persoanelor fizice ori juridice de a
avea acest drept în conţinutul capacităţii sale de folosinţă448, ci în sen
sul dreptului asupra unei moşteniri deschise, iar pentru ca o persoană
să aibă un asemenea drept, ea trebuie să fie chemată la moştenire,
adică să aibă o vocaţie succesorală - legală sau testamentară.
Determinarea persoanelor cu vocaţie la moştenirea unei persoane
decedate poartă denumirea de devoluţiune succesorală. După cum
448 Dreptul la moştenire a persoanei fizice este un drept constituţional, în acest sens fiind art.46
alin.(6) din Constituţia R.Moldova
devoluţiunea succesorală se face prin lege sau prin testament,
devoluţiunea poate fi legală şi testamentară.
Astfel, pe planul dreptului internaţional privat, prezintă importanţă şi
devoluţiunea succesorală, avându-se în vedere problemele conflictuale
care pot apărea în legătură cu devoluţiunea legală şi testamentară.
► Devoluţiunea legală
Legea succesorală stabileşte categoria persoanelor cu vocaţie
succesorală, ordinea în care acestea pot moşteni, reprezentarea
succesorală, rezerva succesorală, determinarea cotelor succesorale449.
► Devoluţiunea testamentară
Regimul de drept internaţional privat al moştenirii testamentare
interesează două aspecte:
1) Reglementarea specială privind legea aplicabilă
Potrivit art.1623 alin.(1) din Codul civil, testatorul poate supune
transmiterea prin succesiune a averii sale unei alte legi decât cea
prevăzută în art.1622, cu condiţia să nu înlăture dispoziţiile imperative.
Din sensul acestei prevederi rezultă, că în cazul moştenirii
testamentare, normele conflictuale reglementate de art.1622 au
caracter supletiv, având în vedere că testatorul poate să facă aplicabilă
transmiterii succesorale a bunurilor sale o altă lege, potrivit propriei
voinţe. Totuşi, autonomia de voinţă a testatorului este limitată,
deoarece dispoziţiile imperative ale legii aplicabile conform art.1622
rămân aplicabile, adică raporturile de succesiune cu privire la bunurile
mobile sunt guvernate de legea naţională în vigoare la momentul
decesului persoanei care a lăsat moştenirea, iar raporturile de
succesiune cu privire la bunurile imobile sunt guvernate de legea
statului pe al cărui teritoriu se află aceste bunuri450.
în cazul în care testatorul a ales legea aplicabilă, aceasta va
guverna toate elementele care formează domeniul legii succesorale, în
sensul art.1623 alin.(2).
2) Legea aplicabilă condiţiilor de fond si de formă ale testamentului
Pentru a fi valabil, testamentul trebuie să îndeplinească anumite
condiţii de fond şi de formă, care sub aspectiul dreptului internaţional
privat, acestea sunt cârmuite de legi diferite.
• Condiţii de fond
Condiţiile de fond ale testamentului sunt cele ale oricărui act juridic,
şi anume:
a) Capacitatea de a dispune prin testament
449 în acest sens, a se vedea art.1499-1514 din Codul civil

450 Referitor la această problemă, în doctrină s-a considerat că prin „dispoziţii imperative” ale legii
aplicabile trebuie să se înţeleagă acele prevederi a căror încălcare atrage posibilitatea aplicării
ordinii publice de drept internaţional privat. A se vedea Dragoş-Alexandru Sitaru, op.cit., p.203
Pentru ca dispoziţia testamentară să fie valabilă şi deci
producătoare de efecte juridice, testatorul trebuie să aibă capacitatea
de a dispune, iar persoana în favoarea căreia operează dispoziţia, să
aibă capacitatea de a primi prin testament.
Capacitatea persoanei fizice de a dispune prin testament este
cârmuită de legea naţională, fiind vorba de capacitatea de exerciţiu451.
Incapacităţile speciale de a dispune prin testament sunt cârmuite,
din punctul de vederee al dreptului internaţional privat, de legea
personală, însă în măsura în care interesează şi succesiunea, se
poate aplica şi legea succesiunii452.
b) Consimţământul
Consimţământul este unul din elementele esenţiale ale oricărui act
juridic, deci şi al testamentului, întrucât exprimă voinţa autorului la
încheierea actului juridic respectiv453.
Consimţământul şi viciile de consimţământ sunt supuse legii
aplicabile testamentului, adică legii succesiunii.
c) Obiectul
Pentru ca dispoziţiile testamentare, ca acte juridice, să fie valabile,
pe lângă condiţiile de capacitate şi consimţământ valabil, ele trebuie să
aibă un obiect determinat sau determinabil şi licit454. Problemele
speciale se pun, sub acest aspect, în legătură cu legatele, având în
vedere că cuprinsul principal al testamentului este legatul. Legea
succesorală va guverna condiţiile de validitate a legatului, desemnarea
executorului testamentar, interpretarea clauzelor testamentare, etc.
d) Cauza
Pentru ca testamentul să fie valabil, este necesar să aibă o cauză
licită şi morală455. Cauza este supusă legii succesiunii.
• Condiţii de formă
Condiţiile de formă ale testamentului sunt reglementate de
prevederile art.1623 alin.(2) din Codul civil, care stabileşte că
testamentul este valabil dacă respectă condiţiile de formă ale uneia din
următoarele legi:
- legea naţională (lex patriae) a testatorului;
- legea domiciliului acestuja (lex domicilii);

455 în practică, se pot întâlni cazuri când testamentul este întocmit de către o persoană în
favoarea alteia pentru a o determina să înceapă o relaţie de concubinaj. într-o atare situaţie,
testamentul se întemeiază pe o auză imorală şi poate fi sancţionat de instanţa de judecată cu
nulitatea acestuia. A se vedea art.207 din Codul civil
- legea locului unde testamentul a fost întocmit, modificat sau
revocat (locus regit actum)\
- legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii
testamentare (tex rei sitae );
- legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte
procedura de transmitere a averii succesorale (lex fori sau auctor regit
actum).
Prevederile acestui articol reglementează foarte generos regimul
de drept internaţional privat în ceea ce priveşte validitatea formală a
testamentului, care este considerat valabil dacă îndeplineşte condiţiile
de formă ale oricăreia din legile menţionate, aplicându-se astfel
principiul legii mai favorabile în materia formei testamentare ( favor
testamenti).
Testamentul este valabil dacă respectă condiţiile de formă impuse
de oricare dintre legile menţionate, aplicabile fie la data când
testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului
testatorului. Prin această reglementare, art.1623 alin.(2) soluţionează
şi un eventual conflict mobil de legi.
3.3. Condiţiile legale ale dreptului la moştenire
Legea aplicabilă succesiunii guvernează condiţiile legale privind

calitatea succesorală pasivă, în sensul art.1621 lit.c) din Codul civil.
Considerăm, că această prevedere se referă la celelalte condiţii
legale pentru a putea mpşteni, altele decât vocaţia succesorală,
stabilită la lit.b) a aceluiaşi articol, şi anume existenţa capacităţii
succesorale şi nedemnităţii succesorale.
Din analiza reglementărilor cuprinse în art. 1433-1434 din Codul
civil, rezultă că pentru a succede sunt necesare două condiţii - una
pozitivă şi una negativă - pe care trebuie să le întrunească persoana
pentru a putea moşteni, adică capacitatea succesorală (calitatea de
subiect de drept) şi să nu fie nedemnă de a moşteni. La aceste două
condiţii se adaugă şi vocaţia succesorală.
Capacitatea succesorală, adică existenţa calităţii de subiect de
drept la data deschiderii succesiunii, este supusă legii succesorale (şi
nu legii personale), deoarece aceasta se califică ca o condiţie esenţială
pentru a putea moşteni.
Legea succesorală cârmuieşte şi nedemnitatea succesorală.
3.4. Exercitarea dreptului de posesiune asupra
bunurilor rămase de la defunct
Sub această formulare, art.1621 lit.d) din Codul civil supune legii
succesiunii un aspect ce ţine de transmiterea activului moştenirii -
posesia succesiunii, cu următoarele excepţii, cărora li se va aplica
legea forului: trimiterea la posesie, predarea legatului, precum şi alte
aspecte procedurale în materie.
3.5. Condiţiile şi efectele opţiunii succesorale
în ceea ce priveşte opţiunea succesorală, art.1621 lit.e) din Codul

civil prevede că legea succesiunii stabileşte condiţiile şi efectele
opţiunii succesorale.
Astfel, lex succesionis va guverna următoarele aspecte:
- subiectul dreptului de opţiune succesorală;
- acceptarea succesiunii;
- renunţarea la succesiune;
- termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală;
- efectele acceptării sau renunţării la succesiune.
Unele aspecte ale opţiunii succesorale nu sunt cârmuite de lex
succesionis, şi anume:
- lex patriae reglementează capacitatea cerută pentru exprimarea
opţiunii succesorale, fiind o problemă de capacitate de exerciţiu456
- locus regit actum guvernează cerinţele de formă ale opţiunii
succesorale457
- lex rei sitae se aplică pentru aspectele de procedură legate de
opţiunea succesorală - actele de conservare a bunurilor succesorale,
formele de publicitate privind aceste bunuri458.
3.6. întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul
în conformitate cu art.1621 lit.f) din Codul civil, legea succesiunii

stabileşte întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul,
avându-se în vedere că prin moştenire se transmite nu numai activul ci
şi pasivul succesoral.
Sub acest aspect, lex succesiunis determină, în special, conţinutul
pasivului succesiunii, care sunt succesorii ţinuţi de pasivul succesoral,
măsura în care aceştea suportă datoriile şi sarcinile succesiunii459.
456 A se vedea art.1590 alin.(1) din Codul civil
457 A se vedea art.1609 alin.(1-2) din Codul civil
458 A se vedea art.1602 alin.(1) diin Codul civil
Potrivit art. 1515 alin.(1) din Codul civil, patrimoniul succesoral trece
în proprietatea statului în baza dreptului de moştenire asupra unui
patrimoniu vacant în următoarele cazuri:
- în lipsa moştenitorilor testamentari sau legali;
- dacă nici unul din moştenitori nu a acceptat succesiunea;
- dacă toţi succesorii sunt privaţi de dreptul la succesiune.
Dreptul statului asupra succesiunii vacante este calificat, în toate
cazurile, ca un drept de moştenire, având în vedere că art.1621 lit.g)
include acest drept în domeniul legii succesiunii.
Soluţionarea conflictelor de legi privind succesiunea vacantă este
diferită în funcţie de soluţia consacrată de art. 1622 din Codul civil,
adică în dependenţă de natura bunului care face obiectul succesiunii
vacante.
Astfel:
- dacă bunul este mobil, va fi aplicată legea naţională a defunctului
de la data morţii (/ex patriae)\
- dacă bunul este imobil, va fi aplicată legea statului pe al cărui
teritoriu se află bunul (/ex rei siate).
Aşadar, dacă dreptul R.Moldova este lex causae în ceea ce
priveşte succesiunea mobiliară vacantă, aceasta îi va reveni statului al
cărui cetăţean a fost persoana care a lăsat moştenirea la data morţii
sale în baza unui drept de moştenire (de jure hereditatis), pe când
succesiunea imobiliară vacantă aparţine statului pe al cărui teritoriu
sunt situate fiecare din imobilele respective, dreptul statului fiind
calificat ca un drept originar de a culege bunurile fără stăpân aflate pe
teritoriul său (drept de desherenţă), în temeiul suveranităţii sale (de
jure imperii).
TITLLUL III
CONFLICTELE DE JURISDICŢII
CAPITOLUL I
COMPETENTA ÎN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT
J j
S ecţiunea l-a
A SPEC TE GENERALE
1. CONSIDERAŢII
9
PRELIMINARE
în ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor de drept internaţional

privat, prima problemă constă în a cunoaşte care instanţă este
competentă în soluţionarea acestora - instanţa din R.Moldova sau
instanţa altei ţări. Astfel, înainte de a cunoaşte care lege va fi aplicabilă
raportului juridic, instanţa urmează să se pronunţe cu privire la propria
competenţă. Această situaţie, în care instanţa a două sau a mai multor
ţări par a fi chemate la soluţionarea unui litigiu, poartă denumirea de
conflict internaţional de jurisdicţii sau conflict de competenţe
judecătoreşti.
Aşadar, a soluţiona un conflict de jurisdicţii înseamnă a determina
ţara ale cărei instanţe sunt competente în soluţionarea litigiului privind
un raport juridic cu element de extraneitate. Pentru soluţionarea unui
atare litigiu, instanţa din R.Moldova se va adresa normelor cuprinse în
legislaţia R.Moldova, care vor indica dacă în privinţa raportului juridic
respectiv sunt competente instanţele din R.Moldova (de exemplu, în
calitate de lege a ţării a cărei cetăţenie a are debitorul autor al unui fapt
cauzator de prejudicii) sau instanţele ţării unde debitorul îşi are
domiciliul, sau vor fi competente instanţele ţării unde s-a întâmplat
faptul prejudiciabil (locus delicti commissi), sau instanţele ţării unde a
apărut paguba (locus laesionis).
în contextul celor menţionate, se impune precizarea că nu este
vorba de un adevărat conflict, deoarece nici un judecător nu poate
asculta decât de legile ţării sale. Conflictul constă în îndoiala din
cugetul judecătorului până când acesta se decide dacă este
competent sau nu în soluţionarea litigiului, iar dacă judecătorul decide
că instanţele altei ţări sunt competente, el nu face altceva decât să
asculte de legea proprie, care îi aarată acest lucru. Astfel, dacă nu ar
asculata de dispoziţiile legii R.Moldova şi ar soluţiona un litigiu pentru
care nu avea competenţă, hotărârea pronunţată nu va avea eficienţă în
altă ţară. în acest sens, când o hotărâre judecătorească a fost
pronunţată într-o ţară străină şi urmează afi executată în R.Moldova,
trebuie să se examineze în primul rând, dacă instanţa care a
pronunţat-o avea competenţă potrivit normelor de drept internaţional
privat.
Având în vedere că problemele pe care le ridică raporturile juridice
cu element de extraneitate apar, în general, cu ocazia litigiilor,
soluţionarea conflictelor de jurisdicţii prezintă o importanţă deosebită.
Astfel, din momentul încheierii unui raport juridic părţile trebuie să se
gândească la instanţa competentă a soluţiona eventualele litigii. De
exemplu, părţile pot decide în conţinutul contractului încheiat asupra
instanţei competente a judeca litigiile, care ar putea apărea în legătură
cu neexecutarea contractului.
Conflictul de jurisdicţii este prealabil conflictului de legi şi datorită
acestui fapt este firesc ca acesta să influenţeze într-o oarecare măsură
soluţionarea conflictelor de legi. Instanţa de judecată sesizată cu
soluţionarea unui litigiu privind un raport de drept internaţional privat se
va conduce, în determinarea legii competente, potrivit normelor
conflictuale ale ţării sale, care pot fi diferite de cele ale altei ţări.
Sistemele de drept stabilesc mai multe soluţii (care pot fi diferite de
la un stat la altul) cu privire la determinarea legii contractului în lipsa lui
lex voluntatis. Astfel, potrivit dispoziţiei art. 1611 alin.(1) din Codul civil,
în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se
va aplica legea statului cu care contractul prezintă cele mai strânse
legături. Alte sisteme de drept consideră că, în lipsa lui lex voluntatis,
contractul este supus legii locului încheierii sau legii locului executării.
De exemplu, art.24 din Legea cu privire la dreptul internaţional privat şi
procesul civil internaţional a Turciei, stabileşte aplicarea legii locului
executării contractului.
Privitor la aprecierea sau calificarea elementelor supuse judecăţii,
instanţa este înclinată să folosească calificări din propriul sistem de
drept, după o optică proprie acestui sistem. în acest sens, este
concludent conţinutul art.1577 din Codul civil, care prevede că la
determinarea legii aplicabile raporturilor de drept internaţional privat se
va ţine seama de calificarea conceptelor juridice efectuată potrivit
dreptuluiR.Moldova, şi numai ca excepţie, calificarea poate fi efectuată
potrivit dreptului străin. în acelaşi mod, prin prisma sistemului de drept
al ţării sale, judecătorul va aprecia în ce măsură intră în funcţiune
ordinea publică de drept internaţional privat.
în ceea ce priveşte influenţa conflictului de legi asupra conflictului
de jurisdicţii, situaţia este mai dificilă, deoarece la momentul când se
pune problema soluţionării conflictului de legi, celălalt conflict a fost
deja soluţionat.
2. LITIGIUL PRIVIND RAPORTUL JURIDIC DE DREPT

INTERNAŢIONAL PRIVAT Şl REGIMUL JURIDIC
AL STRĂINULUI ÎN PROCESUL CIVIL
în materia dreptului internaţional privat pot apărea litigii privind

raporturile cu element de extraneitate, care urmează a fi soluţionate de
instanţele de judecată sau arbitraj. în doctrină460 aceste litigii poartă
denumirea de „proces civil internaţional”.
Problemele procesuale civile cu privire la litigiul de drept
internaţional privat sunt următoarele: competenţa în dreptul
internaţional privat; procedura aplicabilă în astfel de litigii; efectele
hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale străine.
în situaţia când apare un litigiu privind raportul de drept
internaţional privat, ordinea în care se soluţionează problemele
conflictuale este următoarea:
• determinarea instanţei competente în soluţionarea litigiului apărut,
adică competenţa în dreptul internaţional privat.
• determinarea legii procedurale aplicabile.
• determinarea legii aplicabile raportului juridic concret, adică
soluţionarea conflictelor de legi.
în acest context, se impune precizarea că ultima problemă
conflictuală se pune independent de ivirea unui litigiu privitor la raportul
juridic cu element de extraneitate.
460 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, Tratat de Drept Internaţional Privat, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2008, p.422; Savelly Zilberstein, Procesul Civil Internaţional.
Normele de procedură din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p.14
Referitor la situaţia juridică a străinului în procesul civil
internaţional, art.454 alin.(1) din Codul de procedură civilă stabileşte că
persoanele fizice şi persoanele juridice străine beneficiază în faţa
instanţelor judecătoreşti ale R.Moldova de aceleaşi drepturi şi obligaţii
procedurale ca şi persoanele fizice şi juridice din R.Moldova.
Astfel, din această reglementare rezultă că străinilor li se acordă
regim naţional. Totodată, se apreciază că reclamantul străin nu poate fi
obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie pe motiv că este
persoană străină sau că nu are domiciliu sau sediu în R.Moldova. în
continuare, alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că Guvernul R.Moldova
poate stabili retorsiunea faţă de străini dacă în statele acestora există
restricţii în drepturile procedurale ale persoanelor fizice şi juridice din
R.Moldova.
3. COMPETENTA ÎN DREPTUL INTERNATIONAL

Şl COMPETENŢA ÎN DREPTUL INTERN
în ceea ce priveşte competenţa jurisdicţională, este necesară

distincţia între competenţa în dreptul internaţional privat şi competenţa
în dreptul intern.
• Competenta în dreptul internaţional privat este competenţa ce se
referă la determinarea instanţelor unei ţări, în raport cu instanţele altei
ţări care sunt chemate să soluţioneze litigiul apărut. De exemplu, în
situaţia când un litigiu este de competenţa instanţelor din R.Moldova,
aceasta înseamnă că s-a determinat competenţa jurisdicţională în
dreptul internaţional privat.
Potrivit art.459 alin.(1) din Codul de procedură civilă, instanţele
judecătoreşti din R.Moldova au competenţa de a soluţiona litigiile în
care o parte este din R.Moldova, iar cealaltă este străină sau dacă
ambele părţi sunt străine.
Instanţele judecătoreşti din R.Moldova sunt competente să
soluţioneze litigii de drept internaţional privat în cazul când pârâtul
(persoană fizică sau juridică) are domiciliul şi respectiv sediul în
R.Moldova, în sensul alin.(3) al aceluiaşi articol.
în conformitate cu art.459 alin.(4), competenţa de a soluţiona
litigiile de drept internaţional privat se verifică din oficiu de către
instanţa sesizată, iar în situaţia când se stabileşte că nu este
competentă nici instanţa sesizată şi nici o altă instanţă din R.Moldova,
cererea va fi respinsă.
• Competenţa în dreptul intern este competenţa ce se referă la
determinarea unei instanţe judecătoreşti aparţinând unei ţări care are
competenţa de a soluţiona litigiul respectiv, fiind vorba de competenţa
materială şi cea teritorială din procesul civil intern.
Această competenţă se determină ulterior stabilirii competenţei în
dreptul internaţional privat şi este denumită competenţă internă sau
specială, pentru a o deosebi de competenţa în dreptul internaţional
privat.
Referitor la sistemul de drept al R.Moldova, această competenţă
este reglementată în capitolul IV (art.32-45) din Codul de procedură
civilă. în acest sens, art.459 alin.(2) din Codul de procedură civilă
prevede că competenţa instanţelor judecătoreşti din R.Moldova în
judecarea pricinilor civile cu element de extraneitate se determină
conform dispoziţiilor capitolului IV, dacă nu se prevede altfel în
capitolul XLI privind competenţa în procesele cu element de
extraneitate. Cu alte cuvinte, după ce s-a stabilit că instanţele
judecătoreşti din R.Moldova sunt competente să judece litigiul, se pune
problema de a determina cărei anume instanţe (competenţa materială
şi teritorială) îi va fi atribuită competenţa soluţionării litigiului.
4. NORMELE CARE DETERMINĂ COMPETENTA ÎN DREPTUL

INTERNATIONAL
f
PRIVAT
Legislaţia fiecărui stat cuprinde norme cu ajutorul cărora se

determină competenţa în dreptul internaţional privat pentru instanţele
statului respectiv. Astfel, competenţa instanţelor din R.Moldova în
litigiile cu element de extraneitate se determină în conformitate cu
dispoziţiile cuprinse în legile R.Moldova, iar nu în conformitate cu legile
altei ţări.
Totuşi, poate exista o situaţie de excepţie în cazul unei hotărâri
judecătoreşti străine a cărei executare se solicită în R.Moldova. într-o
atare situaţie, hotărârea judecătorească străină trebuie să fie
pronunţată de o instanţă competentă atât din punctul de vedere al
dreptului internaţional privat al acestei ţări, cât şi din punctul de vedere
al legislaţiei interne privind competenţa materială şi teritorială. Este
vorba deci de competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat
şi de competenţa jurisdicţională în dreptul intern, ambele determinate
după dreptul statului ale cărei instanţe au pronunţat hotărârea.
însă, în R.Moldova nu se va încuviinţa executarea hotărârii
judecătoreşti străine, decât dacă nu se încalcă normele de competenţă
exclusivă în dreptul internaţional privat. în această situaţie, hotărârea
judecătorească este supusă, din punctul de vedere al dreptului
internaţional privat, unei duble verificări:
- respectarea competenţei în dreptul internaţional privat al ţării în
care a fost pronunţată hotărârea judecătorească;
- respectarea normelor privind competenţa exclusivă în dreptul
internaţional privat al ţării unde se cere executarea hotărârii
judecătoreşti străine (în acest caz, este vorba de competenţa exclusivă
după dreptul internaţional privat al R.Moldova, deoarece aici se cere
executarea hotărârii judecătoreşti străine).
Astfel, o hotărâre judecătorească străină nu poate fi recunoscută
sau executată în R.Moldova dacă aceasta încalcă ordinea publică de
drept internaţional privat a R.Moldova şi dacă se încalcă dispoziţiile
privind competenţa exclusivă461.
în continuare, ar fi de remarcat că normele care determină compe
tenţa în dreptul internaţional privat se deosebesc de normele conflic-
tuale şi nu trebuie confundate, deoarece normele conflictuale sunt nor
me de trimitere, care nu se aplică în mod direct raportului juridic, ci
numai indică legea aplicabilă acestuia (legea proprie sau legea străină).
Prin urmare, normele conflictuale se ocupă şi de situaţia în care legea
proprie nu este aplicabilă, arătând legea străină competentă.
Normele care determină competenţa în dreptul internaţional privat
se aplică direct raportului juridic. Astfel, aceste norme arată dacă
instanţele statului respectiv sunt ori nu sunt competente în privinţa
litigiului civil cu element de extraneitate, fără a se referi şi la cazurile în
care ele nu sunt competente.
Aşadar, normele conflictuale soluţionează conflictele de legi, iar
normele care determină competenţa în dreptul internaţional privat
soluţionează conflictele de jurisdicţii. Normele conflictuale indică
competenţa legislativă, care poate fi a legii proprii sau a legii străine,
pe când celelalte norme arată competenţa jurisdicţională în dreptul
internaţional privat în exclusivitate pentru instanţele proprii.
5. RELAŢIA DINTRE COMPETENŢA JURISDICŢIONALĂ

Şl COMPETENŢA LEGISLATIVĂ ’
între competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat şi

legea aplicabilă raportului juridic, adică competenţa legislativă, cel
461 în acest sens, a se vedea art.471 alin.(1) lit.c) şi e) din Codul de procedură civilă
puţin în cadrul izvoarelor interne, în principiu, nu există nici o
dependenţă, în sensul că determinarea jurisdicţiei competente a unei
anumite ţări nu atrage după sine în toate cazurile aplicarea dreptului
acesteia, pentru că nu ar fi aşa, ar însemna că fiecare instanţă trebuie
să aplice propria sa lege raportului juridic litigios şi deci nu s-ar mai
pune nici o problemă de conflict de legi.
în acest context, trebuie făcută distincţia dintre competenţa
jurisdicţională în dreptul internaţional privat şi competenţa legislativă.
Tot astfel, determinarea legii aplicabile nu atrage după sine şi
determinarea competenţei jurisdicţionale în dreptul internaţional privat.
Referitor la evoluţia relaţiei dintre competenţa jurisdicţională în
dreptul internaţional şi competenţa legislativă (legea aplicabilă) trebuie
să deosebim câteva faze:
• Până la apariţia dreptului internaţional privat, competenţa
judecătorească determina legea aplicabilă, ceea ce însemna că
instanţa sesizată în legătură cu litigiul aplica legea proprie.
După apariţia dreptului internaţional privat, legea aplicabilă litigiului
internaţional determina competenţa jurisdicţională, adică cauza se
judeca de instanţa statului a cărui lege era aplicabilă raportului juridic
respectiv. Instanţa sesizată cu un litigiu internaţional se declara
necompetentă dacă legea aplicabilă era a altui stat decât acela căruia
aparţinea.
• între competenţa jurisdicţională şi legea aplicabilă se face deose
bire, deoarece acestea sunt independente. Instanţa judecătorească
sesizată cu litigiul internaţional aplică legea competentă, care potrivit
normelor conflictuale, poate fi legea forului sau legea străină. O situaţie
de excepţie are loc în materia bunurilor imobile, în care legea aplicabilă
determină competenţa jurisdicţională.
• în condiţiile actuale se constată tendinţa de a se afirma că legea
aplicabilă şi competenţa jurisdicţională coincid, cu precizarea că acest
lucru se întâmplă în cazul izvoarelor internaţionale. în dreptul
internaţional privat acţiunea este supusă legii forului, iar dreptul
subiectiv, care cuprinde conţinutul raportului juridic litigios, este supus
lui lex causae (care poate fi legea proprie sau legea străină)462.
462 în acest sens este art.458 din Codul de procedură civilă

6. IMPORTANTA
j
DETERMINĂRII INSTANTEI
»
COMPETENTE
în ceea ce priveşte importanţa determinării instanţei competente în

soluţionarea litigiilor de drept internaţional privat, ar fi de remarcat
• Determinarea instanţei competente atrage după sine aplicarea unui
anumit sistem de soluţionare a conflictelor de legi, deoarece instanţa
aplică normele conflictuale ale ţării căreia ea aparţine şi nu normele
conflictuale ale altei ţări. Aceasta înseamnă, în mod indirect,
determinarea legii materiale competente a cârmui raportul juridic,
avându-se în vedere că această lege depinde de norma conflictuală a
judecătorului. Astfel, soluţia litigiului este în funcţie de instanţa cărei ţări
va fi competentă a judeca.
• Soluţia litigiului poate fi diferită în raport cu instanţa competentă,
chiar şi în situaţia când normele conflictuale în prezenţă sunt identice,
deci şi soluţia se deosebeşte. Astfel, de exemplu, normele conflictuale
a două ţări fac trimitere într-o anumită materie (statut personal) la legile
forului, care prin ipoteză diferă între ele (în R.Moldova sau Franţa
statutul personal este cârmuit de legea naţională, iar în Norvegia sau
Danemarca - de legea domiciliului persoanei fizice). Prin urmare
normele conflictuale identice nu duc în toate cazurile la soluţii identice.
• în unele cazuri, părţile litigiului pot renunţa, expres sau tacit, la
aplicarea dreptului străin competent, solicitând aplicarea legii forului,
însă acest lucru se poate întâmpla numai în cazul în care norma
conflictuală respectivă nu are caracter imperativ. De exemplu, litigiul
apărut în faţa instanţelor din R.Moldova are ca obiect nevaliditatea
actului juridic încheiat în străinătate, deoarece nu s-a încheiat potrivit
regulii locus regit actum. Să presupunem că, potrivit legii R.Moldova
actul juridic este valabil. Ţinând seama de caracterul facultativ al regulii
menţionate, părţile solicită aplicarea legii R.Moldova, ceea ce instanţa
desigur va face. Referitor la această situaţie, este necesar să se ţină
seama de caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic.
Dacă aceste norme au un caracter facultativ (alternativ), cum ar fi, de
exemplu, cel prevăzut de art.1609 alin.(1) din Codul civil, instanţa va
aplica legea R.Moldova. însă, dacă această normă va avea un caracter
imperativ, adică în situaţia când părţile nu pot alege o altă lege
aplicabilă, acestea nu vor putea solicita aplicarea legii forului. Un
exemplu elocvent în acest sens este art.1622 alin.(2) din Codul civil,
care prevede că succesiunea asupra bunurilor imobile este guvernată
de legea statului pe al cărui teritoriu se află aceste bunuri.
• în cazul în care nu se poate stabili conţinutul legii străine, instanţa
aplică, potrivit sistemului nostru conflictual, legea proprie, adică legea
R.Moldova. în acest sens este art.1578 alin.(4) din Codul civil.
• Instanţa competentă aplică, de regulă, legile de procedură proprii.
Prin urmare, determinarea jurisdicţiei competente înseamnă şi determi
narea normelor de procedură aplicabile, care pot fi diferite de la o ţară
la alta, influenţând soluţia litigiului. Determinarea competenţei jurisdic-
ţionale se face întotdeauna înaintea soluţionării conflictului de legi.
D E TE R M IN A R E A C O M P E T E N Ţ E I ÎN D R E P TU L
IN T E R N A T9 IO N A L P R IV A T
1. DETERMINAREA COMPETENTEI ÎN DIFERITE

SISTEME DE DREPT
Determinarea competenţei în materia dreptului internaţional privat

prezintă importanţă prin faptul că atrage după sine aplicarea unui
anumit sistem de soluţionare a conflictelor de legi, avându-se în vedere
că instanţa aplică normele conflictuale proprii, iar nu cele străine.
Unele legislaţii cuprind reglementări speciale privind competenţa în
dreptul internaţional privat463.
Alte legislaţii nu conţin reglementări speciale privind competenţa în
dreptul internaţional privat. Astfel, într-o asemenea situaţie, este
inevitabilă problema de a cunoaşte modul de determinare a
competenţei pentru soluţionarea raporturilor de drept internaţional
privat. Materia dreptului procesual civil cunoaşte competenţa materială
şi competenţa teritorială şi prin aplicarea acestor reguli se poate
determina instanţa competentă în soluţionarea unui litigiu de drept
internaţional privat. în ceea ce priveşte competenţa materială, aceasta
este determinată în funcţie de natura şi obiectul litigiului, delimitând pe
verticală sfera de activitate a diferitor categorii de instanţe, pe când
competenţa teritorială este determinată, în general, potrivit locului
463 De exemplu, Elveţia - Legea federală privind dreptul internaţional privat din 1987, art.2-12;
Tunisia - Codul de drept internaţional privat din 1998, art.3-10; România - Codul de procedură
civilă din 2010, Cartea a Vll-a, art.1050-1067. în R.Moldova reglementări cu privire la
competenţa în dreptul internaţional privat sunt cuprinse în Titlul IV, Capitolul VLI din Codul de
procedură civilă, art.459-466
domiciliului (sediului) pârâtului sau locul situării bunurilor, delimitând pe
orizontală sfera de activitate a instanţelor de acelaşi grad.
Competenţa în dreptul internaţional privat determină instanţele unei
ţări care urmează să soluţioneze litigiul de drept internaţional privat şi
numai ulterior determinării acestei competenţe se pune problema de a
stabili care instanţă a ţării respective trebuie să soluţioneze litigiul. în
această ordine de idei, s-ar părea că competenţa în dreptul
internaţional privat este determinată de competenţa materială, însă
soluţiile diferă de la un sistem de drept la altul.
în materia competenţei în dreptului internaţional privat, se disting
câteva criterii cu privire la determinarea acesteia:
• în situaţia când nu există reglementări speciale privind competenţa
în dreptul internaţional privat, aceasta se determină potrivit normelor
competenţei teritoriale, deoarece numai în aşa mod se poate stabili
legătura dintre litigiul cu element de extraneitate şi instanţa competentă
în soluţionarea acestuia..Astfel, în acest caz determinarea jurisdiţiei
competente în dreptul internaţional privat se face potrivit normelor de
procedură civilă internă privind competenţa teritorială, dar care sunt
adaptate condiţiilor speciale în care se desfăşoară raporturile juridice
cu element de extraneitate464.
• în alte sisteme de drept, cum ar fi cel al Franţei sau al Belgiei,
privitor la determinarea competenţei în dreptul internaţional privat se ia
în considerare cetăţenia părţilor la raportul juridic cu element de
extraneitate. Astfel, pentru a se declara competente în soluţionarea
litigiului pe fond, instanţelor de judecată le este suficient ca una din
părţi să fie cetăţean al acestei ţări, fără a se ţine seama de domiciliul
pârâtului sau de locul încheierii actului juridic465.
• în sistemul de drept englez, determinarea competenţei în dreptul
internaţional privat, se efectuează potrivit criteriului prezenţei de fapt a
pârâtului în raza jurisdicţiei naţionale. Astfel, instanţa engleză se decla
ră competentă în soluţionarea unui litigiu cu element de extraneitate în
cazul în care reclamantul probează citarea pârâtului în instanţă,
aceasta făcându-se potrivit legii engleze, care stabileşte că persoanele
aflate în exteriorul teritoriului jurisdicţional englez nu pot fi citate.
464 De exemplu, în legislaţia Turciei competenţa în dreptul internaţional privat se stabileşte de

normele interne cu privire la competenţa teritorială, aşa cum prevede art.27 din Legea nr.2675
din 1982 cu privire la dreptul internaţional privat şi procesul civil internaţional
465 în acest sens sunt dispoziţiile art.14 din Codul civil francez, care stabilesc că persoana străină
care nu se află în Franţa poate fi chemată în instanţele franceze pivitor la îndeplinirea obligaţiilor
actului juridic încheiat în Franţa cu un cetăţean francez
2. COMPETENTA INSTANTELOR JUDECĂTOREŞTI
DIN R.MOLDOVA ÎN SOLUŢIONAREA LITIGIILOR
» PRIVAT
Instanţele judecătoreşti din R.Moldova au competenţa de a judeca

procesele civile dintre o parte a R.Moldova şi o parte străină sau dintre
persoanele străine în sensul art.459 din Codul de procedură civilă.
în legislaţia R.Moldova competenţa de drept internaţional privat a
instanţelor judecătoreşti este reglementată în cuprinsul capitolului XLI
din Codul de procedură civilă.
în conformitate cu dispoziţiile art.460 alin.(1), instanţele judecă
toreşti din R.Moldova sunt competente să judece litigii cu element de
extraneitate dacă:
a) organul de administrare sau filiala, agenţia, sucursala, reprezen
tanţa persoanelor juridice are sediul în R.Moldova;
b) pârâtul are bunuri pe teritoriul R.Moldova;
c) reclamantul în procesul cu privire la încasarea pensiei de
întreţinere şi constatarea paternităţii are domiciliul în R.Moldova;
d) prejudiciul cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau prin
altă vătămare a sănătăţii ori prin deces a avut loc pe teritoriul
R.Moldova, sau dacă reclamantul are domiciliul în R.Moldova;
e) fapta sau o altă circumstanţă ce serveşte drept temei pentru
intentarea acţiunii în reparaţie a daunei cauzate unui bun s-a produs
pe teritoriul R.Moldova;
f) acţiunea decurge dintr-un contract a cărui executare (deplină sau
parţială) trebuie să aibă loc ori a avut loc în R.Moldova;
g) acţiunea ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc în
R.Moldova;
h) reclamantul în procesul de desfacere a căsătoriei are domiciliul în
R.Moldova sau dacă unul dintre soţi este cetăţean al R.Moldova;
i) reclamantul în procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi
reputaţiei profesionale are domiciliul în R.Moldova;
j) în procesul privind protecţia în străinătate a proprietăţii intelectuale
a unei persoane cu domiciliul în R.Moldova, persoana este cetăţean al
R.Moldova sau apatrid, iar prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă
competenţă;
k) în procesul dintre persoane străine, acestea au convenit astfel, iar
raporturile juridice vizează drepturi de care ele pot dispune în legătură
cu bunuri sau interese ale persoanelor din R.Moldova;
I) prin lege sunt prevăzute şi alte cazuri.
Dacă o instanţă judecătorească străină se declară necompetentă
în soluţionarea cererii înaintate de un cetăţean al R.Moldova, acesta o
poate depune la o instanţă judecătorească competentă din R.Moldova,
aşa cum prevede art.460 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
Competenţa determinată conform art.460 alin.(1) din Codul de
procedură civilă este una alternativă, deoarece legea nu face
precizarea că instanţele din R.Moldova ar fi exclusiv competente în
soluţionarea acestor litigii. Legea prezintă doar posibilitatea de a
soluţiona litigiile pe care o au instanţele din R.Moldova, în condiţiile
prezentate. Considerăm că această soluţie este corectă, având în
vedere că dacă legea nu prevede competenţa exclusivă a instanţelor
din R.Moldova, concluzia logică este că legiuitorul a reglementat o
competenţă alternativă, şi nu una exclusivă.
3. COMPETENTA JURISDICTIONALĂ EXCLUSIVĂ

A INSTANTELOR
» DIN R.MOLDOVA
în ceea ce priveşte situţiile ca care vom face referire, trebuie să avem

în vedere că numai instanţele R.Moldova au competenţa de a le judeca.
Astfel, potrivit art.461 a!in.(1) din Codul de procedură civilă,
instanţele R.Moldova sunt exclusiv competente să judece procesele cu
element de extraneitate în care:
a) acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobile aflate
pe teritoriul R.Moldova;
b) bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în
R.Moldova;
c) pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori
punctele de plecare sau sosire se află în R.Moldova;
d) procesu se referă la abordajul unor nave sau a aeronave, precum
şi la asistenţa ori salvarea unor persoane sau a unor bunuri în largul
mării, dacă nava sau aeronava este sub pavilionul R.Moldova, ori dacă
locul de destinaţie sau primul port sau aeroport unde nava sau
aeronava a ajuns se află pe teritoriul R.Moldova;
e) nava sau aeronava a fost sechestrată în R.Moldova;
f) procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă
procedură judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi
comerciale străine cu sediul în R.Moldova;
g) la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a
nulităţii căsătoriei, precum şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor
cu privire la imobile din străinătate, ambii soţi având domiciliul în
R.Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al R.Moldova sau apatrid;
h) ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe
teritoriul R.Moldova.
Potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol, instanţele judecătoreşti din
K,Moldova examinează litigiile de drept internaţional privat în
piocedură specială în următoarele cazuri:
a) solicitantul ' constatării unui fapt care are valoare juridică are
domiciliul în R.Moldova sau fapta a avut loc pe teritoriul ei;
b) persoana în a cărei privinţă se solicită încuviinţarea adopţiei,
declararea capacităţii depline de exerciţiu, declararea incapacităţii
totale sau parţiale, încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentul forţat,
ofectuării examenului psihiatric, spitalizării în staţionarul de psihiatrie
sau prelungirii termenului de spitalizare fără liberul consimţământ, este
cetăţean al R.Moldova sau are domiciliul în R.Moldova;
c) persoana în a cărei privinţă se solicită declararea dispariţiei sau
decesului este cetăţean al R.Moldova sau a avut pe teritoriul ei ultimul
domiciliu cunoscut şi de soluţionarea acestei probleme depinde
apariţia de drepturi şi obligaţii pentru persoanele fizice sau juridice cu
domiciliul şi, respectiv, sediul în R.Moldova:
d) s-a depus o cerere de declarare a nulităţii unui titlu de valoare la
purtător pierdut sau a unui titlu de valoare la ordin eliberat de o
persoană fizică sau unei persoane fizice cu domiciliul în R.Moldova ori
eliberat de o persoană juridică sau unei persoane juridice cu sediul în
R.Moldova, ori o cerere de restabilire în dreptul asupra lor;
e) s-a depus o cerere cu privire la declararea fără stăpân a unui bun
mobil care se află pe teritoriul R.Moldova sau o cerere cu privire la
declararea dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil
fără stăpân amplasat pe teritoriul R.Moldova;
f) cererea de constatare a inexactităţii înscrierii în registrul de stare
civilă îndeplinite de organul R.Moldova privind un cetăţean al
R.Moldova sau un apatrid;
g) cererea urmăreşte constatarea unui act notarial sau a unui act emis
de un alt organ al R.Moldova ori se referă la refuzul de a îndeplini un act.
Totodată, alin.(3) prevede că competenţa instanţelor judecătoreşti
ale R.Moldova stabilită în prezentul articol, precum şi în art.460 nu se
exclude prin faptul că acelaşi proces sau un proces conex a fost pornit
în faţa unei instanţe judecătoreşti străine.
Litigiul pe care instanţa judecătorească din R.Moldova l-a reţinut
spre judecare cu respectarea normelor de competenţă trebuie să fie
examinat de această instanţă de fond, chiar dacă ulterior, în legătură
cu schimbarea cetăţeniei, domiciliului, sediului părţilor sau cu alte
circumstanţe, acesta a devenit de competenţa unei instanţe judecă
toreşti străine. în acest caz, este vorba de nestrămutarea locului de
examinare a litigiului, în sensul art.463 din Codul de procedură civilă.
Prorogarea de competenţă constituie o extindere a competenţei
unei instanţe judecătoreşti - în temeiul legii, al unei hotărâri judecă
toreşti pronunţate de o instanţă superioară sau al convenţiei părţilor -
de a soluţiona cereri care, în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa.
Prorogarea are un caracter internaţional în situaţia când o instanţă
judecătorească din ţara forului îşi extinde competenţa în detrimentul
alteia din străinătate, sau viceversa. Astfel, prorogarea de competenţă
poate fi legală, judiciară şi convenţională.
în sistemul de drept al R.Moldova prorogarea de competenţă este
reglementată de art.462 din Codul de procedură civilă, care stabileşte
în alin.(1) că, într-un litigiu civil cu element de extraneitate, părţile
anterior pornirii procesului, pot schimba competenţa litigiului şi pot
investi o anumită instanţă cu competenţă jurisdicţională (prorogare
convenţională).
în continuare, alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că competenţa
jurisdicţională în litigiile de drept internaţional privat stabilită de art.33
(competenţa curţilor de apel), art.34 (competenţa Curţii Supreme de
Justiţie), art.40 (competenţa excepţională) nu poate fi schimbată la
înţelegerea părţilor466.
Prorogarea de competenţă nu este posibilă în cazul competenţei
exclusive a unei instanţe din R.Moldova sau a unei instanţe străine.
5. IMUNITATEA DE JURISDICŢIE
9
Imunitatea de jurisdicţie este un principiu potrivit căruia un stat

străin nu poate fi chemat, împotriva voinţei sale, într-un proces civil, în
calitate de pârât467.
Fundamentul acestui principiu se justifică pe ideea de indepen
denţă, suveranitate şi egalitate a statelor, de unde şi adagiul par non
habet imperium, non habet jurisdictionem , adică egalul asupra egalului
nu are autoritate.
Tot astfel, şi reprezentanţii statului străin, în perioada aflării lor în
funcţie, se bucură de imunitate de jurisdicţie. Sub acest aspect, situaţia
466 în acest sens, Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile,
familiale şi penale între statele CSI din 22.01.1993 prevede în art.21, că instanţele judecătoreşti
sunt în drept să examineze alte circumstanţe, dacă există acordul în scris al părţilor privind
transmiterea lor, menţionându-se, totodată, că în asemenea cazuri competenţa exclusivă nu
poate fi schimbată prin acordul părţilor
467 A se vedea Valeriu Babără, Imunitatea de jurisdicţie a statelor în procesele de drept
internaţional privat, Revista Avocatul Poporului, nr.3, 2006, p.7-8
este aceeaşi la funcţionarii internaţionali, reprezentanţii comerciali ai
statelor, şefii de stat şi trimişii speciali aflaţi în vizită de curtoazie sau
alte misiuni458.
în dreptul R.Moldova imunitatea de jurisdicţie este reglementată de
art.457 din Codul de procedură civilă, care prevede cî întroducerea în
instanţa judecătotească din R.Moldova a unei acţiuni către un alt stat,
antrenarea acestuia în proces în calitate de pârât, punerea sub
sechestru a bunurilor acestuia situate pe teritoriul R.Moldova, luarea
altor măsuri de asigurare a acţiunii împotriva bunurilor respective,
precum şi punerea sub sechestru în procedura de executare a hotărârii
judecătoreşti se pot face cu consimţământul organelor competente ale
statului respectiv, dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care
R.Moldova este parte nu prevede altfel.
Tot în acest sens, în cadrul litigiilor civile, organizaţiile interna
ţionale, reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi în R.Moldova,
precum şi alte persoane menţionate în tratatele internaţionale sau în
legile R.Moldova, sunt supuse jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti din
R.Moldova în limitele stabilite de normele dreptului internaţional sau de
tratatele internaţionale la care R.Moldova este parte469.
468 A se vedea Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice (1961) şi Convenţia de la Viena
privind relaţiile consulare (1963), la ambele R.Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului
nr.1135-XII ’din 4.08.1992
469 Problema imunităţii statului şi a bunurilor sale se întemeiază pe două concepţii: 1) Imunitatea
absolută are la bază aplicarea consecventă a principiului imunităţii statului străin şi a bunurilor
sale pentru absolut toate activităţile desfăşurate pe teritoriul unui stat străin, indiferent de natura
acestora; 2) Imunitatea funcţională are la bază limitarea imunităţii statului străin şi a bunurilor
sale, înlăturând aplicarea acestui principiu în cazurile în care statul străin desfăşoară activitate
comercială. Această imunitate funcţională poate fi întâlnită şi sub denumirea de imunitate limitată
sau imunitate a statului comerciant. în privinţa imunităţii funcţionale se impune deosebirea dintre
cele două categorii de acte pe care le poate săvârşi statul : a) acte ju re imperii, adică actele
făcute în virtutea puterii sale suverane; b) acte ju re gestionis, adică actele cu caracter economic,
cum ar fi actele comerciale, în care statul apare ca o persoană particulară, ca un comerciant.
Astfel, potrivi teoriei imunităţii funcţionale, statul are imunitate când acţionează jure imperii, iar
pentru actele ju re gestionis nu o are. Referitor la teoria imunităţii funcţionale, este necesar de
menţionat că în anul 1972 a fost încheiată Convenţia Europeană asupra imunităţii statului
(Austria, Belgia, Cipru, R:F:G, Luxemburg, Olanda, Elveţia, Anglia), reglementările cuprinse în
aceasta dând expresie imunităţii funcţionale a statului străin
CAPITOLUL II
PROCEDURA DE JUDECATĂ ÎN PROCESELE
j PRIVAT
S ecţiunea l-a
LEG EA A P LIC A B ILĂ P R O C E D U R II D E JU D EC A TĂ
1. NOŢIUNEA LEGII PROCESUALE A FORULUI

