Management- ştiinţă şi practică

Termenul de management provine din englezescul to manage care în traducere

directă înseamnă a conduce cu reuşită sau cu alte cuvinte a realiza scopul propus. După
alte opinii, o origine mai îndepărtată a termenului ar putea fi latinescul manus care
înseamnă a mânui cu pricepere
Reunind cele două semnificaţii, putem afirma că managementul reprezintă
procesul de conducere eficientă, astfel încât să se atingă obiectivele propuse.
Ştiinţa managementului se concretizează într-un ansamblu de principii şi
concepte, prin care se explică procesul de conducere, cât şi într-o serie de metode,
tehnici şi instrumente care să asigure creşterea eficienţei activităţilor conduse, în
vederea realizării obiectivelor.
Managementul ca ştiinţă a apărut la începutul secolului XX şi s-a dezvoltat odată
cu dezvoltarea industrială.
Managementul este o ştiinţa multidisciplinară deoarece integrează cunoştinţe din
multe domenii cum ar fi: matematica, informatica, economia, ştiinţe juridice, socio-
umane.
Managementul ca activitate practică constă în procesul propriu-zis pe care îl
urmează managerii pentru îndeplinirea obiectivelor. Aceasta înseamnă abilitatea de a
aplica la realităţile diferitelor situaţii, principiile şi metodele dezvoltate de teoria
managementului. Această abilitate managerială trebuie văzută astăzi în sensul de
creativitate, de inventivitate, de aceea unii autori consideră activitatea de conducere artă
managerială.
Ştiinţa managementului presupune ansamblul de cunoştinţe pe care trebuie să le
aibă cei care ocupă funcţii de conducere, iar arta de a conduce constituie măiestria
rezultată nu numai din însuşirea cunoştinţelor, ci şi dintr-o anumită aptitudine, care
variază de la talent la genialitate. Eficienţa conducerii, pe lângă o bună pregătire are
nevoie de o serie de trăsături specifice cum ar fi: spirit inovator; capacitate de sinteză şi
analiză, talent, curaj de a-si asuma riscuri, inteligenţă.
Dacă până la începutul secolului XX conducerea se practica empiric, astăzi a
devenit tot mai evidentă necesitatea aplicării unui management ştiinţific, bazat pe un
ansamblu logic închegat de reguli, principii, activităţi ordonate, cu ajutorul cărora se
dirijează munca astfel încât să se realizeze obiectivele.
Managementul ştiinţific reprezintă activitatea practică de conducere, realizată
cu mijloacele şi instrumentele oferite de ştiinţă.
 Informare completă, Cunoaşterea Metode şi tehnici
măsurare exactă, influenţelor din de cercetare şi
obiective, planuri, mediu analiză de sistem
programe a proceselor

Management
Capacitate de ştiinţific Capacitate de
creaţie şi inovare analiză şi sinteză
Imaginaţie,
intuiţie, experienţă

Fig.1 Caracteristicile managementului ştiinţific

Managementul se aplică astăzi în toate domeniile de activitate: industrie,

agricultură, comerţ, administraţie publică, instituţii culturale şi de învăţământ, servicii
publice. Evident ştiinţa managementului studiază atât elementele comune cât şi cele
prin care se particularizează fiecare domeniu.
De asemenea, managementul se aplică atât la nivel de organizaţie
(micoeconomic), de ramură economică sau economie naţională (macroeconomie) dar şi
la nivel internaţional.
Ceea ce diferenţiază managementul organizaţiei de managementul internaţional
sunt obiectivele şi complexitatea procesului de conducere.
Deoarece obiectul de studiu al cursului, se raportează la nivel microeconomic,
vom analiza în continuare aspectele specifice managementului organizaţiei.

Abordări în teoria managementului

Există mai multe moduri de abordare a situaţiilor de management şi de rezolvare

a problemelor organizatorice corelate.
1.Abordarea clasică este focalizată pe eficienţa organizaţiei pentru a spori
succesul acesteia.
Oamenii de ştiinţă, Henry Fayol, Frederick Taylor, Frank şi Lillian Gilbreth,
Henry Gantt, care au definit acest tip de abordare sunt consideraţi deschizători de
drumuri în studiul teoriei managementului.
Această abordare, deşi a fost concepută la începutul secolului trecut, este
considerată de teoreticienii actuali ca având o foarte mare importanţă în rezolvarea unor
probleme ale practicii manageriale contemporane.
În lucrarea sa Administration Industielle et Generale, Henry Fayol a definit
funcţiile managementui − planificare, organizare, comandă, coordonare şi control −
acestea reprezentând elemente valoroase pe baza cărora se studiază şi se întreprinde
astăzi procesul de management.
În aceeaşi lucrare, Fayol a enunţat o serie de principii generale de management,
multe dintre acestea fiind utile în practica actuală. Acestea sunt:
 a)Diviziunea muncii. Munca trebuie împărţită între persoane şi grupuri, pentru
ca efortul şi atenţia să fie focalizate asupra anumitor sarcini. Specializarea în muncă e
considerată cea mai bună modalitate de a folosi resursele umane ale organizaţiei.
b)Autoritatea. Conceptele de autoritate şi de responsabilitate se află într-o strânsă
legătură. Autoritatea a fost definită de autor ca fiind dreptul de a da comenzi şi puterea
de a pretinde ascultare. Responsabilitatea înseamnă răspundere şi este în mod normal
asociată cu autoritatea.
c)Disciplina. O organizaţie de succes necesită eforturi conjugate din partea
salariaţilor săi. Trebuie impuse judicios pedepse pentru a încuraja acest efort comun.
d)Unitatea de comandă. Salariaţii trebuie să primească ordine numai de la un
singur manager.
e