(L E X P R O C E S S U A L IS FORI)
în cazul în care instanţa de judecată din R.Moldova este sesizată

cu un litigiu de drept internaţional privat, prima problemă constă în
determinarea propriei competenţe, iar dacă potrivit normelor de
competenţă jurisdicţională se va constata că aceasta are competenţa
de a soluţionai litigiul, următoarea problemă este de a cunoaşte care
lege procedurală va guverna procesul de drept internaţional privat -
legea procedurală proprie sau legea procedurală străină.
Potrivit art.458 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în procesele
privind raporturile de drept internaţional privat instanţele judecătoreşti
din R.Moldova aplică legea procedurală proprie, dacă nu s-a dispus
altfel în mod expres.
Astfel, procesul de drept internaţional privat este guvernat de legea
frului (lex processualis fori). Normele de drept procesual aplicabile sunt
cele stabilite în ţara unde se judecă litigiul, chiar dacă una din părţi
este străină470.
Astfel, procesul de drept internaţional privat, este guvernat de
legea forului (lex processualis fori). Normele de drept procesual
aplicabile sunt cele stabilite în ţara unde se judecă litigiul, chiar dacă
una din părţi este străină471.
în acest context, trebuie menţionat că dacă instanţele judecătoreşti
din R.Moldova aplică legea procedurală proprie, acest lucru nu
înseamnă că legea forului reglementează şi fondul raportului juridic cu
471 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.436; Henri Batiffol, Paul Lagarde,
Droit International Prive, Tome II, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1993,
p.397
element de extraneitate. în situaţia în care instanţa din R.Moldova
constată că este competentă în soluţionarea litigiului de drept
internaţional privat, acesta va aplica legea R.Moldova doar în privinţa
aspectelor procedurale, nu şi în privinţa soluţionării fondului litigiului.
Privitor la soluţionarea litigiului pe fond, sunt aplicabile normele
conflictuale care vor desemna sistemul de drept aplicabil (legea
materială proprie sau străină).
Distincţia dintre normele juridice care ţin de procedură şi cele care ţin
de dreptul material (fond) nu este aceeaşi în toate sistemele de drept. De
exemplu, prescripţia extinctivă constituie în unele sisteme de drept472,
inclusiv în cel al R.Moldova, o problemă de fond, iar în alte sisteme de
drept473 aceasta este o problemă de procedură. Referitor la acest aspect
se impune precizarea că legea forului ar trebui să stabilească dacă o
anumită problemă este de drept procedural sau de drept material.
în general, lex processualis fori, se aplică actelor de procedură, cum
ar fi potrivit Codului de procedură civilă: citarea părţilor (art, 100-109),
termenele de procedură (art. 110-116), aspectele procedurale privind pro
bele şi probaţiunea (art. 117-160), modul de pregătire a pricinii (art.183-
191), dezbaterea litigiului (art. 192-237), deliberarea, pronunţarea şi
conţinutul hotărârii (art.238-259), precum şi căile de atac (art.357-445).
Principiul lex processualis fori este consacrat şi în unele convenţii
internaţionale. De exemplu, Convenţia de la Haga (1954) privind
procedura civilă474, prevede în art.14 că autoritatea judiciară care
procedează la executarea unei comisii rogatorii va aplica legea ţării
sale, în ceea ce priveşte formele de îndeplinit.
Aplicarea principiului lex processualis fori se justifică pe
• procedura de judecată este o activitate exercitată de instanţele jude
cătoreşti în numele statului, care stabileşte norme juridice aplicabile;
• instanţele judecătoreşti trebuie să apere în activitatea lor valorile
pe care statul din care face parte le consideră esenţiale;
• normele procedurale formează o instituţie care trebuie să răspundă
interesului general conceput de stat;
• actele de procedură sunt localizate pe teritoriul statului căruia
aparţine instanţa de judecată;
• considerente de utilitate practică, constând în evitarea unor
dificultăţi inerente aplicării dreptului procesual străin.
472 Franţa, Italia, România, etc

473 SUA, Anglia, Australia, etc
474 R.Moldova a aderat la aceasta prin Hotărârea Parlamentului nr.1136-XII din 4.08.1992
2. PARTICULARITĂTILE
) APLICĂRII LEGII FORULUI
în general, legea procesuală se aplică actelor de procedură, însă

există anumite particularităţi privind aplicarea legii forului, acestea fiind
următoarele:
• Citarea persoanelor aflate în străinătate
în acest sens, art.104 alin.(2) din Codul de procedură civilă distinge
două situaţii:
a) în situaţia când domiciliul sau reşedinţa persoanelor aflate în
străinătate sunt cunoscute, citaţia va fi expediată prin scrisoare
recomandată cu aviz de primire, cu excepţia cazurilor în care tratatele
internaţionale la care R.Moldova este parte sau prin legea specială nu
este prevăzută o altă procedură de citare.
b) în situaţia în care domiciliul sau reşedinţa persoanelor aflate în
străinătate nu sunt cunoscute, citarea se va face conform dispoziţiilor
art.108 prin citare publică.
în ambele situaţii, dacă persoanele aflate în străinătate au
mandatar cunoscut în R.Moldova, acesta de asemenea va fi citat.
Reclamantul care locuieşte în străinătate este în drept să indice
adresa din R.Moldova unde urmează a fi citat în legătură cu procesul,
în cazul când pârâtul locuieşte în străinătate, acesta va fi informat că
are dreptul să-şi indice adresa din R.Moldova unde urmează să se
facă comunicarea, iar dacă pârâtul nu se va conforma acestei
prevederi, comunicarea se va face prin scrisoare recomandată, în
recipisa scrisorii indicându-se actele expediate.
• Comisiile rogatorii internaţionale
în practică pot apărea unele situaţii care presupun efectuarea unor
acte de procedură în străinătate, cum ar fi audierea martorilor,
obţinerea unor copii sau extrase de pe documente, expertize, etc.
Efectuarea acestor acte se face prin intermediul comisiilor rogatorii475.
Astfel, prin comisie rogatorie se înţelege delegaţia pe care un
organ de jurisdicţie sesizat cu soluţionarea unui litigiu, numită instanţă
solicitantă sau rogantă, o conferă unui organ de judecată din altă
localitate, numită instanţă solicitată sau rogată, să efectueze anumite
acte de procedură476.
în cazul când instanţa solicitantă şi cea solicitată se află în ţări
diferite, comisia rogatorie este internaţională477.
475 De la cuvintele latine committere - a da o însărcinare, şi rogare - a ruga

476 în acest sens, a se vedea art.125-126 din Codul de procedură civilă
477 Privitor la situaţia la care ne referim, trebuie avute în vedere comisiile rogatorii internaţionale
civile, deoarece cele penale sunt supuse unui regim juridic special
Potrivit art.465 din Codul de procedură civilă, instanţele judecăto
reşti din R.Moldova execută delegaţiile care le-au fost date de către
instanţele judecătoreşti străine cu privire la efectuarea unor acte de
procedură (înmânarea de citaţii şi de alte acte, obţinerea de explicaţii
ale părţilor, de depoziţii ale martorilor, raporturi de expertiză, cerce
tarea la faţa locului, luarea măsurilor de asigurare a acţiunii, etc.).
Delegaţia instanţelor judecătoreşti străine cu privire la efectuarea
unor acte de procedură nu va putea fi executată în cazurile când:
- atinge suveranitatea sau ameninţă securitatea R.Moldova;
- nu este de competenţa instanţei judecătoreşti.
Delegaţia instanţei judecătoreşti străine se execută în modul stabilit
de legislaţia R.Moldova, dacă tratatul internaţional la care este parte nu
prevede altfel.
Totodată, instanţele judecătoreşti din R.Moldova pot da delegaţii
instanţelor judecătoreşti străine în vederea efectuării unor acte de
procedură. Modul de stabilire a relaţiilor dintre instanţele judecătoreşti
din R.Moldova şi cele din străinătate se determină de legislaţia
R.Moldova sau de tratatul internaţional la care aceasta este parte.
D O M E N IU L D E A P L IC A R E A L E G II FO R U L U I
1. ACŢIUNEA
9
ÎN JUSTITIE
9
SAU ARBITRALĂ
Acţiunea civilă trebuie privită ca un drept, în sens material şi

procesual.
Dreptul la acţiune în sens material exprimă posibilitatea pe care o
are reclamantul de a obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului său
contestat, prin constrângerea judiciară a pârâtului.
Dreptul la acţiune în sens procesual desemnează numai
posibilitatea persoanei de a se adresa în vederea apărării unui drept
încălcat, fără ca aceasta să implice în mod necesar şi protecţia juridică
a acelui drept, deci posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a
sesiza instanţa de judecată pentru a hotărî asupra cererii sale,
indiferent dacă această cerere este sau nu justificată în drept478.
478 în acest sens, art.7 din Codul de procedură civilă prevede că orice persoană fizică sau juridică
are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor de judecată competente împotriva actelor
care lezează drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale acestora
Condiţiile de existenţă a dreptului la acţiune sau elementele acţiunii
sunt: părţile, obiectul acţiunii şi cauza acţiunii.
Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii sunt: capacitatea procesuală de
folosinţă, capacitatea procesuală de exerciţiu, calitatea procesuală,
dreptul şi interesul.
Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, acţiunea în
justiţie sau arbitrală nu poate fi integrată în totalitate în categoria
fondului sau a formei, având în vedere că diferite aspecte ale acţiunii
pot primi una din aceste calificări. în ceea ce priveşte caracterizarea şi
clasificarea cererilor introductive în instanţă, menţionăm că acestea
influenţează competenţa jurisdicţională sau modul de desfăşurare a
procesului civil. Astfel, caracterizarea şi clasificarea acestor cereri se
fac în conformitate cu legea forului.
2. CAPACITATEA PROCESUALĂ A PĂRŢILOR

>
Capacitatea procesuală de folosinţă (legitimatio ad processum)

este aptitudinea de a fi parte în proces, de a dobândi drepturi şi de a-şi
asuma obligaţii pe plan procesual. în acest sens, art.57 din Codul de
procedură civilă prevede că capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii
civile este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor fizice şi
juridice care se bucură, conform legii, de dreptul de a se adresa în
judecată pentru apărarea drepturilor, lebertăţilor şi intereselor legitime.
Capacitatea procesuală de exerciţiu (jus standi) este aptitudinea
unei persoane de a valorifica personal sau prin reprezentant dreptul
subiectiv în justiţie, exercitând personal drepturile procesuale. în acest
sens este art.58 din Codul de procedură civilă.
Capacitatea procesuală, sub ambele aspecte, ţine de statutul
personal al subiectului de drept, deoarece constituie o însuşire proprie
reclamantului sau pârâtului şi deci este supusă legii personale (lex
personalis). în consecinţă, capacitatea procesuală a persoanei fizice şi
cea a persoanelor juridice este supusă legii naţionale.
Menţionăm, că Codul de procedură civilă conţine două regelemen-
tări privitor la capacitatea procesuală - una cu referire la persoanele
fizice, iar alta la persoanele juridice.
Astfel, potrivit art.455 alin.(1), capacitatea procesuală de folosinţă
şi capacitatea procesuală de exerciţiu a persoanelor fizice străine şi a
apatrizilor în proces este guvernată de legea naţională a acestora479,
479 Referitor la textul utilizat de legiuitorul R.Moldova în conţinutul art.455 alin.(1) şi (3),
considerăm că formularea potrivită şi corectă ar trebui să fie următoarea: „Capacitatea
precizându-se că legea naţională a persoanei fizice străine este
considerată legea statului a cărui cetăţenie o deţine, iar în cazurile în
care persoana fizică concomitent cu cetăţenia R.Moldova deţine şi o
altă cetăţenie, legea naţională a acesteia este legea R.Moldova.
Privitor la situaţiile când persoana fizică deţine cetăţenia mai multor
state, legea naţională va fi considerată legea statului în care aceasta
are domiciliul, iar dacă persoana fizică străină are domiciliul în
R.Moldova (în situaţia când aceasta are mai multe cetăţenii), legea
naţională va fi considerată legea R.Moldova - art.155 alin.(2).
Conform alin.(4) al aceluiaşi articol, în cazurile când persoana
fizică nu beneficiază de capacitate de exerciţiu potrivit legii sale
naţionale, aceasta poate fi declarată cu capacitate de exerciţiu, dacă
dispune de această capacitate în conformitate cu legislaţia R.Moldova.
în ceea ce priveşte capacitatea procesuală de folosinţă a
persoanelor juridice străine, art.456 din Codul de procedură civilă face
distincţie între persoanele juridice care ţin de sistemul juridic al unui
stat şi persoanele juridice care se încadrează în ordinea juridică
internaţională.
Astfel, potrivit alin.(1), capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
străine este guvernată de legea naţională a acesteia, precizându-se că
legea naţională a persoanei juridice este legea ţării în care aceasta a
fost constituită. în situaţia când persoana juridică străină nu
beneficiază de capacitate procesuală de folosinţă potrivit legii sale
naţionale, aceasta poate fi declarată cu capacitate de folosinţă pe
teritoriul R.Moldova în conformitate cu legislaţia acesteia (alin.2).
Reglementările cuprinse în aceste două alineate, se referă la
persoanele juridice care ţin de sistemul juridic al unui stat.
Potrivit alin.(3), capacitatea procesuală de folosinţă a unei
organizaţii internaţionale se determină în baza contractului interna
ţional în conformitate cu care aceasta este constituită, a actelor de
constituire sau în baza acordului cu autorităţile competente ale
R.Moldova.
Această reglementare, se referă la persoanele juridice care se
încadrează în ordinea de drept internaţională.
procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu a persoanelor fizice străine este

guvernată de legea naţională a acestora, iar capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea
procesuală de exerciţiu a apatrizilor este guvernată de legea domiciliului acestora”. Această
precizare se impune prin faptul că legea naţională în privinţa apatrizilor nici nu există, având în
vedere că aceştea nu su cetăţenie şi legea naţională nu poate fi determinată. Statutul personal
este cârmuit de legea personală (lex personalis) care poate fi legea naţională (lex patriae) sau
legea domiciliului (lex domicilii).
Spre deosebire de capacitatea procesuală sub cele două forme,
aptitudinea părţii litigante de a formula susţineri şi apărări, precum şi de a
pune concluzii în instanţă (Jus postulandi) interesează modul de func
ţionare a jurisdicţiei, nu statutul personal, şi deci este supusă legii forului.
3. CALITATEA PROCESUALĂ
Calitatea procesuală (legitimatio ad causam) este o condiţie de

bază ce trebuie îndeplinită pentru ca o persoană să poată fi parte în
proces.
Deosebirea dintre capacitatea procesuală şi calitatea procesuală
constă în faptul că, în timp ce capacitatea procesuală se determină în
general sau pentru o anumită categorie de persoane, în conformitate
cu normele de drept comun, calitatea procesuală se referă la posibi
litatea unei persoane de a lua parte în proces în calitate de reclamant
sau pârât, determinându-se prin îndeplinirea unor condiţii particulare,
părţile având obligaţia să-şi legitimeze dreptul lor de a sta în
instanţă480.
Calitatea procesuală activă şi pasivă aparţine titularilor de drepturi
subiective, care formează obiectul acţiunii, având în acest fel o natură
predominantă de fond. în consecinţă, calitatea procesuală este supusă
legii care reglementează fondul raportului juridic (lex causae).
în acest sens, art.458 alin.(2) din Codul de procedură civilă
stabileşte că obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element
de extraneitate sunt guvernate de legea care reglementează fondul
raportului juridic litigios şi tot potrivit aceleiaşi legi se determină şi
calitatea procesuală a părţilor.
4. DREPTUL SUBIECTIV
Dreptul subiectiv este ocrotit prin acţiunea în justiţie ori arbitrală şi

este supus lui lex causae, care îi stabileşte regimul juridic481.
Prescripţia dreptului la acţiune este, de asemenea, supusă legii
care reglementează dreptul subiectiv, adică lui lex causae. în acest
sens, art.1624 din Codul civil stabileşte că prescripţia extinctivă a drep
tului la acţiune este guvernată de legea aplicabilă dreptului subiectiv.
480 A se vedea art.59 din Codul de procedură civilă

481 în unele legislaţii, cum ar fi cea a Angliei sai Italiei, dreptul la acţiune este supusă legii forului
5. OBIECTUL Şl CAUZA ACŢIUNII
Prin obiectul acţiunii se înţelege ceea ce se cere prin acţiune, adică

pretenţia concretă a reclamantului (de exemplu, rezilierea contractului
sau repararea prejudiciului cauzat).
Cauza acţiunii (causae petendi) constă în temeiul juridic al acţiunii
(de exemplu, într-o acţiune în revendicare, cauza este titlul de proprie
tate a reclamantului). Cauza acţiunii (causae petendi) nu trebuie con
fundată cu cauza raportului juridic sau a obligaţiei puse în discuţie
(causae debendi).
Obiectul şi cauza sunt elemente obiective ale acţiunii, iar părţile
formează elementul subiectiv. Având în vedere că obiectul şi cauza
sunt elemente de fond, acestea sunt supuse legii fondului raportului
juridic, afică lui lex causae.
în acest sens, art.458 alin.(2) din Codul de procedură civilă
prevede că obiectul şi ■temeiul acţiunii civile în procesele cu element de
extraneitate sunt determinate de legea care reglementează fondul
raportului juridic litigios.
6. REGIMUL PROBELOR
Prin probă se înţelege mijlocul legal folosit pentru dovedirea unui

fapt. Tot proba desemnează şi faptul probator, adică faptul material
care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, se foloseşte pentru a
stabili un alt fapt relevant în raportul litigios.
în activitatea judiciară, probele prezintă o importanţă majoră. Acestea
permit stabilirea dreptului subiectiv aflat în dispută şi formarea convingerii
judecătorului asupra circumstanţelor litigiului ce urmează a fi soluţionat.
în procesele de drept internaţional privat regimul probelor este
supus unor legi diferite.
• Mijloacele de probă
Privitor la mijloacele de probă, se impune precizarea că acestea nu
sunt supuse unei singure legi. în această privinţă art.458 alin.(3-4) din
Codul de procedură civilă face distincţie între proba unui act juridic şi
proba unui fapt juridic.
Astfel:
- Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea
doveditoare a înscrisului care îl constată sunt cele prevăzute de legea
locului unde a fost încheiat actul juridic (locus regit actum) sau de
legea aleasă de părţi (lex voluntatis) dacă acestea au dreptul să o
aleagă (alin.3), iar dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor
de stare civilă sunt reglementate de legea locului unde s-a încheiat
înscrisul invocat (alin.5).
- Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs
(lex loci delicti commissi). Cu toate acestea, potrivit alin.(4) este
posibilă şi aplicarea legii R.Moldova, dacă aceasta admite şi alte
mijloace probatoare decât cele prevăzute la alin.(3).
• Calificarea probelor
Sub aspectul dreptului internaţional privat, există două calificări ale
probelor:
- Calificarea este legată de dreptul subiectiv litigios, urmând să
ateste acest drept, adică această calificare ţine de probarea existenţei
sau a lipsei dreptului subiectiv lezat482. Potrivit acestei calificări,
probele sunt supuse legii fondului (lex causae). Această calificare este
folosită în sistemele de drept continental, inclusiv în dreptul R.Moldova.
- Calificarea este legată de convingerea intimă a judecătorului care
ţine de procedura de judecată şi este supusă legii forului (lex fori).
Această calificare este cunoscută sistemelor de drept common law.
• Sarcina probei
Sarcina probei presupune repartizarea acesteia între reclamant şi
pârât. Această repartizare, adică sarcina probei, se face potrivit legii
fondului (lex causae). Referitor la acest aspect, trebuie menţionat că în
acest domeniu conflictele de legi nu sunt frecvente, deoarece principiul
qui dicit incumbit ptobatio (celui ce afirmă i se incumbă şi proba) are o
recunoaştere generală.
• Aprecierea şi administrarea probelor
Având în vedere că aprecierea probelor ţine de formarea
convingerii intime a judecătorului, aceasta este reglementată de legea
forului (lex fori).
Potrivit art.458 alin.(6) don Codul de procedură civilă.
Administrarea probelor se face în conformitate cu legea R.Moldova,
adică după legea forului.
7. PROCEDURA DE JUDECATĂ Şl CĂILE DE ATAC

ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI
Ulterior determinării competenţei în dreptul internaţional privat,

trebuie detrminate care dintre instanţele unei ţări este competentă în
482 în acest sens, există adagiul da m ihi factum, dabo tibi jus, adică dă-mi faptele şi-ţi voi da
dreptul
soluţionarea cauzei. Această competenţă este determinată potrivit legii
forului, procedura de judecată şi căile de atac, de asemenea fiind
supuse legii forului, în sensul art.458 alin.(1) din Codul de procedură
civilă.
8. EXECUTAREA SILITĂ
Executarea silită este supusă legii locului unde se execută

hotărârea judecătorească. Astfel, art.468 din Codul de procedură civilă
stabileşte că hotărârea judecătorească străină care nu a fost executată
benevol poate fi pusă în executare pe teritoriul R.Moldova, la cererea
creditorului, în temeiul încuviinţării date de instanţa judecătorească în a
cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea, iar în cazul
în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în R.Moldova ori când
domiciliul nu este cunoscut, hotărârea se pune în executare la locul de
aflare a bunurilor acestuia.
9. SUPRALEGALIZAREA ACTELOR OFICIALE
Formalitatea supralegalizării actelor oficiale publice utilizată în

procesele de drept internaţional privat este reglementată de art.466 din
Astfel, actele oficiale eliberate, redactate sau legalizate în
conformitate cu legislaţia străină şi în forma stabilită de organele
competente străine în privinţa persoanelor fizice şi juridice din
R.Moldova şi a celor străine pot fi prezentate în faţa instanţelor
judecătoreşti din R.Moldova numai dacă sunt supralegalizate pe cale
administrativă ierarhică şi, ulterior, de misiunile diplomatice sau de
oficiile consulare ale R.Moldova.
Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii
stabilite de statul de origine a actului, urmată de supralegalizarea
efectuată de misiunea diplomatică sau de oficiul consular al statului de
origine în R.Moldova şi, ulterior, în ambele situaţii, de Ministerul
Afacerilor Externe al R.Moldova.
în ceea ce priveşte supralegalizarea actelor încheiate sau
legalizate de instanţele judecătoreşti ale R.Moldova, aceasta se face
din partea autorităţilor R.Moldova de Ministerul Justiţiei.
Actele oficiale eliberate pe teritoriul unui stat participant la tratatul
internaţional la care R.Moldova este parte sunt recunoscute fără fără
supralegalizare în instanţele judecătoreşti din R.Moldova.
Datorită aderării R.Moldova la Convenţia cu privire la suprimarea
cerinţei supralegalizării actelor oficiale (Haga, 1961 )483, această cerinţă
a fost eleiminată.
Convenţia se aplică actelor oficiale care au fost întocmite pe
teritoriul unui stat contractant şi care urmează să fie prezentate pe
teritoriul unui alt stat contractant.
Astfel, potrivit art. 1 al Convenţiei, sunt considerate acte oficiale:
a) documentele care emană de la o autoritate sau de la un funcţionar
al unei jurisdicţii a statului, inclusiv cele care emană de la ministerul
public, de la un grefier sau de la un executor judecătoresc;
b) documentele administarative;
c) actele notariale;
d) declaraţiile oficiale cum ar fi: cele privind menţiuni de înregistrare,
viza de investire cu data certă şi legalizări de semnături, depuse pe un
act sub semnătură privată.
Totuşi, această Convenţie nu se aplică:
a) documentelor întocmite de agenţi diplomatici sau consulari;
b) documentelor administrative care au legătură directă cu o
operaţiune comercială sau vamală.
Convenţia menţionată, totuşi, autorizează statele contractante să
ceară persoanelor în cauză, ca actele oficiale pe care acestea le
utilizează pe teritoriul altui stat contractant să poarte apostila484
autorităţii statale special desemnate cu o astfel de atribuţiune, ca unică
formalitate legală aptă să ateste veracitatea semnăturii, calitatea în
care a acţionat semnatarul actului, sau după caz, identitatea sigiliului
sau a ştampilei de pe un astfel de act.
Potrivit art.2 din Legea nr.42 din 2.03.2006 pentru aderarea la
Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor
oficiale, autorităţile R.Moldova competente să aplice apostila sunt:
- Ministerul Justiţiei pentru aplicarea apostilei pe actele oficiale
specificate la art. 1 din Convenţie, cu excepţia celor specificate la
subalineatul 2 din art.2 al legii;
483 Legea nr.42-XVI din 2.03.2006 pentru aderarea la Convenţia cu privire la suprimarea acerinţei
supralegalizării actelor oficiale
484 Apostila este ştampila aplicată de autorităţile competente ale unui stat semnatar al Convenţiei
de la Haga (5.10.1961) pe actele oficiale întocmite în ţara respectivă şi care urmează să fie
prezentate pe teritoriul unui stat semnatar al convenţiei. Scopul aplicării apostilei este prevenirea
utilizării unor acte false în vederea producerii de efecte juridice
- Ministerul Afacerilio Externe şi Integrării Europene în aplicarea
apostilei pe actele oficiale specificate la art.1 alin.(2) lit.b) din
Convenţie - pentru documentele administrative ale autorităţilor
administraţiei publice centrale, emise în interes propriu.
Prin această Convenţie sunt reduse formalităţile supralegalizării la
simpla eliberare a unei apostile de către autorităţile statului de origine a
actului, aceasta fiind datată, numerotată şi înregistrată, iar verificarea
înregistrării se poate face printr-o simplă cerere a unei informaţii pe
lângă autoritatea care a eliberat apostila485.
485 A se vedea Viloleta Cojocarii, Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine

în materie civilă în Republica Moldova, CEP USM, Chişinău, 2007, p.176
CAPITOLUL III
EFECTELE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI
STRĂINE
S ecţiunea l-a
C O N S ID E R A Ţ
f
II G E N E R A LE
Hotărârile judecătoreşti definitive produc următoarele efecte:

• Puterea doveditoare a actului autentic, însemnând că hotărârea
judecătorească este un act autentic care excluse existenţa altora
privitor la soluţia pronunţată de instanţă.
• Autoritatea de lucru judecat, constând în faptul că dezinvesteşte
instanţa de proces, adică instanţa care a soluţionat un litigiu pe fond nu
mai poate soluţiona alt litigiu între aceleaşi părţi cu acelaşi obiect.
• Forţa executorie, însemnând obligativitatea executării hotărârii
judecătoreşti, prin ordinul dat organelor de executare silită.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul unui stat sunt necon
diţionate, intrând în vigoare de la adata rămânerii definitive a acestora.
în ceea ce priveşte hotărârea judecătorească străină, aceasta nu
poate avea efecte juridice în aceleaşi condiţii ca şi hotărârea instanţei
proprii. Astfel, hotărârea judecătorească străină nu poate avea puterea
doveditoare a unui act autentic, dacă nu a fost recunoscută de către
instanţa de judecată a statului în care se invocă. Totodată, hotărârea
străină nu poate avea de plin drept forţa executorie şi autoritate de
lucru judecat, deoarece se opune suveranitatea statului pe teritoriul
căruia este invocată această hotărâre.
într-o atare situaţie, forţa de constrângere devine inaplicabilă,
deoarece aceasta se aplică numai pe teritoriul statului care o exercită,
iar organele de executare ale unui stat nu se supun ordinului
instanţelor altui stat, avându-se în vedere principiul suveranităţii şi
egalităţii statelor. Hotărârea judecătorească străină poate dobândi forţă
executorie, la fel ca şi hotărârea instanţei proprii, doar în urma obţinerii
exegufr/r-ului.
Hotărârea judecătorească străină produce efecte în altă ţară doar
în condiţiile prevăzute de legea statului în care este invocată. De
regulă, aceste condiţii constau în recunoaşterea hotărârii judecătoreşti
străine sau obţinerea exequatur-ului pentru hotărârea respectivă.
S ecţiunea a ii-a
R E C U N O A Ş T E R E A H O T Ă R Â R IL O R JU D E C Ă T O R E Ş T I
S T R Ă IN E
1. NOŢIUNEA DE RECUNOAŞTERE
în materia dreptului internaţional privat prin recunoaşterea

hotărârilor judecătoreşti străine se înţelege faptul că acestea
beneficiază de autoritate de lucru judecat în ţara unde sunt invocate, în
aceleaşi condiţii ca şi hotărârea judecătorească proprie.
Astfel, pentru ca o hotărâre pronunţată de o instanţă judecăto
rească străină să poată produce efectele pe care le urmăresc cei
interesaţi este necesar ca, mai întâi, aceasta să fie recunoscută de
autorităţile competente ale statului solicitat485.
Potrivit art.467 alin.(2) din Codul de procedură civilă, prin hotărâre
judecătorească străină se înţelege o hotărâre pronunţată în pricina
civilă de o instanţă de drept comun sau de o instanţă specializată pe
teritoriul unui alt stat.
în dreptul R.Moldova, reglementările în această materie deosebesc
două moduri de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine:
recunoaşterea de plin drept şi recunoaşterea judiciară487
2. RECUNOAŞTEREA DE PLIN DREPT
în conformitate cu dispoziţiile art.467 alin.(1) din Codul de

procedură civilă, hotărârile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile,
sunt recunoscute şi se execută de plin drept în R.Moldova fie dacă
astfel se prevede în tratatul internaţional la care R.Moldova este parte,
fie pe principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârilor
judecătoreşti străine.
Totodată, art.474 prevede că în R.Moldova se recunosc
următoarele hotărâri ale instanţelor judecătoreşti străine care, în
virtutea caracterului lor, nu cer procedură ulterioară:
486 Eficienţa schimburilor de bunuri materiale şi spirituale între ţări sau persoane din state diferite n-
ar putea fi asigurată fără existenţa virtualităţii sancţiunii juridice, a cărei expresie este dată de
hotărârile pronunţate într-un alt stat decât acela în care ele sunt puse ulterior în valoare. A se
vedea Savelly Zilberstein, op.cit., p.106
487 Referitor la această problematică, a se vedea Manualul judecătorului pentru cauze civile,
M.Buruiană, D.Visternicean, Procedura de recunoaştere şi executare a hotărârilor judiciare şi
arbitrale străine, Ediţia a ll-a, Tipografia Centrală, Chişinău, 2013, p.255-300
a) hotărârile referitoare la statutul civil al cetăţeanului statului a
cărui instanţă de judecată a pronunţat hotărârea sau dacă, fiind
pronunţată într-un stat terţ, a fost recunoscută mai întâi în statul de
cetăţenie a fiecărei părţi;
b) hotărârile privitoare la desfacerea, anularea sau declararea
nulităţii căsătoriei, precum şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor
cu privire la imobile din străinătate, între un cetăţean al R.Moldova şi
un cetăţean străin, dacă la data desfacerii căsătoriei cel puţin unul
dintre soţi era domiciliat în străinătate;
c) hotărârile privind desfacerea, anularea sau declararea nulităţii
căsătoriei între cetăţeni ai R.Moldova, dacă la data desfacerii
căsătoriei ambii soţi erau domiciliaţi în străinătate;
d) alte cazuri prevăzute de legea R.Moldova.
3. RECUNOAŞTEREA JUDECĂTOREASCĂ
Pornind de la reglementările cuprinse în art.467 alin.(1) şi în

art.474 din Codul de procedură civilă, trebuie să presupunem că
hotărârile judecătoreşti străine referitoare la alte procese decât cele
menţionate, pot fi recunoscute în R.Moldova de către instanţa
competentă.
Instanţa competentă în soluţionarea cererii de recunoaştere a
hotărârii judecătoreşti străine în R.Moldova este instanţa judecă
torească în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul cel care a
refuzat recunoaşterea (în sensul art.468 din Codul de procedură civilă).
Cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine se
întocmeşte potrivit cerinţelor stabilite de legea R.Moldova.
Astfel, potrivit art.469 alin.(1), cererea trebuie să cuprindă numele
sau denumirea creditorului, precum şi al reprezentantului dacă cererea
a fost depusă de acesta, domiciliul (reşedinţa) ori sediul; numele sau
denumirea debitorului, domiciliul (reşedinţa) ori sediul; solicitarea
încuviinţării silite a hotărârii, termenul de la care se cere executarea
hotărârii.
Pentru soluţionarea justă şi rapidă a pricinii, în cuprinsul cererii se va
indica numerele de telefon, faxul, poşta electronică, alte date (alin.2).
De asemenea, la cerere se anexează actele stabilite de tratatul
internaţional la care R.Moldova este parte, iar în cazul când acestea nu
sunt stabilite, se vor anexa următoarele acte:
a) copia de pe hotărârea judecătorească străină, încuviinţarea
căreiea se cere, legalizată de emitent în modul stabilit;
b) actul oficial care confirmă rămânerea definitivă a hotărârii
ludecătoreşti străine, conform legii statului în care s-a emis, dacă acest
lapt nu rezultă din hotărâre;
c) actul care confirmă că partea împotriva cărea s-a emis hotărârea,
deşi a fost înştiinţată legal, nu a participat la proces;
d) actul care confirmă executarea anterioară a hotărârii pe teritoriul
statului respectiv.
Actele stabilite la lit.a), b) şi c) vor fi însoţite de traduceri autorizate şi
supralegalizate, în condiţiile art.466, iar în cazul în care părţile sunt de
acord cu depunerea de copii certificate, supralegalizarea nu se cere.
Potrivit art.470 cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti
străine se examinează în şedinţă de judecată, cu înştiinţarea legală a
debitorului despre locul, data şi ora examinării, iar neprezentarea din
motive neântemeiate a debitorului citat legal nu împiedică examinarea
cererii. Instanţa poate satisface cererea întemeiată a debitorului privind
amânarea examinării cererii, înştiinţându-l.
în rezultatul examinării explicaţiilor debitorului şi a probelor
prezentate, se va pronunţa o încheiere de încuviinţare a executării
silite a hotărârii judecătoreşti străine sau de refuz al autorizării
executării.
Copia de pe încheiere se expediază creditorului şi debitorului în
termen de 3 zile de la data pronunţării. încheierea poate fi atacată în
instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în temeiurile prevăzute de
Codul de procedură civilă, aşa cum prevede art.471 alin.(2).
Această procedură de recunoaştere se referă la hotărârile
judecătoreşti susceptibile de executare silită.
în conformitate cu art.472 din Codul de procedură civilă, hotărârea
judecătorească străină care nu este susceptibilă de executare silită se
recunoaşte fără procedură ulterioară dacă persoana interesată nu a
înaintat obiecţii împotriva recunoaşterii.
Astfel, persoana interesată este în drept ca, în termen de o lună de
la primirea hotărârii judecătoreşti străine, să înainteze obiecţii împotriva
recunoaşterii acestei hotărâri în instanţa judecătorească de la
domiciliul sau sediul său.
Obiecţiile împotriva recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine se
examinează în şedinţă publică, cu înştiinţarea legală a acesteia privind
locul, data şi ora examinării, iar neprezentarea fără motive a persoanei
interesate citate legal nu împiedică examinarea obiecţiilor. Instanţa
poate satisface cererea întemeiată a persoanei interesate privind
amânarea examinării obiecţiilor, cu înştiinţarea acesteia.
Ulterior examinării obiecţiilor formulate împotriva recunoaşterii
hotărârii judecătoreşti străine, instanţa din R.Moldova va pronunţa o
încheiere. în termen de 5 zile de la data pronunţării, copia de pe
încheierea judecătorească se expediază persoanei la a cărei cerere a
fost pronunţată hotărârea judecătorească străină sau reprezentantului
acesteia, precum şi persoanei care a înaintat obiecţii împotriva
recunoaşterii hotărârii judecătoreşti străine. încheierea poate fi atacată
în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în temeiurile stabilite de
Codul.de procedură civilă.
4. REFUZAREA RECUNOAŞTERII
în conformitate cu dispoziţia art.473 din Codul de procedură civilă,

refuzul de a recunoaşte hotărârea judecătorească străină care nu este
susceptibilă de executare silită se sdmite în cazurile stabilite de art.471
alin.(1), care prevede în mod expres situaţiile în care recunoaşterea
hotărârii judecătoreşti străine poate fi refuzată, şi anume:
a) hotărârea, conform legii statului pe al cărui teritoriu a fost
pronunţată, nu a devenit irevocabilă sau nu este executorie;
b) partea împotriva căreia este pronunţată hotărârea a fost lipsită de
posibilitatea prezentării în proces, nefiind înştiinţată legal privind locul,
data şi ora examinării pricinii;
c) examinarea pricinii este de competenţa exclusivă a instanţelor
judecătoreşti din R.Moldova;
d) există o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţei judecătoreşti din
R.Moldova pronunţată în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la
acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri sau în procedura instanţei
judecătoreşti din R.Moldova se află în judecată o pricină în litigiul dintre
aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri la
data sesizării instanţei străine;
e) executarea hotărârii poate prejudicia suveranitatea, poate
ameninţa securitatea R.Moldova ori poate să contravină ordinii publice;
f) a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărârii spre
executare silită şi cererea creditorului de repunere în acest termen nu
a fost satisfăcută de instanţa de judecată din R.Moldova;
g) hotărârea judecătorească străină este rezultatul unei fraude
comise în străinătate.
S ecţiu n ea a iii-a
E X E C U TA R E A H O T Ă R Â R IL O R JU D E C Ă T O R E Ş T I
S T R Ă IN E
1. NOŢIUNEA DE E X E Q U A TU R
Exequatur-u\ prezintă o procedură judiciară, în cadrul căreia, în

urma controlului exercitat asupra hotărârii judecătoreşti străine de
insatanţele statului pe teritoriul căruia se cere executarea, hotărârea
judecătorească este declarată executorie488.
Prin intermediul recunoaşterii, hotărârea judecătorească străină
beneficiază de puterea de lucru judecat, iar prin intermediul exequatur-
ului aceasta dobândeşte atât forţa executorie, cât şi autoritatea de
lucru judecat.
Hotărârea judecătorească străină dobândeşte, în general, forţa
executorie, la fel ca şi o hotărâre proprie a statului pe teritoriul căruia
se cere executarea, numai în cazul obţinerii exequatur-u\u\.
Aşadar, exequatur-ul este un act de jurisdicţie al instanţei, pentru
obţinerea căruia este necesară parcurgerea a două etape:
1) recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine; 2) executarea hotărârii
străine
2. CONDIŢIILE EXEQ U A TU R -U LU \
Potrivit art.468 din Codul de procedură civilă, hotărârea

judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă
în executare pe teritoriul R.Moldova, la cererea creditorului, în temeiul
încuviinţării date de instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie
urmează să se efectueze executarea, iar în cazul în care debitorul nu
are domiciliu sau sediu în R.Moldova sau când domiciliul nu este
cunoscut, hotărârea se pune în executare la locul de aflare a bunurilor
acestuia.
Hotărârea judecătorească străină poate fi înaintată spre examinare
silită în R.Moldova în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a
acesteia, potrivit legii statului în care a fost pronunţată, iar repunerea în
termenul omis din motive întemeiate se poate face de către instanţa
din R.Moldova în modul stabilit de art.116 din Codul de procedură
civilă.

întocmirea cererii şi actele care o însoţesc trebuie să corespundă
dispoziţiilor art.469 din Codul de procedură civilă.
în conformitatea cu prevederile art.470, cererea se examinează în
şedinţă publică, după citarea părţilor. în rezultatul examinării cererii,
instanţa pronunţă o încheiere de încuviinţare a executării silite sau de
refuz a autorizării executării.
în cazul în care hotărârea judecătorească străină conţine soluţii
asupra mai multor pretenţii disociabile, încuviinţarea executării lor
poate fi acordată separat, adică este vorba de exequatur-u\ parţial.
La examinarea cererii instanţa poate, după caz, să ceară explicaţii
solicitantului şi să interogheze debitorul privitor la cererea depusă ori
să ceară explicaţii instanţei străine emitente.
Totodată, sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de lege pentru
încuviinţarea executării hotărârii judecătoreşti străine, instanţa din
R.Moldova nu poate proceda la reexaminarea fondului hotărârii
judecătoreşti străine şi nici la modificarea ei.
în sensul art.471 alin.(2), copia încheierii privind încuviinţarea
executării silite sunt expediate creditorului şi debitorului în termen de 3
zile de la data pronunţării.încheierea poate fi atacată în instanţa
ierarhic superioară în ordinea şi în temeiurile stabilite de Codul de
procedură civilă.
în temeiul hotărârii judecătoreşti străine şi încheierii, rămase
irevocabile, de încuviinţare a executării si silite, se eliberează un titlu
executoriu, care se expediază instanţei de la locul de executare a
hotărârii judecătoreşti străine.
Odată investită hotărârea judecătorească străină are prerogativa
puterii executorii pe teritoriul R.Moldova, executarea efectuându-se
potrivit legii R.Moldova.
CAPITOLUL IV
ARBITRAJUL INTERNATIONAL
*
S ecţiunea l-a
C O N S ID E R A Ţ II G E N E R A LE
1. NOŢIUNEA Şl FELURILE ARBITRAJULUI
Soluţionarea litigiilor apărute între părţi, dacă acestea au convenit

astfel, se realizează prin intermediul arbitrajului. în situaţia în care
părţile nu au ajuns la un acord în această privinţă, litigiul nu poate fi
soluţionat pe calea arbitrajului.
Astfel, procedura de arbitraj este diferită de procedura judecăto
rească, având în vedere că aceasta din urmă se desfăşoară la cererea
reclamantului, fără a fi necesar acordul pârâtului.
în ceea ce priveşte arbitrajul, acesta este o cale de soluţionare a
unor litigii în baza acordului părţilor, excluzându-se competenţa
instanţelor judecătoreşti. Aşadar, arbitrajul are caracter convenţional,
deoarece el nu este obligatoriu pentru părţile în litigiu (ca mod de
soluţionare), ci facultativ.
Arbitrajul reprezintă o modalitate de soluţionare a litigiului, de către
o persoană sau de către un organ stabilit prin acordul părţilor litigante
sau prin acord internaţional, a cărui sentinţă este obligatorie pentru
acele părţi489. Arbitrajul poate fi: a) arbitraj comercial internaţional, în
cazul privind un raport litigios de dreptul comerţului internaţional; b)
arbitraj de drept internaţional privat, în cazul privind un raport de drept
internaţional privat490; c) arbitraj de drept intern, rezultând dintr-un
raport fără element de extraneitate.
489 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, Drept Internaţional Privat, Editura Actami,
490 Arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul de drept internaţional privat constituie un arbitraj
internaţional. în acest context, menţionăm că dreptul internaţional public cunoaşte variate mijloace
paşnice privind soluţionarea diferendelor dintre state, printre care este şi arbitrajul internaţional,
care nu trebuie confundat cu arbitrajul din comerţul internaţional, având în vedere că în primul caz,
părţi litigante sunt statele, pe când în cel de-al doilea caz părţile litigante sunt subiecte de drept
civil. Aceste două feluri de arbitraj ridică probleme diferite, studiindu-se în discipline diferite. în
calitate de subiect de drept civil, statul poate face parte într-un raport cu element de extraneitate,
însă această poziţie a statului nu trebuie confundată cu aceea în care statul participă la un raport
Eficacitatea arbitrajului se explică prin avantajele pe care le
prezintă faţă de jurisdicţiile de drept comun. încrederea părţilor în
arbitraj este determinată de specializarea şi imparţialitatea arbitrilor,
supleţea procedurii arbitrale şi celeritatea soluţionării litigiului491.
Arbitrajul permite evitarea conflictelor de jurisdicţii şi conflictelor de legi,
asigurând soluţionarea rapidă şi echtabilă a litigiilor între părţi.
2. FORMELE ARBITRAJULUI ÎN COMERŢUL

INTERNATIONAL
»
Arbitrajul se prezintă în variate forme. Astfel, doctrina juridică, utili

zând diverse criterii de ordonare a acestor forme a făcut următoarele
clasificări:
► în funcţie de competenta materială a arbitrajului
• arbitraje cu competenţă generală, din care fac parte arbitrajele cu
sferă generală de activitate jurisdicţională (Curtea de Arbitraj de pe
lângă Camera de Comerţ Internaţional de la Paris, Curtea se Arbitraj
de la Londra, etc.).
• arbitraje cu competenţă specifică, din care fac parte arbitrajele specia
lizate pe soluţionarea anumitor litigii, de regulă cele izvorâte din comerţul
cu anumite mărfuri sau produs (Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac
di Bremen, profilat pe soluţionarea litigiilor din comerţul internaţional de
textile sau London Com Trade Association - produse alimentare).
► în funcţie de competenta teritorială
• arbitraje de tip bilateral care sunt create prin convenţii
internaţionale bilaterale şi au competenţa să soluţioneze numai litigiile
izvorâte din comerţ internaţional dintre subiectele de drept aparţinând
juridic de drept internaţional public. De exemplu, unele ţări pot încheia, în nume propriu, ca
subiecte de drept civil, dobândind calitate de parte contractantă, contracte de cooperare econo
mică şi tehnico-ştiinţifică cu firme din alte ţări. Astfel, prin participarea directă a statului, având
calitatea de subiect de drept civil, la raporturile de drept internaţional privat, poate apărea
problema, de exemplu, în ce măsură s-ar putea folosi calea arbitrajului comercial internaţional
pentru soluţionarea unor eventuale litigii, care se deosebeşte de oricare din mijloacele paşnice de
rezolvare a diferendelor apărute între state. Convenţia de arbitraj în raporturile dintre un stat şi un
subiect de drept civil produce efectul că statul este implicit de acord să nu se prevaleze de imu
nitatea de jurisdicţie în litigiul respectiv, dacă nu s-a prevăzut altfel. în acest sens, Convenţia
europeană cu privire la imunitatea de jurisdicţie şi de executare a statului (Basel, 1972), prevede în
art.12 că în arbitrajul dintre guverne şi subiecte de drept civil sau în cele privind materii comerciale,
nu poate fi invocată umunitatea referitoare la validitatea sau interpretarea convenţiei arbitrale,
procedura arbitrală şi respingerea hotărârii, afară numai dacă prin convenţia arbitrală nu s-a
prevăzut altfel
491 A se vedea loan Macovei, Drept International Privat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011,
p.278
ordinii juridice naţionale a statelor părţi la aceste convenţii (Camera
arbitrală franco-germană pentru produsele solului, Camera americano-
candiană de arbitraj comercial).
• arbitraje de tip regional constituite printr-o convenţie multilaterală
perfectată între statele dintr- anumită zonă geografică şi care sunt
competente să soluţioneze litigii apărute între subiectele de drept
aparţinând ordinii juridice naţionale din statele semnatare ale acestei
convenţii (Comisia scandinavă de arbitraj pentru piei).
• arbitraje având vocaţie universală, a căror competenţă teritorială
se extinde la scară mondială, acestea fiind abilitate să soluţioneze litigii
din toate ţările lumii (Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ
Internaţional de la Paris).
► în funcţie de structura organizatorică
• arbitrajul ad hoc (ocazional), care are o durată efemeră şi este
organizat în conformitate cu iniţiativa părţilor; asemenea instanţe
funcţionează numai în vederea soluţionării unui litigiu bine determinat
cu care au fost investite, existenţa lor încetând o dată cu pronunţarea
hotărârii sau cu expirarea termenului în care trebuie să decidă.
• arbitrajul instituţionalizat, având caracter permanent, a cărui
existenţă nu este dependentă de durata unui anumit litigiu concret
determinat; acesta îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale neântrerupt şi
cu caracter de continuitate ori de câte ori este sesizat (Curtea de
Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi
Industrie a R.Moldova).
► în funcţie de atribuţiile arbitrilor
• arbitraj de drept strict, care se distinge prin aceea că arbitrii
statuează potrivit normelor de drept incidente în cazul în care ei sunt
obligaţi să le respecte; acest arbitraj constituie regula, fiind arbitrajul de
drept comun în materia raporturilor de comerţ internaţional (în cazul în
care părţile nu fac nici o menţiune specială privind arbitrajul, acesta va
fi considerat un arbitraj ad-hoc, iar puterile acordate arbitrilor sunt
acelea ale unui arbitraj de drept strict).
• arbitraj de echitate, care se realizează după principiile de echitate
şi nu potrivit normelor de drept, acesta este un arbitraj de facto, arbitrii
neavând obligaţia să aplice normele de drept material şi nici pe acelea
de procedură.
► în funcţie de aderentele pe care le are obiectul litigiului
• arbitraj naţional (intern), ce are ca obiect soluţionarea unui litigiu
izvorât dintr-un contract lipsit de aderenţe internaţionale întrucât toate
elementele susceptibile de a-i conferi asemenea aderenţe (precum,
locul încheierii, cel al executării obligaţiilor asumate de părţi, domiciliul,
reşedinţa, cetăţenia persoanei fizice, sediul sau naţionalitatea
persoanei juridice) se află într-un singur stat.
• arbitraj internaţional, având ca obiect litigii izvorâte din contracte cu
aderenţe internaţionale, adică legături cu cel puţin două state diferite.
3. CONVENŢIA
9
DE ARBITRAJ
Convenţia de arbitraj desemnează în mod generic acordul părţilor

de a supune judeacarea litigiului cu element de extraneitate prin
intermediul arbitrajului.
Convenţia de arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei
compromisorii şi sub forma compromisului.
3.1. Clauza compromisorie
Clauza compromisorie poare fi definită ca un acord al părţilor unui

contract principal, exprimat printr-o prevedere cuprinsă în acel contract
sau printr-un înscris separat, de a supune eventualele litigii în legătură
cu neexecutarea contractului respectiv, unui anumit arbitraj.
Clauza compromisorie îndeplineşte următoarele funcţii:
• produce efecte obligatorii pentru părţi, în sensul că din momentul
ce a fost semnat contractul cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt
obligate să respecte sentinţa pronunţată de către organul de jurisdicţie
desemnat;
• înlătură competenţa instanţelor judecătoreşti în soluţionarea
litigiului;
• conferă arbitrilor puteri cu privire la soluţionarea litigiului dintre
părţile contractante;
• permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiţii de
eficienţă optimă, la pronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare
forţată.
Clauza compromisorie are un caracter anterior oricărui contencios
între părţile contractante. Prin aceasta clauza compromisorie se
deosebeşte de compromis, care este tot o convenţie de arbitraj, dar
care se referă la litigiile deja existente între prărţi.
De regulă, clauza compromisorie are un caracter de act prepa-
ratoriu, deşi nimic nu se opune ca în cuprinsul său să se precizeze şi
numele arbitrilor, ceea ce ar permite arbitrarea contenciosului de
îndată ce acesta ar apărea. în mod obişnuit clauza compromisorie se
prevede în cuprinsul contractului la care se referă. însă, este posibil ca
părţile să o adauge contractului respectiv chiar ulterior perfectării lui,
acestea având libertatea să-l completeze cu orice clauze doresc.
Completarea sa ulterioară trebuie făcută până la apariţia litigiului,
deoarece după acest moment orice clauză care ar interveni cu privire
la acesta, ar constitui un compromis, în măsura în care întruneşte
condiţiile compromisului. Tot astfel, părţile sunt libere să renunţe la
clauza compromisorie printr-o convenţie ulterioară intervenită între ele.
Fiind inclusă în contractul principal, clauza compromisorie, cel puţin
din puct de vedere formal, se înfăţişează ca o stipulaţie contractuală. în
realitate ea este un veritabil contract distinct, având un obiect specific
şi o fizionomie proprie. Prin acest contract părţile îşi asumă reciproc
obligaţia ca în eventualitatea ivirii unui contencios între ele cu privire la
contractul principal se încheie un compromis cu privire la acest litigiu.
Legătura strânsă dintre contractul principal şi calauza
compromisorie conferă acesteia din urmă caracterul de convenţie
accesorie faţă de acel contract. Totodată, într-o analiză mai atentă a
naturii clauzei compromisorii, permite concluzia că această clauză nu
este totuşi un veritabil contract accesoriu, având în vedere că ea
păstrează o semnificativă autonomie faţă de contractul principal.
Autonomia clauzei compromisorii se concretizează în următoarele
aspecte:
- invaliditatea contractului principal nu antrenează invaliditatea
clauzei compromisorii, chiar în cazul în care contractul principal este
lovit de nulitate, arbitrii sesizaţi îşi păstrează competenţa de a statua şi,
înainte de toate, de a se pronumţa asupra propriei lor competenţe;
- rezilierea contractului principal nu poate produce nici un impact
asupra clauzei compromisorii;
- legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea
aplicabilă contractului principal; legea contractului principal (lex
contractus) guvernează şi fondul cauzei, deci pretenţiile părţilor (lex
causae ), iar legea incidenţă asupra convenţiei de arbitraj guvernează,
de regulă, numai procedura arbitrală.
3.2. Compromisul
Compromisul este o convenţie prin care părţile stabilesc ca litigiul

apărut între ele să nu fie supus jurisdicţiei ordinare, ci unui arbitraj,
specificând şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.
Compromisul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să se refere la un litigiu existent, adică litigiul trebuie să fie actual,
iar nu eventual şi să fie menţionat ca atare în actul de compromis; în
cazul în care părţile au în vedere un litigiu, care încă nu s-a declanşat,
acordul lor privind arbitrarea acelui litigiu nu este compromis ci o
clauză compromisorie;
• să exprime voinţa părţilor ca litigiul respectiv să fie supus spre
soluţionare arbitrajului; este necesar ca acordul părţilor să fie exprimat
cu suficientă claritate, încât să nu lase vre-o îndoială asupra faptului că
arbitrii sunt investiţi cu puterea de a judeca, precum şi pentru a exclude
posibilitatea oricărei interpretări, în sensul că acordul părţilor priveşte
un alt contract;
• în cuprinsul compromisului părţile trebuie să desemneze arbitrul sau
arbitrii care urmează să statueze asupra litigiului lor, deoarece nede-
semnarea arbitrilor prin actul de compromis antrenează nulitatea actului
respectiv; părţile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu şi să
acopere nulitatea datorată lui, desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii;
• actul de compromis trebuie să conţină precizările necesare cu
privire la organizarea arbitrajului asupra căruia părţile au convenit,
precum şi procedura de soluţionare a litigiului492.
3.3. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj
Privită în intimitatea ei, convenţia de arbitraj la fel ca şi întreaga

instituţie a arbitrajului comercial internaţional, are o dublă componentă
- contractuală şi jurisdicţională493. Această împrejurare face posibilă o
pluralitate de soluţii privind determinarea legii aplicabile unei
asemenea convenţii, acestea fiind următoarele:
• Dreptul uniform incident în domeniul arbitrajului consacră fără
echivoc soluţia potrivit căreia convenţia de arbitraj este supusă legii
autonomiei de voinţă (tex votuntatis).
Astfel, Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor
arbitrale străine (New York, 1958)494, stabileşte prin art.V, pct. 1, lit.a),
că valabilitatea convenţiei de arbitraj să fie apreciată „în virtutea legii
492 Clauza compromisorie şi compromisul trebuie încheiate în formă scrisă. Această cerinţă
urmează să fie îndeplinită atât în cazul în care convenţia de arbitraj este constatată printr-un
înscris unic, cât şi atunci când ea se realizează printr-un schimb de scisori, telegrame, telex, fax.
De exemplu, această formă scrisă este prevăzută în art.1 din Convenţia europeană de arbitraj
comercial internaţional (Geneva, 1961)
493 în concepţia contractuală, arbitrajul se prezintă ca un ansamblu de acte juridice de natură
contractuală. în limitele recunoscute de lege, părţile au posibilitatea de a organiza soluţionarea
litigiilor de către arbitri. Puterile arbitrilor şi competenţa lor jurisdicţională rezultă din voinţa părţilor
litigante. Potrivit concepţiei jurisdicţionale, monopolul activităţii legislative şi jurisdicţionale
aparţine statului. în virtutea suveranităţii, justiţia pe un anumit teritoriu se distribuie de către stat.
Dar puterea suverană poate autoriza părţile în litigiu ca în uele domenii să recurgă la arbitraj. A
se vedea loan Macovei, op.cit., p.279-280
494 Ratificată de R.Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.87-XIV din 10.07.1998
căreia părţile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens,
în virtutae legii ţării în care sentinţa a fost dată”.
Deşi textul menţionat consacră pe lângă lex voluntatis şi o soluţie
de rezervă, acesta nu lasă nici o urmă de îndoială că prima soluţie este
prioritară.
Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva,
1961 )495, consacră de asemenea lex voluntatis cu referire la convenţia
de arbitraj. Astfel, art.VI, pct.2, lit.a) şi b), prevede că atunci când
tribunalele vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii
unei convenţii de arbitraj vor hotărî „conform legii căreia părţile au
supus convenţia de arbitraj” (lit.a), iar „în lipsa unei indicaţii în această
privinţă, conform legii unde sentinţa trebuie să fie pronunţată” (lit.b).
Aşadar, din textele menţionate în aceste convenţii, se desprinde
clar constatarea că dreptul uniform consacră explicit că soluţia pentru
determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj este legea
autonomiei de voinţă a părţilor - lex voluntatis.
• O altă soluţie privind determinarea legii aplicabile convenţiei de
arbitraj este legea ţării unde s-a pronunţat sentinţa. Deşi şi această
soluţie a fost consacrată de dreptul uniform (după cum rezultă din
textele menţionate în cele două convenţii), trebuie să precizăm că
aceasta are un caracter subsidiar în raport cu lex voluntatis , găsindu-şi
aplicare numai în măsura în care părţile convenţiei de arbitraj au omis
să desemneze o lege aplicabilă acesteia.
• O a treia soluţie consacrată în materie este aceea potrivit căreia
convenţia de arbitraj primeşte incidenţa legii indicate de normele
conflictuale ale forului. Menţionăm, însă, că şi această soluţie este
concepută ca una de rezervă pentru a fi reţinută numai în ipoteza în
care părţile nu au optat pentru o anumită lege (de obicei legea
contractului principal se aplică şi convenţiei de arbitraj).
într-adevăr, din cuprinsul art.VI, pct.2, lit.c) al Convenţiei de la
Geneva, rezultă că atunci când părţile au omis să-şi exercite facultatea
de a determina legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, iar la momentul
în care se pune problema determinării unei atare legi de către
tribunalul arbitrai ce a fost investit cu soluţionarea pricinii, nuse poate
prevedea în ce ţară se va pronunţa sentinţa (caz mai rar întâlnit),
existenţa şi validitatea convenţiei de arbitraj sunt cârmuite de legea
competentă conform normelor conflictuale din ţara unde se află
instanţa de arbitraj sesizată.
în concluzie, de principiu, convenţia de arbitraj este supusă
incidenţei legii desemnate de părţi - lex voluntatis , soluţie ce dă
495 Ratificată de R.Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1331 -XIII din 26.09.1997
expresie, pe de o parte, egalităţii juridice a acestora, iar pe de altă
parte, caracterului contractual al arbitrajului. Lex voluntatis se impune
deci pe terenul formării contractului, dar în stadii ulterioare ale
procedurii arbitrale şi mai cu seamă pe terenul executării sentinţelor
arbitrale, în condiţiile în care această lege datorită omisiunii sau
pasivităţii părţilor nu se poate aplica, dobândesc vocaţie de a interveni
alte norme conflictuale.
S ecţiunea a ii-a
E F E C T E L E S E N T IN Ţ E I A R B IT R A L E S TR Ă IN E
1. NOŢIUNEA Şl ELEMENTELE SENTINTEI ARBITRALE
Sentinţa arbitrală reprezintă hotărârea prin care organul arbitrai se

pronunţă asupra litigiului cu a cărui soluţionare a fost investit496.
Sentinţa arbitrală constituie o sinteză a întregii activităţi desfăşurate
de completul de arbitri (sau, după caz, de arbitrul unic) şi de părţi din
momentul perfectării convenţiei de arbitraj (primul act săvârşit în
această direcţie) şi până la îndeplinirea ultimului act de procedură
(care este însăşi sentinţa dată de arbitri), reflectând rezultatul
procedurii arbitrale în toată complexitatea sa.
Sentinţa arbitrală este determinată de următoarele elemente497:
• Izvorul sentinţei arbitrale
Părţile se obligă prin convenţie scrisă să supună arbitrajului
anumite diferende privind un raport juridic referitor la o problemă
susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului.
• Organul de la care emană sentinţa arbitrală
Acesta poate fi un arbitraj ocazional sau permanent, rezultând că
instanţele judecătoreşti sunt incompetente să soluţioneze un diferend
care formează obiectul unui compromis sau al unei clauze
compromisorii.
496 Convenţia de la New York privind recunoaştera şi executarea sentinţelor arbitrale străine, la
care R.Moldova este parte, utilizează după cum se observă chiar din denumire, termenul de
sentinţă arbitrală. Astfel, în continuare vom utiliza termenul de sentinţă arbitrală, cu toate că
legiuitorul în cuprinsul art.475-476 din Codul de procedură civilă, foloseşte termenul de hotărâre
arbitrală
497 A se vedea Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.557-558
• Obiectul sentinţei arbitrale
Potrivit Convenţiei de la New York, obiectul diferendului arbitrai şi
implicit al sentinţei arbitrale îl pot constitui raporturile contractuale sau
necontractuale (art.1, pct.3), atât de drept civil, cât şi de drept
comercial, iar Convenţia de la Geneva limitează obiectul sentinţei
arbitrale numai la diferendele care se pot naşte din operaţiuni de
comerţ internaţional (art. 1, pct. 1, lit.a).
• Părţile la care se referă sentinţa arbitrală
Potrivit prevederilor art. 1, pct.1 din Convenţia de la New York,
calitatea de părţi într-un litigiu arbitrai îl pot avea persoanele fizice sau
juridice, totodată această calitate o pot avea şi persoanele care nu sunt
cetăţeni ai statelor contractante, iar Convenţia de la Geneva prevede
în plus, că părţile trebuie să aibă reşedinţa lor obişnuită sau sediul în
state contractante diferite (art. 1, pct.1, lit.a).
Sentinţa arbitrală reprezintă scopul final al activităţii arbitrale.
Convenţia de arbitraj urmăreşte ca finalitate pronunţarea unei sentinţe
arbitrale susceptibilă de executare în ţara unde ar urma să se ceară
aducerea la îndeplinire a acesteia în cazul în care ea nu ar fi executată
voluntar.
Astfel, sentinţa arbitrală pronunţată într-un stat şi invocată în altul,
devine în acesta din urmă sentinţă arbitrală străină.
în ceea ce priveşte regimul sentinţelor arbitrale străine în dreptul
R.Moldova, deosebim reglementarea internă şi reglementarea prevă
zută prin convenţii internaţionale.
Potrivit reglementărilor interne, se admite că sentinţele arbitrale
străine sunt asimilate hotărârilor judecătoreşti străine, privind
recunoaşterea şi executarea acestora. în acest sens, art.475 din Codul
de procedură civilă prevede că dispoziţiile legale privind recunoaşterea
şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine se aplică, în mod
coespunzător, şi sentinţelor arbitrale străine, cu câteva excepţii stabilite
în mod expres.
Referitor la reglementările internaţionale în această materie,
menţionăm Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor
arbitrale străine (New York, 1958) şi Convenţia europeană de arbitraj
comercial internaţional (Geneva, 1961).
2. CARACTERUL DE EXTRANEITATE AL SENTINTEI
ARBITRALE STRĂINE
Convenţia de la New York reglementează recunoaşterea şi

executarea sentinţelor arbitrale străine. Determinarea acestora se face
potrivit următoarelor criterii:
• Criteriul obiectiv
Sentinţa arbitrală are caracter de extraneitate dacă este pronunţată
pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere recunoaşterea şi
execurarea acesteia.
Astfel, potrivit Convenţiei de la New York, sentinţa arbitrală poate fi
pronunţată atât într-un stat care este parte la această convenţie, cât şi
într-un stat care nu este parte la aceasta, iar Convenţia de le Geneva
stabileşte că sentinţa arbitrală trebuie să fie pronunţată pe teritoriul
unui stat care este parte la această convenţie.
• Caracterul subiectiv
Convenţia de la New York se aplică şi sentinţelor arbitrale care nu
sunt considerate naţionale în statul unde este cerută recunoaşterea şi
executarea lor (art.1, pct.1). Astfel, potrivit acestui criteriu, pot avea
caracter străin sentinţele arbitrale pronunţate în statul unde sunt puse
ulterior în executare dacă au fost pronunţate în temeiul unei legi
străine, au rezolvat un diferend privitor la raporturi juridice străine.
3. LEGEA APLICABILĂ LITIGIULUI ARBITRAL
Privitor la legea aplicabilă litigiului arbitrai distingem următoarele:

• Legea procesuală aplicabilă
Potrivit Convenţiei dela New York, procedura de arbitraj se
desfăşoară după regulile stabilite de părţi. în lipsa unui acord expres,
procedura este supusă legii ţării în care a avut loc arbitrajul.
Convenţia de la Geneva face următoarea distincţie:
- în cazul în care diferendul este supus arbitrajului permanent,
întreaga procedură de arbitraj este supusă regulamentului instituţiei
desemnate;
- în cazul în care diferendul este supus arbitrajului ocazional, părţile
au dreptul să fixeze regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii.
Alegerea între arbitrajul permanent şi cel ocazional aparţine
părţilor.
• Legea aplicabilă fondului litigiului
Părţile au posibilitatea să stabilească dacă litigiul va fi soluţionat în
temeiul legii sau potrivit echităţii. Astfel, potrivit Convenţiei de la
Geneva, în prima situaţie părţile pot stabili legea aplicabilă fondului
litigiului (tex voluntatis), de care se vor conduce arbitrii. în situaţia când
părţile nu stabilesc legea aplicabilă litigiului, arbitrii vor aplica legea
indicată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în
speţă. Arbitrii vor ţine seama de prevederile contractului şi de uzanţele
comerciale.
4. RECUNOAŞTEREA Şl EXECUTAREA SENTINTELOR

ARBITRALE STARĂINE ÎN R.MOLDOVA
Datorită încrederii pe care părţile au acordat-o arbitrilor desemnaţi

de ele şi a strădaniei arbitrilor de a da o rezolvare cât mai echitabilă
litigiului cu a cărui soluţionare au fost investiţi, sentinţele arbitrale se
execută, de regulă, în mod voluntar de către cei împotriva cărora s-au
pronunţat.
Totuşi, există situaţii când acestea nu se supun de bună voie
soluţiei date de organul de arbitraj şi refuză executarea sentinţei. în
asemenea cazuri titularii drepturilor consfinţite prin sentinţa arbitrală se
vor adresa unei autorităţi sau unui organ de constrângere competent,
care să dispună de mijloacele necesare pentru a determina partea
care obstrucţionează aducerea la îndeplinire a hotărârii date de arbitri,
chiar şi în străinătate. în acest sens sunt prevederile art.468 din Codul
Executarea unei sentinţe arbitrale comportă cu necesitate
prealabila ei recunoaştere în ţara unde urmează a fi executată.
Recunoaşterea are ca obiect autoritatea unei hotărâri arbitrale
străine. Autoritatea hotărârii este dată de puterea de lucru judecat.
Executarea are în vedere procedura de exequatur. Prin intermediul
exequatur-u\u\ se acordă forţă executorie hotărârii în statul solicitant şi
nu executarea propriu-zisă, în condiţiile legii.
în doctrină s-a arătat498 că prin executarea unei sentinţe străine se
înţelege realizarea drepturilor obţinute prin acea sentinţă într-o altă ţară
decât ţara în care aceasta a fost pronunţată.
Executarea propriu-zisă constituie o simplă operaţiune
reglementată de normele dreptului naţional din ţara unde ea se
498 Tudor Popescu, Comeliu Bârsan, Dreptul Comerţului Internaţional, voi.IV, Universitatea
înfăptuieşte. Sub acest aspect, această chestiune nu ridică probleme
juridice deosebite. Mecanismul juridic al recunoaşterii şi executării
sentinţelor arbitrale străine prin intermediul unei jurisdicţii statale este
subordonat unei condiţii necesare a cărei îndeplinire constituie
dominanta întregii proceduri pe care o implică acest mecanism.
Această condiţie necesară este obţinerea exequatur-ului, care pre
supune unele proceduri speciale de verificare a îndeplinirii condiţiilor
de regularitate a sentinţei arbitrale străine spre a se încuviinţa
executarea silită a acesteia în R.Moldova. Astfel, investirea cu formulă
executorie a sentinţei arbitrale străine este cheia de boltă a întregului
ansamblu de probleme juridice pe care le ridică recunoaşterea şi
executarea aceste sentinţe499.
în R.Moldova procedura încuviinţării executării silite a sentinţelor
arbitrale străine se efectuează în aceleaşi condiţii ca şi în cazul
hotărârilor judecătoreşti străine, aşa cum prevede art.475 din Codul de
procedură civilă.
Procedura de executare silită este supusă, potrivit art.lll al
Convenţiei de la New York, legislaţiei statului unde are loc urmărirea
silită, cu precizarea că vor fi excluse procedurile de executare mai
complicate şi cheltuielile mai mari decât cele aplicate sentinţelor
arbitrale interne.
Referitor la condiţiile ce urmează a fi îndeplinite pentru recunoaş
terea şi executarea sentinţei arbitrale străine, Convenţia de la New
York stabileşte prezumţia regularităţii sentinţei arbitrale străine, în
temeiul căreia sentinţa arbitrală străină prin ea însăşi reprezintă un titlu
căruia i se datorează deplină încredere. Partea litigantă care invocă
sentinţa nu are de făcut dovada că sunt îndeplinite condiţiile de
regularitate cerute de Convenţia de la New York. Ea trebuie să
prezinte numai originalul sentinţei arbitrale şi al convenţiei de arbitraj
pe care se întemeiază. Partea adversă are obligaţia de a dovedi că
există motive care să justifice refuzul recunoaşterii şi executării
sentinţei arbitrale străine.
Condiţiile ce terbuie îndeplinite pentru recunoaşterea şi executarea
sentinţelor arbitrale străine rezultă implicit din prevederile art.V al
Convenţiei de la New York, precum şi din cele ale art.476 alin.(1) din
Codul de procedură civilă, care stabilesc că recunoaşterea şi
executarea sentinţei arbitrale străine poate fi respinsă, la solicitatea
părţii împotriva căreia s-a emis, dacă aceasta va prezenta instanţei
499 A se vedea Valeriu Babără, Sentinţele arbitrale străine, Recunoaşterea şi executarea

acestora în R.Moldova, Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria „Ştiinţe
Socioumanistice”, vol.l, Chişinău, 2006, p. 128-132
competente, căreia i se cere recunoaşterea sau executarea ei, probe
doveditoare că:
a) una din părţile convenţiei de arbitraj era lovită de incapacitate sau
că această convenţie nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au
subordonat-o, ori, în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii
ţării în care a fost pronunţată sentinţa;
b) partea împotriva căreia se invocă sentinţa nu a fost informată în
mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de
arbitraj, ori că i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în
valoare mijloacele sale de apărare;
c) sentinţa arbitrală a fost pronunată asupra unui litigiu neprevăzut de
convenţia arbitrală sau nu se încadrează în condiţiile convenţiei;
d) sentinţa conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia
arbitrală; totuşi, dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia
arbitrală pot fi separate de cele care nu se înscriu în ea, partea
sentinţei care conţine dispoziţii referitoare la problemele ce decurg din
convenţia arbitrală poate fi recunoscută şi pusă în executare;
e) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu
corespunde convenţiei părţilor ori, în lipsa acestora, nu se
conformează legii din ţara în care a avut loc arbitrajul;
f) sentinţa nua devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori
executarea ei a fost suspendată de instanţa judecătorească a ţării în
care a fost pronunţată sentinţa sau în conformitate cu legea ţării căreia
a fost dată sentinţa.
Totodată, potrivit art.476 alin.(2) din Codul de procedură civilă,
recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine va putea fi
refuzată dacă se va stabili că obiectul litigiului nu poate fi dat în dezba
tere arbitrală conform legii R.Moldova sau că recunoaşterea şi încuviin
ţarea executării sentinţei arbitrale străine ar fi contrară ordinii publice.
Dacă în judecată s-a depus o cerere privind desfiinţarea sau
suspendare executării sentinţei arbitrale străine, instanţa căreia i se
solicită recunoaşterea şi executarea sentinţei poate amâna emiterea
unei decizii asupra cererii dacă va considera că amânarea este
raţională, aşa cum prevede art.476 alin.(3).
Având în vedere reglementările cuprinse în art.V din Convenţia de
le New York şi cele prevăzute în art.476 din Codul de procedură civilă,
putem constata că pentru recunoaşterea şi executarea sentinţei
arbitrale străine în R.Moldova sunt necesare a fi îndeplinite
următoarele condiţii:
• Competenta instanţei de arbitrai
Această competenţă este stabilită prin acordul de voinţă al părţilor
exprimată prin compromis sau clauză compromisorie.
Corelaţia dintre convenţia de arbitraj şi competenţa arbitrală se
referă la două aspecte:
a) Valabila investire a organului de arbitraj, care constă în faptul că
instanţa de arbitraj este investită în mod valabil în măsura în care între
părţi a intervenit o convenţie de arbitraj neviciată de vre-o cauză de
nulitate. Această cauză de nulitate se poate manifesta, pe de o parte,
prin lipsa capacităţii părţilor la convenţia de arbitraj, iar, pe de altă
parte, prin orice alt motiv de nevaliditate a acestei convenţii.
Lipsa de capacitate a părţilor se determină de instanţa de
exequatur \r\ virtutea legii aplicabile lor. în doctrină, potrivit unei opinii,
această formulă a fost interpretată în sensul că lipsa de capacitate se
constată potrivit legii personale a părţilor, iarîntr-o altă părere în sensul
că legea aplicabilă este aceea pe care o desemnează norma
conflictuală a instanţei de exequatur 500.
în ceea ce priveşte dreptul R.Moldova, trebuie să precizăm că
ambele opinii menţionate pot duce la aceeaşi soluţie, având în vedere
că, potrivit art.1587 din Codul civil, capacitatea persoanei se determină
după legea naţională. Astfel, instanţa de exequatur din R.Moldova va
aplica legea naţională a părţilor contractante.
Orice altă sursă de nevaliditate a convenţiei de arbitraj se
determină în virtutea legii căreia au subordonat-o părţile sau, în lipsa
unei indicaţii în acest sens, în virtutea legii ţării în care a fost
pronunţată sentinţa.
Potrivit Convenţiei de la New York, lipsa de validitate a convenţiei
de arbitraj se invocă în faţa instanţei de exequatur. Aceasta se poate
face, deşi lipsa de validitate a convenţiei de arbitraj este cunoscută
părţilor încă de la începerea dezbaterilor şi putea fi invocată în faţa
instanţei de arbitraj.
Aceste inconveniente sunt remediate în parte de Convenţia de la
Geneva. Astfel, se prevede termenul în care trebuie discutată
nevaliditatea convenţiei de arbitraj şi sancţiunea pentru depăşirea
acestuia. Totodată, art.V califică excepţia pentru inexistenţa, nulitatea
sau caducitatea convenţiei de arbitraj ca o excepţie de incompetenţă.
Asemenea excepţie poare fi ridicată în faţa organului de arbitraj, în
cursul procedurii arbitrale, pentru a-şi declina competenţa în favoarea
instanţei judecătoreşti, până sau în momentul prezentării apărărilor
500 Jean Denis Bredin, La Convention de New York de 10 Juin 1958, pour la reconnaissance et
execution des sentences arbitrales étrangers, Journal de Droit International, No 4, 1960, p. 1020
sale asupra fondului, după cum legea forului consideră excepţia de
incompetenţă ca o chestiune de procedură sau de fond, pentru a-şi
declina competenţa în favoarea arbitrajului. Aşadar, potrivit Convenţiei
de la Geneva, în regula generală, nevaliditatea compromisului sau a
clauzei compromisorii nu se mai discută în instanţa de exequatur.
b) Privitor la cel de-al doilea aspect al corelaţiei dintre convenţia de
arbitraj şi competenţa arbitrală - limitele acestei investiri, instanţa de
arbitraj nu-şi poate depăşi competenţa pe care părţile au convenit să i-
o acorde.
Sentinţa de arbitraj excede limitele competenţei stabilite prin
convenţia de arbitraj, dacă:
- se referă la un diferend menţionat în compromis sau care nu intră în
prevederile clauzei compromisorii;
- cuprinde soluţii care depăşesc prevederile compromisului sau
ale clauzei compromisorii.
Astfel, Convenţia de la Geneva prevede, în art.V, pct.3, că sub
rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului, arbitrul a
cărui competenţă este contestată nu trebuie să se desesizeze de
proces; el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale competenţe şi
asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a
contractului din care această convenţie face parte.
• Caracterul obligatoriu al sentinţei arbitrale
O sentinţă arbitrală străină, pentru a fi recunoscută, mai întâi
trebuie să devină obligatorie pentru părţi. Referitor la sensul termenului
„obligatorie” pot apărea unele neclarităţi, şi anume: dacă aceasta
înseamnă că sentinţa devine irevocabilă sau dacă sentinţa poate fi
reformată prin exercitarea căilor de atac. Sentinţa arbitrală mai trebuie
să nu fie anulată sau suspendată de o autoritate competentă a ţării în
care sau după legea căreia a fost pronunţată sentinţa. Astfel, pentru
anularea sau suspendarea sentinţei arbitrale sunt competente
autorităţile din două state, adică acelea pe al cărui teritoriu s-a
pronunţat sentinţa şi acelea a căror lege a fost aplicată.
în ceea ce priveşte dacă această lege guvernează procedura de
arbitraj sau fondul litigiului, textul se referă la legea aplicabilă
procedurii, având în vedere că reglementarea căilor de atac împotriva
sentinţei arbitrale constituie o problemă de procedură.
Nu constitue temeiuri care să împiedice recunoaşterea şi
executarea sentinţei arbitrale:
- hotărârile care ar infirma sentinţa arbitrală altfel decât prin anulare
sau suspendare;
- hotărârile de anulare sau suspendare care ar fi date de alte
instituţii decât cele ale statului în care se găseşte locul pronunţrii sau
cele ale statului după a cărei lege a fost pronunţată sentinţa.
Convenţia de la New York nu limitează cauzele de natură să atragă
nulitatea sentinţei arbitrale.
Convenţia de la Geneva, în cuprinsul art.lX, limitează cauzele de
anulare a sentinţelor arbitrale:
- nevaliditatea convenţiei de arbitraj;
- nerespectarea dreptului la apărare;
- depăşirea prevederilor convenţiei de arbitraj;
- constituirea nevalabilă a tribunalului ori nerespectarea procedurii
de arbitraj stabilită prin convenţia părţilor ori, în lipsă de convenţie, prin
dispoziţiile art.IV, care se referă la organizarea arbitrajului.
• Respectarea dreptului la apărare
Desfăşurarea procedurii de arbitraj în bune condiţii este ferm
garantată prin accentul care se pune pe respectarea riguroasă a
dreptului apărării. Sancţionarea nerespectării dreptului la apărare
aparţine domeniului recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale, fiind
exercitată de către jurisdicţiile ordinare în cadrul procesului de
exequatur.
Potrivit art.V, pct.1, lit.b) al Convenţiei de la New York, dreptul la
apărare nu a fost respectat, dacă:
- partea împotriva căreia este invocată sentinţa nu a fost informată
în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de
arbitraj;
- aceleiaşi părţi i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi pună în
valoare mijloacele sale de apărare.
• Constituirea organului de arbitrai si procedura urmată înaintea
acesteia
Potrivit art.V, pct. 1, lit.a), acestea trebuie să fie conforme cu
convenţia părţilor sau, în lipsă de convenţie, în virtutea legii ţării în care
s-a pronunţat sentinţa arbitrală.
• Ordinea publică
în conformitate cu art.V, pct.2, lit.b) din Convenţia de la New York,
sentinţa arbitrală străină nu este recunoscută şi executată dacă este
contrară ordinii publice din statul în care aceasta este invocată, în
acelaşi sens fiind şi art.476 alin.(2) din Codul de procedura civilă.
ANEXE
ANEXA 1
EXTRAS DIN CODUL CIVIL

(adoptat prin Legea nr.1107-XV din 6.06.2002)
CARTEA A CINCEA
DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT
TITLUL I
DISPOZIŢII GENERALE CU PRIVIRE LA DREPTUL
Articolul 1576. Determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu

element de extraneitate
(1) Legea aplicabilă raporturilor de drept civil cu element de extraneitate se
determină în baza tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte,
prezentului cod, altor legi ale Republicii Moldova şi cutumelor internaţionale
recunoscute de Republica Moldova.
(2) în cazul imposibilităţii de a se determina legea aplicabilă conform alin.(1), se
aplică legea care are cea mai strînsă legătură cu raporturile de drept civil cu
element de extraneitate.
Articolul 1577. Calificarea conceptelor juridice
(1) La determinarea legii aplicabile raporturilor de drept civil cu element de
extraneitate, se va ţine cont de calificarea conceptelor juridice efectuată conform
dreptului Republicii Moldova, dacă legea şi tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte nu prevăd altfel.
(2) în cazul în care conceptele juridice care necesită calificare juridică nu sînt
cunoscute dreptului Republicii Moldova ori sînt cunoscute sub o altă denumire sau
cu un alt conţinut şi nu pot fi determinate prin interpretare conform dreptului
Republicii Moldova, la calificarea lor juridică poate fi aplicat dreptul unui stat străin
dacă astfel nu se limitează drepturile civile ori dacă nu se stabilesc măsuri de
răspundere civilă.
Articolul 1578. Stabilirea conţinutului normelor de drept străin
(1) La aplicarea legii străine, instanţa de judecată stabileşte conţinutul normelor
ei prin atestări obţinute de la organele statului străin care au editat-o, ţinînd cont
de interpretarea ei oficială şi de practica aplicării ei în statul străin respectiv.
(2) în scopul stabilirii conţinutului normelor de drept străin, instanţa de judecată
poate cere interpretarea lor de către organele competente din Republica Moldova
sau cele din străinătate ori poate cere avizul unor experţi în domeniu.
(3) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată de către instanţa de
judecată să facă dovada conţinutului ei.
(4) în cazul imposibilităţii de a stabili conţinutul legii străine, se va aplica legea
Republicii Moldova.
Articolul 1579. Aplicarea dreptului statului cu o pluralitate
de sisteme de drept
în cazul în care legea străină aplicabilă unui raport juridic aparţine unui stat în
care coexistă mai multe sisteme de drept şi este imposibilă determinarea dintre
acestea a sistemului aplicabil, dreptul acelui stat determină dispoziţiile aplicabile
ori se aplică sistemul legislativ cu care raportul de drept civil respectiv prezintă
cele mai strînse legături.
Articolul 1580. Principiul reciprocităţii
(1) Instanţa de judecată aplică legea străină, indiferent de faptul dacă dreptul
Republicii Moldova se aplică raporturilor analoage în statul străin respectiv, cu
excepţia cazurilor în care aplicarea normelor de drept străin pe principiul
reciprocităţii este prevăzută de legea Republicii Moldova.
(2) în cazul în care aplicarea dreptului străin este condiţionată de reciprocitate,
existenţa ei se prezumă pînă la dovada contrară.
Articolul 1581. Clauza de ordine publică
Norma de drept străin aplicabilă în conformitate cu art.1576 alin.(1) nu se aplică în
cazul în care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a Republicii Moldova,
în cazul înlăturării legii străine, se va aplica legea respectivă a Republicii Moldova.
Articolul 1582. Aplicarea normelor imperative
(1) Dispoziţiile prezentei cărţi nu afectează acţiunea normelor imperative de
drept ale Republicii Moldova care, în virtutea indicării în normă sau în virtutea
importanţei lor deosebite pentru asigurarea drepturilor şi intereselor subiectelor de
drept civil, reglementează raporturile respective indiferent de dreptul aplicabil.
(2) Refuzul de a aplica norma de drept străin nu poate fi întemeiat exclusiv pe
deosebirile dintre sistemul de drept, politic şi economic al statului străin şi,
respectiv, cel al Republicii Moldova.
Articolul 1583. Trimiterea la legea străină
Orice trimitere la legea străină în conformitate cu dispoziţiile prezentei cărţi
trebuie privită ca trimitere la dreptul material şi nu la dreptul conflictual al statului
respectiv.
Articolul 1584. Retorsiunea
Republica Moldova poate stabili restricţii similare ( re to ^ in e ) drepturilor
patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale
statelor în care există restricţii speciale ale drepturilor patrimoniale şi personale
nepatrimoniale ale cetăţenilor şi persoanelor juridice ale Republicii Moldova.
Articolul 1585. Recunoaşterea drepturilor dobîndite în alt stat
Drepturile dobîndite în alt stat sînt recunoscute şi respectate în Republica
Moldova dacă ele nu contravin ordinii publice.
Articolul 1586. Tratatele internaţionale
Dispoziţiile prezentei cărţi sînt aplicabile în cazul în care tratatele internaţionale
nu reglementează altfel.
TITLUL II
NORMELE CONFLICTUALE
Capitolul I
STATUTUL PERSOANEI FIZICE
Articolul 1587. Legea naţională a persoanei fizice

(1) Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sînt cîrmuite de legea naţională.
(2) Legea naţională a cetăţeanului se consideră legea statului a cărui cetăţenie
o are persoana. Determinarea cetăţeniei se face conform legii statului a cărui
cetăţenie se invocă. în cazul în care persoana are două sau mai multe cetăţenii,
legea naţională se consideră dreptul statului cu care persoana are cele mai
strînse legături.
(3) Legea naţională a apatridului se consideră legea statului în care el îşi are
domiciliul sau reşedinţa.
(4) Legea naţională a refugiatului se consideră legea statului care îi acordă azil.
(5) Legea naţională a cetăţeanului Republicii Moldova care, potrivit legii străine,
este considerat că are o altă cetăţenie este considerată legea Republicii Moldova.
Articolul 1588. Capacitatea juridică a cetăţenilor străini şi
a apatrizilor
în materie de capacitate juridică, cetăţenilor străini şi apatrizilor în Republica
Moldova li se acordă regim naţional, cu excepţia cazurilor prevăzute de
Constituţie, de alte legi ale Republicii Moldova sau de tratatele internaţionale la
care Republica Moldova este parte.
Articolul 1589. Numele cetăţenilor străini şi al apatrizilor
Drepturile cetăţeanului străin sau ale apatridului la nume, folosirea şi protecţia
lui sînt guvernate de legea sa naţională. Protecţia împotriva actelor ce atentează
la dreptul la nume săvîrşite pe teritoriul Republicii Moldova este asigurată potrivit
legislaţiei acesteia.
Articolul 1590. Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini
şi a apatrizilor
(1) Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor este guvernată
de legea lor naţională.
(2) Persoana care nu beneficiază de capacitate de exerciţiu conform legii sale
naţionale nu este în drept să invoce lipsa capacităţii de exerciţiu dacă are
capacitate de exerciţiu conform legii locului de încheiere a actului juridic, cu
excepţia cazurilor în care se va dovedi că cealaltă parte la act ştia sau trebuia să
ştie despre lipsa capacităţii de exerciţiu.
(3) Capacitatea de exerciţiu a cetăţenilor străini şi a apatrizilor în materie de
acte juridice încheiate pe teritoriul Republicii Moldova şi în materie de obligaţii din
cauzarea de prejudiciu se stabileşte conform legislaţiei Republicii Moldova.
(4) Apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere
majoratului dobîndit şi recunoscut conform legii aplicabile anterior.
Articolul 1591. Declararea cetăţeanului străin sau apatridului
incapabil sau limitat în capacitatea de exerciţiu
(1) Cetăţeanul străin sau apatridul poate fi declarat incapabil sau limitat în
capacitatea de exerciţiu, conform legislaţiei Republicii Moldova.
(2) Reprezentarea legală a cetăţeanului străin sau apatridului lipsit de
capacitate de exerciţiu, precum şi asistarea cetăţeanului străin sau apatridului
limitat în capacitatea de exerciţiu sînt supuse legii care reglementează raporturile
juridice de reprezentare sau asistare.
Articolul 1592. Tutela şi curatela
(1) Instituirea, modificarea, producerea de efecte şi încetarea raporturilor de
tutelă şi curatelă asupra minorilor, persoanelor majore incapabile sau limitate în
capacitatea de exerciţiu, precum şi raporturile între tutore sau curator şi persoana
care se află sub tutelă sau curatelă, sînt guvernate de legea naţională a acesteia.
(2) Acceptarea tutelei sau curatelei este guvernată de legea naţională a
persoanei desemnate în calitate de tutore sau curator.
(3) Raporturile dintre tutore sau curator şi persoana care se află sub tutelă sau
curatelă se determină conform legii statului a cărui autoritate a desemnat tutorele
sau curatorul. în cazul în care persoana care se află sub tutelă sau curatelă
locuieşte pe teritoriul Republicii Moldova, se aplică legea Republicii Moldova dacă
este mai favorabilă persoanei.
(4) Tutela sau curatela instituită asupra cetăţenilor Republicii Moldova care au
reşedinţă în afara teritoriului Republicii Moldova este recunoscută ca fiind valabilă
în cazul în care nu există obiecţii legale întemeiate din partea oficiului consular al
Republicii Moldova acreditat în statul respectiv, iar în lipsa acestuia, din partea
ambasadei.
Articolul 1593. Declararea dispariţiei fără veste sau morţii
cetăţeanului străin sau apatridului
Hotărîrea judecătorească cu privire la declararea dispariţiei fără veste sau
constatarea morţii cetăţeanului străin sau apatridului se adoptă ori se anulează
conform legii sale naţionale. în cazul în care este imposibilă determinarea acestei
legi, se aplică legislaţia Republicii Moldova.
Articolul 1594. înregistrarea în străinătate a actelor de
stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova
înregistrarea actelor de stare civilă ale cetăţenilor Republicii Moldova care au
reşedinţă în afara teritoriului ei se efectuează de către oficiile consulare ale
Republicii Moldova, iar în lipsa acestora, de către ambasade.
Articolul 1595. Activitatea comercială a cetăţenilor străini

şi apatrizilor
Calitatea de comerciant a cetăţeanului străin sau a apatridului care îi permite să
desfăşoare activitate comercială fără a se constitui persoană juridică se determină
conform legii statului în care cetăţeanul străin sau apatridul a obţinut autorizarea de
a desfăşura activitate comercială.
Capitolul II
STATUTUL PERSOANEI JURIDICE
Articolul 1596. Legea naţională a persoanei juridice străine

(1) Legea naţională a persoanei juridice străine se consideră legea statului pe
al cărui teritoriu persoana este constituită.
(2) în baza legii naţionale a persoanei juridice, se determină în special:
a) statutul juridic al organizaţiei ca persoană juridică;
b) forma juridică de organizare;
c) exigenţele pentru denumirea ei;
d) temeiurile de creare şi încetare a activităţii ei;
e) condiţiile de reorganizare a acesteia, inclusiv succesiunea în drepturi;
f) conţinutul capacităţii ei civile;
g) modul acesteia de dobîndire a drepturilor civile şi de asumare a obligaţiilor
civile;
h) raporturile din interiorul ei, inclusiv raporturile cu participanţii;
i) răspunderea ei.
(3) Persoana juridică străină nu poate invoca limitarea împuternicirilor organului
sau reprezentantului său la încheierea actului juridic necunoscut legii statului în
care organul sau reprezentantul persoanei juridice străine a întocmit actul juridic,
cu excepţia cazurilor în care se va stabili că cealaltă parte a actului juridic ştia sau
trebuia să ştie despre limitare.
Articolul 1597. Legea aplicabilă reprezentanţelor
(sucursalelor) şi filialelor persoanei juridice
(1) Statutul juridic al reprezentanţelor (sucursalelor) persoanei juridice pe
teritoriul unui alt stat este guvernat de legea naţională a persoanei juridice.
(2) Statutul juridic al filialei persoanei juridice pe teritoriul unui alt stat este
guvernat de legea statului pe al cărui teritoriu s-a constituit filiala, independent de
legea naţională a persoanei juridice.
Articolul 1598. Regimul naţional de activitate al persoanelor
juridice străine în Republica Moldova
Persoana juridică străină desfăşoară în Republica Moldova activitate
comercială şi altă activitate reglementată de legislaţia civilă în conformitate cu
dispoziţiile stabilite de această legislaţie pentru o activitate similară a persoanelor
juridice ale Republicii Moldova dacă legea Republicii Moldova nu prevede altfel
pentru persoanele juridice străine.
Articolul 1599. Legea naţională a organizaţiilor care, potrivit
dreptului străin, nu sînt persoane juridice
Se consideră lege naţională a organizaţiei străine care, potrivit dreptului străin,
nu este persoană juridică legea statului unde este înfiinţată. Activităţii unor astfel
de organizaţii se aplică dispoziţiile prezentului cod care reglementează activitatea
persoanelor juridice, ale altor acte normative sau esenţa raportului juridic dacă
legea nu prevede altfel.
Articolul 1600. Participarea statului în raporturile de drept
civil cu element de extraneitate
Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică pe baze generale şi raporturilor de drept
civil cu element de extraneitate cu participarea statului dacă legea nu prevede
altfel.
Capitolul III
DREPTURILE REALE Şl DREPTURILE PERSONALE
NEPATRIMONIALE
Articolul 1601. Dispoziţii generale cu privire la drepturile reale

(1) Conţinutul posesiunii, dreptului de proprietate şi al altor drepturi reale
asupra bunurilor mobile şi imobile, realizarea şi ocrotirea lor se determină potrivit
legii statului pe al cărui teritoriu se află bunurile dacă nu se prevede altfel.
(2) Apartenenţa bunului la categoria de bunuri mobile sau imobile, precum şi
orice altă calificare juridică a bunurilor, se determină potrivit legii statului pe al
cărui teritoriu se află bunurile.
Articolul 1602. Dobindirea şi stingerea drepturilor reale
(1) Dobîndirea şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra
bunului se determină conform legii statului pe al cărui teritoriu se afla sau era
situat bunul la momentul cînd a avut loc acţiunea ori o altă împrejurare ce a servit
drept temei pentru apariţia sau stingerea dreptului de proprietate sau altor drepturi
reale dacă legislaţia Republicii Moldova nu prevede altfel.
(2) Dobîndirea şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra
bunului care reprezintă obiectul actului juridic se determină conform legii aplicabile
actului juridic dacă acordul părţilor nu prevede altfel.
(3) Dobîndirea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale asupra bunului prin
uzucapiune se determină conform legii statului în care se afla acest bun ia
momentul expirării termenului uzucapiunii.
Articolul 1603. Drepturile reale asupra mijloacelor de
transport
(1) Constituirea, transmiterea şi stingerea drepturilor reale asupra mijloacelor
de transport sînt guvernate de:
a) legea pavilionului navei sau aeronavei;
b) legea aplicabilă statutului juridic al întreprinderii de transport pentru
vehiculele feroviare şi autovehiculele care îi aparţin.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi:
a) bunurilor aflate la bord care formează dotarea tehnică;
b) creanţelor care au drept obiect cheltuielile de asistenţă tehnică a mijlocului
de transport.
Articolul 1604. Drepturile reale asupra bunurilor supuse
înregistrării de stat
Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor supuse înregistrării
de stat se determină conform legii statului pe al cărui teritoriu drepturile asupra
acestor bunuri sînt înscrise în registrul de stat.
Articolul 1605. Drepturile reale asupra bunurilor mobile
aflate în curs de transport
Apariţia şi stingerea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale în baza
actului juridic cu privire la bunurile mobile aflate în curs de transport se determină
conform legii statului de unde aceste bunuri au fost expediate, cu excepţia
cazurilor în care:
a) prin acordul părţilor s-a stabilit altfel;
b) bunurile sînt bunuri personaie ale pasagerului, în acest caz fiind supuse legii
sale naţionale.
Articolul 1606. Titlurile de valoare
(1) Emiterea titlurilor de valoare este supusă legii aplicabile statutului juridic al
persoanei juridice emitente.
(2) Condiţiile şi efectele transmiterii titlurilor de valoare sînt supuse:
a) legii locului de plată a titlului la ordin;
b) legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii;
c) legii aplicabile statutului juridic al persoanei juridice emitente a titlului
nominativ.
Articolul 1607. Drepturile personale nepatrimoniale
(1) Dobîndirea, conţinutul şi stingerea dreptului de autor asupra unei opere de
creaţie sînt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu această operă a fost
adusă pentru prima dată la cunoştinţa publicului prin expunere, difuzare,
publicare, reprezentare sau în orice alt mod.
(2) Dreptul de autor asupra unei opere de creaţie care nu a fost adus la
cunoştinţa publicului este guvernat de legea naţională a autorului.
(3) Dobîndirea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate intelectuală sînt
guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu a fost înregistrat acest drept.
(4) Cererea de obţinere a despăgubirilor materiale sau morale este guvernată
de legea statului pe al cărui teritoriu a fost încălcat dreptul de autor sau de
proprietate intelectuală.
(5) Cetăţenilor străini şi apatrizilor se acordă, pe teritoriul Republicii Moldova,
regim naţional în ceea ce priveşte drepturile de autor şi drepturile de proprietate
intelectuală.
Articolul 1608. Formele de publicitate
(1) Orice formă de publicitate referitoare la bunuri este guvernată de legea
aplicabilă la data şi în locul unde se realizează.
(2) Formele de publicitate indicate la alin.(1), care au ca efect constituirea
drepturilor referitoare la bunuri imobile, sînt guvernate de legea statului pe al cărui
teritoriu se află bunurile, chiar dacă temeiul juridic al dobîndirii, transmiterii sau
stingerii dreptului real ori al garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea unei alte
legi.
Capitolul IV
ACTUL JURIDIC
Articolul 1609. Legea aplicabilă actului juridic

(1) Condiţiile de formă ale actului juridic sînt stabilite de legea statului care
guvernează fondul actului juridic. Actul juridic încheiat în afara teritoriului
Republicii Moldova se consideră valabil din punctul de vedere al formei dacă
îndeplineşte una din următoarele condiţii:
a) este respectată legea locului unde a fost întocmit;
b) sînt respectate exigenţele legislaţiei Republicii Moldova;
c) este respectată legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a
întocmit;
d) este valabil conform legii aplicabile autorităţii care examinează validitatea
actului juridic.
(2) Condiţiile de fond ale actului juridic sînt guvernate de legea aleasă de
autorul lui sau de legea statului cu care actul juridic are cele mai strînse legături,
sau de legea locului unde actul juridic unilateral este întocmit. Dacă legea
aplicabilă fondului actului juridic impune o anumită formă autentică, această
cerinţă nu poate fi înlăturată, chiar dacă actul juridic a fost întocmit în străinătate.
(3) Actul juridic accesoriu este guvernat de legea statului care guvernează
fondul actului juridic principal dacă acordul părţilor nu prevede altfel.
Capitolul V
OBLIGAŢIILE CONTRACTUALE
Şl EXTRACONTRACTUALE
Articolul 1610. Legea aplicabilă condiţiilor de fond ale

contractului
(1) Contractul este guvernat de legea aleasă prin consens de părţi.
(2) Părţile contractului pot stabili legea aplicabilă atît întregului contract, cît şi
unor anumite părţi ale lui.
(3) Determinarea legii aplicabile trebuie să fie expresă sau să rezulte din
conţinutul contractului ori din alte împrejurări.
(4) Legea aplicabilă poate fi determinată de părţile contractului în orice
moment, atît la încheierea lui, cît şi în orice moment ulterior. Părţile contractului
sînt în drept să convină oricînd asupra modificării legii aplicabile.
(5) Determinarea, după încheierea contractului, a legii aplicabile are efect
retroactiv şi se consideră valabilă din momentul încheierii contractului, fără a
aduce atingere validităţii formei contractului sau drepturilor dobîndite de către terţi
în legătură cu acest contract.
(6) Dacă în contract sînt utilizaţi termeni comerciali acceptaţi în circuitul
internaţional, se consideră, în lipsa altor indicaţii în contract, că părţile au stabilit
utilizarea în privinţa lor a cutumelor şi uzanţelor circuitului de afaceri
corespunzătoare termenilor comerciali respectivi.
Articolul 1611. Legea aplicabilă contractului în lipsa unui
consens asupra determinării ei
(1) în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, se aplică
legea statului cu care contractul prezintă cele mai strînse legături. Se consideră că
există astfel de legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei, la momentul
încheierii contractului, îsi are domiciliul, reşedinţa sau este înregistrat în calitate de
persoană juridică.
(2) în lipsa unui consens între părţi asupra legii aplicabile contractului, prin
derogare de la prevederile alin.(1):
a) contractului al cărui obiect este un bun imobil, precum şi contractului de
administrare fiduciară a bunului, se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se află
bunul;
b) contractului de antrepriză în construcţie şi contractului de antrepriză pentru
efectuarea lucrărilor de proiectare şi cercetare se aplică legea statului în care se
creează rezultatele prevăzute în contract;
c) contractului de societate civilă se aplică legea statului pe al cărui teritoriu se
desfăşoară această activitate;
d) contractului încheiat la licitaţie sau pe bază de concurs se aplică legea
statului pe al cărui teritoriu se desfăşoară licitaţia sau concursul.
A rtic o lu l 1612. Acţiunea legii aplicabile
Legea aplicabilă contractului potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi cuprinde în
special:
a) interpretarea contractului;
b) drepturile şi obligaţiile părţilor;
c) executarea contractului;
d) consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului;
e) încetarea contractului;
f) consecinţele nulităţii sau nevalabilităţii contractului;
g) cesiunea creanţelor şi preluarea datoriei în legătură cu contractul.
A rtic o lu l 1613. Legea aplicabilă condiţiilor de formă ale
contractului
(1) Contractul trebuie să corespundă condiţiilor de formă stabilite de legea
prevăzută la art.1609 alin.(1).
(2) Contractul este valabil în cazul în care:
a) părţile contractante se află, la momentul încheierii contractului, în state
diferite şi sînt respectate condiţiile de formă potrivit legislaţiei unuia dintre aceste
state;
b) reprezentantul unei părţi a contractului respectă condiţiile de formă potrivit
legislaţiei statului pe al cărui teritoriu se află la momentul încheierii contractului.
A rtic o lu l 1614. Gestiunea de afaceri şi obligaţiile din
îmbogăţirea fără justă cauză
(1) Gestiunea de afaceri este supusă legii locului unde gerantul îndeplineşte
actele de gestiune.
(2) Obligaţiile din îmbogăţirea fără justă cauză sînt supuse legii locului unde s-
au produs.
A rtic o lu l 1615. Actul ilicit
(1) Actul ilicit este calificat drept act cauzator de prejudicii conform legii statului
unde s-a produs.
(2) Legea care guvernează obligaţiile din cauzarea de prejudicii stabileşte:
a) capacitatea delictuală;
b) formele, condiţiile şi întinderea răspunderii delictuale;
c) condiţiile de limitare sau de exonerare de răspundere delictuală;
d) natura daunelor pentru care pot fi pretinse despăgubiri;
e) transmisibilitatea dreptului la despăgubire;
f) persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri.
(3) în cazul în care toate sau o parte din consecinţele cauzatoare de prejudicii ale
actului ilicit se produc pe teritoriul unui alt stat decît cel în care a avut loc actul ilicit,
reparaţiei corelative se aplică legea acestui stat.
A rtic o lu l 1616. Răspunderea pentru prejudicii cauzate
personalităţii
Pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudicii cauzate personalităţii prin
mijloacele de informare în masă sînt guvernate, la alegerea persoanei
prejudiciate, de:
a) legea naţională a persoanei prejudiciate;
b) legea statului pe al cărui teritoriu îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana
prejudiciată;
c) legea statului pe al cărui teritoriu s-au produs consecinţele cauzatoare de
prejudicii;
d) legea statului pe al cărui teritoriu autorul prejudiciului îşi are domiciliul sau
reşedinţa.
Articolul 1617. Răspunderea pentru produsele viciate
(1) Pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de produse viciate
sînt guvernate, la alegerea consumatorului prejudiciat, de:
a) legea statului pe al cărui teritoriu îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana
prejudiciată;
b) legea statului de pe al cărui teritoriu a fost dobîndit produsul, cu condiţia ca
producătorul sau furnizorul să facă dovada faptului că produsul a fost pus pe piaţa
acelui stat fără acordul său.
(2) Pretenţiile indicate în alin.(1) pot fi înaintate numai dacă produsele fac parte
din consumul personal sau familial.
Articolul 1618. Răspunderea pentru concurenţă neloială
Pretenţiile cu privire la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-un act de
concurenţă neloială sînt guvernate de:
a) legea statului pe al cărui teritoriu s-a produs rezultatul cauzator de prejudiciu;
b) legea statului pe al cărui teritoriu este înregistrată persoana prejudiciată;
c) legea care guvernează fondul contractului încheiat de părţi dacă actul de
concurenţă neloială a fost săvîrşit şi a adus prejudicii raporturilor dintre ele.
Articolul 1619. Transmiterea şi stingerea obligaţiilor
(1) Cesiunea de creanţă este guvernată de legea creanţei cedate dacă părţile nu
au convenit altfel. Alegerea unei alte legi, prin acordul cedentului şi cesionarului, nu
este opozabilă debitorului decît cu consimţămîntul lui. Obligaţiile dintre cedent şi
cesionar sînt guvernate de legea aplicabilă raportului juridic în a cărui bază a fost
produsă cesiunea.
(2) Subrogarea convenţională este guvernată de legea raportului obligaţional al
cărui creditor este substituit dacă acordul părţilor nu prevede altfel.
(3) Delegaţia şi novaţia sînt guvernate de legea aplicabilă raportului obligaţional
care formează obiectul.
(4) Compensarea este guvernată de legea aplicabilă creanţei prin care se cere
stingerea prin compensare.
Articolul 1620. Moneda de plată
(1)Moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o.
(2) Efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sînt
stabilite de legea aplicabilă datoriei.
(3) Legea statului pe al cărui teritoriu trebuie efectuată plata stabileşte în ce
monedă va fi efectuată plata dacă părţile contractante nu au convenit altfel.
Capitolul VI
RAPORTURILE DE SUCCESIUNE CU ELEMENT
DE EXTRANEITATE
Articolul 1621. Legea aplicabilă succesiunii

Legea aplicabilă succesiunii se referă la:
a) momentul deschiderii succesiunii;
b) categoriile de persoane cu vocaţie succesorală;
c) condiţiile legale privind calitatea succesorală pasivă;
d) exercitarea dreptului de posesiune asupra averii rămase de la defunct;
e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;
f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;
g) drepturile statului asupra succesiunii vacante.
Articolul 1622. Legea aplicabilă bunurilor succesorale
(1) Raporturile de succesiune cu privire la bunurile mobile sînt guvernate de
legea naţională în vigoare la momentul decesului persoanei care a lăsat
moştenirea.
(2) Raporturile de succesiune cu privire la bunurile imobile sînt guvernate de
legea statului pe al cărui teritoriu se află aceste bunuri.
Articolul 1623. Legea aplicabilă succesiunii testamentare
(1) Testatorul poate supune transmiterea prin succesiune a averii sale unei alte
legi decît cea prevăzută la art.1622, cu condiţia să nu înlăture dispoziţiile
imperative. Legea aleasă se aplică situaţiilor prevăzute la art.1621.
(2) întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sînt considerate
valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile la data cînd a fost
întocmit, modificat sau revocat, ori la data decesului testatorului, conform oricărei
din următoarele legi:
d) legea locului unde se află imobilul ce constituie obiectul succesiunii
testamentare;
e) legea instanţei de judecată sau a organului care îndeplineşte procedura de
transmitere a averii succesorale.
Capitolul VII
TERMENUL DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ
Articolul 1624. Legea aplicabilă termenului de prescripţie

extinctivă
Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este guvernată de legea aplicabilă
dreptului subiectiv
ANEXA 2
EXTRAS DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ

(adoptat prin legea nr.225-XV din 30.05.2003)
TITLUL IV
PROCEDURA ÎN PROCESELE CU ELEMENT DE EXTRANEITATE
Capitolul XL
DISPOZIŢII GENERALE
Articolul 454. Drepturile şi obligaţiile procedurale ale persoanelor străine

(1) Cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile
internaţionale (denumite în continuare persoane străine) sunt în drept să se
sdreseze în instanţele judecătoreşti din Republica Moldova pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime şi beneficiază în faţa instanţelor
judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii
procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova, în condiţiile legii.
Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie din
motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu sau sediu în Republica
Moldova.
(2) Guvernul Republicii Moldova poate stabili retorsiunea faţă de persoanele
statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi
organizaţiilor Republicii Moldova
Articolul 455. Capacitatea procedurală de folosinţă şi
capacitatea procedurală de exerciţiu a cetăţenilor străini şi
apatrizilor
(1) Capacitatea procedurală de folosinţă şi capacitatea procedurală de exerciţiu
a cetăţenilor străini şi apatrizilor în procesele civile este guvernată de legea
naţională a acestora.
(2) Se consideră lege naţională a cetăţeanului străin legea statului a cărui cetăţe
nie o deţine. Daca cetăţeanul, concomitent cu cetăţenia Republicii Moldova, are şi
o altă cetăţenie, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova. în cazul
în care persoana deţine cetăţenia mai multor state, legea lui naţională se consideră
legea statului în care îşi are domiciliul. Dacă cetăţeanul străin are domiciliu în
Republica Moldova, legea lui naţională se consideră legea Republicii Moldova.
(3) Se consideră lege naţională a apatridului legea statului în care îşi are
domiciliul.
(4) Persoana care, în conformitate cu legea naţională, nu beneficiază de
capacitatea de exerciţiu al drepturilor procedurale poate fi declarată, pe teritoriul
Republicii Moldova, cu capacitate de exerciţiu dacă dispune, conform legislaţiei
acesteia, de capacitatea de exerciţiu al acestor drepturi.
Articolul 456. Capacitatea procedurală de folosinţă a
organizaţiei străine şi a organizaţiei internaţionale
(1) Se consideră lege naţională a organizaţiei străine legea statului în care
aceasta este fondată. în baza legii naţionale, organizaţiei străine i se determină
capacitatea procedurală de folosinţă.
(2) Organizaţia străină care, potrivit legii naţionale, nu beneficiază de capacitate
procedurală de folosinţă poate fi declarată pe teritoriul Republicii Moldova, în
conformitate cu legislaţia ei, ca avînd o astfel de capacitate.
(3) Capacitatea procedurală de folosinţă a unei organizaţii internaţionale se
determină în baza contractului internaţional în conformitate cu care este fondată,
a actelor de constituire sau a acordului cu autorităţile competente ale Republicii
Moldova.
Articolul 457. Acţiunile intentate altor state şi organizaţiilor,

internaţionale Imunitatea diplomatică
(1) Intentarea în instanţa judecătorească a Republicii Moldova unei acţiuni către
un alt stat, antrenarea acestuia în proces în calitate de pîrît sau de intervenient,
punerea sub sechestru a bunului său amplasat pe teritoriul Republicii Moldova
sau adoptarea împotriva bunului unor alte măsuri de asigurare a acţiunii, sau
punerea lui sub sechestru în procedura de executare a hotărîrii judecătoreşti se
pot face numai cu consimţămîntul organelor competente ale statului respectiv,
dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care Republica Moldova este
parte nu prevede altfel.
(2) în pricini civile, organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia instanţelor
judecătoreşti ale Republicii Moldova în limitele stabilite de tratatele internaţionale
şi de legile Republicii Moldova.
(3) în procese civile, reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi în
Republica Moldova şi celelalte persoane menţionate în tratatele internaţionale sau
în legile Republicii Moldova sînt supuşi jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti ale
Republicii Moldova în limitele stabilite de normele dreptului internaţional sau de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Articolul 458. Legea aplicabilă, regimul probelor on procesele
civile cu element de extraneitate
(1) în procesele civile cu element de extraneitate, instanţele judecătoreşti ale
Republicii Moldova aplică legislaţia procedurală a ţării dacă nu s-a dispus altfel în
mod expres.
(2) Obiectul şi temeiul acţiunii civile în procesele cu element de extraneitate sînt
determinate de legea care reglementează fondul raportului juridic litigios. După
aceeaşi lege se determină şi calitatea procesuală a părţilor.
(3) Mijloacele de probă pentru dovedirea unui act juridic şi puterea doveditoare
a înscrisului care îl constată sînt cele prevăzute de legea locului unde a fost
încheiat actul juridic sau de legea aleasă de părţi dacă ele au dreptul să o aleagă.
(4) Proba faptelor se face potrivit legii locului unde s-au produs. Cu toate
acestea, este posibilă şi aplicarea legii Republicii Moldova dacă ea admite şi alte
mijloace probatoare decît cele specificate la alin.(3).
(5) Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sînt
reglementate de legea locului unde s-a încheiat înscrisul invocat.
(6) Administrarea probelor de judecată se face în conformitate cu legea
Republicii Moldova.
Capitolul XLI
COMPETENTA INSTANTELOR JUDECĂTOREŞTI ALE
REPUBLICII MOLDOVA ÎN PROCESELE
CU ELEMENT DE EXTRANEITATE
Articolul 459. Aplicarea regulilor de competenţă jurisdicţională

(1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente, în condiţiile
prezentului capitol, să soluţioneze litigiile civile dintre o parte a Republicii Moldova
şi o parte străină sau numai dintre persoane străine.
(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova în judecarea
pricinilor civile cu element de extraneitate se determină conform dispoziţiilor
cap.IV, dacă prezentul capitol nu prevede altfel.
(3) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să
soluţioneze pricini cu element de extraneitate dacă pîrîtul organizaţie străină are
sediu sau pîrîtul cetăţean străin are domiciliu în Republica Moldova.
(4) Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa de a soluţiona pricina cu
element de extraneitate şi, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea
şi nici o altă instanţă a Republicii Moldova, respinge cererea.
Articolul 460. Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii

Moldova în pricinile cu element de extraneitate
(1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sînt competente să judece şi
pricini cu element de extraneitate dacă:
a) organul de administrare sau filiala, agenţia, sucursala, reprezentanţa
persoanei străine are sediu în Republica Moldova;
b) porotul are bunuri pe teritoriul Republicii Moldova;
c) reclamantul în procesul cu privire la încasarea pensiei de întreţinere şi
constatarea paternităţii are domiciliu în Republica Moldova;
d) prejudiciul cauzat prin vătămare a integrităţii corporale sau prin o altă
vătămare a sănătăţii ori prin deces a avut loc pe teritoriul Republicii Moldova ori
reclamantul are domiciliu în Republica Moldova;
e) fapta sau o altă circumstanţă ce serveşte drept temei pentru intentarea
acţiunii în reparaţie a daunei cauzate unui bun s-a produs pe teritoriul Republicii
Moldova;
f) acţiunea decurge dintr-un contract a cărui executare, deplină sau parţială,
trebuie să aibă loc ori a avut loc în Republica Moldova;
g) acţiunea ce rezultă din îmbogăţirea fără justă cauză a avut loc în Republica
Moldova;
h) reclamantul în procesul de desfacere a căsătoriei are domiciliu în Republica
Moldova sau cel puţin unul dintre soţi este cetăţean al Republicii Moldova;
i) reclamantul în procesul privind apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei
profesionale are domiciliu on Republica Moldova;
j) în procesul privind protecţia în străinătate a proprietăţii intelectuale a
unei persoane domiciliate în Republica Moldova, persoana este cetăţean al
Republicii Moldova sau apatrid, iar prin convenţia părţilor nu s-a stabilit o altă
competenţă;
k) în procesul dintre persoane străine, acestea au convenit expres astfel, iar
raporturile juridice privesc drepturi de care ele pot dispune în legătură cu bunuri
sau interese ale persoanelor din Republica Moldova;
I) prin lege sînt prevăzute şi alte cazuri.
(2) Dacă o instanţă judecătorească străină se declară necompetentă a
soluţiona cererea înaintată de un cetăţean al Republicii Moldova, acesta o
poate depune la o instanţă judecătorească competentă din Republica Moldova.
Articolul 461. Competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti
ale Republicii Moldova on procese cu element
de extraneitate
(1) De competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova
sînt procesele cu element de extraneitate on care:
a) acţiunea se referă la dreptul asupra unor bunuri imobiliare de pe teritoriul
Republicii Moldova;
b) bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul asigurat se află în Republica
Moldova;
c) pretenţiile decurg dintr-un contract de transport, iar cărăuşii ori punctele de
plecare sau sosire se află în Republica Moldova;
d) procesul se referă la abordajul unor nave sau aeronave, precum şi la
asistenţa ori salvarea unor persoane sau a unor bunuri în largul mării, dacă nava
sau aeronava are naţionalitate moldovenească, ori locul de destinaţie sau primul
port sau aeroport unde nava sau aeronava a ajuns se află pe teritoriul Republicii
Moldova;
e) nava sau aeronava a fost sechestrată în Republica Moldova;
f) procesul are ca scop declararea insolvabilităţii sau orice altă procedură
judiciară privind încetarea plăţilor în cazul unei societăţi comerciale străine cu
sediu în Republica Moldova;
g) la data depunerii cererii de desfacere, anulare sau declarare a nulităţii căsătoriei,
precum şi în alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobile din străinătate,
ambii soţi domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al
Republicii Moldova sau apatrid;
h) ultimul domiciliu al celui decedat sau bunurile lui se află pe teritoriul
Republicii Moldova.
(2) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova examinează pricinile în
procedură specială dacă:
a) solicitantul constatării unui fapt care are valoare juridică este domiciliat în
Republica Moldova sau faptul a avut sau are loc pe teritoriul ei;
b) persoana în a cărei privinţă se solicită încuviinţarea adopţiei, declararea
capacităţii depline de exerciţiu (emanciparea), declararea incapacităţii totale sau
parţiale, încuviinţarea spitalizării forţate şi tratamentului forţat, efectuării
examenului psihiatric, spitalizării în staţionarul de psihiatrie sau prelungirii
termenului de spitalizare fără liberul consimţămînt este cetăţean al Republicii
Moldova sau are domiciliu în Republica Moldova;
c) persoana în a cărei privinţă se solicită declararea dispariţiei fără urmă sau
decesului este cetăţean al Republicii Moldova sau a avut pe teritoriul ei ultimul
domiciliu cunoscut şi de soluţionarea acestei probleme depinde apariţia de
drepturi şi obligaţii pentru persoane fizice sau organizaţii cu domiciliu sau sediu în
Republica Moldova;
d) s-a depus o cerere de declarare a nulităţii unui titlu de valoare la purtător
pierdut sau a unui titlu de valoare la ordin eliberat de o persoană fizică sau unei
persoane fizice domiciliate în Republica Moldova ori eliberat de o organizaţie sau
unei organizaţii care are sediu în Republica Moldova ori o cerere de restabilire
în dreptul asupra lor (procedura de chemare);
e) s-a depus o cerere cu privire la declararea fără stăpîn a unui bun mobil care
se află pe teritoriul Republicii Moldova sau o cerere cu privire la declararea
dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn amplasat pe
teritoriul Republicii Moldova;
f) cererea de constatare a inexactităţii înscrierii în registrul de stare civilă
îndeplinite de organul Republicii Moldova priveşte un cetăţean al Republicii
Moldova sau un apatrid;
g) cererea urmăreşte contestarea unui act notarial sau a unui act emis de un alt
organ al Republicii Moldova ori se referă la refuzul de a îndeplini un act.
(3) Competenţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova stabilită în
prezentul articol şi la art.460 nu se exclude prin faptul că acelaşi proces sau un
proces conex a fost pornit în faţa unei instanţe judecătoreşti străine.
Articolul 462. Competenţa contractuală în procesele
cu element de extraneitate
(I) într-un litigiu civil cu element de extraneitate, părţile, înainte
de pornirea procesului, pot schimba competenţa litigiului şi pot învesti o anumită
instanţă cu competenţă jurisdicţională (prorogarea convenţională).
(2) Competenţa jurisdicţională în pricinile cu element de extraneitate specificate
la art.33, 34, 40 nu poate fi schimbată la înţelegerea părţilor.
Articolul 463. Nestrămutarea locului de examinare a pricinii
Pricina pe care instanţa judecătorească din Republica Moldova a reţinut-o spre
judecare, cu respectarea normelor de competenţă, trebuie să fie examinată de
această instanţă în fond chiar d a ţă ulterior, în legătură cu schimbarea cetăţeniei,
domiciliului, sediului părţilor sau cu alte circumstanţe, pricina a devenit de
competenţa unei instanţe judecătoreşti străine.
Articolul 464. Efectele hotărîrilor judecătoreşti străine
(1) Instanţa judecătorească a Republicii Moldova refuză să primească cererea
spre examinare sau dispune încetarea procesului pornit dacă există o hotărîre în
litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri,
pronunţată de o instanţă judecătorească a unui alt stat cu care Republica Moldova
a încheiat tratat internaţional în care se stipulează recunoaşterea şi executarea
reciprocă a hotărîrilor judecătoreşti sau cînd recunoaşterea şi executarea
hotărîrilor se efectuează pe principiul reciprocităţii.
(2) Instanţa judecătorească a Republicii Moldova restituie cererea ori scoate
cererea de pe rol dacă în instanţa judecătorească străină a cărei hotărîre urmează
a fi recunoscută sau executată pe teritoriul Republicii Moldova a fost intentat
anterior un proces în litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect, avînd
aceleaşi temeiuri.
Articolul 465. Delegaţiile judecătoreşti
(1) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova execută delegaţiile care le-
au fost date de către instanţe judecătoreşti străine cu privire la efectuarea unor
acte de procedură (înmînarea de citaţii şi de alte acte, obţinerea de explicaţii ale
părţilor, de depoziţii ale martorilor, de raporturi de expertiză, cercetarea la faţa
locului, luarea de măsuri de asigurare a acţiunii etc.).
(2) Delegaţia instanţei judecătoreşti străine cu privire la efectuarea unor acte de
procedură nu poate fi executată în cazul în care executarea:
a) ar fi în contradicţie cu suveranitatea Republicii Moldova sau ar ameninţa
securitatea ei;
b) nu este de competenţa instanţei judecătoreşti.
(3) Delegaţia instanţei judecătoreşti străine se execută în modul stabilit de
legislaţia Republicii Moldova dacă tratatul internaţional la care Republica Moldova
este parte nu prevede altfel.
(4) Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii instanţelor
judecătoreşti străine în vederea efectuării unor acte de procedură. Modul de
stabilire a relaţiilor între instanţele judecătoreşti din Republica Moldova şi cele
străine se determină de legislaţia Republicii Moldova sau de tratatul internaţional
la care aceasta este parte.
Articolul 466. Recunoaşterea actelor eliberate, redactate sau
legalizate de autorităţi competente străine
(1) Actele oficiale eliberate, redactate sau legalizate, în conformitate cu
legislaţia străină şi în forma stabilită, de organe competente străine în afara
Republicii Moldova în privinţa cetăţenilor sau organizaţiilor ei ori persoanelor
străine pot fi prezentate instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova numai
dacă sînt supralegalizate pe cale administrativă ierarhică şi, ulterior, de misiunile
diplomatice sau de oficiile consulare ale Republicii Moldova.
(2) Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de
statul de origine a actului, urmată de supralegalizarea efectuată de misiunea
diplomatică sau de oficiul consular al Republicii Moldova în statul de origine, fie de
misiunea diplomatică sau de oficiul consular al statului de origine în Republica
Moldova şi, ulterior, în ambele situaţii, de Ministerul Afacerilor Externe al
Republicii Moldova.
(3) Supralegalizarea actelor încheiate sau legalizate de instanţele judecătoreşti ale
Republicii Moldova se face, din partea autorităţilor Republicii Moldova, de Ministerul
Justiţiei şi de Ministerul Afacerilor Interne.
(4) Actele oficiale eliberate pe teritoriul unui stat participant la tratatul
internaţional la care Republica Moldova este parte sînt recunoscute fără
supralegalizare ca înscrisuri în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova.
(5) Actele încheiate într-o limbă străină se prezintă în instanţele judecătoreşti
ale Republicii Moldova în traducere în limba moldovenească, cu autentificarea
traducerii în modul stabilit.
Capitolul XLII
RECUNOAŞTEREA Şl EXECUTAREA HOTĂRÎRILOR JUDECĂTOREŞTI
Şl HOTĂRÎRILOR ARBITRALE STRĂINE
Articolul 467. Recunoaşterea şi executarea hotărîrilor

judecătoreşti străine
(1) Hotărîrile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile, sînt recunoscute şi se
execută de plin drept în Republica Moldova fie dacă astfel se prevede în tratatul
internaţional la care Republica Moldova este parte, fie pe principiul reciprocităţii în
ceea ce priveşte efectele hotărîrilor judecătoreşti străine.
(2) în sensul prezentului capitol, prin hotărîre judecătorească străină se înţelege
o hotărîre pronunţată în pricină civilă de o judecată de drept comun sau de o
judecată specializată pe teritoriul unui alt stat.
(3) Hotărîrea judecătorească străină poate fi înaintată spre executare silită în
Republica Moldova în termen de 3 ani de la data rămînerii ei definitive, potrivit
legii statului în care a fost pronunţată. Repunerea în termenul omis din motive
întemeiate se poate face de instanţa judecătorească a Republicii Moldova în
modul stabilit la art.116.
(4) Hotărîrile judecătoreşti străine prin care s-au luat măsuri de asigurare a
acţiunii şi cele cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul
Republicii Moldova.
Articolul 468. Cererea de recunoaştere a hotărîrii
Hotărîrea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă
în executare pe teritoriul Republicii Moldova, la cererea creditorului, în temeiul
încuviinţării date de instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie urmează să
se efectueze executarea. In cazul în care debitorul nu are domiciliu sau sediu în
Republica Moldova ori cînd domiciliul nu este cunoscut, hotărîrea se pune în
executare la locul de aflare a bunurilor acestuia.
Articolul 469. Cuprinsul cererii
(1) în cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine se indică:
a) numele sau denumirea creditorului, precum şi al reprezentantului dacă
cererea se depune de acesta, domiciliul (reşedinţa) ori sediul;
b) numele sau denumirea debitorului, domiciliul (reşedinţa) ori sediul;
c) solicitarea încuviinţării executării silite a hotărîrii, termenul de la care se cere
executarea hotărîrii.
(2) Pentru soluţionarea justă şi rapidă a pricinii, în cerere se indică numerele de
telefon, faxul, poşta electronică, alte date.
(3) La cerere se anexează actele stipulate de tratatul internaţional la care
Republica Moldova este parte. Dacă în tratatul internaţional nu se indică astfel de
acte, la cerere se anexează:
a) copia de pe hotărîrea judecătorească străină, încuviinţarea executării căreia
se cere, legalizată de emitent on modul stabilit;
b) actul oficial care confirmă rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti
străine, conform legii statului în care s-a emis, dacă faptul acesta nu rezultă din
hotărîre;
c) actul care confirmă că partea împotriva căreia s-a emis hotărîrea, deşi a fost
înştiinţată legal, nu a participat la proces;
d) actul care confirmă executarea anterioară a hotărîrii pe teritoriul statului
respectiv.
(4) Actele enumerate la alin.(3) lit.a), b) şi d) se însoţesc de traduceri în limba
moldovenească autorizate şi supralegalizate, cu respectarea prevederilor art.466.
Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părţile sînt de acord cu depunerea
actelor în copii certificate.
Articolul 470. Procedura de examinare a cererii
(1) Cererea de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine se examinează în
şedinţă de judecată, cu înştiinţarea legală a debitorului despre locul, data şi
ora examinării. Neprezentarea din motive neîntemeiate a debitorului citat legal nu
împiedică examinarea cererii.
(2) Instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a debitorului
privind amînarea examinării cererii, înştiinţîndu-l.
(3) Instanţa judecătorească, după ce ascultă explicaţiile debitorului şi
examinează probele prezentate, pronunţă o încheiere de încuviinţare a executării
silite a hotărîrii judecătoreşti străine sau de refuz al autorizării executării.
(4) în cazul în care hotărîrea judecătorească străină conţine soluţii asupra mai
multor pretenţii disociabile, încuviinţarea executării lor poate fi acordată separat.
(5) La examinarea cererii de recunoaştere a hotărîrii judecătoreşti străine,
instanţa sesizată poate, după caz, să ceară explicaţii solicitantului recunoaşterii şi
să interogheze debitorul privitor la cererea depusă ori să ceară explicaţii instanţei
străine emitente.
(6) Sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de lege pentru încuviinţarea
executării hotărîrii judecătoreşti străine, instanţa judecătorească a Republicii
Moldova nu poate proceda la reexaminarea fondului hotărîrii judecătoreşti străine
şi nici la modificarea ei.
(7) în temeiul hotărîrii judecătoreşti străine şi încheierii, rămase irevocabile, de
încuviinţare a executării ei silite, se eliberează un titlu executoriu, care se
expediază instanţei de la locul de executare a hotărîrii judecătoreşti străine.
Articolul 471. Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărîrii
(1) Refuzul de a încuviinţa executarea silită a hotărîrii judecătoreşti străine se
admite în unul din următoarele cazuri:
a) hotărîrea, conform legislaţiei statului pe al cărui teritoriu a fost pronunţată, nu
a devenit irevocabilă sau nu este executorie;
b) partea împotriva căreia este emisă hotărîrea a fost lipsită de posibilitatea
prezentării la proces, nefiind înştiinţată legal despre locul, data şi ora examinării
pricinii;
c) examinarea pricinii este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti
ale Republicii Moldova;
d) există o hotărîre, chiar şi nedefinitivă, a instanţei judecătoreşti a Republicii
Moldova emisă în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd
aceleaşi temeiuri sau în procedura instanţei judecătoreşti a Republicii Moldova se
află în judecată o pricină în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect
şi avînd aceleaşi temeiuri la data sesizării instanţei străine;
e) executarea hotărîrii poate prejudicia suveranitatea, poate ameninţa
securitatea Republicii Moldova ori poate să contravină ordinii ei publice;
f) a expirat termenul de prescripţie pentru prezentarea hotărîrii spre executare
silită şi cererea creditorului de repunere în acest termen nu a fost satisfăcută de
judecata Republicii Moldova;
g) hotărîrea judecătorească străină este rezultatul unei fraude comise în
procedura din străinătate.
(2) Copia de pe încheierea judecătorească emisă în conformitate cu art.470
alin.(3) se expediază de judecată creditorului şi debitorului în termen de 3 zile de
la data pronunţării. încheierea poate fi atacată în instanţa ierarhic superioară în
ordinea şi în termenele prevăzute de prezentul cod.
Articolul 472. Recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine
nesusceptibile de executare silită
(1) Hotărîrea judecătorească străină care nu este susceptibilă de executare
silită se recunoaşte fără procedură ulterioară dacă persoana interesată nu a
înaintat obiecţii referitor la recunoaştere.
(2) Persoana interesată este în drept ca, în termen de o lună după ce a
luat cunoştinţă de primirea hotărîrii judecătoreşti străine, să înainteze la instanţa
judecătorească de la domiciliul ori sediul său obiecţii împotriva recunoaşterii
acestei hotărîri.
(3) Obiecţiile împotriva recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine ale persoanei
interesate se examinează în şedinţă publică, cu înştiinţarea legală a acesteia
despre locul, data şi ora examinării. Neprezentarea fără motive neîntemeiate a
persoanei interesate citate legal nu împiedică examinarea obiecţiilor.
(4) Instanţa judecătorească poate satisface cererea întemeiată a persoanei
interesate privind amînarea examinării obiecţiilor, înştiinţînd-o.
(5) Instanţa judecătorească, după ce examinează obiecţiile împotriva
recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine, pronunţă o încheiere.
(6) Copia de pe încheierea judecătorească se expediază, în termen de 5 zile de
la pronunţare, persoanei la a cărei cerere a fost emisă hotărîrea judecătorească
străină ori reprezentantului ei, precum şi persoanei care a înaintat obiecţii
împotriva recunoaşterii hotărîrii judecătoreşti străine. încheierea poate fi atacată
în instanţa ierarhic superioară în ordinea şi în termenele stabilite de prezentul cod.
Articolul 473. Refuzul de a recunoaşte hotărîrea judecătorească străină
Refuzul de a recunoaşte hotărîrea judecătorească străină care nu este
susceptibilă de executare silită se admite în cazurile stabilite la art.471 alin.(l).
Articolul 474. Recunoaşterea hotărîrilor judecătoreşti străine
pentru care nu se cere procedură ulterioară
în Republica Moldova se recunosc următoarele hotărîri ale instanţelor
judecătoreşti străine care, în virtutea caracterului lor, nu cer procedură ulterioară:
a) hotărîrile referitoare la statutul civil al cetăţeanului statului a cărui judecată a
pronunţat hotărîrea sau dacă, fiind pronunţată într-un stat terţ, a fost
recunoscută mai întîi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi;
b) hotărîrile privitoare la desfacerea, anularea sau declararea nulităţii căsătoriei,
precum şi la alte litigii dintre soţi, cu excepţia celor cu privire la imobilele din
străinătate, între un cetăţean al Republicii Moldova şi un cetăţean străin, dacă la
data desfacerii căsătoriei cel puţin unul dintre soţi era domiciliat în străinătate;
c) hotărîrile privind desfacerea, anularea sau declararea nulităţii căsătoriei între
cetăţeni ai Republicii Moldova dacă la data desfacerii căsătoriei ambii soţi erau
domiciliaţi în străinătate;
d) alte hotărîri prevăzute de legea Republicii Moldova.
Articolul 475. Recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrate străine
(1) Dispoziţiile art.469, cu excepţia alin.(3), ale art.470, 471, cu excepţia
alin.(1) lit.a), b), c), d) şi f), şi ale art.472, se aplică în modul corespunzător şi
referitor la recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine.
(2) Partea care solicită recunoaşterea sau executarea hotărîrii arbitrale străine
este obligată să prezinte în judecată hotărîrea arbitrală în original sau în copie
legalizată, precum şi convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în
modul respectiv. Dacă hotărîrea arbitrală sau convenţia arbitrală este expusă într-
o limbă străină, partea este obligată să le prezinte în traducere în limba
moldovenească, legalizată în modul stabilit de lege.
Articolul 476. Refuzul de a recunoaşte hotărîrile arbitrale străine
şi de a le executa
(1) Cererea privind recunoaşterea hotărîrii arbitrale străine şi executarea ei
poate fi respinsă, la solicitarea părţii împotriva căreia s-a emis, dacă aceasta va
prezenta instanţei competente, căreia i se cere recunoaşterea hotărîrii sau
executarea ei, probe doveditoare că:
a) una din părţile convenţiei arbitrale era într-o măsură oarecare incapabilă sau
că această convenţie este ilegală potrivit legii guvernante, iar în lipsa unei
astfel de probe, că este ilegală în conformitate cu legea ţării în care a fost emisă
hotărîrea;
b) partea împotriva căreia este emisă hotărîrea nu a fost înştiinţată
legal despre desemnarea arbitrului sau despre dezbaterea arbitrală ori nu a putut
din alte motive să prezinte probe sau să dea explicaţii în faţa arbitrajului;
c) hotărîrea a fost pronunţată asupra unui litigiu neprevăzut de convenţia
arbitrală sau nu se înscrie în condiţiile convenţiei;
d) hotărîrea conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia
arbitrală; totuşi, dacă dispoziţiile în problemele cuprinse în convenţia arbitrală pot
fi separate de cele care nu se înscriu în ea, partea hotărîrii arbitrale care conţine
dispoziţii referitoare la problemele ce decurg din convenţia arbitrală poate fi
recunoscută şi pusă în executare;
e) componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterii arbitrale nu corespunde
convenţiei părţilor ori, în lipsa acestora, nu se conformează legii din ţara în care a
avut loc arbitrajul;
f) hotărîrea nu a devenit obligatorie pentru părţi sau a fost anulată
ori executarea ei a fost suspendată de instanţa judecătorească a ţării în care a
fost pronunţată hotărîrea sau în conformitate cu legea căreia a fost pronunţată.
(2) Instanţa judecătorească refuză, de asemenea, să recunoască hotărîrea
arbitrală străină şi să o execute, stabilind că obiectul litigiului nu poate fi dat în
dezbatere arbitrală conform legii Republicii Moldova sau că recunoaşterea
hotărîrii şi încuviinţarea executării ei este în contradicţie cu ordinea publică din
Republica Moldova.
(3) Dacă în judecată s-a depus o cerere privind desfiinţarea sau suspendarea
executării hotărîrii arbitrale străine, instanţa căreia i se solicită
recunoaşterea hotărîrii arbitrale şi executarea ei poate amîna emiterea unei
decizii asupra cererii dacă va considera că amînarea este raţională.
ANEXA 3
EXTRAS DIN CODUL FAMILIEI

(adoptat prin legea nr.1316-XIV din 26.10.2000)
TITLUL VI
REGLEMENTAREA RELAŢIILOR FAMILIALE
CU ELEMENTE DE EXTRANEITATE
Articolul 154. Aplicarea normelor dreptului familiei

faţă de cetăţenii străini şi apatrizi
Cetăţenii străini şi apatrizii cu domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova, în
relaţiile familiale, au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cetăţenii Republicii Moldova.
Articolul 155. încheierea căsătoriei pe teritoriul Republicii
Moldova
(1) Forma şi modul de încheiere a căsătoriei pe teritoriul Republicii Moldova de
către cetăţenii străini şi apatrizi sînt determinate de legislaţia Republicii Moldova.
(2) Cetăţenii străini, cu domiciliul în afara teritoriului Republicii Moldova,
încheie căsătoria pe teritoriul Republicii Moldova conform legislaţiei Republicii
Moldova dacă au dreptul la încheierea căsătoriei în conformitate cu legislaţia
statului ai cărui cetăţeni sînt.
(3) Condiţiile de încheiere a căsătoriei de către apatrizi pe teritoriul Republicii
Moldova sînt determinate de legislaţia Republicii Moldova, ţinîndu-se cont de
legislaţia statului în care aceştia îşi au domiciliul.
(4) Căsătoriile încheiate la misiunile diplomatice şi oficiile consulare străine sînt
recunoscute pe teritoriul Republicii Moldova în baza principiului reciprocităţii.
Articolul 156. încheierea căsătoriei în afara Republicii
Moldova
(1) Cetăţenii Republicii Moldova se pot căsători în afara Republicii Moldova la
misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Moldova.
(2) Căsătoriile dintre cetăţenii Republicii Moldova şi căsătoriile dintre cetăţenii
Republicii Moldova şi cetăţenii străini sau apatrizi încheiate în afara Republicii
Moldova în conformitate cu legislaţia ţăriiîn care a fost încheiată căsătoria sînt
recunoscute în Republica Moldova doar în cazul dacă au fost respectate condiţiile
art. 11 şi 14 din prezentul cod.
Articolul 157. Relaţiile personale nepatrimoniale
şi patrimoniale ale soţilor
(1) Drepturile şi obligaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale ale soţilor
se determină de legislaţia statului în care îşi au domiciliul comun, iar în lipsa
domiciliului comun - a legislaţiei statului unde aceştia au avut ultimul domiciliu
comun.
(2) Dacă soţii nu au şi nici nu au avut anterior un domiciliu comun, drepturile şi
obligaţiile lor personale nepatrimoniale şi patrimoniale se determină pe teritoriul
Republicii Moldova în baza legislaţiei Republicii Moldova.
(3) Contractul matrimonial şi contractul privind plata pensiei de întreţinere, în
baza unui acord dintre soţi, pot fi supuse legislaţiei statului unde îşi are domiciliul
unul dintre soţi. în lipsa unui atare acord, contractelor în cauză li se aplică
prevederile alin.(1) şi (2).
Articolul 158. Desfacerea căsătoriei
(1) Desfacerea căsătoriei cu elemente de extraneitate pe teritoriul Republicii
Moldova are loc conform legislaţiei Republicii Moldova.
(2) Cetăţenii Republicii Moldova care locuiesc în afara ţării au dreptul la
desfacerea căsătoriei în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova, indiferent
de cetăţenia şi domiciliul celuilalt soţ.
(3) Dacă, conform legislaţiei Republicii Moldova, căsătoria poate fi desfăcută de
oficiul de stare civilă, această problemă poate fi soluţionată de misiunile diplomatice
sau oficiile consulare ale Republicii Moldova.
(4) Este recunoscută valabilă desfacerea căsătoriei în afara Republicii Moldova
dacă, la soluţionarea acestei probleme, au fost respectate cerinţele legislaţiei
statului corespunzător privind competenţa organelor care au adoptat hotărîrea şi
privind desfacerea căsătoriei.
Articolul 159. Stabilirea şi contestarea paternităţii
(maternităţii)
(1) în Republica Moldova, în cazul părinţilor (părintelui) cetăţeni străini sau
apatrizi, paternitatea (maternitatea) se stabileşte şi se contestă conform legislaţiei
Republicii Moldova.
(2) Paternitatea (maternitatea) în raport cu copilul cetăţean al Republicii
Moldova se stabileşte şi se contestă în Republica Moldova conform legislaţiei
proprii, indiferent de domiciliul copilului.
(3) Dacă, conform legislaţiei Republicii Moldova, este posibilă stabilirea
paternităţii (maternităţii) la oficiile de stare civilă, părinţii copilului care locuiesc în
străinătate sînt în drept să se adreseze cu o declaraţie privind stabilirea
paternităţii (maternităţii) la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii
Moldova dacă cel puţin unul din părinţi este cetăţean al Republicii Moldova.
Articolul 160. Drepturile şi obligaţiile părinţilor şi copiilor
(1) Drepturile şi obligaţiile părinţilor, inclusiv obligaţia părinţilor de a-şi întreţine
copiii, sînt stabilite de legislaţia statului pe al cărui teritoriu aceştia îşi au domiciliul
comun. în lipsa domiciliului comun al părinţilor şi copiilor, drepturile şi obligaţiile
acestora sînt reglementate de legislaţia statului al cărui cetăţean este copilul.
(2) în cazurile de asigurare a obligaţiilor de întreţinere dintre părinţi şi copii
poate fi aplicată legislaţia statului al cărui cetăţean este persoana ce pretinde
întreţinere.
Articolul 161. Obligaţiile de întreţinere ale copiilor
ş i ale altor membri ai familiei
Obligaţiile de întreţinere ale copiilor şi ale altor membri ai familiei se
determină în conformitate cu legislaţia statului unde îşi are domiciliul persoana
care are dreptul la întreţinere, dacă contractul privind plata pensiei de întreţinere
nu prevede altfel.
[Art.162 abrogat prin LP99 din 28.05.10, M 0 1 31-134/30.07.10 art.441; în
vigoare 30.01.11]
[Art.163 abrogat prin LP99 din 28.05.10, M 0 1 31-134/30.07.10 art.441; în
vigoare 30.01.11]
Articolul 164. Aplicarea normelor dreptului familiei
ale statelor străine
(1) în cazul aplicării pe teritoriul Republicii Moldova a normelor dreptului
familiei ale statelor străine, conţinutul acestora se determină conform interpretării
oficiale sau conform practicii din statele respective.
(2) Persoanele interesate au dreptul să prezinte documente care confirmă
conţinutul normelor dreptului familiei ale statului străin pe care le invocă sau să
contribuie într-un alt mod la determinarea conţinutului acestor norme.
(3) Dacă măsurile întreprinse nu permit stabilirea conţinutului normelor
dreptului familiei ale statelor străine, se aplică legislaţia Republicii Moldova.
(4) Normele dreptului familiei ale statelor străine nu sunt aplicabile pe teritoriul
Republicii Moldova dacă contravin moravurilor şi ordinii publice din Republica
Moldova. în acest caz, se aplică legislaţia Republicii Moldova.
ANEXA 4
Legea nr.200 din 16.07.2010

privind regimul străinilor în Republica Moldova 501
Avînd în vedere necesitatea stabilirii unui cadru juridic privind libera circulaţie şi
imigrarea cetăţenilor străini pe teritoriul Republicii Moldova, asigurării unui
mecanism complet, uniform şi continuu de reglementare a regimului străinilor pe
teritoriul Republicii Moldova, aplicării unei proceduri uniforme de documentare a
acestora şi adoptării unui nou cadru normativ în conformitate cu legislaţia
comunitară, în temeiul art.72 alin.(3) lit.r) din Constituţia Republicii Moldova,
Parlamentul adoptă prezenta lege organică.
Prezenta lege asigură transpunerea parţială a următoarelor acte: Convenţia cu
privire la implementarea Acordului Schengen din 19 iunie 1990, Regulamentul
562/2006/CE al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 de
instituire a unui cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către
persoane (Codul Frontierelor Schengen), Regulamentul 810/2009/CE al
Parlamentului European şi al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui
cod comunitar de vize (Codul de vize), Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22
septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei, Directiva 2008/115/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind
standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea
resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală, Regulamentul
539/2001/CE ai Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei ţărilor terţe ai
căror resortisanţi trebuie să deţină viză pentru trecerea frontierelor externe şi a
listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sînt exoneraţi de această obligaţie,
Regulamentul 2414/2001/CE al Consiliului din 7 decembrie 2001 de modificare a
Regulamentului 539/2001/CE de stabilire a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi
trebuie să deţină viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre şi a
listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sînt exoneraţi de această obligaţie,
Regulamentul 453/2003/CE al Consiliului din 6 martie 2003 de modificare a
Regulamentului (CE) nr. 539/2001 de stabilire a listei ţărilor terţe ai căror
resortisanţi trebuie să deţină viză pentru trecerea frontierelor externe şi a listei
ţărilor terţe ai căror resortisanţi sînt exoneraţi de această obligaţie, Regulamentul
851/2005/CE al Consiliului din 2 iunie 2005 de modificare a Regulamentului (CE)
nr. 539/2001 de stabilire a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină
viză pentru trecerea frontierelor externe ale statelor membre şi a listei ţărilor terţe
ai căror resortisanţi sînt exoneraţi de această obligaţie în ceea ce priveşte
mecanismul de reciprocitate, Regulamentul 1932/2006/CE al Consiliului din 21
decembrie 2006 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 539/2001 de stabilire a
501 Publicată în Monitorul Oficial nr.179-181, 24.09.2010, în vigoare din 24.12.2010
386
listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză la trecerea frontierelor
externe ale statelor membre şi a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sînt
exoneraţi de această obligaţie, Regulamentul 1244/2009/CE al Consiliului din 30
noiembrie 2009 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 539/2001 de stabilire a
listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viză pentru trecerea
frontierelor externe şi a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sînt exoneraţi de
această obligaţie, Directiva 2004/114/CE a Consiliului din 13 decembrie 2004
privind condiţiile de admisie a resortisanţilor ţărilor terţe pentru studii, schimb de
elevi, formare profesională neremunerată sau servicii de voluntariat, Directiva
2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor
ţărilor terţe care sînt rezidenţi pe termen lung, Directiva 2004/81/CE a Consiliului
din 29 aprilie 2004 privind permisul de şedere eliberat resortisanţilor ţărilor terţe
care sînt victime ale traficului de persoane sau care au făcut obiectul unei facilitări
a imigraţiei ilegale şi care cooperează cu autorităţile competente.
Capitolul I
DISPOZIŢII
»
GENERALE
Articolul 1. Domeniul de reglementare

Prezenta lege reglementează intrarea, aflarea şi ieşirea străinilor pe/de pe
teritoriul Republicii Moldova, acordarea şi prelungirea dreptului de şedere,
repatrierea, documentarea acestora, stipulează măsuri de constrîngere în caz de
nerespectare a regimului de şedere şi măsuri specifice de evidenţă a imigraţiei, în
conformitate cu obligaţiile asumate de Republica Moldova prin tratatele
internaţionale la care este parte.
Articolul 2. Excepţii de la aplicarea prezentei legi
(1) Sub incidenţa prezentei legi, cu excepţia capitolului III, nu cad următoarele
categorii de străini:
a) membrii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare acreditate în Republica
Moldova, ai organizaţiilor internaţionale, precum şi membrii lor de familie, al căror
statut este reglementat prin tratate internaţionale la care Republica Moldova este
parte sau în alt mod stabilit de legislaţia în vigoare;
b) reprezentanţii unor alte state şi persoanele însoţitoare, membrii delegaţiilor
oficiale, invitaţi de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova, de Guvern şi
de alte autorităţi ale administraţiei publice centrale.
(2) Cu excepţia situaţiilor în care, pentru raţiuni de securitate naţională sau de
ordine publică, se impune returnarea de pe teritoriul Republicii Moldova, sub
incidenţa prezentei legi nu cad:
a) străinii al căror regim este reglementat prin Legea nr. 270-XVI din 18
decembrie 2008 privind azilul în Republica Moldova;
b) forţa militară străină, componenta civilă care o însoţeşte şi efectivele
formaţiunilor speciale antitero străine, care desfăşoară activităţi comune pe
teritoriul ţării în baza tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este
parte.
Articolul 3. Noţiuni principale
în sensul prezentei legi, următoarele noţiuni principale semnifică:
străin - persoană care nu deţine cetăţenia Republicii Moldova sau care este
apatrid;
a p a trid - persoană care nu este considerată cetăţean al nici unui stat, conform
legislaţiei acestora;
[Art.3 noţiunea introdusă prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art.93]
minor neînsoţit - străinul sub optsprezece ani, care intră pe teritoriul Republicii
Moldova fără a fi însoţit de o persoană adultă care să fie responsabilă pentru el
prin lege sau un act juridic şi atîta timp cît nu este efectiv luat în îngrijire de o
astfel de persoană; această noţiune desemnează, de asemenea, minorul care
este lăsat neînsoţit după intrarea pe teritoriul Republicii Moldova;
[Art.3 noţiunea introdusă prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art.93]
autoritate competentă pentru străini - structură specializată (Biroul migraţie şi
azil din cadrul Ministerului Afacerilor Interne) care exercită atribuţii cu privire la
regimul străinilor în Republica Moldova, precum şi cu privire la gestionarea
evidenţei străinilor cărora li s-a acordat drept de şedere în Republica Moldova;
invitaţie - document oficial pe care autoritatea competentă pentru străini o
eliberează la cererea persoanei fizice cu domiciliu permanent sau temporar în
Republica Moldova sau a persoanei juridice, în condiţiile prevăzute de prezenta
lege, şi care constituie una dintre condiţiile de obţinere a vizei Republicii Moldova
de către anumite categorii de străini;
viză - autorizaţie, acordată în condiţiile prezentei legi, care conferă străinului
dreptul de a intra sau de a tranzita teritoriul Republicii Moldova, precum şi dreptul
de a se afla pe acest teritoriu o perioadă determinată, cu respectarea scopului
pentru care a fost acordată;
transportator - persoană fizică sau juridică autorizată să efectueze transporturi
auto, feroviare, maritime sau aeriene internaţionale de călători;
drept de şedere - drept de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul pe teritoriul
Republicii Moldova, acordat străinului, în condiţiile prezentei legi, de către
autoritatea competentă pentru străini;
permis de şedere/buletin de identitate pentru apatrizi - act de identitate care
atestă dreptul de şedere legală pe teritoriul Republicii Moldova;
şedere ilegală - prezenţă pe teritoriul Republicii Moldova a unui străin care nu
îndeplineşte sau nu mai îndeplineşte condiţiile privind intrarea, aflarea sau
şederea în Republica Moldova;
Sistem informaţional integrat automatizat în domeniul migraţiei şi azilului -
sistem informaţional de evidenţă a străinilor, precum şi de gestionare a proceselor
migraţionale pe teritoriul Republicii Moldova, parte integrantă a Registrului de stat
al populaţiei;
interdicţie de in tra re - decizie a autorităţii competente pentru străini care
interzice intrarea şi şederea pe teritoriul Republicii Moldova pentru o anumită
perioadă şi care însoţeşte o decizie de returnare;
re tu rna re - proces de întoarcere a unui străin prin executare voluntară a
deciziei de returnare sau prin executare forţată a acesteia: în ţara de origine, în o
ţară de tranzit în conformitate cu acordurile de readmisie sau în o terţă ţară în
care străinul decide în mod voluntar să se întoarcă şi în care acesta va fi acceptat;
decizie de returnare - act administrativ al autorităţii competente pentru străini,
prin care şederea unui străin este stabilită ca fiind ilegală şi care obligă străinul să
părăsească teritoriul Republicii Moldova într-un termen stabilit;
îndepărtare- executare a deciziei de returnare a străinului, respectiv
transportul lui fizic în afara teritoriului Republicii Moldova;
custodie publică - măsură de restrîngere a libertăţii de mişcare;
repatriere - reîntoarcere benevolă în patrie a persoanelor care s-au născut în
Republica Moldova şi a urmaşilor acestora, în condiţiile legii;
confirmare de repatriere - act oficial eliberat de autoritatea competentă pentru
străini, în condiţiile prezentei legi, care confirmă dreptul la repatriere.
Articolul 4. Drepturile şi obligaţiile străinilor
(1) Străinii aflaţi legal în Republica Moldova se bucură de aceleaşi drepturi şi
libertăţi ca şi cetăţenii Republicii Moldova, garantate de Constituţia Republicii
Moldova şi de alte legi, precum şi de drepturile prevăzute în tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu excepţiile stabilite de
legislaţia în vigoare.
(2) Pe timpul aflării sau şederii în Republica Moldova, străinii sînt obligaţi să
respecte legislaţia Republicii Moldova şi să se supună, în condiţiile legii,
controlului organelor abilitate.
(3) Dreptul de proprietate, de posesiune, de folosinţă sau de dispoziţie asupra
unui bun imobiliar pe teritoriul Republicii Moldova nu oferă străinului prioritate la
obţinerea dreptului de şedere pe teritoriul ei.
(4) Străinii au dreptul să desfăşoare activitate de muncă pe teritoriul Republicii
Moldova doar cu permisiunea organelor abilitate.
(5) Străinii aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova sînt obligaţi să respecte scopul
pentru care li s-a acordat dreptul de intrare şi, după caz, dreptul de şedere pe
teritoriul ţării, precum şi să părăsească teritoriul Republicii Moldova la expirarea
termenului de şedere acordat.
(6) Pe durata şederii în Republica Moldova, străinii sînt obligaţi să declare
autorităţii competente pentru străini, în termen de 15 zile calendaristice,
schimbarea documentului de trecere a frontierei de stat.
(7) Furtul sau pierderea documentului de trecere a frontierei de stat, a
permisului de şedere, a buletinului de identitate pentru apatrizi sau a
documentelor de călătorie se declară organului de poliţie teritorial în termen de 15
zile calendaristice.
Articolul 5. Asistenţa la integrarea străinilor în viaţa economică, socială
şi culturală a Republicii Moldova
(1) Străinilor cărora li s-a acordat un drept de şedere în ţară li se vor asigura,
prin intermediul organelor centrale de specialitate ale administraţiei publice şi al
autorităţilor administraţiei publice locale, condiţii de integrare în viaţa economică,
socială şi culturală a ţării.
(2) Pentru integrarea străinilor prevăzută la alin. (1), se pot organiza şi
desfăşura următoarele activităţi:
a) cursuri de studiere a limbii de stat;
b) informare despre drepturile şi obligaţiile străinilor, despre oportunităţile de
integrare în societate;
c) cursuri de studiere a istoriei, culturii, civilizaţiei şi a sistemului de drept al
Republicii Moldova;
d) întîlniri prilejuite de diferite evenimente, la care să participe şi cetăţeni ai
Republicii Moldova, pentru promovarea cunoaşterii şi a înţelegerii reciproce.
(3) Organele centrale de specialitate ale administraţiei publice şi autorităţile
administraţiei publice locale cooperează, potrivit competenţelor, cu organizaţii
naţionale şi internaţionale în vederea promovării şi derulării unor programe de
integrare a străinilor în societate, de identificare şi de atragere a resurselor
financiare necesare în acest scop.
Capitolul II
DISPOZIŢII PRIVIND INTRAREA
Şl IEŞIREA STRĂINILOR
Articolul 6. Condiţiile de intrare a străinilor pe teritoriul Republicii Moldova

(1) Intrarea pe teritoriul Republicii Moldova este permisă străinilor care
întrunesc următoarele condiţii:
a) posedă un document valabil de trecere a frontierei de stat, recunoscut sau
acceptat de Republica Moldova, dacă prin tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte nu se prevede altfel;
b) posedă viză acordată în condiţiile prezentei legi sau, după caz, permis de
şedere valabil, dacă prin tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte nu s-a stabilit altfel;
c) prezintă documente care justifică scopul intrării şi fac dovada existenţei unor
mijloace corespunzătoare atît pentru întreţinere pe perioada şederii, cît şi pentru
întoarcere în ţara de origine sau pentru tranzit către un alt stat în care există
siguranţa că li se va permite intrarea;
d) prezintă garanţii că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinaţie
sau că vor părăsi teritoriul Republicii Moldova, în cazul străinilor aflaţi în tranzit;
e) nu sînt incluşi în categoria străinilor împotriva cărora s-a instituit măsura
interdicţiei de intrare în Republica Moldova conform art. 9 sau care au fost
declaraţi indezirabili conform art. 55;
f) nu prezintă pericol pentru securitatea naţională, ordinea şi sănătatea publică.
(2) Intrarea străinilor pe teritoriul Republicii Moldova se poate face prin orice
punct de trecere a frontierei de stat deschis traficului internaţional.
(3) Trecerea frontierei de stat a Republicii Moldova de către străini se poate
face şi prin alte locuri, în condiţiile stabilite prin tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte.
(4) Străinii care staţionează în zonele de tranzit internaţional ale aeroporturilor,
în zonele de tranzit de la frontiera de stat sau în centre de cazare cu regim de
zonă de tranzit ori pe ambarcaţiuni ancorate în porturi fluviale nu cad sub
incidenţa prevederilor prezentei legi referitoare la condiţiile de intrare şi de şedere
a străinilor pe teritoriul Republicii Moldova.
(5) Străinii care domiciliază legal în Republica Moldova şi care părăsesc
temporar teritoriul ei au dreptul de a reintra în ţară, fără viză de intrare-ieşire, pe
toată durata valabilităţii permisului de şedere.
Articolul 7. Obligaţiile transportatorilor
(1) Este interzisă aducerea în Republica Moldova de către transportatori a
străinilor care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a) şi b).
(2) în cazul nerespectării dispoziţiilor alin. (1), transportatorul este obligat să
asigure transportarea imediată a străinilor în cauză la locul de îmbarcare sau într-
un alt loc pe care străinii îl acceptă şi unde sînt acceptaţi. Dacă acest lucru nu
este posibil, transportatorul este obligat să suporte cheltuielile privind cazarea şi
întreţinerea, precum şi toate celelalte cheltuieli aferente returnării lor.
(3) Obligaţiile prevăzute la alin. (2) sînt aplicabile şi transportatorilor cu care
străinii aflaţi în tranzit sosesc în Republica Moldova dacă:
a) transportatorul care urmează să-i preia pentru a-i duce în ţara de destinaţie
refuză să-i îmbarce;
b) autorităţile statului de destinaţie nu permit intrarea străinilor şi îi returnează în
Republica Moldova.
Articolul 8. Nepermiterea intrării în Republica Moldova
(1) Străinilor nu li se permite intrarea pe teritoriul Republicii Moldova dacă:
a) nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (1);
b) organizaţiile internaţionale al căror membru este Republica Moldova sau
autorităţile publice care desfăşoară activităţi de combatere a terorismului
semnalează că aceştia finanţează, pregătesc, sprijină în orice mod sau comit acte
de terorism;
c) există indicii că fac parte din grupuri criminale organizate cu caracter
transnaţional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri;
d) există indicii să se presupună că au săvîrşit sau că au participat la săvîrşirea
unor infracţiuni contra păcii şi omenirii ori a unor crime de război, ori a unor crime
contra umanităţii, prevăzute în tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte;
e) au prezentat informaţii false la perfectarea documentelor de intrare în
Republica Moldova;
f) au încălcat regimul frontierei de stat şi regimul punctului de trecere a
frontierei de stat;
g) au săvîrşit infracţiuni în perioada unor alte şederi în Republica Moldova ori în
străinătate împotriva statului sau a unui cetăţean al Republicii Moldova şi au
antecedente penale nestinse;
h) au introdus ori au încercat să introducă ilegal în Republica Moldova alţi
străini, ori sînt implicaţi în traficul de fiinţe umane;
i) au încălcat anterior, în mod nejustificat, scopul declarat la obţinerea vizei sau
la intrarea pe teritoriul Republicii Moldova.
(2) Autorităţile publice sau instituţiile care deţin date şi informaţii cu privire la
existenţa unor situaţii de natura celor indicate la alin. (1) au obligaţia să informeze
organele abilitate în domeniu.
(3) Măsura nepermiterii intrării în Republica Moldova a străinului va fi motivată
de Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne şi va fi
comunicată persoanei în cauză, faptul consemnîndu-se în Sistemul informaţional
integrat automatizat în domeniul migraţiei şi al azilului. Decizia privind aplicarea
măsurii nepermiterii intrării în Republica Moldova poate fi contestată în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
[Art.8 al.(3) modificat prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 art.150; în
vigoare 05.03.13]
(4) Străinul căruia nu i se permite intrarea în Republica Moldova este obligat să
părăsească imediat punctul de trecere a frontierei de stat către ţara de origine sau
către orice altă destinaţie pe care o doreşte, cu excepţia teritoriului Republicii
Moldova.
(5) în cazul în care părăsirea imediată a punctului de trecere a frontierei de stat
de către străinul prevăzut la alin. (1) nu este posibilă, organul abilitat va dispune
cazarea lui într-un loc amenajat în acest scop, pînă la încetarea motivelor care fac
imposibilă plecarea acestuia, dar nu mai mult de 24 de ore de la data cazării.
Dacă motivele care fac imposibilă plecarea nu încetează în 24 de ore de la data
cazării, străinul va fi predat autorităţii competente pentru străini în vederea
îndepărtării de pe teritoriul Republicii Moldova, în condiţiile legii.
Articolul 9. Interdicţia de intrare în Republica Moldova
(1) Interdicţia de intrare în Republica Moldova pentru o perioadă determinată
este dispusă:
a) de autoritatea competentă pentru străini, în condiţiile legii, în privinţa
străinului returnat de pe teritoriul Republicii Moldova;
b) de Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne în
privinţa străinului care a ieşit din Republica Moldova după data la care şederea sa
a devenit ilegală, fără a face obiectul unei măsuri de returnare de pe teritoriul tării.
[Art.9 al.(1), lit.b) modificată prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 art'. 150;
în vigoare 05.03.13]
(2) Măsura interdicţiei de intrare în Republica Moldova prevăzută la alin. (1) se
dispune şi împotriva persoanelor specificate la art. 8 alin. (1) lit. b)-e).
(3) Măsura interdicţiei de intrare se realizează în toate cazurile prin aplicarea pe
documentele valabile de trecere a frontierei de stat a ştampilei de interdicţie, în
care se precizează durata interdicţiei.
(4) în toate cazurile de dispunere a măsurii interdicţiei de intrare în Republica
Moldova se instituie un consemn nominal în Sistemul informaţional integrat
automatizat în domeniul migraţiei şi azilului de către autoritatea competentă
pentru străini sau de către Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului
Afacerilor Interne.
[Art.9 al.(4) modificat prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 art. 150; în
vigoare 05.03.13]
(5) Instituirea măsurii interdicţiei de intrare în Republica Moldova se comunică
străinilor în scris de către organul care a adoptat măsura, împreună cu motivele
care stau la baza dispunerii ei.
Articolul 10. Stabilirea duratei interdicţiei de intrare
în Republica Moldova
(1) împotriva străinilor care au intrat legal în Republica Moldova, dar a căror
şedere a devenit ilegală, durata interdicţiei de intrare va fi:
a) de 1 an - în cazul unei şederi ilegale de la 3 luni la 1 an;
b) de 2 ani - în cazul unei şederi ilegale de la 1 la 2 ani;
c) de 3 ani - în cazul unei şederi ilegale de la 2 la 3 ani;
d) de 5 ani - în cazul unei şederi ilegale de peste 3 ani;
e) de 3 ani - în cazul practicării ilegale a unei activităţi de muncă;
f) de 5 ani - în cazul comunicării cu premeditare de informaţii personale false;
g) de 5 ani - în cazul expulzării.
(2) în cazul străinilor care solicită returnare voluntară, termenele interdicţiilor de
la alin. (1) lit. a)-d) se reduc la jumătate.
(3) în cazul străinilor care au comis pe teritoriul Republicii Moldova infracţiuni cu
intenţie sau infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave din
imprudenţă, durata interdicţiei de intrare în Republica Moldova este de 5 ani, iar
cînd aceştia reprezintă o ameninţare gravă pentru ordinea publică sau pentru
securitatea naţională, durata interdicţiei se stabileşte pentru un termen de pînă la
10 ani.
(4) împotriva străinilor care au intrat ilegal în Republica Moldova, durata
interdicţiei este de 5 ani.
(5) Perioadelor de interdicţie prevăzute la alin. (1), (3) şi (4) se adaugă un spor
de 6 luni în cazul străinilor îndepărtaţi de pe teritoriul ţării din contul Republicii
Moldova.
(6) Sub incidenţa prevederilor alin.(1) nu cad străinii care au copii minori sau
copii inapţi pentru muncă, comuni cu persoanele care domiciliază pe teritoriul
Republicii Moldova, cu excepţia cazurilor cînd străinii au fost decăzuţi din
drepturile părinteşti.
Articolul 11. Ieşirea de pe teritoriul Republicii Moldova
(1) Străinii pot ieşi de pe teritoriul Republicii Moldova în baza unui document
valabil pentru trecerea frontierei de stat în al cărui temei au intrat în ţară.
(2) Dacă nu se mai găseşte în posesia documentului valabil în al cărui temei a
intrat în ţară, străinul trebuie să prezinte la ieşire din Republica Moldova un nou
document valabil pentru trecerea frontierei de stat, eliberat de misiunea
diplomatică sau de oficiul consular străin ori de un alt organ competent, conform
legislaţiei în vigoare.
(3) Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne poate
permite străinului ieşirea din ţară şi în baza documentului care atestă o altă
cetăţenie, în cazul pierderii, furtului sau deteriorării documentului cu care acesta a
intrat în Republica Moldova.
vigoare 05.03.13]
Articolul 12. Nepermiterea ieşirii
(1) Străinului nu i se permite ieşirea din ţară dacă:
a) este bănuit, învinuit sau inculpat într-o cauză penală, iar procurorul sau
instanţa de judecată a dispus obligarea lui de a nu părăsi ţara şi nu există nici o
încuviinţare de a ieşi din ţară;
b) a fost condamnat prin hotărîre judecătorească rămasă definitivă şi are de
executat o pedeapsă privativă de libertate, pedeapsă penală sub formă de
amendă sau de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
(2) în toate situaţiile, se vor preciza motivele pentru care se solicită măsura
nepermiterii ieşirii din ţară şi, după caz, vor fi prezentate documentele
confirmative.
(3) Nepermiterea ieşirii din ţară se realizează prin:
a) instituirea unui consemn nominal în Sistemul informaţional integrat
automatizat în domeniul migraţiei şi azilului;
b) aplicarea, de către autoritatea competentă pentru străini, în actele de
identitate a ştampilei privind nepermiterea ieşirii din Republica Moldova.
A rticolul 13. încetarea măsurii nepermiterii ieşirii
(1) Revocarea măsurii nepermiterii ieşirii din ţară se face prin anularea
consemnului nominal din Sistemul informaţional integrat automatizat în domeniul
migraţiei şi azilului şi prin aplicarea de către autoritatea competentă pentru străini
a ştampilei în documentul de identitate privind revocarea nepermiterii ieşirii.
(2) Măsura nepermiterii ieşirii din ţară încetează de drept dacă se dovedeşte
că:
a) în privinţa străinului s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de
sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea
procesului penal ori revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara;
b) străinul a executat pedeapsa, a fost graţiat, beneficiază de amnistie sau a
fost condamnat, prin hotărîre judecătorească rămasă definitivă, cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei.
Capitolul III
REG IM UL ACO RDĂRII VIZELOR
Articolul 14. Drepturile conferite de viză şi tipurile ei

(1) Viza dă titularului dreptul de a intra pe teritoriul Republicii Moldova numai
dacă, în momentul prezentării lui la punctul de trecere a frontierei de stat, Poliţia
de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne constată că nu există
nici unul dintre motivele de nepermitere a intrării în Republica Moldova prevăzute
la art. 8 alin. (1).
vigoare 05.03.13]
(2) Străinii care intră în Republica Moldova pot rămîne pe teritoriul ei numai în
perioada stabilită în viză, cu excepţia cazurilor cînd li s-a acordat drept de şedere
provizorie sau de şedere permanentă.
(3) Dacă în tratatele internaţionale sau în actele normative prin care se
desfiinţează unilateral regimul de vize nu este prevăzută perioada pentru care
vizele sînt desfiinţate, străinilor care nu au obligaţia obţinerii vizei pentru a intra în
Republica Moldova li se permite accesul pe teritoriul ei. Aceştia pot să rămînă
pentru o şedere neîntreruptă sau pentru mai multe şederi a căror durată nu va
depăşi 90 de zile în decursul a 6 luni de la data primei intrări în ţară.
(4) în funcţie de scopurile pentru care se acordă, vizele pot fi:
a) tip „A” - tranzit aeroportuar;
b) tip „B” - tranzit;
c) tip „C” - scurtă şedere;
d) tip „D” - lungă şedere.
Articolul 15. Forma şi conţinutul vizei
Forma şi conţinutul vizei, semnele ei de protecţie se aprobă prin hotărîre de
Guvern.
Articolul 16. Viza de tranzit aeroportuar
(1) Viza de tranzit aeroportuar permite străinului să treacă prin zona
internaţională de tranzit a unui aeroport din Republica Moldova, fără a intra pe
teritoriul statului, cu ocazia unei escale sau a unui transfer între două tronsoane
ale unui zbor internaţional.
(2) Viza de tranzit aeroportuar este obligatorie pentru cetăţenii statelor cuprinse
în lista statelor ai căror cetăţeni au nevoie de viză, care se aprobă şi se
actualizează permanent de Guvern, la propunerea Ministerului Afacerilor Interne
şi a Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene. Acelaşi regim se aplică
şi străinilor care, fără a fi cetăţeni ai acestor state, sînt în posesia unui document
de trecere a frontierei de stat eliberat de autorităţile statelor respective.
(3) Viza de tranzit aeroportuar se acordă de misiunile diplomatice şi de oficiile
consulare ale Republicii Moldova cetăţenilor proveniţi din statele prevăzute în lista
menţionată la alin. (2), în condiţiile existenţei vizei unui stat terţ, care permite
străinilor continuarea călătoriei. Această viză se acordă la prezentarea biletului de
avion valabil pînă la destinaţie. Viza permite străinilor rămînerea în zona
aeroportuară cel mult 5 zile.
(4) Viza de tranzit aeroportuar nu este necesară:
a) membrilor echipajelor de aeronavă;
b) titularilor de paşapoarte diplomatice şi de paşapoarte de serviciu sau
asimilate acestora;
c) cetăţenilor statelor cu care Republica Moldova are încheiate acorduri în
acest sens;
d) titularilor de permise de şedere sau de documente echivalente eliberate de
statele membre ale Uniunii Europene şi de Statele Unite ale Americii;
e) titularilor de vize eliberate de un stat membru al Uniunii Europene sau de
Statele Unite ale Americii.
Articolul 17. Viza de tranzit
Viza de tranzit se eliberează la solicitarea străinului care urmează să tranziteze
teritoriul Republicii Moldova în scopul deplasării într-un stat terţ pentru perioada
valabilităţii vizei statului de destinaţie şi, după caz, pe o perioadă care nu va
depăşi termenul de un an de zile, cu dreptul de a se afla pe teritoriul ţării nu mai
mult de 5 zile pentru un tranzit. Viza de tranzit poate fi cu o singură sau cu
multiple intrări şi ieşiri.
Articolul 18. Viza de scurtă şedere
(1) Viza de scurtă şedere se eliberează pentru o perioadă determinată, cu una
sau mai multe şederi, a căror durată nu depăşeşte 90 de zile în decursul a 6 luni
de la data primei intrări în ţară. Viza de scurtă şedere poate fi cu o singură sau cu
(2) Viza de scurtă şedere se acordă în următoarele scopuri:
a) misiune - străinilor care îndeplinesc funcţii în cadrul guvernelor,
administraţiilor publice sau organizaţiilor internaţionale, precum şi celor care, prin
scopul şederii lor în Republica Moldova, prezintă interes pentru relaţiile dintre ea
şi statul de apartenenţă. Acest tip de viză se poate elibera şi membrilor de familie
care îi însoţesc;
b) turism - străinilor care urmează să călătorească în Republica Moldova pentru
motive turistice;
c) vizită - străinilor care intenţionează să se deplaseze în Republica Moldova în
vizită la cetăţeni moldoveni sau la cetăţeni străini titulari de permise de şedere
valabile;
d) afaceri - străinilor care intenţionează să călătorească în Republica Moldova
în scopuri economice sau comerciale, pentru contracte ori tratative, pentru
verificarea folosirii şi funcţionării bunurilor achiziţionate ori vîndute în cadrul
contractelor comerciale şi de cooperare industrială, precum şi străinilor care sînt
sau care urmează să devină asociaţi ori acţionari ai unei societăţi comerciale din
Republica Moldova;
e) transport - străinilor care urmează să călătorească în perioade scurte, în
scopul desfăşurării unor activităţi profesionale legate de transportul de mărfuri sau
de transportul de persoane;
f) activităţi sportive - străinilor care urmează să intre în Republica Moldova pe o
durată limitată în vederea participării la competiţii sportive;
g) activităţi culturale, ştiinţifice, umanitare, religioase, tratament medical de
scurtă durată, alte activităţi care nu contravin legislaţiei Republicii Moldova - în
condiţiile justificării prezenţei în Republica Moldova.
(3) Viza de scurtă şedere prin care s-a acordat un termen de şedere mai mic de
90 de zile poate fi prelungită cu noi termene, astfel încît durata totală a şederii
acordate să nu depăşească 90 de zile pe parcursul a 6 luni de la data primei
intrări în ţară. Prelungirea vizei poate avea loc doar în acelaşi scop pentru care a
fost acordată.
(4) Cererea de prelungire a vizei se depune la autoritatea competentă pentru
străini cu cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de expirarea termenului stabilit în viză.
Articolul 19. Viza de lungă şedere
(1) Viza de lungă şedere se eliberează pentru o perioadă ce nu depăşeşte 12
luni, pentru una sau mai multe şederi a căror durata nu va depăşi 90 de zile în
decursul a 6 luni de la data primei intrări în ţară, care permite străinului să solicite
acordarea dreptului de şedere. Viza de lungă şedere poate fi cu o singură sau cu
(2) Viza de lungă şedere se acordă în următoarele scopuri:
a) desfăşurarea activităţii de întreprinzător- străinilor care efectuează investiţii
în economia naţională, care sînt sau care urmează să devină acţionari sau
asociaţi cu atribuţii de conducere şi de administrare a unor societăţi comerciale
din Republica Moldova;
b) angajare în muncă - străinilor care urmează să intre în Republica Moldova în
vederea încadrării în muncă, străinilor detaşaţi temporar de către companiile
străine, lucrătorilor stagiari sau sezonieri. în astfel de scop se eliberează vize şi
sportivilor care urmează să evolueze în cadrul unor cluburi sau echipe din
Republica Moldova, în baza unui contract individual de muncă;
c) studii - străinilor care urmează să intre în Republica Moldova pentru a studia
în învăţămîntul preuniversitar, universitar sau postuniversitar;
d) reîntregirea familiei - străinilor care urmează să intre în Republica Moldova
pentru reîntregirea familiei şi păstrarea integrităţii ei. Familia poate să includă:
soţia (soţul), copiii minori, părinţii, precum şi persoanele asupra cărora este
stabilită tutelă sau curatelă. Solicitarea de viză va fi însoţită de aprobarea
autorităţii competente pentru străini;
e) activităţi umanitare sau religioase - străinilor care urmează să intre în
Republica Moldova pentru a desfăşura activităţi în scop umanitar sau în domeniul
cultelor recunoscute pe teritoriul Republicii Moldova;
f) activităţi diplomatice şi de serviciu - străinilor titulari de paşaport diplomatic
sau de serviciu, care urmează să îndeplinească funcţii oficiale ca membri ai unei
misiuni diplomatice sau ai unui oficiu consular în Republica Moldova al statului de
apartenenţă. Aceste tipuri de vize se eliberează titularilor de paşapoarte
diplomatice, respectiv de serviciu sau asimilate acestora, la solicitarea organului
abilitat al statului trimiţător sau a misiunii lui diplomatice ori oficiului său consular,
precum şi membrilor de familie împreună cu care locuieşte titularul, şi sînt valabile
pe perioada misiunii sau în conformitate cu tratatele bilaterale la care Republica
Moldova este parte;
g) tratam en t- străinilor care urmează tratament medical de lungă durată,
balneosanatorial şi de recuperare.
A rticolul 20. Acordarea vizei
(1) Viza se acordă străinilor de către misiunile diplomatice şi oficiile consulare
ale Republicii Moldova.
(2) în situaţiile de excepţie prevăzute la art. 21, viza poate fi acordată şi în
punctele de trecere a frontierei de stat de către Poliţia de Frontieră din
subordinea Ministerului Afacerilor Interne.
[Art.20 al.(2) modificat prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 a rt.150; in
vigoare 05.03.13]
(3) Procedura de acordare a vizelor se reglementează printr-un regulament
aprobat de Guvern.
Articolul 21. Acordarea vizei în situaţii de excepţie
(1) Viza se acordă în punctele de trecere a frontierei de stat în următoarele
situaţii:
a) în caz de urgenţă, determinată de dezastre, calamităţi naturale sau de
accidente;
b) în caz de deces sau de îmbolnăvire gravă, confirmat/confirmată prin
documente, a rudelor de pe teritoriul Republicii Moldova;
c) în cazul echipajelor şi pasagerilor navelor sau aeronavelor aflate în situaţii
deosebite, nevoite să acosteze ori să aterizeze ca urmare a unor defecţiuni,
intemperii sau a pericolului de atac terorist.
(2) Vizele prevăzute la alin. (1) se pot acorda pentru perioade care să nu
depăşească:
a) 10 zile, în cazul vizei de scurtă şedere;
b) 5 zile, în cazul vizei de tranzit.
Articolul 22. Condiţiile de valabilitate a documentelor
de trecere a frontierei de stat
(1) Documentul de trecere a frontierei de stat urmează să fie valabil cel puţin 3
luni de la data intrării.
(2) Valabilitatea documentului de trecere a frontierei de stat în care urmează să
fie aplicată viza trebuie să depăşească valabilitatea vizei solicitate cu cel puţin 3
luni.
(3) în situaţiile de excepţie prevăzute la art. 21 alin. (1), se permite intrarea în
Republica Moldova în baza unui document de trecere a-frontierei de stat valabil
mai puţin de 3 luni de la data intrării.
(4) în situaţiile prevăzute la art. 21 alin. (1) pot fi acordate vize străinilor care se
află în posesiunea unor documente de trecere a frontierei de stat a căror
valabilitate este mai mică decît cea prevăzută la alin. (2), cu condiţia ca durata de
valabilitate a vizei să nu o depăşească pe cea a documentului.
A rticolul 23. Condiţiile de solicitare a vizei
(1) Cererea de acordare a vizei trebuie să fie însoţită de documentul de trecere
a frontierei de stat, valabil potrivit art. 22, în care să poată fi aplicată viza, de
documente care să justifice scopul călătoriei, precum şi de dovada existenţei
mijloacelor de întreţinere pe timpul şederii în Republica Moldova şi al părăsirii
teritoriului Republicii Moldova.
(2) Pot fi acceptate ca dovadă a existenţei mijloacelor băneşti de întreţinere
următoarele:
a) numerarul în lei moldoveneşti, numerarul şi/sau cecurile de călătorie în
valută străină, acceptate de băncile din Republica Moldova;
b) cârdurile (de debit etc.) însoţite de extrasele din cont (în a căror bază au fost
emise cârdurile), care confirmă suma mijloacelor băneşti (în lei moldoveneşti sau
în valută străină) în conturile solicitantului, la care acesta poate avea acces în
perioada aflării în Republica Moldova. Extrasele urmează a fi eliberate cu cel mult
10 zile înainte de solicitarea vizei;
c) prezentarea în scris a garanţiei întreţinerii din partea persoanei care invită.
(3) Mijloacele de întreţinere vor fi apreciate în funcţie de durata, de scopul
şederii şi de media preţurilor la cazare şi la masă din Republica Moldova înmulţită
la numărul zilelor de şedere. Cuantumul minim al mijloacelor de întreţinere va fi
stabilit de Guvern, la propunerea Ministerului Afacerilor Interne.
Articolul 24. Condiţiile refuzului de acordare a vizei
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii Moldova au dreptul să
refuze eliberarea vizei către străini dacă:
a) străinii nu îndeplinesc condiţiile de intrare în Republica Moldova prevăzute la
art. 6 alin. (1) lit. a), c), d), e) şi f);
b) există vreun motiv de nepermitere a intrării în Republica Moldova prevăzut la
art. 8 alin. (1) lit. b)-i);
c) lipseşte invitaţia în original.
Articolul 25. Anularea vizei
(1) Viza poate fi anulată: în străinătate, de către misiunile diplomatice sau de
oficiile consulare ale Republicii Moldova; la trecerea frontierei de stat, de către
Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne; în ţară, de către
autoritatea competentă pentru străini, dacă aceştia:
vigoare 05.03.13]
a) au obţinut viză de intrare pe bază de documente sau de informaţii false;
b) au introdus ori au încercat să introducă ilegal în Republica Moldova alţi
străini, ori au înlesnit transportul sau cazarea acestora;
c) au încălcat reglementările vamale sau cele ale frontierei de stat;
d) nu mai îndeplinesc condiţiile cerute la acordarea vizei;
e) nu respectă scopul pentru care le-a fost acordată viza de intrare;
f) după acordarea vizei, au fost declaraţi indezirabili.
(2) Decizia de anulare a vizei se comunică de către misiunea diplomatică sau
de oficiul consular care a acordat viza, dacă solicitantul se află în străinătate, de
Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, dacă străinul se
află la punctul de trecere a frontierei de stat, de autoritatea competentă pentru
străini, prin decizie de returnare conform art. 52, dacă străinul se află pe teritoriul
Republicii Moldova.
vigoare 05.03.13]
(3) La comunicarea deciziei de anulare, pe viză se aplică ştampila „ANULAT”.
(4) La controlul pentru trecerea frontierei de stat Poliţia de Frontieră din
subordinea Ministerului Afacerilor Interne poate limita perioada de valabilitate a
vizei dacă se constată că străinul nu posedă mijloace de întreţinere pentru
întreaga perioadă de valabilitate. Limitarea se materializează prin înscrierea pe
viză a perioadei pentru care străinul are mijloace de întreţinere.
[Art. 25 al. (4) modificat prin LP304 din 26.12.12, M048/05.03.13 art. 150; în
vigoare 05.03.13]
A rticolul 26. Abolirea regimului de vize
(1) Parlamentul Republicii Moldova poate stabili abolirea unilaterală a regimului
de vize.
(2) Abolirea regimului de vize se efectuează şi prin încheiere de tratate interna
ţionale, în condiţiile şi pentru perioadele de şedere stabilite în acestea.
Articolul 27. Acordarea vizelor pe bază de invitaţie
(1) Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, în comun cu Ministerul
Afacerilor Interne şi cu alte organe abilitate ale Republicii Moldova, va stabili lista
statelor ai căror cetăţeni vor primi vize pe bază de invitaţie, aprobată prin hotărîre
de Guvern.
(2) Acordarea vizelor pe bază de invitaţie se va efectua în condiţiile art.20, 23 şi 24.
Articolul 28. Invitaţia
(1) Străinilor specificaţi la art. 27 alin. (1) li se poate acorda viză cu una sau cu
multiple intrări şi ieşiri doar dacă prezintă misiunilor diplomatice sau oficiilor
consulare ale Republicii Moldova originalul invitaţiei.
(2) Dreptul de a invita străini îl au persoanele fizice cu domiciliu permanent sau
temporar în Republica Moldova care au atins vîrsta de 18 ani, au capacitate de
exerciţiu deplină, cu excepţia străinilor sosiţi la studii sau la tratament, precum şi
persoanele juridice înregistrate în Republica Moldova în modul stabilit de lege.
(3) Cererea sau demersul de eliberare a invitaţiei se depune spre aprobare la
autoritatea competentă pentru străini personal, prin poştă sau prin intermediul
serviciilor web.
[Art.28 al.(3) modificat prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195]
(4) La depunerea cererii sau a demersului de eliberare a invitaţiei, persoana
care invită este informată despre regimul străinilor pe teritoriul Republicii Moldova
şi semnează o declaraţie referitor la obligaţia sa de a suporta cheltuielile legate de
şedere şi de eventuala îndepărtare a străinului de pe teritoriul ţării în cazul în care
acesta nu părăseşte teritoriul ţării în termenul acordat în viză.
(5) Aprobarea cererii sau a demersului de eliberare a invitaţiei este condiţionată
de verificarea documentelor prezentate şi a evidenţelor autorităţii competente
pentru străini, în scopul constatării îndeplinirii condiţiilor legale privind intrarea în
Republica Moldova a străinilor în cauză şi, implicit, al prevenirii intrării în
' Republica Moldova a unor străini care nu prezintă garanţii că vor părăsi teritoriul
la expirarea vizei.
(6) Cererile de aprobare a invitaţiilor se soluţionează în termen de 10 zile
lucrătoare de la data depunerii cererii sau a demersului, iar în cazul în care călătoria
ţine de tratamentul urgent al invitatului, de starea gravă a sănătăţii unei rude
apropiate sau de decesul acesteia, în decursul a o zi lucrătoare.
[Art.28 al.(6) modificat prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195]
(7) Autoritatea competentă pentru străini emite decizia privind refuzul eliberării
invitaţiei dacă:
a) străinii nu îndeplinesc condiţiile de intrare în Republica Moldova, prevăzute
la art. 6 alin. (1) lit. a), c), e) şi f);
b) există vreun motiv de nepermitere a intrării în Republica Moldova prevăzut la
art. 8 alin. (1) lit. b)-i).
(8) Decizia privind refuzul eliberării invitaţiei se comunică în scris solicitantului
în termen de 3 zile lucrătoare de la adoptare şi poate fi contestată în instanţă de
contencios administrativ.
(9) în caz de aprobare, invitaţia va fi înmînată persoanei care invită, pentru a o
transmite străinului invitat.
(10) Străinul poate solicita acordarea vizei în termen de 90 de zile de la data
aprobării invitaţiei.
(11) Autoritatea competentă pentru străini asigură evidenţa invitaţiilor eliberate
în Sistemul informaţional integrat automatizat în domeniul migraţiei şi al azilului,
accesul organelor abilitate la datele respective.
(12) Forma, conţinutul, elementele de siguranţă şi procedura de eliberare a
invitaţiei se stabilesc şi se aprobă de Guvern.
Articolul 29. Taxa de stat şi tarifele percepute pentru
perfectarea şi eliberarea invitaţiilor
Pentru perfectarea şi eliberarea invitaţiilor, persoanele fizice şi juridice achită
taxă în conformitate cu Legea taxei de stat nr. 1216-XII din 3 decembrie 1992.
Articolul 30. Excepţii de la procedura invitaţiei
Sînt exceptaţi de la procedura invitaţiei următoarele categorii de străini:
a) minorul al cărui părinte, cetăţean străin, se află în posesia unui permis de
şedere în Republica Moldova sau buletin de identitate pentru apatrizi, cu
condiţia ca acesta să fie valabil cel puţin 90 de zile de la data acordării vizei de
intrare;
b) străinii care solicită viză de tranzit şi viză de tranzit aeroportuar cu condiţia
respectării prevederii art.6 alin.(1) lit. d);
c) cetăţenii statelor cu care Republica Moldova a încheiat tratate internaţionale
în acest sens sau apatrizii cu domiciliul în aceste state;
d) minorul al cărui părinte este cetăţean străin căsătorit cu un cetăţean al
Republicii Moldova;
e) străinii titulari ai unui permis de şedere sau ai unei vize valabile (cu excepţia
vizei de tranzit), eliberate de unul din statele membre ale Uniunii Europene sau
din statele părţi ale Acordului Schengen;
f) apatrizii care fac dovada naşterii pe teritoriul Republicii Moldova sau al
R.S.S.M.
g) străinii invitaţi de Guvern sau de autorităţile administraţiei publice centrale în
cadrul proiectelor investitionale ce prezintă interes pentru economia naţională;
[Art.30 lit.g) introdusă prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195]
h) străinii titulari de paşapoarte diplomatice şi de paşapoarte de serviciu.
[Art.30 lit.h) introdusă prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195]
Capitolul IV
A CO RD AR EA Şl PRELUNGIREA DREPTULUI
DE ŞEDERE PROVIZORIE
Articolul 31. Condiţii generale privind acordarea

dreptului de şedere provizorie
(1) Străinul poate solicita autorităţii competente pentru străini acordarea
dreptului de şedere provizorie în Republica Moldova în baza unei vize de lungă
şedere în scopul pentru care a fost eliberată, cu excepţia cazului prevăzut la art.
421.
[Art.31 al.(1) modificat prin LP236 din 26.10.12, M0263-269/21.12.12 art.849]
(2) Dreptul de şedere provizorie poate fi acordat:
a) pentru imigrare la muncă;
b) pentru studii;
c) pentru reîntregirea familiei;
d) pentru activităti umanitare, de voluntariat sau religioase;
[Art.31 al.(2), lit.d) în redacţia LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195]
e) pentru tratament medical de lungă durată, balneosanatorial şi de
recuperare;
e1) pentru protecţia victimelor traficului de fiinţe umane;
f) pentru alte scopuri, în care activitatea străinului nu contravine legislaţiei
Republicii Moldova sau prezenţa lui pe teritoriul Republicii Moldova este necesară
în interes public sau de securitate naţională;
g) investitorilor străini.
[Art.31 al.(2), lit.g) în redacţia LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195]
Articolul 32. Acordarea dreptului de şedere provizorie
(1) Pentru acordarea dreptului de şedere provizorie, străinul trebuie să
adreseze autorităţii competente pentru străini, cu cel puţin 30 de zile
calendaristice înainte de expirarea termenului pentru care i s-a acordat dreptul de
aflare, o cerere în acest sens.
(2) Cererea de acordare a dreptului de şedere provizorie va fi însoţită de
documentul în original şi în copie, în al cărui temei s-a permis trecerea frontierei
de stat, de dovada spaţiului de locuit, a asigurării medicale şi a mijloacelor de
întreţinere, de cazierul judiciar din ţara de origine, de actele de stare civilă în
original şi în copii.
[Art.32 al.(2) modficat prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195]
(3) în termen de pînă la 30 de zile calendaristice din data depunerii cererii,
autoritatea competentă pentru străini va emite o decizie privind acordarea sau
refuzul acordării dreptului de şedere provizorie. Decizia va fi consemnată în
Sistemul informaţional integrat automatizat în domeniul migraţiei şi azilului. în
cazul în care termenul de aflare, pe teritoriul Republicii Moldova expiră pînă la
emiterea deciziei, autoritatea pentru străini va elibera străinului un certificat ce
confirmă statutul lui (certificat de confirmare).
(4) în funcţie de motivul solicitării, dreptul de şedere provizorie poate fi acordat
pentru o perioadă de pînă la 5 ani, iar în cazurile prevăzute de lege, şi pentru o
altă perioadă.
(5) Decizia privind refuzul acordării dreptului de şedere provizorie se emite în
cazul în care:
a) străinul nu întruneşte condiţiile de intrare în Republica Moldova prevăzute la
art. 6 alin. (1) lit. a), b), c), e) şi f);
b) există vreunul din motivele de nepermitere a intrării pe teritoriul Republicii
Moldova prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c), d), e), g), h) şi i).
(6) Decizia privind refuzul acordării dreptului de şedere provizorie se comunică
în scris solicitantului în termen de 3 zile lucrătoare de la emitere.
(7) Decizia privind refuzul acordării dreptului de şedere provizorie poate fi
contestată în instanţă de contencios administrativ.
A rticolul 33. Prelungirea dreptului de şedere provizorie
Autoritatea competentă pentru străini poate prelungi dreptul la şedere
provizorie în Republica Moldova dacă:
a) străinul întruneşte în continuare condiţiile de intrare în Republica Moldova
prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a), b), c), e) şi f);
b) nu a intervenit, pe perioada şederii în Republica Moldova, vreunul dintre
motivele de nepermitere a intrării pe teritoriul Republicii Moldova prevăzute la art.
8 alin. (1) lit. b), c), d), e), g), h) şi i);'
c) străinul posedă document de trecere a frontierei de stat valabil în perioada
pentru care solicită prelungirea dreptului de şedere în Republica Moldova;
d) străinul solicită prelungirea dreptului de şedere în acelaşi scop pentru care i
s-a acordat viza şi dreptul de şedere în al cărui temei se află pe teritoriul
Republicii Moldova;
e) străinul a respectat anterior scopul pentru care i s-a aprobat şederea în
Republica Moldova;
f) străinul face dovada spaţiului de locuit pe toată perioada pentru care solicită
prelungirea dreptului de şedere provizorie, precum şi dovada asigurării medicale,
în modul stabilit.
Articolul 34. Solicitarea prelungirii dreptului de şedere provizorie
(1) Solicitantul prelungirii dreptului de şedere provizorie trebuie să depună la
autoritatea competentă pentru străini o cerere în acest sens cu cel puţin 30 de
zile calendaristice înainte de expirarea termenului pentru care i s-a aprobat
şederea.
(2) Cererea va fi însoţită de actele prevăzute la art. 32 alin. (2).
(3) Cererea va fi soluţionată în termen de pînă la 30 de zile calendaristice din
data depunerii.
(4) Dacă există motive argumentate, solicitantul poate fi chemat la interviu.
Neprezentarea în termen din motive imputabile străinului poate constitui motiv de
respingere a cererii.
[Art.34 al.(4) modficat prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195]
(5) în termen de pînă la 30 de zile calendaristice din data depunerii cererii
prevăzute la alin. (1), autoritatea competentă pentru străini va emite o decizie
privind prelungirea sau refuzul prelungirii dreptului de şedere provizorie dacă, la
examinarea cererii, nu sînt întrunite cumulativ condiţiile art. 33 şi condiţiile
aferente scopului şederii, prevăzute în prezentul capitol.
(6) Decizia privind refuzul prelungirii dreptului de şedere, motivele care au stat
la baza ei se comunică în scris solicitantului în decursul a 3 zile lucrătoare de la
emitere.
(7) Decizia privind refuzul prelungirii dreptului de şedere provizorie poate fi
contestată în instanţă de contencios administrativ.
Articolul 35. Acordarea dreptului de şedere
provizorie lucrătorului imigrant
Dreptul de şedere provizorie se acordă lucrătorului imigrant în baza demersului
angajatorului şi a deciziei organului abilitat în domeniul reglementării migraţiei
forţei de muncă, însoţită de actele prevăzute la art. 32 alin. (2), în condiţiile
legislaţiei în vigoare.
[Art.35 în redacţia LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195]
Articolul 36. Prelungirea dreptului de şedere provizorie
lucrătorului imigrant
Lucrătorului imigrant i se prelungeşte dreptul de şedere provizorie în baza
demersului angajatorului şi a deciziei organului abilitat în domeniul reglementării
migraţiei forţei de muncă dacă scopul şederii corespunde condiţiilor pentru care a
fost acordat acest drept.
[Art.36 modificat LP236 din 26.10.12, M0263-269/21.12.12 art.849]
Articolul 361. Acordarea şi prelungirea dreptului de
şedere provizorie investitorilor străini
(1) Dreptul de şedere provizorie se acordă străinului care a efectuat investiţii în
Republica Moldova în baza deciziei organului abilitat în domeniul reglementării
migraţiei forţei de muncă, însoţită de actele prevăzute la art. 32 alin. (2), cu
excepţia documentului ce confirmă mijloacele de întreţinere.
(2) Prelungirea dreptului de şedere provizorie străinului care a efectuat investiţii
se realizează în baza deciziei organului abilitat în domeniul reglementării migraţiei
forţei de muncă dacă scopul şederii corespunde condiţiilor pentru care a fost
acordat acest drept.
(3) Termenul de examinare a cererii şi de emitere a deciziei privind
acordarea/prelungirea dreptului de şedere provizorie nu va depăşi 15 zile
calendaristice.
[Art.361 introdus prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195]
A rticolul 37. Acordarea şi prelungirea dreptului de şedere
provizorie pentru studii
(1) Dreptul de şedere provizorie pentru studii se acordă şi se prelungeşte, după
caz, la cererea străinului în baza unui demers din partea instituţiei de învăţămînt,
a documentului ce atestă înmatricularea lui la studii, a confirmării existenţei
mijloacelor de întreţinere şi a mijloacelor necesare pentru efectuarea studiilor în
tară şi a actelor prevăzute la art. 32 alin. (2).
[Art.37 al.(1) modificat prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195]
(2) Străinilor care au intrat în Republica Moldova să facă studii şi sînt bursieri ai
Republicii Moldova li se acordă drept de şedere şi li se prelungeşte acest drept în
condiţiile prevăzute la alin. (1), fără confirmarea existenţei mijloacelor de
întreţinere şi a mijloacelor necesare efectuării studiilor.
(3) în condiţiile prevăzute la alin. (1), dreptul de şedere provizorie se acordă şi
se prelungeşte în baza unei vize de lungă şedere în scop de specializare
profesională, de efectuare a unor stagii de documentare sau activităţi de cercetare
într-o instituţie de învăţămînt.
(4) Străinilor admişi la studii în instituţii de învăţămînt de stat sau private
acreditate, dreptul de şedere provizorie li se acordă pentru întreaga perioadă de
studii.
Articolul 38. Acordarea şi prelungirea dreptului de şedere

provizorie pentru reîntregirea familiei
(1) Dreptul de şedere provizorie poate fi acordat străinilor căsătoriţi cu cetăţeni
ai Republicii Moldova domiciliaţi în Republica Moldova sau cu străini avînd dreptul
de şedere în Republica Moldova, sau cu străini cărora li s-a recunoscut statutul de
apatrid, cu condiţia să nu fie căsătorie fictivă, constatată în condiţiile legislaţiei în
vigoare.
(2) Străinii cărora li s-a acordat drept de şedere provizorie, cu excepţia celor
cărora li s-a acordat acest drept în scop de studii, pot solicita autorităţii
competente pentru străini reîntregirea familiei pentru:
a) soţie ori soţ;
b) copiii minori, necăsătoriţi, rezultaţi din căsătorie ori din afara căsătoriei,
precum şi pentru cei adoptaţi de ambii soţi sau numai de unul dintre ei, pentru
copiii încredinţaţi ambilor soţi ori numai unuia dintre ei prin decizie a unei autorităţi
competente din statul de origine, cu condiţia ca aceşti copii să fie în mod efectiv în
grija oricăruia dintre soţi;
c) părinţii care se află la întreţinerea titularului dreptului de şedere provizorie;
d) persoanele asupra cărora este stabilită tutelă sau curatelă.
(3) Cererea de reîntregire a familiei se aprobă în următoarele condiţii:
a) nu există poligamie;
b) solicitantul deţine spaţiu de locuit;
c) solicitantul posedă mijloace de întreţinere în cuantumul corespunzător
categoriei dreptului de şedere al cărui titular este.
(4) în cazul în care există dubii asupra legăturii de rudenie, autoritatea
competentă pentru străini poate solicita dovezi pentru constatarea adevărului.
(5) Dispoziţiile alin. (3) lit. b) şi c) nu se aplică străinilor căsătoriţi cu cetăţeni ai
Republicii Moldova sau cu străini care au drept de şedere permanentă pe teritoriul
ei.
(6) Dreptul de şedere provizorie pentru reîntregirea familiei se prelungeşte,
individual, fiecărui membru de familie pe aceeaşi perioadă pentru care s-a
acordat dreptul de şedere provizorie străinului care se află în Republica Moldova,
la solicitarea acestuia, la prezentarea dovezii de deţinere a mijloacelor de
întreţinere la nivelul a cel puţin unui salariu mediu lunar pe economia naţională
pentru fiecare membru de famiiie.
Articolul 39. Dreptul de şedere provizorie acordat
membrilor de familie în mod independent
(1) Străinului titular al unui drept de şedere pentru reîntregirea familiei i se
poate prelungi dreptul de şedere provizorie în mod independent dacă:
a) devine major;
b) persoana care a solicitat reîntregirea familiei a decedat;
c) căsătoria a încetat prin divorţ sau deces.
(2) Pentru prelungirea dreptului de şedere, solicitantul prezintă suplimentar,
după caz, certificat de naştere, certificat de deces, certificat de divorţ sau hotărîre
judecătorească de desfacere a căsătoriei.
(3) Dreptul de şedere prevăzut la alin. (1) se prelungeşte pentru o perioadă de
pînă la 6 luni.
(4) Orice prelungire ulterioară a dreptului de şedere se acordă doar în condiţiile
şi pentru scopurile prevăzute în prezenta lege.
Articolul 40. Desfăşurarea activităţii de întreprinzător
şi angajarea în muncă a titularului
unui drept de şedere pentru reîntregirea familiei
Străinul titular al unui drept de şedere pentru reîntregirea familiei poate fi
angajat sau poate desfăşura activitate de întreprinzător sau de liber profesionist în
condiţiile legii.
Articolul 41. Acordarea şi prelungirea dreptului de
şedere provizorie activităţi umanitare,
de voluntariat sau religioase
[Art.41 titlul modificat prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 a /t 195]
Dreptul de şedere provizorie pentru activităţi umanitare, de voluntariat sau
religioase poate fi acordat sau prelungit, la cerere, dacă străinul:
[Art.41 alineat modificat prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195]
a) prezintă extras din Registrul cultelor religioase şi al părţilor lor componente
sau din Registrul societăţilor necomerciale;
b) este reprezentant al unui cult recunoscut în Republica Moldova sau al unei
organizaţii umanitare, după caz;
[Art.41lit.c) abrogată prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art. 195]
d) este angajat în baza unui contract de voluntariat sau a unui acord de
colaborare;
e) întruneşte condiţiile prevăzute la art. 32 sau la art. 33, după caz.
[Art.41 lit.e) introdusă prin LP303 din 26.12.12, M 064-68/29.03.13 art.195]
Articolul 42. Acordarea şi prelungirea dreptului de şedere
provizorie pentru tratament
(1) Dreptul de şedere provizorie pentru tratament de lungă durată,
balneosanatorial sau de recuperare poate fi acordat sau prelungit străinului care
urmează o cură de tratament într-o instituţie medico-sanitară publică,
departamentală sau privată dacă străinul:
a) prezintă o scrisoare de acceptare din partea instituţiei respective, în care să
fie precizate diagnosticul şi durata minimă necesară a tratamentului;
[Art.42 al.(1), lit.a) modificată prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13
art. 195]
b) face dovada mijloacelor de întreţinere şi de tratament;
c) întruneşte condiţiile prevăzute la art. 32 sau la art. 33, după caz.
[Art.42 al.(1), lit.cj introdusă prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13
art. 195]
(2) Dreptul specificat la alin. (1) poate fi acordat şi unui eventual însoţitor care
asistă străinul aflat în imposibilitatea de a se îngriji singur dacă acest lucru este
menţionat expres în scrisoarea de acceptare a instituţiei medicale.
Articolul 42 1. Acordarea şi prelungirea dreptului de
şedere provizorie pentru victimele
traficului de fiinţe umane
(1) Dreptul de şedere provizorie pentru victimele traficului de fiinţe umane poate
fi acordat şi/sau prelungit străinului care este sau care a fost victimă a traficului de
fiinţe umane, inclusiv în cazul cînd acesta a intrat în mod ilegal pe teritoriul ţării,
dacă sînt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) străinul manifestă o voinţă clară de a coopera cu autorităţile competente la
identificarea şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvîrşirea
infracţiunii a cărei victimă este;
b) străinul a rupt orice relaţii cu persoanele suspectate de comiterea infracţiunii
a cărei victimă este;
c) şederea pe teritoriul ţării a străinului este necesară pentru buna desfăşurare
a procesului penal;
d) străinul nu prezintă pericol pentru securitatea naţională şi/sau pentru ordinea
publică.
(2) Prin derogare de la art. 32 alin. (2), la cererea de acordare sau de
prelungire a dreptului de şedere provizorie pentru victimele traficului de fiinţe
umane, străinul va anexa:
a) ordonanţa organului de urmărire penală de recunoaştere a sa în calitate de
parte vătămată;
b) documentul de trecere a frontierei de stat sau orice alt document care
confirmă identitatea sa, iar în cazul în care acestea lipsesc - o declaraţie pe
propria răspundere în care va menţiona datele sale de identitate;
c) confirmarea privind adresa de domiciliu sau de reşedinţă în Republica
Moldova.
fi acordat, la solicitarea victimei, pentru o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea
prelungirii pe noi perioade de pînă la 6 luni, în condiţiile alin. (1). La expirarea
dreptului de şedere provizorie, în privinţa victimelor traficului de fiinţe umane se
aplică dispoziţiile generale privind regimul străinilor în Republica Moldova.
fi revocat în una dintre următoarele situaţii:
a) victima a reluat din proprie iniţiativă şi întreţine în mod activ legătura cu
persoanele suspectate de comiterea infracţiunii;
b) autorităţile competente consideră cooperarea victimei ca fiind frauduloasă ori
consideră plîngerea acesteia ca fiind frauduloasă sau nefondată;
c) şederea străinului pe teritoriul ţării prezintă pericol pentru securitatea
naţională şi/sau pentru ordinea publică;
d) victima a încetat să coopereze în cadrul procesului penal;
e) a intervenit una dintre situaţiile specificate la art. 275 al Codului de procedură
penală.
(5) Dreptul de şedere provizorie pentru victimele traficului de fiinţe umane şi
permisul de şedere aferent se eliberează în mod gratuit.
[Art. 421introdus prin LP236 din 26.10.12, M0263-269/21.12.12 art. 849]
Articolul 43. Acordarea şi prelungirea dreptului
de şedere provizorie în alte cazuri
(1) Dreptul de şedere provizorie poate fi acordat sau prelungit străinului care
are dreptul la dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova prin recunoaştere sau
redobîndire.
(2) Dreptul de şedere provizorie poate fi acordat sau prelungit şi pentru alte
activităţi decît cele prevăzute în prezentul capitol, care nu contravin legislaţiei în
vigoare a Republicii Moldova, dacă străinul prezintă dovezi ce justifică prezenţa
sa pe teritoriul Republicii Moldova şi dacă întruneşte condiţiile prevăzute la art. 32
sau la art. 33, după caz.
Capitolul V
ACO RD AR EA DREPTULUI DE ŞEDERE
PERMANENTĂ
Articolul 44. Dreptul de şedere permanentă

Dreptul de şedere permanentă se acordă la cerere, în condiţiile prezentei legi,
pe o perioadă nedeterminată, străinului titular al dreptului de şedere provizorie.
Articolul 45. Acordarea şi încetarea dreptului de
şedere permanentă
(1) Dreptul de şedere permanentă în Republica Moldova poate fi acordat
străinului titular al dreptului de şedere provizorie dacă întruneşte cumulativ
următoarele condiţii:
a) are drept de şedere provizorie legală şi continuă pe teritoriul Republicii
Moldova de cel puţin 3 ani - în cazul străinului căsătorit cu un cetăţean al
Republicii Moldova;
b) are drept de şedere provizorie legală şi continuă pe teritoriul Republicii
Moldova de cel puţin 5 ani - în cazul străinului din alte categorii;
c) face dovada faptului că deţine mijloace suficiente de întreţinere; excepţie fac
străinii căsătoriţi cu cetăţeni ai Republicii Moldova;
d) dispune de spaţiu de locuit;
e) vorbeşte limba de stat la un nivel satisfăcător;
f) îndeplineşte în continuare condiţiile de intrare în Republica Moldova
prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. a), c), e) şi f);
g) nu a intervenit, în perioada şederii în Republica Moldova, nici unul dintre
motivele de nepermitere a intrării pe teritoriul Republicii Moldova prevăzute la art.
8 alin. (1) lit. b), c), d), e), g), h) şi i);
h) nu a avut în ultimii 3 ani antecedente penale.
(2) Pentru străinii căsătoriţi cu cetăţeni ai Republicii Moldova, durata căsătoriei
trebuie să fie în mod obligatoriu de cel puţin 3 ani, în caz contrar fiind aplicabile
prevederile alin. (1) lit. b).
(3) Străinilor a căror şedere este în interesul Republicii Moldova li se poate
aproba acordarea dreptului de şedere permanentă fără îndeplinirea condiţiilor
prevăzute la alin. (1).
(4) în cazul în care ambii părinţi sînt titulari ai dreptului de şedere permanentă,
străinul minor obţine stabilirea domiciliului în Republica Moldova concomitent cu
părinţii săi. Minorul este în drept să obţină stabilirea domiciliului în Republica
Moldova şi în cazul în care numai unul dintre părinţi este titular aldreptului de
şedere permanentă dacă se află la întreţinerea acestuia.
(5) Dreptul de şedere permanentă se acordă şi străinilor care, conform
legislaţiei în vigoare, beneficiază de dreptul la dobîndirea cetăţeniei Republicii
Moldova prin recunoaştere şi întrunesc condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. d), e) şi
h).
(6) Sînt exceptaţi de la prevederile prezentului articol străinii înmatriculaţi la
studii şi lucrătorii imigranţi.
(7) Dreptul de şedere permanentă încetează:
a) la cererea titularului;
b) la plecarea străinului din ţară pentru a-şi stabili domiciliul pe teritoriul unui alt
stat;
c) în cazul absenţei străinului pe teritoriul Republicii Moldova în o perioadă mai
mare de 12 luni consecutive;
d) în cazul declarării străinului persoană indezirabilă;
e) în cazul decăderii temeiului în care a fost acordat.
(8) în cazul prevăzut la alin. (7) lit. c), străinul poate depune o nouă cerere de
acordare a dreptului de şedere permanentă în Republica Moldova, după o şedere
provizorie legală şi continuă de 12 luni.
(9) Dreptul de şedere permanentă poate fi anulat sau revocat în condiţiile
prezentei legi.
PreA rticolul 46. Condiţiile de depunere a cererii de
urr acordare a dreptului la şedere permanentă
Pai (1) Cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă în Republica
Moldova se depune personal la autoritatea competentă pentru străini.
C01 (2) Cererea se scrie în limba de stat şi se însoţeşte de următoarele
Prc documente:
a) certificatul de stare civilă;
Mc b) documentul valabil pentru trecerea frontierei de stat;
c) actul ce confirmă deţinerea legală a spaţiului de locuit;
^ 1 d) actul ce confirmă mijloacele de întreţinere;
Pn e) cazierul judiciar sau un alt document cu aceeaşivaloare juridică, eliberat de
dn autorităţile din ţara de origine;
aP f) certificatul medical, din care să rezulte că străinul nu suferăde boli care pot
pune în pericol sănătatea publică;
fi r g) dovada asigurării medicale.
(3) Autoritatea competentă pentru străini va emite, în termen de pîn
Pe zile calendaristice din data înregistrării cererii, o decizie privind acordarea sau
refuzul acordării dreptului de şedere permanentă, care va fi consemnată în
co Sistemul informaţional integrat automatizat în domeniul migraţiei şi azilului.
Articolul 47. Respingerea cererii de acordare a
na dreptului de şedere permanentă
(1) în cazul în care, după depunerea cererii de acordare a dreptului
Pe permanentă în Republica Moldova, nu sînt îndeplinite condiţiile prevăzute la art.
46 alin.(1) şi (2), autoritatea competentă pentru străini respinge cererea.
Pe (2) Autoritatea competentă pentru străini comunică solicitantului în scris, în
termen de 10 zile lucrătoare, decizia de respingere a cererii de acordare a
dreptului de şedere permanentă în Republica Moldova, precum şi motivele care
au stat la baza deciziei.
(3) Decizia de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere
ar permanentă în Republica Moldova poate fi contestată în instanţă de contencios
re administrativ.
(4) Străinilor cărora li s-a respins cererea de acordare a dreptului de şedere
a( permanentă în Republica Moldova li se poate acorda, la cerere, drept deşedere
Vl provizorie conform situaţiei anterioare depunerii cererii de acordare adreptului de
sî şedere permanentă, cu îndeplinirea condiţiilor legale în acest sens.
Sî (5) Cererea repetată privind acordarea dreptului de şedere permanentă în
Republica Moldova poate fi depusă după înlăturarea motivelor care au condus la
respingerea ei.
P<
Capitolul VI
A NULAREA Şl REVOCAREA DREPTULUI
DE ŞEDERE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Articolul 48. Anularea dreptului de şedere

Autoritatea competentă pentru străini poate anula, prin decizie motivată, dreptul
de şedere în Republica Moldova, acordat sau prelungit în condiţiile prezentei legi,
dacă:
a) se constată ulterior că, la data acordării sau prelungirii dreptului de şedere,
străinul nu îndeplinea condiţiile prevăzute de prezenta lege;
b) se stabileşte că unele acte care au stat la baza acordării dreptului de şedere
sînt falsificate.
Articolul 49. Revocarea dreptului de şedere
Autoritatea competentă pentru străini poate revoca, prin decizie motivată,
dreptul de şedere provizorie în Republica Moldova dacă:
a) în urma verificărilor efectuate de structura specializată a autorităţii
competente pentru străini sau a sesizărilor primite de la alte autorităţi abilitate,
potrivit legii, se constată că străinul nu mai întruneşte condiţiile de prelungire a
dreptului de şedere ori nu mai respectă scopul pentru care i s-a acordat acest
drept;
b) se constată că străinul a încălcat reglementările vamale sau reglementările
privind frontiera de stat.
Articolul 50. Aducerea la cunoştinţă străinului a
deciziei privind anularea sau revocarea
dreptului de şedere
Decizia privind anularea sau revocarea dreptului de şedere se aduce în scris la
cunoştinţă străinului care se află pe teritoriul Republicii Moldova de către
autoritatea competentă pentru străini, în termen de 3 zile lucrătoare de la emitere.
Decizia poate fi contestată în instanţă de contencios administrativ.
Capitolul VII
REG IM UL ÎN D EPĂ RTĂR II STRĂINILOR
DE PE TER ITO RIUL REPUBLICII MOLDOVA
Articolul 51. Returnarea străinilor de pe teritoriul

Republicii Moldova
împotriva străinilor care au intrat ilegal pe teritoriul Republicii Moldova, a căror
şedere pe acest teritoriu a devenit ilegală, a căror viză sau al căror drept de
şedere a fost anulat sau revocat, cărora li s-a refuzat prelungirea dreptului de
şedere provizorie, al căror drept de şedere permanentă a încetat, a căror cerere
privind recunoaşterea statutului de apatrid a fost respinsă, a fost încetată
procedura respectivă sau al căror statut de apatrid a fost anulat, precum şi
împotriva foştilor solicitanţi de azil, autoritatea competentă pentru străini dispune
măsura returnării de pe teritoriul Republicii Moldova şi aplică interdicţia intrării în
Republica Moldova pentru o perioadă determinată conform art. 10.
[Art.51 modificat prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art.93]
Articolul 52. Decizia de returnare
(1) Decizia de returnare este un act administrativ al autorităţii competente
pentru străini prin care şederea unui străin este declarată ca fiind ilegală şi care
obligă străinii indicaţi la art. 51 să părăsească teritoriul Republicii Moldova într-un
anumit termen, după cum urmează:
a) în maximum 5 zile calendaristice - străinul căruia i s-a anulat viza, precum şi
cel care a intrat ilegal pe teritoriul Republicii Moldova sau a cărui şedere a devenit
ilegală:
b) în 30 de zile calendaristice - străinul căruia i s-a refuzat prelungirea dreptului
de şedere ori căruia acest drept a fost anulat sau revocat;
c) în 3 luni - străinul care trebuie să lichideze o investiţie;
d) în 15 zile calendaristice - foştii solicitanţi de azil, solicitanţii statutului de
apatrid sau străinii al căror statut de apatrid a fost anulat.
[Art.52 al.(1), lit.d) modificată prin LP284 din 28.12.11, M030-33/10.02.12
art. 93]
(2) Termenele prevăzute la alin. (1) se calculează de la data la care străinului i
s-a adus la cunoştinţă decizia de returnare, în condiţiile prezentei legi.
Articolul 53. Aducerea la cunoştinţă străinului a
deciziei de returnare
(1) Decizia de returnare se aduce la cunoştinţă străinului de către autoritatea
competentă pentru străini.
(2) Decizia de returnare se redactează în două exemplare, în limba de stat şi
într-o limbă de circulaţie internaţională, înţeleasă de străin.
(3) Dacă străinul este prezent, un exemplar al deciziei de returnare i se
înmînează lui contra semnătură pe exemplarul care rămîne la autoritatea
competentă pentru străini.
(4) Dacă străinul nu este prezent, comunicarea se face:
a) prin poştă, cu confirmare de primire, la adresa declarată de străin ca loc al
său de trai;
b) prin afişare la sediul autorităţii competente pentru străini, în cazul în care nu
se cunoaşte adresa la care locuieşte străinul.
Articolul 54. Contestarea deciziei de returnare
(1) Decizia de returnare poate fi atacată în instanţă de judecată în termen de 5
zile lucrătoare de la data comunicării.
(2) Exercitarea căii de atac prevăzută la alin. (1) nu are efect suspensiv de
executare a deciziei de returnare. în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni
producerea de pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei de judecată să
dispună suspendarea executării deciziei de returnare pînă la soluţionarea acţiunii.
Instanţa de judecată va examina de urgenţă cererea de suspendare, hotărîrea
pronunţată în acest caz fiind executorie de drept.
Articolul 55. Declararea străinului persoană indezirabilă
(1) Declararea străinului persoană indezirabilă este o măsură asigurătorie de
autoritate, dispusă împotriva unui străin care a desfăşurat, desfăşoară ori în a
cărui privinţă există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de
natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică.
(2) Măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de autoritatea competentă pentru
străini din oficiu sau la propunerea unor alte autorităţi cu competenţe în domeniul
ordinii publice şi al securităţii naţionale care deţin date sau indicii temeinice în
sensul celor indicate la alin. (1).
(3) Autoritatea competentă pentru străini emite o decizie motivată privind
declararea străinului persoană indezirabilă după ce s-a constatat că este ca atare.
Atunci cînd decizia privind declararea străinului persoană indezirabilă se
întemeiază pe raţiune de securitate naţională, în decizie nu vor fi menţionate
motivele care stau la baza ei.
(4) Dreptul de şedere al străinului încetează de drept la data emiterii deciziei
privind declararea sa persoană indezirabilă.
(5) Perioada pentru care un străin poate fi declarat persoană indezirabilă este
de la 5 la 15 ani, cu posibilitatea prelungirii termenului cu o nouă perioadă
cuprinsă între aceste limite, în cazul în care se constată că motivele care au
determinat luarea acestei măsuri nu au încetat.
(6) Măsura declarării străinului persoană indezirabilă se consemnează în
Sistemul informaţional integrat automatizat în domeniul migraţiei şi azilului.
Articolul 56. Aducerea la cunoştinţă străinului
a deciziei privind declararea sa
persoană indezirabilă
(1) Decizia privind declararea străinului persoană indezirabilă se aduce la
cunoştintă acestuia de către autoritatea competentă pentru străini, în condiţiile art.
53.
(2) Comunicarea datelor şi a informaţiilor care constituie motivele deciziei
privind declararea străinului persoană indezirabilă se poate face, pentru raţiuni de
securitate naţională, numai în condiţiile stabilite şi numai către destinatarii
prevăzuţi în mod expres de actele normative care reglementează regimul
activităţilor referitoare la securitatea naţională şi la protejarea secretului de stat.
Astfel de date şi informaţii nu pot fi sub nici o formă, direct sau indirect, aduse la
cunoştinţă străinului declarat persoană indezirabilă, inclusiv în cadrul examinării în
instanţă de judecată a contestării deciziei privind declararea străinului persoană
indezirabilă.
Articolul 57. Contestarea deciziei privind declararea
străinului persoană indezirabilă
(1) în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării, decizia privind
declararea străinului persoană indezirabilă peste fi atacată de acesta în instanţă
de judecată.
(2) Exercitarea căii de atac prevăzută la alin. (1) nu are efect suspensiv de
executare a deciziei privind declararea străinului persoană indezirabilă. în cazuri
bine justificate şi pentru a se preveni producerea de pagube iminente, reclamantul
poate cere instanţei de judecată să dispună suspendarea executării deciziei pînă
la soluţionarea acţiunii. Instanţa de judecată va examina de urgenţă cererea de
suspendare, hotărîrea pronunţată în acest caz fiind executorie de drept.
Articolul 58. îndepărtarea sub escortă a străinului
(1) îndepărtarea sub escortă a străinului presupune însoţirea acestuia de către
personalul specializat al autorităţii competente pentru străini pînă la punctul de
trecere a frontierei de stat deschis traficului internaţional ori pînă în ţara de
origine, de tranzit sau de destinaţie.
(2) Dacă străinul posedă document de identitate valabil pentru trecerea
frontierei de stat, mijloace financiare şi dacă nu este necesară efectuarea unor
alte formalităţi, măsura prevăzută la alin. (1) va fi pusă în aplicare în 24 de ore.
(3) Dacă măsura returnării nu poate fi aplicată în termenul indicat la alin. (2),
străinul va fi luat în custodie publică.
(4) Pentru străinii care nu posedă documente valabile de trecere a frontierei de
stat vor fi solicitate documente de călătorie de la misiunile diplomatice sau de la
oficiile consulare acreditate în Republica Moldova ale statelor ai căror cetăţeni
sînt.
(5) Pentru străinii proveniţi din state care nu au misiuni diplomatice sau oficii
consulare în Republica Moldova vor fi solicitate documente de călătorie din ţara
de origine prin intermediul organului abilitat în domeniul afacerilor externe.
Articolul 59. îndepărtarea în baza acordurilor de readmisie
(1) Străinii prevăzuţi la art. 51 pot fi îndepărtaţi şi în baza acordurilor de
readmisie încheiate de Republica Moldova cu alte state, în condiţiile stipulate în
aceste acorduri.
(2) La cererea statului care a încheiat acord de readmisie cu Republica
Mold6va, se poate permite tranzitarea teritoriului Republicii Moldova de către
străinul care face obiectul unei proceduri de readmisie către un stat terţ, cu
condiţia escortării şi a prezentării garanţiilor că acesta îşi poate continua călătoria
şi că poate intra în statul de destinaţie.
Articolul 60. Interzicerea îndepărtării
(1) îndepărtarea este interzisă dacă:
a) străinul este minor, iar părinţii au drept de şedere în Republica Moldova;
b) străinul este căsătorit cu un cetăţean al Republicii Moldova, iar perioada de
şedere ilegală nu este mai mare de un an şi căsătoria nu este declarată nulă;
c) există temeri justificate că viaţa străinului este pusă în pericol ori că el va fi
supus la torturi, tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează să
fie returnat;
d) îndepărtarea este interzisă de tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte;
e) străinul se află în situaţia prevăzută la art. 68 alin. (1) lit. e), cu excepţia
cazului în care nu i s-a prelungit perioada pentru care i s-a acordat tolerarea
rămînerii pe teritoriul Republicii Moldova în condiţiile art. 69 alin. (5).
(2) Punerea în executare a măsurii îndepărtării se suspendă, în cazul străinilor
care se află în una din situaţiile indicate la art. 12 alin. (1), pînă la data la care
încetează motivele de neadmisie a ieşirii din Republica Moldova.
(3) Persoanelor prevăzute la alin. (1) li se poate acorda sau, după caz, prelungi
dreptul de şedere în Republica Moldova de către autoritatea competentă pentru
străini pentru unul dintre scopurile şi în condiţiile indicate la cap. IV şi V.
Persoanelor specificate la alin. (1) lit. e) li se poate acorda drept de şedere
permanentă în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (3).
(4) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) şi (3) străinii
care prezintă pericol pentru ordinea publică, securitatea naţională ori care suferă
de boli ce ameninţă sănătatea publică şi refuză să urmeze tratamentul stabilit de
autorităţile medicale.
A rticolul 61. Reîntoarcerea voluntară asistată
(1) Străinii aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova pot solicita sprijinul autorităţii
competente pentru străini în vederea reîntoarcerii în ţara de origine dacă nu
dispun de mijloace financiare.
(2) Autoritatea competentă pentru străini, în comun cu organizaţii naţionale şi
internaţionale cu atribuţii în domeniu, va desfăşura programe comune pentru
identificarea modalităţilor concrete de sprijinire a străinilor menţionaţi la alin. (1) în
vederea reîntoarcerii lor în ţările de origine, precum şi a resurselor financiare
necesare în acest sens.
(3) Străinii prevăzuţi la alin. (1) pot beneficia în mod individual o singură dată de
sprijinul acordat de autoritatea competentă pentru străini, prin intermediul
programelor menţionate la alin. (2), pentru reîntoarcere în ţara de origine.
Articolul 62. Expulzarea
(1) împotriva străinului care a săvîrşit o contravenţie sau o infracţiune pe
teritoriul Republicii Moldova poate fi dispusă măsura expulzării în condiţiile
prevăzute de Codul penal şi de Codul contravenţional.
(2) Dreptul de şedere al străinului încetează de drept la data la care a fost
dispusă măsura expulzării.
(3) Instanţa de judecată poate dispune ca, pînă la efectuarea expulzării, străinul
să fie luat în custodie publică.
(4) Dacă străinul nu posedă document de identitate pentru trecerea frontierei de
stat sau mijloace financiare suficiente, autoritatea competentă pentru străini
procedează conform art. 58 alin. (4) şi (5).
(5) Procedurile detaliate referitoare la expulzarea străinilor vor fi stabilite prin
hotărîre de Guvern.
Articolul 63. Interzicerea expulzării
(1) Străinul nu poate fi expulzat într-un stat dacă există temeri justificate că
acolo viaţa îi va fi pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane
sau degradante.
(11) Apatrizii aflaţi legal pe teritoriul Republicii Moldova nu pot fi expulzaţi, cu
excepţia cazului în care există motive de securitate naţională sau de ordine
publică. Măsura expulzării poate fi dispusă numai de instanţa de judecată.
[Art.63 al.(11) introdus prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art.93]
(2) Măsura expulzării nu se dispune, iar în cazul în care a fost dispusă nu poate
fi executată, dacă străinul se află în una din situatiile mentionate la art. 12 alin.
d).
(3) Interdicţia de expulzare durează pînă la dispariţia motivelor pe care a fost
întemeiată.
(4) Străinul care se află în una din situaţiile prevăzute în alin. (1) şi (2) poate fi
expulzat pentru motive de securitate naţională sau de ordine publică.
(5) Constatarea situaţiilor indicate la alin.(1) şi (2) este de competenţa instanţei
de judecată, în urma comunicării efectuate de autoritatea competentă pentru
străini.
Articolul 64. Luarea în custodie publică
(1) Luarea în custodie publică este o măsură de restrîngere a libertăţii de
mişcare dispusă de instanţa de judecată împotriva străinului care nu a putut fi
returnat în termenul prevăzut de prezenta lege, precum şi împotriva străinului care
a fost declarat indezirabil sau în a cărui privinţă instanţa de judecată a dispus
expulzarea.
(2) în cazul străinului împotriva căruia s-a dispus măsura returnării, luarea în
custodie publică se dispune de către instanţa de judecată pe o perioadă de 30 de
zile, la solicitarea motivată a autorităţii competente pentru străini.
(3) în cazul străinului împotriva căruia s-a dispus măsura expulzării, instanţa de
judecată poate dispune ca, pînă la efectuarea expulzării de către autoritatea
competentă pentru străini, acesta să fie luat în custodie publică.
(4) Luarea în custodie publică a străinului declarat indezirabil se dispune de
către instanţa de judecată la solicitarea motivată a autorităţii competente pentru
străini.
(5) Prelungirea duratei de luare în custodie publică a străinilor prevăzuţi la alin.
(2), (3) şi (4), care nu au putut fi îndepărtaţi de pe teritoriul Republicii Moldova în
termen de 30 de zile se dispune de către instanţa de judecată la solicitarea
motivată a autorităţii competente pentru străini.
(6) Perioada maximă de luare în custodie publică a străinului împotriva căruia
s-a dispus măsura returnării nu poate depăşi 6 luni.
(7) Străinul împotriva căruia s-a dispus măsura returnării poate depune plîngere
împotriva măsurilor de luare în custodie publică în instanţă de judecată, care este
obligată să o examineze în 5 zile lucrătoare din data primirii. Depunerea plîngerii
nu suspendă executarea măsurii de luare în custodie publică.
(8) Străinii luaţi în custodie publică, precum şi cei returnaţi sînt supuşi, în 24 de
ore, înregistrării dactiloscopice şi sînt fotografiaţi.
Articolul 65. Centrul de plasament temporar al străinilor
(1) Străinii luaţi în custodie publică vor fi plasaţi în Centrul de plasament
temporar al străinilor, denumit în continuare Centru.
(2) Centrul este o structură specializată, administrată de autoritatea competentă
pentru străini, destinată cazării temporare a străinilor declaraţi indezirabili sau
împotriva cărora s-a dispus măsura returnării ori expulzării şi care au fost luaţi în
custodie publică.
(3) Organizarea, funcţionarea şi asigurarea tehnico-materială a Centrului se
reglementează prin hotărîre de Guvern.
Articolul 66. Drepturile şi obligaţiile străinilor cazaţi
în Centru
(1) Străinii cazaţi în Centru beneficiază de drepturile prevăzute de lege, precum
şi de drepturile stipulate în tratatele internaţionale în domeniu la care Republica
Moldova este parte.
(2) Străinii cazaţi în Centru au dreptul la asistenţă juridică, medicală, socială şi
la respectarea opiniei şi a specificului propriu în materie religioasă, filozofică şi
culturală.
(3) Străinii cazaţi în Centru au dreptul să fie informaţi în scris, imediat după
cazare, în limba pe care o vorbesc sau într-o limbă înţeleasă, despre motivele
principale care au condus la luarea măsurii, despre drepturile şi obligaţiile pe care
le au în timpul şederii în Centru.
(4) Pe întreaga perioadă a şederii în Centru, străinilor li se va asigura posibilita
tea comunicării cu reprezentanţii diplomatici şi consulari ai statului de
provenienţă.
(5) Străinii cazaţi în Centru vor fi trataţi fără discriminare pe motiv de rasă, sex,
vîrstă, cultură, naţionalitate, religie sau apartenenţă la un anumit grup social.
(6) Pe durata cazării, străinii sînt obligaţi să respecte regulile, programul zilnic şi
ordinea interioară stabilită prin regulamentul de organizare şi funcţionare al
Centrului.
Articolul 67. Tolerarea rămînerii pe teritoriul
Republicii Moldova
(1) Tolerarea rămînerii pe teritoriul Republicii Moldova, denumită în continuare
tolerare, reprezintă permisiunea, acordată de autoritatea competentă pentru
străini, de a rămîne pe teritoriul ţării străinilor care nu au drept de şedere şi care,
din motive obiective, nu pot părăsi teritoriul Republicii Moldova.
(2) Prin motive obiective, în sensul prezentei legi, se înţeleg împrejurările
independente de voinţa străinului, imprevizibile, care nu pot fi înlăturate şi din a
căror cauză străinul nu poate părăsi teritoriul Republicii Moldova.
Articolul 68. Categoriile de străini care pot beneficia
de acordarea tolerării
(1) De acordarea tolerării pot beneficia:
a) străinii împotriva cărora s-a dispus măsura luării în custodie publică şi care
nu au putut fi returnaţi în termen de 6 luni;
b) străinii care se află în situaţiile menţionate la art. 12 alin. (1) şi care nu
îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru acordarea unui drept de
şedere;
c) străinii cărora li s-a respins prin hotărîre judecătorească irevocabilă cererea
de acordare a unei forme de protecţie, în conformitate cu prevederile legale, şi
care, din motive obiective, nu au părăsit teritoriul Republicii Moldova în termenul
stabilit de lege;
d) străinii a căror prezenţă temporară pe teritoriul Republicii Moldova este
cerută de interese publice;
e) străinii care sînt sau care au fost victime ale traficului de fiinţe umane, pe
perioada de reflecţie.
[Art.68 al.(1), li't.e) modificată prin LP236 din 26.10.12, M0263-269/21.12.12
art. 849]
(2) Tolerarea nu se acordă străinilor declaraţi indezirabili sau împotriva cărora
s-a dispus măsura expulzării.
A rticolul 69. Regimul tolerării
(1) Tolerarea se acordă pentru o perioadă de pînă la 6 luni care poate fi
prelungită cu noi perioade de pînă la 6 luni, pînă la dispariţia cauzelor.
(2) Tolerarea nu anulează obligaţia străinilor de a părăsi Republica Moldova la
încetarea motivelor pentru care a fost acordată.
(3) Tolerarea încetează în momentul părăsirii teritoriului Republicii Moldova de
către străin.
(4) La încetarea motivelor care au stat la baza acordării tolerării, străinul va fi
îndepărtat imediat de pe teritoriul Republicii Moldova, fără notificare prealabilă.
(5) în cazul persoanelor specificate la art. 68 alin. (1) lit. e), la solicitarea
organului de urmărire penală, autoritatea competentă pentru străini poate anula
tolerarea dacă se stabileşte că străinul a reluat din proprie iniţiativă şi întreţine în
mod activ legătura cu persoanele suspectate de comiterea infracţiunii a cărei
victimă este sau că prezintă pericol pentru securitatea naţională şi/sau pentru
ordinea publică.
[Art.69 al.(5) în redacţia LP236 din 26.10.12, M0263-269/21.12.12 ari.849]
(6) Străinul este obligat să se prezinte, lunar sau ori de cîte ori este chemat, la
autoritatea competentă pentru străini şi să anunţe despre orice schimbare a
reşedinţei.
(7) Tolerarea are valabilitate teritorială limitată la raza de reşedinţă a străinului,
iar orice deplasare în afara acesteia este permisă numai cu aprobarea prealabilă
a autorităţii competente pentru străini.
(8) în cazul nerespectării obligaţiilor menţionate la alin. (6) şi (7) poate fi
dispusă măsura luării în custodie publică a străinului.
Articolul 70. Autoritatea competentă pentru străini
(1) Activitatea autorităţii competente pentru străini este un serviciu public şi se
desfăşoară în interesul persoanei, al comunităţii şi în sprijinul instituţiilor statului,
exclusiv în baza şi în vederea executării legii.
(2) în exercitarea atribuţiilor, autoritatea competentă pentru străini cooperează
cu organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu organizaţii
neguvernamentale şi cu organizaţii internaţionale.
(3) Structura organizatorică şi atribuţiile autorităţii competente pentru străini se
stabilesc de Ministerul Afacerilor Interne.
Articolul 71. Suportarea cheltuielilor
(1) Cheltuielile de îndepărtare de pe teritoriul Republicii Moldova a străinilor
care dispun de mijloace financiare le suportă aceştia.
(2) Dacă străinul nu dispune de mijloace financiare şi a intrat în Republica
Moldova în baza unei invitaţii, cheltuielile le suportă persoana fizică sau juridică
care a invitat străinul.
(3) Angajatorul persoană fizică sau juridică este obligat să suporte cheltuielile
de îndepărtare a străinului pe care l-a angajat ilegal sau al cărui permis de şedere
nu mai este valabil.
(4) Cheltuielile de îndepărtare a străinilor care nu dispun de mijloacele nece
sare în acest sens, cheltuielile de transport, de alimentare, de întreţinere şi de
cazare în Centru, precum şi cheltuielile de asistenţă medicală şi de spitalizare se
suportă de la bugetul autorităţii competente pentru străini.
(5) Costurile construirii, amenajării, întreţinerii şi funcţionării Centrului se
suportă de la bugetul autorităţii competente pentru străini.
(6) Normele referitoare la materialele de întreţinere şi de igienă personală,
precum şi normele de alimentare a străinilor luaţi în custodie publică se stabilesc
prin hotărîre de Guvern.
Capitolul VIII
DOCUM ENTAREA STRĂINILOR
Articolul 72. Eliberarea actelor de identitate pentru

străini
(1) Autoritatea competentă pentru străini eliberează străinului căruia i s-a
acordat sau i s-a prelungit, după caz, dreptul de şedere în Republica Moldova ori
căruia i s-a recunoscut statutul de apatrid următoarele acte de identitate:
[Art.72 al.(1) modificat prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art.93]
a) permis de şedere provizorie - străinului căruia i s-a acordat sau i s-a
prelungit, după caz, dreptul de şedere provizorie;
b) permis de şedere permanentă - străinului, cu excepţia apatrizilor, căruia i s-
a acordat drept de şedere permanentă în Republica Moldova;
c) buletin de identitate pentru apatrizi şi, la cerere, document de călătorie -
apatridului căruia i s-a acordat drept de şedere permanentă în Republica Moldova
sau i s-a recunoscut statutul de apatrid.
[Art.72 ai.(1), lit.c) modificată prin LP284 din 28.12.11, M030-33/10.02.12
art. 93]
(2) Actele de identitate se perfectează de organul competent desemnat de
Guvern.
(3) Cererea de eliberare a actelor de identitate pentru străini se depune la
Ghişeul Unic, instituit în cadrul autorităţii competente pentru străini.
Articolul 73. Regimul permisului de şedere şi al
buletinului de identitate pentru apatrizi
(1) Permisul de şedere şi buletinul de identitate pentru apatrizi atestă
identitatea străinului şi dreptul de şedere în Republica Moldova, precum şi durata
şi scopul pentru care i s-a acordat acest drept.
(2) Titularul permisului de şedere sau al buletinului de identitate pentru apatrizi
este obligat să aibă în permanenţă asupra sa documentul, să nu îl înstrăineze şi
să îl prezinte la solicitarea organelor abilitate.
Articolul 74. Valabilitatea permisului de şedere
provizorie
(1) Valabilitatea permisului de şedere provizorie este limitată la perioada pentru
care s-a acordat sau, după caz, s-a prelungit dreptul de şedere provizorie a
titularului în Republica Moldova.
(2) Permisul de şedere provizorie se reînnoieşte de fiecare dată cu ocazia
prelungirii dreptului de şedere provizorie.
A rticolul 75. Valabilitatea permisului de şedere
permanentă şi a buletinului de identitate
pentru apatrizi
(1) Permisul de şedere permanentă se eliberează la data acordării dreptului de
şedere permanentă în Republica Moldova, pe perioada valabilităţii actului de
identitate naţional, şi se reînnoieşte succesiv.
(2) Buletinul de identitate pentru apatrizi se eliberează la data acordării
dreptului de şedere permanentă în Republica Moldova, în conformitate cu
legislaţia în vigoare privind actele de identitate din sistemul naţional de
paşapoarte.
A rticolul 76. Documentele de călătorie eliberate
străinilor
Misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale Republicii Moldova eliberează titlu
de călătorie străinului aflat temporar în străinătate, cu drept de şedere valabil în
Republica Moldova, care nu mai este în posesia unui document de identitate
valabil pentru trecerea frontierei de stat şi care, din motive obiective, nu poate
obţine un asemenea document de la reprezentanţa diplomatică a ţării al cărei
cetăţean este.
Articolul 77. Regimul documentelor de călătorie
Documentul de călătorie face dovada identităţii şi a calităţii de apatrid cu drept
de şedere în Republica Moldova a titularului şi îi dă dreptul de a ieşi şi de a intra
în ţară prin orice punct de trecere a frontierei de stat deschis traficului internaţional
de călători.
Articolul 78. Anularea permisului de şedere, a
şi a documentului de călătorie
(1) în cazul în care titularului permisului de şedere, al buletinului de identitate
pentru apatrizi sau al documentului de călătorie i se anulează dreptul de şedere
provizorie sau permanentă, documentul se anulează la data deciziei de anulare şi
se retrage cel tîrziu la data la care această decizie este adusă la cunoştinţă
străinului.
(2) în cazul în care îşi pierde calitatea de apatrid cu drept de şedere
permanentă în Republica Moldova, titularul buletinului de identitate pentru apatrizi
are obligaţia de a depune documentul la autoritatea competentă pentru străini,
care îl retrage şi îl anulează.
Articolul 79. Furtul, pierderea, deteriorarea sau
distrugerea permisului de şedere,
şi a documentului de călătorie
(1) Autoritatea competentă pentru străini eliberează străinului un nou permis de
şedere, buletin de identitate sau document de călătorie în locul celui declarat
furat, pierdut, deteriorat sau distrus, în termen de cel mult 30 de zile calendaristice
de la data la care a fost sesizată.
(2) Permisele de şedere, buletinele de identitate pentru apatrizi şi documentelor
de călătorie deteriorate se retrag şi se anulează de către autoritatea competentă
pentru străini.
Articolul 80. Forma şi conţinutul actelor de identitate
pentru străini
Forma şi conţinutul actelor de identitate pentru străini prevăzute în prezentul
capitol se stabilesc prin Legea nr.273-XIII din 9 noiembrie 1994 privind actele de
identitate din sistemul naţional de paşapoarte.
Articolul 81. Taxa de stat
Pentru examinarea cererii de acordare, de prelungire a dreptului de şedere
provizorie, de acordare a dreptului de şedere permanentă, precum şi pentru
eliberarea actelor de identitate străinilor se percepe taxă de stat.
Capitolul IX
EVIDENŢA STRĂINILOR, PRELUCRAREA DATELOR
CU CAR AC TER PERSONAL Şl CONDIŢIILE DE AFLARE
PE TER ITO RIUL REPUBLICII MOLDOVA
Articolul 82. Evidenţa străinilor în cadrul Subsistemului

informaţional al autorităţii competente
pentru străini
(1) La nivelul autorităţii competente pentru străini se constituie Subsistemul
informaţional (parte componentă a Sistemului informaţional integrat automatizat în
domeniul migraţiei şi azilului), ca sistem complex de prelucrare a datelor cu
caracter personal ale străinilor, necesar îndeplinirii atribuţiilor legale cu privire la
admisia, şederea şi îndepărtarea străinilor de pe teritoriul Republicii Moldova.
(2) Regulamentul de funcţionare şi de utilizare a Subsistemului informaţional al
autorităţii competente pentru străini se aprobă prin ordin al ministrului afacerilor
interne.
A rticolul 83. Instituţiile competente să prelucreze
datele cu caracter personal ale străinilor
(1) în scopul aplicării prevederilor prezentei legi, a regulamentelor sau a
instrucţiunilor emise în baza acestei legi, autoritatea competentă pentru străini,
Poliţia de Frontieră din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, alte organe
abilitate cu funcţii în domeniul migraţiei pot efectua activităţi de prelucrare a
datelor cu caracter personal ale străinilor.
(2) Prelucrarea şi protecţia datelor personale ale străinilor se efectuează în
condiţiile legii.
Articolul 84. Evidenţa şi condiţiile de aflare a străinilor
pe teritoriul Republicii Moldova
(1) Evidenţa străinilor care intră sau ies de pe teritoriul Republicii Moldova se
efectuează la momentul trecerii frontierei de stat a Republicii Moldova, prin
aplicarea menţiunii respective în actele de identitate naţionale şi prin introducerea
informaţiei din aceste acte în Sistemul informaţional integrat automatizat în
(2) Străinilor care nu au obligaţia de a obţine viză de intrare în Republica
Moldova li se permite intrarea pe teritoriul ţării şi se pot afla pînă la 90 de zile în
decursul a 6 luni, începînd cu data primei intrări în ţară.
(3) Străinii aflaţi temporar în mod legal pot rămîne pe teritoriul Republicii
Moldova numai pînă la data la care încetează dreptul de aflare stabilit prin viză
sau, după caz, permisul de şedere ori buletinul de identitate pentru apatrizi.
Capitolul X
REGIMUL JURIDIC A PLIC A BIL UNOR CATEGORII
SPECIALE DE STRĂINI
Articolul 85. Regimul juridic aplicabil străinilor minori

aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova
fără reprezentanţii lor legali
(1) în cazul străinilor minori care au intrat şi rămîn neînsoţiţi pe teritoriul
Republicii Moldova, autoritatea competentă pentru străini procedează după cum
urmează:
a) stabileşte identitatea şi modul lor de intrare în ţară;
b) le asigură, indiferent de modul de intrare în Republica Moldova,
reprezentarea printr-o instituţie competentă potrivit legii, care le va oferi protecţia
şi îngrijirea necesară, inclusiv cazarea în centre speciale de ocrotire a minorilor, în
aceleaşi condiţii ca şi minorii cetăţeni ai Republicii Moldova;
c) adoptă măsuri de identificare a părinţilor, indiferent de locul lor de reşedinţă,
în scopul reîntregirii familiei;
d) pînă la identificarea părinţilor, acordă acces minorilor de vîrstă şcolară la
sistemul de învăţămînt;
e) în cazul în care părinţii nu au reşedinţă pe teritoriul Republicii Moldova,
returnează minorul în ţara de reşedinţă a părinţilor ori în ţara în care au fost
identificaţi alţi membri de familie, cu acceptul acestora;
f) în cazul în care părinţii ori alţi membri de familie nu au fost identificaţi sau
minorul nu este acceptat în statul de origine, acordă acestuia drept de şedere
provizorie pe teritoriul Republicii Moldova.
(2) La interviul cu străinii minori care intră neînsoţiţi sau care rămîn neînsoţiţi pe
teritoriul Republicii Moldova asistă specialistul în domeniul ocrotirii drepturilor
copilului.
(3) în scopul identificării unor soluţii adecvate, autoritatea competentă pentru
străini cooperează cu alte instituţii, precum şi cu organizaţii naţionale şi
internaţionale specializate în domeniul ocrotirii drepturilor copilului.
Articolul 86. Accesul străinilor minori la educaţie

(1) Străinii minori care locuiesc în Republica Moldova au acces la învăţămîntul
primar în aceleaşi condiţii ca şi minorii cetăţeni ai Republicii Moldova.
(2) Organul abilitat în domeniul învăţămîntului stabileşte, potrivit legii, limitele şi
condiţiile recunoaşterii şi echivalării studiilor efectuate în ţara de origine pentru
înscrierea elevilor străini în sistemul naţional de învăţămînt.
Articolul 87. Repatrierea
(1) Dreptul la repatriere se acordă persoanelor care s-au născut în Republica
Moldova şi care, din anumite motive, nu au dobîndit cetăţenia Republicii Moldova,
precum şi urmaşilor acestora, indiferent de locul lor de trai.
(2) Autoritatea competentă pentru străini acordă persoanelor specificate la alin.
(1) dreptul la repatriere, eliberîndu-le confirmarea de repatriere.
(3) Confirmarea de repatriere constituie un temei pentru eliberarea permisului
de şedere permanentă pe teritoriul Republicii Moldova sau a buletinului de
identitate pentru apatrizi.
Capitolul X 1
PRO CEDURA DE RECUNOAŞTERE A
STATUTULUI DE APATRID
Articolul 871. Depunerea cererii privind recunoaşterea

statutului de apatrid
(1) Procedura de recunoaştere a statutului de apatrid poate fi iniţiată din oficiu,
de către autoritatea competentă pentru străini sau la cererea persoanei care
pretinde că nu are cetăţenie.
(2) Cererea privind recunoaşterea statutului de apatrid poate fi depusă în scris
sau verbal la autoritatea competentă pentru străini.
(3) Cererea privind recunoaşterea statutului de apatrid depusă în scris va fi
semnată de către solicitant personal. în cazul în care solicitantul este analfabet,
acest fapt va fi consemnat într-un proces-verbal la prezentarea cererii verbale.
(4) Dacă solicitantul nu vorbeşte limba de stat, acestuia i se va oferi un interpret
care vorbeşte limba lui maternă sau o altă limbă înţeleasă de el.
(5) Cererea trebuie să conţină, de asemenea, o expunere clară şi detaliată a
faptelor, informaţiilor şi probelor necesare în sprijinul cererii şi, în special, în ea
trebuie să fie menţionat locul naşterii solicitantului, legăturile sale de rudenie cu
alte persoane care deţin cetăţenia unui stat, locul său de reşedinţă obişnuită în
orice alt stat şi durata acesteia.
(6) Dacă persoana nu poate oferi nici un document din motive independente de
voinţa lui, autoritatea competentă pentru străini va emite decizia privind
recunoaşterea sau respingerea cererii de recunoaştere a statutului de apatrid în
baza informaţiilor, confirmate documentar, pe care le-a avut la dispoziţie.
(7) în momentul depunerii cererii, funcţionarul autorităţii competente pentru
străini va informa verbal solicitantul despre drepturile şi obligaţiile pe care acesta
le are pe parcursul procedurii.
A rticolul 872. Examinarea cererii
(1) Cererea privind recunoaşterea statutului de apatrid va fi soluţionată de
autoritatea competentă pentru străini într-un termen de pînă la 6 luni de la data
înregistrării acesteia. în funcţie de dificultatea cazului, termenul de soluţionare
poate fi prelungit cu cîte o lună, dar prelungirea nu va depăşi în total 6 luni.
(2) în cursul examinării cererii, autoritatea competentă pentru străini va
întreprinde măsurile necesare pentru colectarea informaţiilor de la locul de
naştere a solicitantului, de la locul său de reşedinţă sau de la ultimul domiciliu, de
asemenea va solicita informaţii statului a cărui cetăţenie o deţin membrii familiei
lui şi părinţii.
A rticolul 873. Drepturile şi obligaţiile solicitantului
în cadrul procedurii de recunoaştere
a statutului de apatrid
(1) în perioada examinării cererii, solicitantul are dreptul să se afle în
Republica Moldova şi poate fi îndepărtat de pe teritoriul acesteia doar în cazul în
care există motive de securitate naţională sau de ordine publică.
(2) Autoritatea competentă pentru străini eliberează solicitantului un certificat ce
îi confirmă statutul (certificat de confirmare) pe toată perioada examinării cererii.
(3) în comunicarea verbală sau scrisă solicitantul poate folosi limba maternă
sau o altă limbă pe care o posedă.
(4) în timpul procedurii, solicitantul este obligat:
a) să colaboreze pe deplin cu autoritatea competentă pentru străini;
b) să prezinte probe sau orice altă informaţie relevantă pentru recunoaşterea
statutului său de apatrid;
c) să se prezinte la autoritatea competentă pentru străini pentru a fi intervievat
ori de cîte ori va fi nevoie;
d) să respecte legislaţia Republicii Moldova.
Articolul 874. Interviul
(1) în termen de 15 zile lucrătoare de la depunerea cererii, autoritatea
competentă pentru străini va efectua un interviu cu solicitantul.
(2) Interviul este consemnat în scris într-o notă de interviu, care va cuprinde
următoarele informaţii:
a) datele de identitate (numele şi prenumele actual, numele şi prenumele
deţinute anterior, cetăţenia anterioară, sexul, locul şi data naşterii, numele
părinţilor);
b) faptul prezentării oricărei informaţii necesare în soluţionarea cererii;
c) datele cu privire la documentele prezentate (tipul, numărul documentului,
termenul de valabilitate, data şi locul eliberării, denumirea autorităţii care l-a
eliberat);
d) starea civilă, locul încheierii căsătoriei;
e) ocupaţia şi studiile;
f) locul de reşedinţă în Republica Moldova.
(3) în cadrul interviului, solicitantul trebuie să declare motivele depunerii cererii
şi să transmită orice dovezi disponibile care nu au fost prezentate anterior în
susţinerea acesteia. Despre această obligaţie solicitantul va fi informat la
începutul interviului.
(4) în timpul interviului, minorii neînsoţiţi vor fi asistaţi de către reprezentantul
instituţiei în care sînt plasaţi, acesta fiind desemnat de administraţia instituţiei, iar
în cazul minorilor însoţiţi - de către unul din părinţi sau de un reprezentant ale
cărui împuterniciri rezultă din lege sau dintr-un act juridic.
(5) Persoanele cu tulburări psihice (boli mintale sau deficienţe mintale)
declarate incapabile sau persoanele cu capacitatea de exerciţiu limitată vor fi
însoţite în cadrul interviului de tutore sau, după caz, de curator, în condiţiile legii.
(6) Nota de interviu va fi semnată de solicitant, de funcţionarul care a realizat
interviul, iar în cazul prezenţei unui interpret, şi de interpret; în cazul unui minor
neînsoţit, nota de interviu va fi semnată şi de reprezentantul desemnat al
acestuia, iar în cazul unei persoane cu tulburări psihice declarată incapabilă sau
al unei persoane cu capacitatea de exerciţiu limitată - de tutorele sau curatorul
acesteia.
Articolul 875. Dovezile
(1) în timpul examinării cererii, solicitantul poate prezenta dovezi şi orice
informaţii suplimentare în sprijinul cererii depuse.
(2) Actele publice emise de autorităţile altor state sînt acceptate de către
autoritatea competentă pentru străini drept fapte cu forţă probatorie.
(3) în vederea obţinerii documentelor necesare în sprijinul cererii, autoritatea
competentă pentru străini va contacta autorităţile altor state, misiunile diplomatice
şi oficiile consulare ale Republicii Moldova acreditate peste hotare.
Articolul 876. încetarea procedurii de recunoaştere
Autoritatea competentă pentru străini va înceta procedura de recunoaştere a
statutului de apatrid în următoarele cazuri:
a) decesul solicitantului;
b) retragerea cererii;
c) neprezentarea solicitantului la interviu în pofida notificărilor scrise repetate.
Articolul 877. Decizia privind recunoaşterea
statutului de apatrid
(1) Autoritatea competentă pentru străini emite decizia privind recunoaşterea
sau respingerea cererii de recunoaştere a statutului de apatrid în baza tuturor
informaţiilor şi dovezilor disponibile.
(2) Decizia privind recunoaşterea statutului de apatrid se aduce la cunoştinţa
solicitantului în termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii, prin comunicare
directă.
(3) Străinului căruia i s-a recunoscut statutul de apatrid i se eliberează actele de
identitate prevăzute la art. 72 alin. (1) lit. c) din prezenta lege, de asemenea,
acesta se bucură de drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia
Republicii Moldova şi Legea nr. 275-XIII din 10 noiembrie 1994 cu privire la
statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova.
(4) Cazul minorului neînsoţit căruia i s-a recunoscut statutul de apatrid va fi
referit autorităţii tutelare de la locul aflării minorului în vederea asigurării
respectării drepturilor şi intereselor lui legitime.
Articolul 87®. Respingerea cererii de recunoaştere
(1) Cererea privind recunoaşterea statutului de apatrid poate fi respinsă dacă:
a) solicitantul primeşte protecţie sau asistenţă de la organele ori agenţiile
Naţiunilor Unite - exceptînd înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiaţi - pe
durata acordării protecţiei sau asistenţei;
b) există motive serioase să se considere că solicitantul a săvîrşit o infracţiune
împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanităţii, prevăzute de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;
c) există motive serioase să se considere că solicitantul a săvîrşit o infracţiune
nonpolitică gravă în afara Republicii Moldova înainte de a fi admis pe teritoriul ei;
d) există motive serioase să se considere că solicitantul a fost acuzat de
săvîrşirea unor fapte contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite;
e) solicitantul deţine cetăţenia Republicii Moldova fie cetăţenia unui alt stat.
(2) Decizia motivată privind respingerea cererii de recunoaştere a statutului de
apatrid se comunică solicitantului în scris, în termen de 3 zile lucrătoare de la data
emiterii. Decizia poate fi contestată în instanţa de judecată conform legislaţiei în
vigoare.
Articolul 879. Anularea statutului de apatrid
(1) Autoritatea competentă pentru străini poate anula, printr-o decizie motivată,
statutul de apatrid acordat în condiţiile prezentei legi dacă se stabileşte că unele
acte sau dovezi care au fost decisive pentru recunoaştere sînt false şi nu există
motive pentru menţinerea statutului de apatrid.
(2) Statutul de apatrid poate fi anulat în cazul în care există motive serioase să
se considere că beneficiarul acestuia întruneşte condiţiile prevăzute la art.
87® alin. (1).
(3) Decizia motivată privind anularea statutului de apatrid se aduce la
cunoştinţa beneficiarului în scris, în termen de 3 zile lucrătoare de ia data emiterii.
Decizia poate fi contestată în instanţa de judecată conform legislaţiei în vigoare.
Articolul 8710. încetarea statutului de apatrid
(1) Statutul de apatrid încetează în mod automat atunci cînd apatridul
dobîndeşte cetăţenia Republicii Moldova sau cetăţenia unui alt stat.
(2) Apatridul va informa, în termen de 30 de zile, autoritatea competentă pentru
străini despre faptul dobîndirii cetăţeniei Republicii Moldova sau a unui alt stat.
Articolul 8711. Cooperarea internaţională
(1) Republica Moldova cooperează cu alte state şi cu organizaţiile
internaţionale în soluţionarea problemelor legate de apatridie.
(2) Reprezentanţii înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi pot
solicita accesul la informaţiile privind cererile de recunoaştere a statutului de
apatrid, la desfăşurarea procedurii de recunoaştere a acestui statut şi la deciziile
adoptate, cu condiţia ca solicitanţii să fie de acord în acest sens.
[Capitolul X 1 introdus prin LP284 din 28.12.11, M 030-33/10.02.12 art. 93]
Capitolul XI
GESTIONAREA IM IGRAŢIEI
»
Articolul 88.
Măsurile de gestionare a imigraţiei
(1) Pentru asigurarea gestionării eficiente a imigraţiei, Guvernul stabileşte anual
sau la necesitate:
[Art.88 al.(1), lit.a) abrogată prin LP303 din 26.12.12, M064-68/29.03.13 art. 195]
b) cuantumul alocaţiilor necesare pentru alimentarea, întreţinerea şi cazarea
străinilor în Centru, precum şi al alocaţiilor pentru asistenţă medicală şi spitalizare;
c) cuantumul minim al mijloacelor de întreţinere în funcţie de durata şi de
scopul şederii şi de media preţurilor de cazare şi de masă în Republica Moldova,
precum şi de preţul întoarcerii în ţara de origine;
d) cuantumul mijloacelor de întreţinere pentru studenţii străini, în funcţie de
taxele de studii, de asigurare medicală, de cazare şi de întreţinere pe întreaga
perioadă de studii;
e) procedura de stabilire a nivelului de cunoaştere a limbii de stat.
(2) Guvernul poate adopta orice alte măsuri suplimentare de gestionare
eficientă în domeniul imigraţiei.
Articolul 89. Soluţionarea litigiilor şi răspunderea
juridică pentru încălcarea prevederilor
prezentei legi
(1) Litigiile care apar în procesul aplicării prezentei legi se soluţionează în
modul prevăzut de legislaţia în vigoare.
(2) încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspundere penală,
contravenţională sau civilă, după caz.
Capitolul XII
DISPOZIŢII FINALE Şl TRANZITO RII
Articolul 90
Situaţiile aflate în curs de rezolvare la data intrării în vigoare a prezentei legi vor
fi soluţionate în conformitate cu prevederile ei.
Articolul 91
Guvernul, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi:
a) va adopta actele normative necesare implementării prezentei legi şi
asigurării activităţii autorităţii competente pentru străini;
b) va prezenta Parlamentului propuneri pentru aducerea legislaţiei în vigoare în
concordanţă cu prezenta lege;
c) va aduce actele sale normative în concordanţă cu prezenta lege.
Articolul 92
Prezenta lege intră în vigoare la 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova.
Articolul 93
La data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea nr. 1518-XV din 6
decembrie 2002 cu privire la migraţie (Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2003, nr. 1-2, art. 2), cu modificările şi completările ulterioare.
ANEXA 5
CONVENŢIA PENTRU RECUNOAŞTEREA

Şl EXECUTAREA SENTINTELOR
ARBITRALE STRĂINE
încheiată la New York, 10 iunie 1958 502
Articolul I
1. Prezenta Convenţie se aplică recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale
date pe teritoriul unui alt Stat, decît acela unde se cere recunoaşterea şi
executarea sentinţelor şi rezultate din diferende între persoane fizice sau juridice.
Ea se aplică, deasemenea, sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate ca
sentinţe naţionale în Statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor.
2. Prin sentinţe arbitrale se înţeleg nu numai sentinţe date de către arbitri numiţi
pentru cazuri determinate, ci, deasemenea, şi acelea care sunt date de către
organe de arbitraj permanente cărora părţile li s-au supus.
3. în momentul semnării sau ratificării prezentei Convenţii, aderării la ea sau
notificării de extindere prevăzute la articolul X, orice Stat va putea, pe bază de
reciprocitate, să declare că va aplica Convenţia numai la recunoaşterea şi
executarea sentinţelor date pe teritoriul unui alt Stat contractant. El va putea,
deasemenea, să declare că va aplica Convenţia numai la diferendele rezultate din
raporturi de drept, contractuale sau necontractuale, care sunt considerate
comerciale de către legea sa naţională.
Articolul II
1.Fiecare dintre Statele contractante recunoaşte convenţia scrisă prin care părţile
se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende care s-
au ivit sau ar putea să se ivească între ele privind un raport de drept determinat,
contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de a fi
reglementată pe calea arbitrajului.
2. Prin convenţie scrisă se înţelege o clauză compromisorie inserată într-un
contract, sau un compromis semnat de părţi, sau cuprinse într-un schimb de
scrisori sau telegrame.
3. Tribunalul unui Stat contractant, sesizat cu un litigiu privind problema asupra
căreia părţile au încheiat o convenţie în sensul prezentului articol, va îndruma
părţile la arbitraj, la cererea uneia din ele, dacă nu constată că zisa convenţie este
caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată.
502 R.Moldova a aderat la Convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.87-XIV din 10.07.1998
Articolul III
Fiecare dintre Statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe
arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură
în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată în condiţiile stabilite în articolele
următoare. Prin recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale cărora se
aplică prezenta Convenţie nu vor fi impuse condiţiuni mult mai riguroase, nici
cheltuieli de judecată mult mai ridicate, decît acelea care sunt impuse pentru
recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale.
Articolul IV
1. Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea arătată în articolul precedent,
partea care cere recunoaşterea şi executarea trebuie să prezinte odată cu
cererea: a) originalul sentinţei autentificat în mod cuvenit, sau o copie a acestui
original întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa; b) originalul convenţiei
arătate în articolul II sau o copie întrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea
sa.
2. Dacă menţionata sentinţă sau menţionata convenţie nu este redactată într-o
limbă originală a ţării în care sentinţa este invocată, partea care cere
recunoaşterea şi executarea sentinţei va trebui să producă o traducere a acestor
piese în această limbă. Traducerea va trebui să fie certificată de un traducător
oficial, sau de un traducător cu jurămînt, ori de un agent diplomatic sau consular.
Articolul V
1. Recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate, la cererea părţii contra
căreia ea este invocată, decît dacă aceasta face dovada în faţa autorităţii
competente a ţării unde recunoaşterea şi executarea sunt cerute: a) că părţile la
convenţia amintită în articolului II erau, în virtutea legii aplicabile lor, lovite de o
incapacitate sau că convenţia menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia
părţile au subordonat-o sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii
ţării în care sentinţa a fost dată; sau b) că partea împotriva căreia este invocată
sentinţa nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau
despre procedura de arbitraj, sau că i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, să-şi
pună în valoare, mijloacele sale de apărare; sau c) că sentinţa menţionată se
referă la un diferend menţionat în compromis, sau care nu intră în prevederile
clauzei compromisorii sau că ele conţin hotărîri care depăşesc prevederile
compromisului, sau ale clauzei compromisorii; totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei
care au legătură cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au
legătură cu probleme care nu sunt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute
şi executate; sau d) că constituirea tribunalului arbitrai sau procedura de arbitraj
nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsă de convenţie, că ea nu a fost
conformă cu legea ţării în care a avut loc arbitrajul; sau e) că sentinţa nu a devenit
încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate
competentă a ţării în care, sau după legea căreia, a fost dată sentinţa.
2. Recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale vor putea fi, deasemenea,
refuzate dacă autoritatea competentă a ţării în care recunoaşterea şi executarea
constată: a) că în conformitate cu legea acestei ţări obiectul diferendului nu este
susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; sau b) că recunoaşterea sau
executarea sentinţei ar fi contrară ordinei publice a acestei ţări.
Articolul VI
Dacă anularea sau suspendarea sentinţei este cerută autorităţii competente vizată
în articolul V, paragraful 1 alineatul e), autoritatea în faţa căreia este invocată
sentinţa poate, dacă consideră indicat, să amîne statuarea asupra executării
sentinţei, ea poate, deasemenea, la cererea părţii care solicită executarea
sentinţei, să ordone celeilalte părţi să furnizeze garanţii convenabile.
Articolul VII
1. Dispoziţiile prezentei Convenţii nu aduc atingere validităţii acordurilor
multilaterale sau bilaterale încheiate de Statele contractante în materie de
recunoaştere şi executare de sentinţe arbitrale şi nu privează nici o parte
interesată de dreptul pe care l-ar putea avea de a se prevala de o sentinţă
arbitrală în modul şi în măsura admisă de legislaţia sau tratatele ţării în care
sentinţa este invocată.
2. Protocolul de la Geneva din 1923 privitor la clauzele de arbitraj şi Convenţia de
la Geneva din 1927 pentru executarea sentinţelor arbitrale străine vor înceta să
mai producă efecte între Statele contractante din ziua şi în măsura în care aceste
State vor fi legate prin prezenta Convenţie.
Articolul VIII
1. Prezenta Convenţie este deschisă pînă la 31 decembrie 1958 semnării oricărui
Stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite ca şi oricărui alt Stat care este sau va
deveni ulterior membru al unei sau mai multor instituţii specializate în Organizaţia
Naţiunilor Unite sau parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie sau care va fi
invitat de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Prezenta Convenţie trebuie să fie ratificată şi instrumentele de ratificare să fie
depuse pe lîngă Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
A rticolul IX
1. Toate Statele menţionate la articolul VIII pot adera la prezenta Convenţie. 2.
Aderarea se va face prin depunerea unui instrument de aderare pe lîngă
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul X
1. Orice Stat va putea, în momentul semnării, ratificării sau aderării, să declare că
prezenta Convenţie se va extinde asupra tuturor teritoriilor pe care le reprezintă
pe plan internaţional sau asupra unuia sau mai multora dintre ele. Această
declaraţie îşi va produce efectele sale în momentul intrării în vigoare a Convenţiei
pentru numitul Stat.
2. în consecinţă, orice extindere de această natură se va face prin notificare
adresată Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi îşi va produce
efectele sale cu începere de la a nouăzecea zi care urmează datei la care
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a primit notificarea, sau la data
intrării în vigoare a Convenţiei pentru menţionatul Stat, dacă această din urmă
dată este posterioară.
3. în ceea ce priveşte teritoriile cărora prezenta Convenţie nu se aplică la data
semnării, ratificării sau aderării, fiecare Stat interesat va examina posibilitatea de
a lua măsurile dorite pentru a extinde Convenţia asupra acestor teritorii sub
rezerva eventuală, atunci cînd motive constituţionale o vor cere, a asentimentului
guvernelor acestor teritorii.
Articolul XI
Dispoziţiile ce urmează se vor aplica Statelor federative sau neunitare: a) în ce
priveşte articolele prezentei Convenţii care ţin de competenţa legislativă a puterii
federale, obligaţiile guvernului federal vor fi aceleaşi cu acelea ale Statelor
contractante care nu sunt State federative; b) în ce priveşte articolele prezentei
Convenţii care ţin de competenţa legislativă a fiecăruia din Statele sau provinciile
constitutive, care nu sunt, în virtutea sistemului constituţional al federaţiei, ţinute
să ia măsuri legislative, guvernul federal va aduce menţionatele articole, în cel
mai scurt timp posibil şi cu avizul său favorabil, la cunoştinţa autorităţilor
competente ale Statelor sau provinciilor constitutive; c) un Stat federativ, Parte la
prezenta Convenţie, va comunica la cererea oricărui alt Stat contractant care i-ar
fi transmisă prin intermediul Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite o
expunere a legislaţiei şi practicilor în vigoare în federaţie şi în unităţile ei
constitutive, în ce priveşte una sau alta dintre dispoziţiile Convenţiei, indicînd
măsura în care, printr-o acţiune legislativă sau alta, s-a dat efect menţionatei
dispoziţii.
A rticolul XII
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în cea de-a nouăzecea zi care urmează
datei depunerii celui de-al treilea instrument de ratificare sau aderare.
2. Pentru fiecare dintre Statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la ea
după depunerea celui de-al treilea instrument de ratificare sau aderare, ea va intra
în vigoare în cea de-a nouăzecea zi care va urma datei depunerii de către Stat a
instrumentului său de ratificare sau aderare.
Articolul XIII
1. Orice Stat contractant va putea să denunţe prezenta Convenţie prin notificare
scrisă adresată Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Denunţarea
va produce efect după un an de la data cînd Secretarul general al Organizaţiei
Naţiunilor Unite va fi primit notificarea.
2. Orice stat care ar face o declaraţie sau notificare conform articolului X va putea
notifica ulterior Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite că Convenţia
va înceta să se aplice pe teritoriul în chestiune după un an de la data la care
Secretarul general va fi primit această notificare.
3. Prezenta Convenţie va rămîne aplicabilă sentinţelor arbitrale în legătură cu
care a fost începută o procedură de recunoaştere sau executare înainte de
intrarea în vigoare a denunţării.
Articolul XIV
Un Stat contractant nu poate să se prevaleze de dispoziţiile prezentei Convenţii
faţă de alte State decît în măsura în care el însuşi este ţinut să aplice această
Convenţie.
Articolul XV
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor Statelor
menţionate la articolul VIII: a) semnările şi ratificările menţionate la articolul VIII; b)
aderările menţionate la articolul IX; c) declaraţiile şi notificările menţionate la
articolele I, X şi XI; d) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare în
aplicarea articolului XII; e) denunţările şi notificările menţionate la articolul XIII.
Articolul XVI
1. Prezenta Convenţie ale cărei texte chinez, englez, francez, rus şi spaniol au
valabilitate egală, va fi depusă în arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va remite Statelor vizate la
articolul VIII o copie certificată conformă a prezentei Convenţii.
ANEXA 6
CONVENŢIA EUROPEANĂ DE ARBITRAJ

COM ERCIAL INTERNAŢIO NAL
încheiată la Geneva, 21 aprilie 1961 503
Preambul
Subsemnaţii, autorizaţi în cuvenită formă, reuniţi sub auspiciile Comisiei
Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite, constatînd că la 10
iunie 1958, în urma Conferinţei Naţiunilor Unite privind arbitrajul Comercial
Internaţional, a fost semnată la New York Convenţia pentru recunoaşterea şi
executarea sentinţelor arbitrale străine, în dorinţa de a contribui la dezvoltarea
comerţului european, prin înlăturarea, în măsura posibilităţilor, a unor dificultăţi
susceptibile de a împiedica organizarea şi funcţionarea arbitrajului comercial
internaţional în relaţiile dintre persoanele fizice sau juridice din diferite ţări ale
Europei, au convenit asupra următoarelor dispoziţii:
Articolul I. Domeniul de aplicare a Convenţiei

1. Prezenta Convenţie se aplică: a) convenţiilor de arbitraj încheiate, pentru
reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ
internaţional, între persoane fizice sau juridice avînd, în momentul încheierii
Convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în State contractante diferite; b)
procedurilor şi sentinţelor arbitrale întemeiate pe convenţiile arătate la paragraful
1 a) din acest articol. 2. în sensul prezentei Convenţii se înţelege prin: a)
convenţie de arbitraj - fie o clauză compromisorie înscrisă într-un contract, fie un
compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părţi sau conţinute într-
un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex şi, în raporturile
între ţări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţie de arbitraj, orice
convenţie încheiată în formele permise de aceste legi; b) arbitraj - reglementarea
litigiilor nu numai de către arbitrii numiţi pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc)
ci şi de către instituţii permanente de arbitraj; c) sediul - locul unde este situată
întreprinderea care a încheiat convenţia de arbitraj.
Articolul II. Capacitatea persoanelor juridice de drept public de a se supune

arbitrajului
1. în cazurile prevăzute de art. 1, paragraful 1 al prezentei Convenţii, persoanele
juridice calificate, prin legea care le este aplicată, drept persoane juridice de drept
public, au facultatea de a încheia în mod valabil convenţii de arbitraj. 2. în
503 R.Moldova a aderat la această Convenţie prin Hotărârea Parlamentului nr.1331-XIII din
26.09.1997
momentul semnării sau ratificării prezentei Convenţii ori aderării la ea, orice stat
va putea declara că limitează această facultate, în condiţiile precizate în declaraţia
sa.
Articolul III. Capacitatea străinilor de a fi arbitri

în arbitrajele supuse prezentei Convenţii, străinii pot fi desemnaţi ca arbitri.
Articolul IV. Organizarea arbitrajului

1. Părţile la o convenţie de arbitraj sunt libere să prevadă: a) că litigiile lor vor fi
supuse unei instituţii permanente de arbitraj; în acest caz, arbitrajul se va
desfăşura în conformitate cu Regulamentul instituţiei desemnate, sau b) că litigiile
lor vor fi supuse unei proceduri arbitrale ad-hoc; în acest caz, părţile vor avea în
special facultatea: i) de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit
cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu; ii) de a determina locul arbitrajului;
iii) de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii.
2. Dacă părţile au înţeles să supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-
hoc şi dacă într-un termen de 30 de zile de la data notificării cererii de arbitraj de
către pîrît, una din părţi nu şi-a desemnat arbitrul său, acesta va fi desemnat,
dacă nu există înţelegere contrară, la cererea celeilalte părţi, de către preşedintele
Camerei de Comerţ competente a ţării în care partea în culpă are, în momentul
introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul. Prezentul
paragraf se aplică şi la înlocuirea arbitrilor desemnaţi de către o parte sau de
către preşedintele Camerei de Comerţ mai sus vizată.
3. Dacă părţile au hotărît să supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc
printr-unul sau mai mulţi arbitri fără ca convenţia de arbitraj să conţină indicaţii în
legătură cu măsurile necesare pentru organizarea arbitrajului, cum ar fi cele
prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, aceste măsuri vor fi luate, dacă
părţile nu se înţeleg în această privinţă şi sub rezerva cazului menţionat la
paragraful 2 de mai sus, de către arbitrul sau arbitrii deja desemnaţi. în lipsa unui
acord între părţi asupra desemnării arbitrului unic sau în lipsa acordului între
arbitri asupra măsurilor de luat, reclamantul va putea să se adreseze, pentru
luarea acestor măsuri, dacă părţile au hotărît locul arbitrajului, la alegerea sa, fie
preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării unde se află locul ales de
părţi, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării în care pîrîtul îşi are,
în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul său;
dacă părţile nu s-au înţeles asupra locului arbitrajului, reclamantul se va putea
adresa, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării în
care pîrîtul îşi are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa
obişnuită sau sediul sau, fie Comitetului Special a cărui compunere şi modalitate
de funcţionare sunt determinate prin anexa la prezenta Convenţie. Dacă
reclamantul nu-şi exercită drepturile care-i sunt acordate prin prezentul paragraf,
aceste drepturi vor putea fi exercitate de către pîrît sau de către arbitri.
4. Preşedintele sau Comitetul Special sesizaţi vor putea proceda, după caz: a) la
desemnarea arbitrului unic, a arbitrului preşedinte, a supra-arbitrului sau a
arbitrului terţ; b) la înlocuirea unuia sau a mai multor arbitri desemnaţi după o altă
procedură decît cea prevăzută la paragraful 2 al prezentului articol; c) la
determinarea locului arbitrajului, subînţelegîndu-se că arbitrii pot să aleagă un alt
loc de arbitraj; d) la stabilirea directă, sau prin referire la regulamentul unei
instituţii arbitrale permanente, a regulilor de procedură care trebuie respectate de
arbitri, dacă aceştia nu şi-au fixat regulile lor de procedură, în lipsa unui acord
între părţi în această privinţă.
5. Dacă părţile au convenit să supună reglementarea litigiilor lor unei instituţii
arbitrale permanente fără a desemna această instituţie şi nu se înţeleg asupra
acestei desemnări, reclamantul va putea să ceară această desemnare în
conformitate cu procedura prevăzută la paragraful 3 de mai sus.
6. Dacă convenţia de arbitraj nu conţine nici o indicaţie asupra modului de arbitraj
(arbitraj printr-o instituţie permanentă de arbitraj sau arbirtaj ad-hoc) căruia părţile
s-au înţeles să supună litigiul lor şi dacă părţile nu cad de acord asupra acestei
chestiuni, reclamantul va avea facultatea de a recurge, în această privinţă, la
procedura prevăzută la paragraful 3 de mai sus. Preşedintele Camerei de Comerţ
competente sau Comitetul Special pot, fie să îndrepte părţile la o instituţie
permanentă de arbitraj, fie să le invite să-şi desemneze arbitrii, într-un termen pe
care îl vor fixa părţilor, şi să convină în acelaşi termen asupra măsurilor necesare
funcţionării arbitrajului. In acest din urmă caz, vor fi aplicabile paragrafele 2, 3 şi 4
din prezentul articol.
7. Dacă în termen de 60 de zile din momentul în care a fost sesizat cu una din
cererile enumerate la paragrafele 2, 3, 4, 5 şi 6 ale acestui articol, preşedintele
Camerei de Comerţ desemnat în baza unuia din aceste paragrafe, n-a dat urmare
cererii, reclamantul va putea să se adreseze Comitetului Special pentru ca acesta
să-şi asume funcţiile care nu au fost îndeplinite.
Articolul V. Declinarea competenţei arbitrale

1. Partea care înţelege să ridice o excepţie întemeiată pe incompetenţa arbitrului
trebuie, cînd este vorba de excepţii întemeiate pe inexistenţa, nulitatea sau
caducitatea convenţiei de arbitraj, să facă acest lucru în cursul procedurii arbitrale,
cel mai tîrziu în momentul prezentării apărării sale în fond, iar cînd este vorba de
excepţii întemeiate pe faptul că chestiunea litigioasă ar depăşi împuternicirile
arbitrului, de îndată ce va fi ridicată, în procedura arbitrală, problema care ar
depăşi aceste împuterniciri. Cînd întîrzierea părţilor în ridicarea excepţiei este
datorată unei cauze socotită întemeiată de către arbitru, acesta va declara
excepţia admisibilă.
2. Excepţiile de incompetenţă arătate la paragraful 1 de mai sus şi care nu au fost
ridicate în termenele fixate în acest paragraf 1, nu vor mai putea fi ridicate în
cursul procedurii arbitrale, dacă este vorba de excepţii pe care, în virtutea legii
aplicabile de către arbitru, părţile au singure facultatea de a le invoca, nici în
cursul unei proceduri judiciare ulterioare asupra fondului sau executării sentinţei,
dacă este vorba de excepţii lăsate la facultatea părţilor în virtutea legii determinate
de norma conflictuală a instanţei judecătoreşti sesizate cu fondul sau cu
executarea sentinţei. Judecătorul va putea, totuşi, controla decizia prin care
arbitrul a constatat tardivitatea excepţiei.
3. Sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului, arbitrul a
cărui competenţă este contestată nu trebuie să se desesizeze de proces: el are
dreptul de a hotărî asupra propriei sale competenţe şi asupra existenţei sau
valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care această convenţie
face parte.
Articolul VI. Competenţa juridică
1. Excepţia întemeiată pe existenţa unei convenţii de arbitraj şi prezentată în faţa
instanţei judecătoreşti sesizate de către una din părţi la convenţia de arbitraj,
trebuie să fie ridicată de către pîrît sub pedeapsa decăderii, înaintea sau în
momentul prezentării apărărilor sale asupra fondului, după cum legea instanţei
sesizate consideră excepţia de incompetenţă ca o chestiune de procedură sau de
fond.
2. Cînd vor trebui să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei convenţii
de arbitraj, tribunalele statelor contractante vor hotărî, în ceea ce priveşte
capacitatea părţilor, potrivit legii care le este aplicabilă, iar în ceea ce priveşte
celelalte probleme: a) conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj;
b) în lipsa unei indicaţii în această privinţă, conform legii ţării unde sentinţa trebuie
să fie pronunţată; c) în lipsa indicaţiilor asupra legii la care părţile au supus
convenţia, şi dacă în momentul în care părţile au supus convenţia şi dacă în
momentul în care problema este supusă unei instanţe judecătoreşti, nu este
posibil să se prevadă care este ţara în care se va da sentinţa, conform legii
competente în virtutea normelor conflictuale ale tribunalului sesizat. Judecătorul
sesizat poate să nu recunoască convenţia de arbitraj dacă, după legea forului,
litigiul nu este susceptibil de arbitraj.
3. Cînd, înaintea oricărui recurs la o instanţă judecătorească a fost introdusă o
procedură de arbitraj, instanţele judecătoreşti ale statelor contractante, sesizate
ulterior cu o cerere referitoare la acelaşi litigiu, între aceleaşi părţi, sau cu o cerere
în constatarea inexistenţei, a nulităţii sau a caducităţii convenţiei de arbitraj, vor
suspenda, afară de cazul cînd există motive grave, judecata asupra competenţei
arbitrului pînă la pronunţarea sentinţei arbitrale 4. Cererea de măsuri provizorii
sau conservatorii adresată unei autorităţi judiciare nu trebuie să fie considerată ca
incompatibilă cu convenţia de arbitraj, şi nici ca o supunere a litigiului, în ceea ce
priveşte fondul său, instanţei judecătoreşti.
Articolul VII. Legea aplicabilă

1. Părţile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie să o aplice fondului
litigiului. în lipsa indicării de către părţi a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea
desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera potrivită în speţă. în
amîndouă cazurile, arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele
comerciale.
2. Arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili, dacă aceasta este voinţa părţilor şi
dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru.
Articolul VIII. Motivarea sentinţei

Se consideră că părţile s-au înţeles ca sentinţa arbitrală să fie motivată, afară de
cazul cînd: a) părţile au declarat în mod expres că sentinţa nu trebuie să fie
motivată, sau b) ele s-au supus unei proceduri arbitrale în cadrul căreia nu este
obiceiul de a se motiva sentinţa şi în măsura în care, în acest caz, părţile sau una
din ele nu cer în mod expres înainte de încheierea dezbaterilor sau, dacă nu au
fost dezbateri, înainte de redactarea sentinţei, ca sentinţa să fie motivată.
Articolul IX. Anularea sentinţei arbitrate
1. Anularea într-unul din statele contractante a unei sentinţe arbitrale ce cade sub
prevederile prezentei Convenţii nu va constitui un motiv de refuz de recunoaştere
sau de executare într-un alt stat contractant decît dacă această anulare a fost
pronunţată în statul în care, sau după legea căruia, sentinţa a fost dată şi aceasta
pentru unul din următoarele motive: a) părţile la convenţia de arbitraj erau,
conform legii care le este aplicabilă, lovite de incapacitate, sau zisa convenţie nu
este valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsa indicaţiilor în
această privinţă, potrivit legii ţării unde sentinţa a fost pronunţată, sau b) partea
care cere anularea nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea
arbitrului sau despre procedura arbitrală, sau i-a fost imposibil dintr-un alt motiv
să-şi susţină cauza, sau c) sentinţa se referă la un diferend nemenţionat în
compromis sau care nu intră în prevederile clauzei compromisorii; sau conţine
hotărîri care depăşesc termenii compromisului sau al clauzei compromisorii,
totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care se referă la probleme supuse arbitrajului, nu
pot fi separate de cele care se referă la probleme nesupuse arbitrajului, primele
vor putea să nu fie anulate; sau d) constituirea tribunalului arbitrai sau procedura
de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsa convenţiei cu
dispoziţiile art. IV din prezenta Convenţie.
2. în raporturile între statele contractante care sunt părţi şi la Convenţia de la
New York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor
arbitrale străine, paragraful 1 din prezentul articol are drept efect de a limita numai
la cauzele de anulare pe care el le enumeră, aplicarea art. V paragraful 1 e) din
Convenţia de la New York.
Articolul X. Dispoziţii finale

1. Prezenta Convenţie este deschisă pentru semnare sau aderare ţărilor membre
ale Comisiei Economice pentru Europa şi ţărilor admise la Comisie cu titlu
consultativ conform paragrafului 8 din mandatul acestei Comisii.
2. Ţările susceptibile de a participa la anumite lucrări ale Comisiei economice
pentru Europa, în baza paragrafului 11 din mandatul acestei Comisii, pot deveni
Părţi Contractante la prezenta Convenţie prin aderare după intrarea ei în vigoare.
3. Convenţia va fi deschisă pentru semnare pînă la 31 decembrie 1961 inclusiv.
După această dată, ea va rămîne deschisă pentru aderare.
4. Prezenta Convenţie este supusă ratificării.
5. Instrumentele de ratificare sau aderare vor fi depuse la Secretarul general al
O.N.U.
6. La semnarea prezentei Convenţii, la ratificarea ei sau la aderare, părţile
contractante vor comunica secretarului general al O.N.U. lista camerelor de
comerţ sau a altor instituţii din ţara lor ale căror preşedinţi îşi asumă funcţiile
încredinţate de art. IV din prezenta Convenţie preşedinţilor camerelor de comerţ
competente.
7. Dispoziţiile prezentei Convenţii nu aduc atingere valabilităţii acordurilor
multilaterale sau bilaterale încheiate sau care vor fi încheiate de către statele
contractante în materie de arbitraj.
8. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a 90-a zi după ce cinci din ţările
menţionate la paragraful 1 din prezentul articol vor depune instrumentele lor de
ratificare sau aderare. Pentru fiecare ţară care va ratifica sau adera ulterior,
prezenta Convenţie va intra în vigoare în a 90-a zi după depunerea instrumentului
de ratificare sau aderare a acestei ţări.
9. Fiecare parte contractantă va putea să denunţe prezenta Convenţie printr-o
notificare adresată secretarului general al O.N.U. Denunţarea îşi va produce
efectul la 12 luni după data la care secretarul general a primit notificarea.
10. Dacă după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii numărul părţilor
contractante va fi, ca urmare a denunţărilor, redus la mai puţin de cinci, prezenta
convenţie va înceta de a fi în vigoare începînd de la data la care ultima din aceste
denunţări îşi va produce efectul.
11. Secretarul general al O.N.U. va notifica ţărilor prevăzute la paragraful 1, ca şi
ţărilor devenite părţi contractante prin aplicarea paragrafului 2 din prezentul
articol: a) declaraţiile făcute în baza paragrafului 2 din art. II; b) ratificările şi
aderările în baza paragrafelor 1 şi 2 din prezentul articol; c) comunicările primite
conform paragrafului 6 din prezentul articol; d) datele la care prezenta Convenţie
va intra în vigoare conform paragrafului 8 din prezentul articol; e) denunţările în
baza paragrafului 9 din prezentul articol; f) abrogarea prezentei Convenţii conform
paragrafului 10 din prezentul articol.
12. După 31 decembrie 1961, originalul prezentei Convenţii va fi depus la
Secretarul general O.N.U., care va transmite copii certificate fiecărei ţări
prevăzute de paragrafele 1 şi 2 din prezentul articol. Drept care subsemnaţii,
autorizaţi în cuvenită formă, au semnat prezenta Convenţie.
Făcută la Geneva, la 21 aprilie 1961, într-un singur exemplar, în limbile franceză,
engleză şi rusă, toate trei textele avînd aceeaşi valabilitate.
A R A N JA M EN TU L R ELA TIV LA A PLIC A REA CONVENŢIEI EUROPENE DE

ARBITRAJ C O M ER CIAL INTERNATIO »
NAL
întocm it la Paris la 17 decem brie 1962
Guvernele semnatare ale Statelor membre ale Consiliului Europei, Luînd în
considerare faptul că Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional a
fost deschisă spre semnare la Geneva la 12 aprilie 1961, Considerînd, totuşi, că
anumite măsuri de organizare a arbitrajului prevăzute de art. IV al Convenţiei nu
sunt recomandabile, cu excepţia litigiilor dintre persoane fizice si juridice care au,
pe de o parte, domiciliul sau sediul în State Contractante unde, în conformitate cu
clauzele Anexei Convenţiei, există Comitete Naţionale ale Camerei Internaţionale
de Comerţ si, pe de altă parte, în Statele unde asemenea comitete nu există;
Considerînd că, potrivit dispoziţiilor paragrafului 7 al articolului X al Convenţiei
menţionate, prevederile Convenţiei nu vor afecta valabilitatea acordurilor
multilaterale şi bilaterale referitoare la arbitraj, încheiate de Statele care sunt Părţi
la acesta; Fără a aduce atingere intervenţiei unei Convenţii legate de o lege
uniformă referitoare la arbitraj, care este elaborată acum în cadrul Consiliului
Europei, Au convenit asupra celor ce urmează:
A rticolul 1
în relaţiile dintre persoane fizice şi juridice, ale căror domiciliu sau sediu este în
Statele Părţi la prezentul Acord, paragrafele 2-7 ale articolului IV al Convenţiei
Europene de Arbitraj Comercial Internaţional, deschisă spre semnare la Geneva
la 21 aprilie 1961, sunt înlocuite cu următoarele dispoziţii: "în cazul în care
Acordul arbitrai nu conţine nici o referire la măsurile vizate în paragraful 1 al
articolului IV al Convenţiei Europene de Arbitraj Comercial Internaţional în
ansamblu, sau la unele dintre aceste măsuri, orice dificultăţi apărute în legătură
cu constituirea sau funcţionarea instanţei arbitrale vor fi înaintate spre soluţionare
autorităţii competente la cererea părţii care instituie procedurile."
Articolul 2
1. Prezentul Acord va fi deschis spre semnare de Statele membre ale Consiliului
Europei. Acesta va fi supus ratificării sau acceptării. Instrumentele de ratificare
sau acceptare vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Europei. 2. In
conformitate cu dispoziţiile articolului 4, prezentul Acord va intra in vigoare la
treizeci de zile de la data depunerii celui de-al doilea instrument de ratificare sau
acceptare. 3. In conformitate cu dispoziţiile articolului 4, în ceea ce priveşÂte orice
guvern semnatar care îl ratifică sau acceptă ulterior Acordul va întră în vigoare la
treizeci de zile de la data depunerii instrumentelor sale de ratificare sau
acceptare.
Articolul 3
1. După intrarea în vigoare a prezentului Acord, Comitetul de MinişÂtri al
Consiliului Europei poate invita să adere la prezentul Acord orice Stat care nu
este membru al Consiliului Europei şi pe teritoriul căruia există un Comitet
Naţional al Camerei Internaţionale de Comerţ. 2. Aderarea va fi valabilă de la
depunerea instrumentelor de aderare la Secretarul General al Consiliului Europei,
instrumente care vor avea efect, potrivit dispoziţiilor articolului 4, la treizeci de zile
de la data depunerii acestora.
Articolul 4
Intrarea în vigoare a prezentului Acord pentru fiecare Stat după ratificare,
acceptare sau aderare în condiţiile articolelor 2 si 3 va fi condiţionată de intrarea
în vigoare pentru acel Stat a Convenţiei Europene de Arbitraj Comercial
Internaţional.
Articolul 5
Orice Parte Contractantă poate, în măsura în care este interesată, denunţa
prezentul Acord printr-o notificare adresată Secretarului General al Consiliului
Europei. Denunţarea va avea efect la şase luni de la data primirii acestei notificări
de către Secretarul General.
Articolul 6
Secretarul General al Consiliului Europei va notifica Statelor membre ale Consiliului
si guvernului oricărui stat care a aderat la prezentul Acord despre: a) orice
semnare; b) depunerea oricăror instrumente de ratificare, acceptare sau aderare; c)
orice dată a intrării în vigoare; d) orice notificare primită în temeiul dispoziţiilor
articolului 5. Drept pentru care, subsemnaţii, fiind autorizaţi în acest sens, au
semnat prezentul Acord.
încheiat la Paris, la 17 decembrie 1962, în limbile engleză şi franceză, ambele
texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele
Consiliului Europei. Secretarul General va transmite copii autentificate tuturor
guvernelor semnatare sau aderente.
ANEXA 7
CONVENŢIA CU PRIVIRE LA SUPRIMAREA CERINŢEI

SUPRALEGALIZĂRII A CTELO R OFICIALE
încheiată la Haga, 5 octom brie 1961 504
Statele semnatare ale prezentei convenţii, dorind sa suprime cerinţa

supralegalizarii diplomatice sau
consulare a actelor oficiale străine, au decis sa incheie o convenţie în acest sens
şi au convenit asupra
următoarelor dispoziţii:
Articolul 1
Prezenta convenţie se aplică actelor oficiale care au fost intocmite pe teritoriul
unui stat contractant şi care
urmeaza sa fie prezentate pe teritoriul unui alt stat contractant.
Sunt considerate acte oficiale, în sensul prezentei convenţii:
a) documentele care emana de la o autoritate sau de la un funcţionar al unei
jurisdicţii a statului, inclusiv
cele care emana de la ministerul public, de la un grefier sau de la un executor
judecătoresc;
b) documentele administrative;
c) actele notariale;
d) declaraţiile oficiale, cum ar fi: cele privind menţiuni de inregistrare, viza de
investire cu data certa şi
legalizari de semnătură, depuse pe un act sub semnătură privata.
Totuşi prezenta convenţie nu se aplica:
a) documentelor intocmite de agenţi diplomatici sau consulari;
b) documentelor administrative care au legătură directa cu o operaţiune
comerciala sau vamala.
Articolul 2
Fiecare stat contractant scuteste de supralegalizare actele căror li se aplică
aceasta convenţie şi care urmeaza sa fie prezentate pe teritoriul sau. Supra-
legalizarea, în sensul prezentei convenţii, are în vedere numai formalitatea prin
care agenţii diplomatici sau consulari ai tarii pe teritoriul careia actul urmeaza sa
fie prezentat atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a actionat semnatarul
actului sau, dupa caz, identitatea sigiliului şi a ştampilei de pe acest act.
504 R.Moldova a aderat la Convenţie prin Legea nr.42-XVI din 2.03.2006

Articolul 3
Singura formalitate care ar putea fi ceruta pentru a atesta veracitatea
semnăturii, calitatea în care a actionat semnatarul actului sau, dupa caz,
identitatea sigiliului sau a ştampilei de pe acest act, este aplicarea apostilei
definite la art. 4, eliberata de către autoritatea competenta a statului din care
emana documentul.
Totuşi formalitatea mentionata în alineatul precedent nu poate fi ceruta atunci
cand fie legile, regulamentele sau uzanţele în vigoare în statul în care actul
urmeaza sa fie prezentat, fie o intelegere intre doua sau mai multe state
contractante o inlatura, o simplifica sau scuteste actul de supralegalizare.
Articolul 4
Apostila prevăzută la art. 3 alin. 1 se aplică chiar pe act sau pe o prelungire a
acestuia; ea trebuie sa fie conforma cu modelul anexat la prezenta convenţie.
Totuşi ea poate fi redactata în limba oficiala a autoritatii care o elibereaza.
Menţiunile care figureaza în continutul ei pot fi date şi intr-o a doua limba. Titlul
"Apostille (Convention de la Haye du 5 octobre 1961)" va fi mentionat în limba
franceza.
Articolul 5
Apostila este eliberata la cererea semnatarului sau a oricărui alt detinator al
actului.
întocmită în mod corespunzător, ea atesta veracitatea semnăturii, calitatea în
care a actionat semnatarul actului sau, dupa caz, identitatea sigiliului sau a
ştampilei de pe acest act.
Semnătură, sigiliul sau stampila care figureaza pe apostila este scutita de orice
atestare.
Articolul 6
Fiecare stat contractant va desemna, în virtutea funcţiilor, autoritatile carora li
se atribuie competenta de a aplică apostila prevăzută la art. 3 alin. 1.
El va comunica aceasta desemnare Ministerului Afacerilor Externe al Olandei
în momentul depunerii
instrumentului sau de ratificare ori de aderare sau a declaraţiei de extindere. El il
va comunica totodata şi orice modificare în desemnarea acestor autoritati.
Articolul 7
Fiecare dintre autoritatile desemnate potrivit art. 6 trebuie sa tina un registru
sau un fişier în care sa inregistreze apostilele eliberate, indicând: a) numărul de
ordine şi data apostilei; b) numele semnatarului actului oficial şi calitatea în care
acesta a actionat sau, pentru actele nesemnate, indicarea autoritatii care a aplicat
sigiliul sau stampila.
La cererea oricărei persoane interesate autoritatea care a eliberat apostila
este obligata sa verifice daca datele din apostila corespund celor din registru sau
din fişier.
Articolul 8
Daca intre doua sau mai multe state contractante exista un tratat, o convenţie
sau un acord care conţine dispoziţii ce supun atestarea semnăturii, sigiliului sau
ştampilei anumitor formalitati, prezenta convenţie nu deroga de la aceste
formalitati decât daca ele sunt mai riguroase în raport cu cele prevăzute la art. 3 şi
4.
Articolul 9
Fiecare stat contractant va lua masurile necesare pentru a evita ca agenţii sai
diplomatici sau consulari sa procedeze la supralegalizari în cazul în care prezenta
convenţie prevede scutirea.
Articolul 10
Prezenta convenţie este deschisa, semnării statelor reprezentate la a 9-a
Sesiune a Conferinţei de la Haga de drept international privat, precum şi Irlandei,
Islandei, Marelui Ducat de Liechtenstein şi Turciei.
Ea va fi ratificata şi instrumentele de ratificare vor fi depuse la Ministerul
Afacerilor Externe al Olandei.
Articolul 11
Prezenta convenţie va intra în vigoare în a 60-a zi dupa depunerea celui de-al
treilea instrument de ratificare prevăzut la art. 10 alin. 2.
Convenţia va intra în vigoare, pentru fiecare stat semnatar care o ratifica
ulterior, în a 60-a zi dupa depunerea instrumentului sau de ratificare.
Articolul 12
Orice stat nementionat la art. 10 va putea sa adere la prezenta convenţie
dupa intrarea acesteia în vigoare în baza art. 11 alin. 1. Instrumentul de aderare
va fi depus la Ministerul Afacerilor Externe al Olandei.
Aderarea nu va avea efect decât în relaţiile dintre statul care adera şi statele
contractante care nu vor
ridica nici o obiecţie impotriva sa în termen de 6 luni dupa primirea notificării
prevăzute la art. 15 lit. d). O asemenea obiecţie va fi comunicata Ministerului
Convenţia va intra în vigoare, intre statul care adera şi statele care nu au
ridicat nici o obiecţie impotriva aderarii, în a 60-a zi dupa expirarea termenului de
6 luni mentionat la alineatul precedent.
Articolul 13
Orice stat, în momentul semnării, ratificării sau aderarii, va putea sa declare
ca prezenta convenţie se va extinde la ansamblul teritoriilor pe care le reprezintă
pe plan international sau la unul ori mai multe dintre ele. Aceasta declaraţie va
avea efect în momentul intrării în vigoare a convenţiei pentru statul respectiv.
Ca urmare, orice extindere de aceasta natura va fi comunicata Ministerului
Atunci cand declaraţia de extindere va fi facuta de un stat care a semnat şi a
ratificat convenţia, aceasta va intra în vigoare pentru teritoriile respective conform
dispoziţiilor art. 11. Atunci cand declaraţia de extindere va fi facuta de un stat care
a aderat la convenlie, aceasta va intra în vigoare, pentru teritoriile respective,
conform dispoziţiilor art. 12.
Articolul 14
Prezenta convenţie va avea o durata de 5 ani, incepand cu data intrării sale în
vigoare, conform art. 11 alin. 1, chiar şi pentru statele care o vor ratifica sau vor
adera la aceasta ulterior.
In lipsa denunţării, convenţia va fi reinnoita tacit, din 5 în 5 ani.
Denunţarea va fi comunicata Ministerului Afacerilor Externe al Olandei, cu cel
puţin 6 luni inainte de expirarea termenului de 5 ani.
Ea va putea fi limitata la unele teritorii carora li se aplică convenţia.
Denunţarea nu va avea efect cu privire la statul care o va notifica. Convenţia
va ramane în vigoare pentru celelalte state contractante.
Articolul 15
Ministerul Afacerilor Externe al Olandei va comunica statelor vizate la art. 10,
precum şi statelor care au aderat conform dispoziţiilor art. 12:
a) notificările vizate la art. 6 alin. 2;
b) semnaturile şi ratificările vizate la art. 10;
c) data la care prezenta convenţie va intra în vigoare conform dispoziţiilor art. 11
alin. 1;
d) aderarile şi obiecţiile vizate la art. 12 şi data la care aderarile vor avea efect;
e) extinderile vizate la art. 13 şi data la care ele vor avea efect, f) denunţările
vizate la art. 14 alin. 3.
Drept care subsemnaţii, special imputerniciti, au semnat prezenta convenţie.
Facuta la Haga la 5 octombrie 1961, în limbile franceza şi engleza, textul în
limba franceza prevaland în caz de divergente intre texte, intr-un singur exemplar
care va fi depus în arhivele Guvernului Olandei şi a cărui copie certificata va fi
transmisa, pe cale diplomatica, fiecaruia dintre statele reprezentate la cea de-a 9-
a sesiune a Conferinţei de la Haga de drept internaţional privat, precum şi irlandei,
islandei, Marelui Ducat de Liechtenstein şi Turciei.
ANEXA
la convenţie
Model de apostila
Apostila va avea forma unui careu cu latura de minimum 9 cm.
APOSTILLE
(Convention de la Haye du 5 octobre 1961)
1. Tara ...
Prezentul act oficial
2. a fost semnat de ...
3. în calitate de ...
4. poarta sigiliul/stampila ...
Atestat
5. la...
6. data...
7. de către ...
8. sub nr...
9. Sigiliul/stampila:...
10. Semnătură:...
CUPRINS
P refaţă..........................................................................................................................3
PARTEA GENERALĂ
T itlul I
ASPECTE INTRODUCTIVE
C apitolul I. Ştiinţa d re ptu lui internaţional p riv a t........................................6

Secţiunea l-a. Denumirea ş i importanţa dreptului internaţionalprivat ................ 6
1. Denumirea disciplinei.................................................................................................. 6
2. Importanţa dreptului internaţional privat.................................................................7
Secţiunea a ll-a. Natura juridică a dreptului internaţional privat ..................... 8
1. Drept intern şi drept internaţional............................................................................... 9
2. Drept privat şi drept pub lic.......................................................................................... 9
3. Dreptul internaţional privat constituie sau nu o ramură distinctă de d re p t........10
Secţiunea a lll-a. Metodele de reglementare a raportului juridic
de drept internaţional privat ............................................................... 11
1. Metoda normelor conflictuale (metoda conflictualistă)....................................... 11
2. Metoda normelor m ateriale.................................................................................... 13
3. Metoda normelor de aplicare imediată..................................................................15
4. Metoda p ro p e rla w ..................................................................................................... 16
Secţiunea a IV-a. Izvoarele dreptului internaţional privat ......................................17
1. Izvoarele interne de drept internaţional p riva t........................................................ 18
1.1. Izvoarele specifice ale dreptului internaţional p rivat...................................18
1.2. Izvoarele nespecifice ale dreptului internaţional p rivat...............................18
1.3. Practica judiciară şi arbitrată......................................................................... 20
1.4. Situaţia lacunelor în dreptul internaţional privat...........................................20
1.5. D octrina........................................................................................................... 21
1.6. Neaplicarea izvoarelor in te rn e ...................................................................... 22
2. Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional p riv a t..................................... 23
2 .1. Convenţii internaţionale care conţin norme de drept conflictual uniform... 24
2.2. Convenţii internaţionale care conţin norme materiale uniforme................ 25
2.3. Uzanţele comerciale internaţionale.............................................................. 25
2.4. Cutuma internaţională.................................................................................... 30
Secţiunea a V-a. Corelaţia între dreptul internaţional privat
şi alte ramuri de drept ................................................................................. 31
1. Drept internaţional privat şi drept c iv il.....................................................................31
2. Drept internaţional privat şi dreptul comerţului internaţional................................ 32
3. Drept internaţional privat şi dreptul internaţionalpublic......................................... 33
4. Drept internaţional privat şi drept p e n a l................................................................. 34
5. Drept internaţional privat şi drept administrativ..................................................... 34
6. Drept internaţional privat şi drept financiar.............................................................35
C apitolul II. Aspecte de natură conceptuală în materia dreptului

internaţional p riv a t......................................................................36
Secţiunea l-a. Particularităţile raportului juridic cu element de extraneitate .. 36
1. Noţiunea raportului juridic cu element de extraneitate........................................ 36
2. Elementul de extraneitate........................................................................................ 37
3. Caracterele raportului juridic cu element de extraneitate.....................................38
Secţiunea a ll-a. Obiectul dreptului internaţional privat ....................................... 39
Secţiunea a lll-a. Domeniul dreptului internaţional p rivat ....................................40
1. Conflictul de le g i........................................................................................................41
2. Conflictul de jurisdicţii...............................................................................................42
3. Condiţia juridică a străinului.....................................................................................43
4. Cetăţenia................................................................................................................... 44
5. Concluzii.................................................................................................................... 45
C apitolul III. C onţinutul dreptului internaţional p riv a t.............................. 46

Secţiunea l-a. Normele conflictuale .............................................................................46
1. Noţiunea normei conflictuale....................................................................................46
2. Izvoarele normei conflictuale.................................................................................. 48
3. Structura normei conflictuale.................................................................................. 48
4. Punctele de legătură................................................................................................. 50
5. Clasificarea normelor conflictuale...........................................................................54
6. Apartenenţa şi forţa juridică a normelor conflictuale............................................ 56
Secţiunea a ll-a. Normele materiale şi normele de aplicare imediată ............... 58
1. Normele m ateriale.................................................................................................... 58
2. Normele de aplicare imediată..................................................................................58
C apitolul IV, C onflictul de legi în s itu aţii sp eciale ..................................... 61

Secţiunea l-a. Conflictul de legi in cazul statului nerecunoscut ........................ 61
1. Posibilitatea conflictelor cu legile statelor nerecunoscute.................................... 61
2. Argumente pentru aplicarea legilor statului nerecunoscut.................................. 63
Secţiunea a ll-a. Conflictul între legile statelor în care coexistă
mai multe sisteme legislative .................................................................. 64
1. Noţiune.......................................................................................................................64
2. Justificarea studierii acestor conflicte în cadrul
dreptului internaţional privat......................................................................................... 65
3. Deosebirile dintre conflictele de legi interteritoriale şi conflictele
de legi internaţionale..................................................................................................... 66
4. Conflictul interpersonal.............................................................................................67
Secţiunea a lll-a. Conflictul de legi în cazul succesiunii de state ...................... 69
Capitolul V. Istoricul apariţiei şi dezvoltării dreptului internaţional
p rivat.............................................................................................. 71
1. Condiţiile apariţiei problemelor de drept internaţional privatî................................ 71
2. Teoria statutarilor italieni (sec.XIII - X V )............................................................. 75
2.1. Glosatorii............................................................................................................76
2.2. Postglosatorii.................................................................................................... 77
3. Doctrina franceză privind soluţionarea conflictelor de legi(sec.XVI - XVIII) ....78
4. Doctrina olandeză (sec.XVII)...................................................................................80
5. Doctrina germană (sec.XIX).....................................................................................82
6 Doctrina italiană a personalităţi legilor (teoria lui mancini)...................................83
7. Doctrina anglo-americană..................................................................................... 84
Titlul II
PROBLEME GENERALE PRIVIND CONFLICTELE
ÎN RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT
Capitolul I. Calificarea şi conflictul de calificări........................................ 87

Secţiunea l-a. Calificarea ................................................................................................. 87
1. Noţiunea de calificare.............................................................................................. 87
2. Factorii care determină calificarea..........................................................................90
3. Felurile calificării........................................................................................................91
4. Importanţa calificării..................................................................................................92
Secţiunea a ll-a. Conflictul de calificări...................................................................... 94
1. N oţiune.......................................................................................................................94
2. Importanţa soluţionării conflictului de calificări .....................................................95
Secţiunea a lll-a. Legea potrivit căreia se face calificarea ................................... 96
1. Calificarea după tex fo ri........................................................................................... 96
2. Calificarea după tex causae.................................................................................... 99
3. Teoria calificării autonome..................................................................................... 101
4. Calificarea după p ro p e rla w .................................................................................. 102
5. Calificarea în dreptul R.Moldova...........................................................................102
6. Concluzii privind legea după care se face calificarea.........................................103
Capitolul II. Retrimiterea............................................................................... 104

1. Precizări prealabile.................................................................................................104
2.Condiţiile de existenţă ale retrimiterii....................................................................105
3. Definirea şi evoluţia retrimiterii..............................................................106
4. Formele retrimiterii................................................................................................ 107
5. Sistemele de drept în care este admisăistituţia retrim iterii........................ 108
6. Argumente invocate în favoarea retrimiterii........................................................111
7. Sistemele de drept care nu admit retrim iterea.................................................. 113
8. Argumente invocate împotriva retrimiterii........................................................... 114
9. Cazurile în care retrimiterea este inaplicabilă................................................... 116
1. Noţiunea şi evoluţia ordinii publice de drept internaţional privat...................... 117
2. Deosebirea între ordinea publică de drept intern şi ordinea publică de drept
internaţional p riva t.....................................................................................................119
3. Reglemetări privind ordinea publică în dreptul internaţional privat
al R.Moldova.............................................................................................................. 120
4. Elementele specifice ale ordinii publice de drept internaţional p rivat............. 121
5. Caracterele ordinii publice de drept internaţional p rivat...................................122
6. Domeniul invocării ordinii oublice........................................................................ 123
7. Sferele noţiunii de ordine publică de drept internaţional privat........................ 123
8. Efectele invocării ordinii publice de drept internaţional privat.......................... 125
9. Practica internaţională cu privire la ordinea publică de drept
internaţional p rivat.....................................................................................................126
10. Comparaţii între ordinea publică de drept internaţional privat şi alte instituţii. 127
C apitolul III. Frauda legii în dreptul internaţional p riv a t........................129

1. Noţiunea de fraudare a legii aplicabile............................................................... 129
2. Modalităţile de fraudare a legii în dreptul internaţional privat.......................... 130
3. Condiţiile fraudei la lege în dreptul internaţional privat..................................... 130
4. Sancţionarea fraudei la lege în dreptul internaţional p riva t............................. 132
5. Domenii în care este posibilă frauda legii în dreptul internaţionalprivat.......... 134
6. Frauda la lege în dreptul internaţional privat al R.Moldova............................. 136
7. Comparaţii între frauda la lege în dreptul internaţional privat şi alte instituţii.. 137
C apitolul V. C onflictul de legi în tim p şi s p a ţiu ..................................... 140

1. Noţiunea conflictului de legi în timp şi s p a ţiu .................................................... 140
2. Comparaţia conflictului de legi în timp şi spaţiu cu conflictul de legi
în spaţiu...................................................................................................................... 141
3. Formele conflictului de legi în timp şi spaţiu.......................................................141
4. Temeiul juridic al recunoaşterii în R.Moldova a drepturilor dobândite în
străinătate...................................................................................................................142
5. Domeniile predispuse la conflictele de legi în timp şi spaţiu............................ 142
6. Soluţionarea conflictului de legi în timp şi spaţiu............................................... 143
7. Condiţiile eficacităţii internaţionale a unui drept................................................ 144
8. Efectele unui drept dobândit potrivit legii străine............................................... 146
Capitolul VI. C onflictul m obil de legi şi co n flictu l în tim p

al n orm elor conflictuale ale fo ru lu i şi
ale norm elor m ateriale a plicab ile .......................................... 148
Secţiunea l-a. Conflictul mobil de le g i ...................................................................... 148
1. Noţiunea conflictului mobil de legi.........................................................................148
2. Analiza comparativă a conflictului mobil de legi cu alte instituţii juridice
apropiate......................................................................................................................148
3. Domeniile predispuse conflictului mobil de legi...................................................149
4. Soluţionarea conflictului mobil de legi................................................................ 150
5. Prevederi privind soluţionarea conflictului mobil de legi în dreptul R.Moldova152
Secţiunea a ll-a. Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului....... 154
1. N oţiune..................................................................................................................... 154
2. Soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale forului.................. 154
Secţiune a lll-a. Conflictul în timp al normelor materiale
străine (tex causae) ................................................................................... 155
Capitolul VII. Aplicarea dreptului străin în calitate de lex c a u s a e .....157

1. Noţiunea legii străin e .............................................................................................. 157
2. Temeiul aplicării legii străine..................................................................................158
3. Titlul cu care se aplică legea străină.....................................................................158
4. Stabilirea conţinutului legii străine în diferite sisteme de d re pt..........................163
5. Imposibilitatea stabilirii conţinutului legii străine.................................................. 165
6. Interpretarea dreptului străin..................................................................................167
7. Controlul aplicării legii străine................................................................................170
8. Aplicarea legii străine în R.Moldova..................................... :............................. 171
8.1. Titlul cu care se aplică legea străină............................................................ 171
8.2. Stabilirea, interpretarea şi probarea conţinutului legii străine................... 172
8.3. Imposibilitatea stabilirii conţinutului legii străine......................................... 175
8.4. Căile de atac în cazul greşitei aplicări sau interpretări a legii străin e .... 175
8.5. Statutul legii străine în dreptul R.Moldova................................................... 176
9. Reglementări stabilite de convenţia europeană în domeniul informaţiei
asupra dreptului stră in .............................................................................................. 176
PARTEA SPECIALĂ
Titlul I
PERSOANA FIZICĂ Şl PERSOANA JURIDICĂ
ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT
Capitolul I. Persoana fizică în dreptul internaţionalprivat...................... 179

Secţiunea l-a. Aspecte generale privind condiţia juridică
a străinului persoană fizică ................................................................... 180
1. Noţiunea de străin - persoană fizică.................................................................... 180
2. Condiţia juridică a străinului...................................................................................182
3. Relaţia între condiţia juridică a străinului şi conflictul de leg i.............................183
4. Delimitarea dintre condiţia juridică a străinului şi conflictulde le g i................. 183
5. Formele condiţiei juridice a străinului............................................................... 185
Secţiunea a ll-a. Regimul juridic al străinilor în R.Moldova ............................. 187
1. Intrarea străinilor în R.M oldova............................................................................. 187
2. Şederea străinilor în R.Moldova............................................................................ 190
3. Ieşirea străinilor din R.Moldova............................................................................. 193
4. Regimul îndepărtării străinilor din R.Moldova...................................................... 194
5. Drepturile şi obligaţiile străinilor în R.Moldova..................................................... 198
Secţiunea l-a. A specte g en erale .............................................................................200
1. N oţiune..................................................................................................................... 200
2. Clasificarea persoanelor juridice........................................................................... 202
Secţiunea a ll-a. Determinarea le g ii aplicabile persoanei ju r id ic e ..................204
1. Noţiunea de naţionalitate a persoanei juridice .............................................. 204
2. Importanţa naţionalităţii persoanei juridice........................................................... 205
3. Criteriile de determinare a naţionalităţii persoanei juridice în diferite sisteme
de d re p t.........................................................................................................................206
4. Determinarea naţionalităţii persoanei juridice în dreptul R.M oldova.................208
5. Schimbarea naţionalităţii persoanei juridice......................................................... 209
Secţiunea a lll-a. D om eniul de aplicare a le g ii n a ţio n a le .................................. 210
1. Noţiunea şi conţinutul statutului organic al persoaneijuridice.............................210
2. Limitele aplicării legii naţionale a persoanei juridice...........................................212
Secţiunea a IV-a. Condiţia s tră in u lu i persoană ju r id ic ă ................................... 213
1. Recunoaşterea extrateritorială a persoanei juridice străine.............................. 213
2. Drepturile şi obligaţiile persoanei juridice străine............................................... 214
T itlul II
NORME CONFLICTUALE ÎN DIFERITE MATERII
ALE DREPTULUI PRIVAT
C apitolul I. Normele conflictuale privind starea civilă şi capacitatea

persoanei fiz ic e ..........................................................................215
1. Noţiunea de stare civilă şi capacitate civilă.......................................................... 215
2. Temeiul istoric şi doctrinal al legii personale.......................................................217
3. Concepţia aplicării legii personale........................................................................ 219
3.1. Sistemele de drept în care statutul personal este supus legii naţionale
(lex patriae).....................................................................................................220
3.2. Sistemele de drept în care statutul personal este supus legii
domiciliului (lex domicilii)............................................................................... 221
3.3. Sistemele de drept în care statutul personal este supus atât legii
naţionale cât şi legii domiciliului (sistemul mixt)..........................................222
3.4. Concluzii privind determinarea legii aplicabile statutului personal............ 222
4. Legea aplicabilă statutului personal în dreptul conflictual alR.Moldova.............223
5. Teoria interesului naţional...................................................................................... 227
C apitolul II. Normele conflictuale privind numele şi dom iciliul

persoanei fiz ic e ......................................................................... 230
1. Scurt istoric privind evoluţia dreptului la nume.....................................................230
2. Noţiunea de nume şi legea aplicabilă................................................................... 231
3. Domiciliul persoanei fiz ic e ..................................................................................... 234
C apitolul III. Normele conflictuale cu privire la bunuri şi drepturi reale 237
1. Noţiuni generale....................................................................................................... 237
2. Determinarea legii aplicabile bunurilor (lex rei sitae).......................................... 238
3. Domeniul de aplicare a regulii tex rei sitae........................................................... 239
3.1. Bunurile asupra cărora pot exista drepturi reale.......................................... 239
3.2. Drepturile re a le ................................................................................................239
3.3. Modalităţile şi condiţiile de constituire, transmitere
şi stingere a drepturilor rea le ........................................................................ 240
3.4. Formele de publicitate privind bunurile în cazurile stabilite de lege.......... 241
3.5. Conţinutul drepturilor reale.............................................................................242
4. Excepţii de la aplicarea regulii lex rei sitae........................................................... 242
C apitolul IV. Normele conflictuale cu privire la form a actelor juridice245

1. Noţiuni generale....................................................................................................... 245
2. Legea aplicabilă formei exterioare a actelor ju ridice ..........................................246
2 .1. Reglementări generale privind legile aplicabile formei actului juridic........247
2.2. Reglementări speciale privind legile aplicabile în materia formei
contractului......................................................................................................247
3. Caracterul normelor conflictuale privind forma actului ju rid ic ............................ 248
3.1. Caracterul normelor conflictuale sub aspectul pnorităţii de aplicare.........248
3.2. Caracterul normelor conflictuale sub aspectul gradului de imperativitate. 249
4. Domeniul de aplicare a legilor privind forma actelor ju rid ice ..............................250
5. Excepţii de la competenţa legii locului încheierii actului juridic........................... 251
C apitolul V. Normele co nflictu ale cu privire la c o n d iţiile de fond ale

actelo r ju rid ic e în general şi ale co n tra cte lo r în special .253
1. Noţiuni generale.......................................................................................................253
2. Legea aplicabilă actului juridic unilateral.............................................................. 253
2 .1. Aplicarea legii alese de autorul actului juridic (lex voluntatis)...................254
2.2. Determinarea legii aplicabile actului juridic după criterii obiective............ 254
2.3. Legea aplicabilă actelor juridice accesorii................................................... 255
3. Legea aplicabilă contractelor................................................................................. 255
3.1. Aplicarea legii alese de părţile contractului (lex voluntatis).......................256
3.2. Determinarea legii aplicabile contractului după criterii obiective................ 259
4. Domeniul de aplicare a legii contractului...............................................................261
C apitolul VI. Normele co nflictu ale p rivind faptele ju rid ic e .....................266

1. Noţiuni generale.......................................................................................................266
2. Legea aplicabilă faptelor juridice licite...................................................................267
2 .1. Gestiunea de afaceri...................................................................................... 267
2.2. îmbogăţirea fără justă cauză......................................................................... 269
3. Legea aplicabilă faptelor juridice ilicite................................................................. 270
3.1. Determinarea legii aplicabile în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciul
se produc în acelaşi stat - legea locului săvârşirii delictului
(lex loci delicti commissi)...............................................................................271
3.2. Determinarea legii aplicabile în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciul
se produc în state diferite - legea locului producerii prejudiciului
(lex loci delicti laesionis)................................................................................272
3.3. Determinarea legii aplicabile în cazul în care faptul cauzator
de prejudiciu constituie şi infracţiune........................................................... 273
3.4. Determinarea legii aplicabile unor forme speciale de răspundere
delictuală......................................................................................................... 274
4. Domeniul de aplicare a legii delictului civil........................................................... 276
Capitolul VII. Normele conflictuale în dom eniul raporturilor de fam ilie 279
Secţiunea l-a. Aspecte generale p riv in d ra p o rtu rile de fa m ilie ....................... 279
Secţiunea a ll-a. Legea aplicabilă c ă s ă to rie i.......................................................280
1.Noţiunea de căsătorie.............................................................................................. 280
2. încheierea căsătoriei................................................................................. 281
2 .1. Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei................................................... 283
2.2. Condiţiile de formă ale încheierii căsătoriei................................................. 285
3. Efectele căsătoriei.................................................................................................. 287
4. Nulitatea căsătoriei................................................................................................. 289
5. Desfacerea căsătoriei.............................................................................................290
Secţiunea a lll-a. Legea aplicabilă ra p o rtu rilo r din tre p ă rin ţi ş i c o p ii............ 292
1. Stabilirea filiaţiei.......................................................................................................292
2. Drepturile şi obligaţiile părinţilor şi copiilor...........................................................294
3. Tutela şi curatela copiilor....................................................................................... 294
Secţiunea a IV-a. Legea aplicabilă a d o p ţie i.........................................................295
1.Noţiunea de adopţie................................................................................................. 295
2. încheierea adopţiei................................................................................................. 296
3. Efectele adopţiei......................................................................................................298
4. Nulitatea adopţiei.....................................................................................................298
5. Desfacerea adopţiei................................................................................................ 299
C apitolul VIII. Normele co nflictu ale în m ateria s u c c e s iu n ii................... 301

1.Noţiuni generale....................................................................................................... 301
2. Determinarea legii aplicabile succesiunii............................................................. 302
3. Domeniul de aplicare a legii succesorale............................................................. 303
3.1. Momentul deschiderii succesiunii................................................................. 303
3.2. Categoriile de persoane cu vocaţie succesorală........................................ 304
3.3. Condiţiile legale ale dreptului la moştenire.................................................. 308
3.4. Exercitarea dreptului de posesiune asupra bunurilor rămase de
la defunct.........................................................................................................309
3.5. Condiţiile şi efectele opţiunii succesorale.................................................... 309
3.6. întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul............................ 309
3.7. Drepturile statului asupra succesiunii vacante........................................... 310
Titllul III
CONFLICTELE DE JURISDICŢII
C apitolul I. Com petenţa în dreptul internaţional p riv a t.......................... 311

Secţiunea l-a. Aspecte generale ................................................................................. 311
1. Consideraţii preliminare..........................................................................................311
2. Litigiul privind raportul juridic de drept internaţional privat şi regimul juridic
al străinului în procesul c iv il....................................................................................... 313
3. Competenţa în dreptul internaţional şi competenţa în dreptul intern................ 314
4. Normele care determină competenţa în dreptul internaţional p rivat................. 315
5. Relaţia dintre competenţa jurisdicţională şi competenţa legislativă.................. 316
6. Importanţa determinării instanţei com petente..................................................... 318
Secţiunea a Ii-a. Determinarea competenţei în dreptul internaţional privat.. 319
1. Determinarea competenţei în diferite sisteme de drept......................................319
2. Competenţa instanţelor judecătoreşti din R.Moldova în soluţionarea litigiilor
de drept internaţional p riv a t....................................................................................... 321
3. Competenţa jurisdicţională exclusivă a instanţelor din R.Moldova................... 322
4. Prorogarea de competenţă voluntară................................................................... 324
5. Imunitatea de jurisdicţie......................................................................................... 324
C apitolul II. Procedura de judecată în procesele

de drept internaţional p riv a t...................................................326
Secţiunea l-a. Legea aplicabilă procedurii de ju d ecată ...................................... 326
1. Noţiunea legii procesuale a forului (Lex processualis fori)................................ 326
2. Particularităţile aplicării legii fo ru lu i...................................................................... 328
Secţiunea a Ii-a. Domeniul de aplicare a legii forului.......................................... 329
1. Acţiunea în justiţie sau arbitrală............................................................................329
2. Capacitatea procesuală a p ărţilo r.........................................................................330
3. Calitatea procesuală.............................................................................................. 332
4. Dreptul subiectiv.....................................................................................................332
5. Obiectul şi cauza a cţiun ii.......................................................................................333
6. Regimul probelor.....................................................................................................333
7. Procedura de judecată şi căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.... 334
8. Executarea silită...................................................................................................... 335
9. Supralegalizarea actelor oficiale.......................................................................... 335
C apitolul III. Efectele h otă râ rilo r judecătoreşti străin e .......................... 338

Secţiunea l-a. Consideraţii generale .......................................................................... 338
Secţiunea a Ii-a. Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine ..................339
1. Noţiunea de recunoaştere..................................................................................... 339
2. Recunoaşterea de plin drept................ ................................................................339
3. Recunoaşterea judecătorească............................................................................340
4. Refuzarea recunoaşterii.........................................................................................342
Secţiunea a lll-a. Executarea h o tă râ rilo r ju d e c ă to re ş ti s tră in e ....................... 343
1. Noţiunea de exequatur.........................................................................................343
2. Condiţiile exequatur-ului...................................................................................... 343
Capitolul IV. A rb itra ju l in te rn a ţio n a l........................................................... 345

Secţiunea l-a. C onsideraţii g e n e ra le .....................................................................345
1. Noţiunea şi felurile arbitrajului..............................................................................345
2. Formele arbitrajului în comerţul internaţional................................................ 346
3. Convenţia de arbitraj............................................................................................... 348
3.1. Clauza compromisorie................................................................................... 348
3.2. Compromisul....................................................................................................349
3.3. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj.........................................................350
Secţiunea a Ii-a. Efectele se n tin ţe i arbitrale străin e...........................................352
1. Noţiunea şi elementele sentinţei arbitrale............................................................ 352
2. Caracterul de extraneitate al sentinţei arbitrale străine...................................... 354
3. Legea aplicabilă litigiului arbitrai............................................................................354
4. Recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale starăine în R.M oldova.... 355
A n e xe ................................................................................................................. 361
Anexa 1. Extras din Codul Civil (adoptat prin Legea nr.1107-XV din 6.06.2002) ....362
Anexa 2. Extras din Codul de Procedură Civilă (adoptat prin legea
nr.225-XV din 30.05.2003).......................................................................... 373
Anexa 3. Extras DIN Codul Familiei (adoptat prin legea nr.1316-XIV din
26.10.2000).................................................................................................... 383
Anexa 4. Legea nr.200 din 16.07.2010 privind regimul străinilor în Republica
M oldova...........................................................................................................386
Anexa 5. Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine..............................................................................................................425
Anexa 6. Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional....................... 430
Anexa 7. Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor
oficiale..............................................................................................................437
C u p rin s .............................................................................................................. 441

'шШЫШ
VA LER IU BABĂRĂ
Născut în anul 1960.
Absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Chişinău,

promoţia 1986.
în anii 1986-1994 a fost antrenat în diverse activităţi din domeniul

dreptului privat: consultanţă, expertiză, investigaţie etc.
în perioada 1994-2000 a urmat studiile de doctorat la Facultatea de

Drept a Universităţii Bucureşti, specialitatea Drept Internaţional Privat,
sub îndrumarea acad.prof.dr.docent ION P.FILIPESCU, obţinând titlul
de doctor în drept.
Avocat, membru al Uniunii Avocaţilor din R.Moldova.
Arbitru la Curtea de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de

Comerţ şi Industrie a R.Moldova
Conferenţiar universitar la Facultatea de Drept a Universitpţii de Stat

din Moldova, Catedra Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor
Economice Externe.

Drept International Privat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept International Privat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VA LER IU BABARA

Descrierea CIP A Camerei Naţionale a Cărţii

Drept internaţional privat / Valeriu Babără. - Ed. a 4-a, rev. şi ad. -

ISBN 978-9975-66-356-4. © V a le riu Babără, 2013

Ediţia a patra a acestei lucrări (prima ediţie a apărut în anul 2002,

în calitate de ramură distinctă de drept, dreptul internaţional privat

1 G.C.Cheshire, Private International Law, Butterworths, London, 1965, p.9

Societatea contemporană crează condiţii variate de relaţii

Referitor la natura dreptului internaţional privat, în literatura de

în ceea ce priveşte dacă dreptul internaţional privat este un drept

2. DREPT PRIVAT Şl DREPT PUBLIC

în ceea ce priveşte dacă dreptul internaţional privat este un drept

Cu referire la teza potrivit căreia dreptul internaţional privat este

Raportul juridic de drept internaţional privat poate fi reglementat

1. METODA NORMELOR CONFLICTUALE

Norma conflictuală soluţionează conflictul de legi care constituie

Normele materiale, numite şi substanţiale sau directe, la fel ca şi

9 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.28-29

Metoda proper law este o variantă a metodei conflictualiste, care

Izvoarele dreptului internaţional privat se clasifică în interne şi

Principalele izvoare interne ale dreptului internaţional privat sunt

1.1. Izvoarele specifice ale dreptului

Izvoarele specifice conţin, în marea majoritate, norme conflictuale

1.2. Izvoarele nespecifice ale dreptului

Izvoarele nespecifice sunt actele normative care interesează, în

14 De exemplu, în Turcia - Legea cu privire la dreptul internaţional privat şi procesul civil

16 Monitorul Oficial nr.82-86, 2002

Practica judiciară şi arbitrală nu este izvor de drept în Republica

1.4. Situaţia lacunelor în dreptul

Practica în domeniu confirmă că oricât de completă ar fi o

28 A se vedea Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi

Doctrina (ştiinţa dreptului) cuprinde analizele, investigaţiile,

1.6. Neaplicarea izvoarelor interne

în practică pot apărea situaţii, când un tratat sau o convenţie

2. IZVOARELE INTERNATIONALE ALE DREPTULUI

Izvoarele internaţionale ale dreptului internaţional privat sunt

în ultima perioadă comunitatea internaţională a pus în evidenţă

38 Ratificată de R.Moldova la 26.09.1997, nefiind în vigoare pe motivul neratificării acesteia de

norme materiale uniforme

în cadrul internaţional Republica Moldova este parte la numeroase

Uzanţele comerciale prezintă interes pe planul dreptului

45 R.Moldova a aderat la această convenţie prin Legea nr.1136-XII din 4.08.1992

52 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.65

2.4. Cutuma internaţională

Cutuma este o regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale

50 Ion P.Filipescu, Andrei I.Filipescu, op.cit., p.72

1. DREPT INTERNATIONAL PRIVAT

Dreptul civil reprezintă o ramură de drept care reglemetează

61 Ion P.Filipescu, op.cit., p.64

2. DREPT INTERNATIONAL PRIVAT Şl DREPTUL

Plecând de la definirea dreptului comerţului internaţional ca fiind

3. DREPT INTERNATIONAL PRIVAT Şl DREPTUL

Dreptul internaţional public este o ramură de drept care grupează,

4. DREPT INTERNATIONAL PRIVAT

în conformitate cu principiile aplicării legii penale, raportul de drept

5. DREPT INTERNATIONAL PRIVAT

în practică, dispoziţiile legii străine pot fi luate în considerare pentru

în anumite situaţii, problemele conflictuale se pot interfera cu cele

1. NOŢIUNEA RAPORTULUI JURIDIC CU ELEMENT

Raporturile de drept internaţional privat sunt raporturi civile,

Elementul de extraneitate sau elementul străin, constituie

3. CARACTERELE RAPORTULUI JURIDIC

Raportul juridic cu element de extraneitate are următoarele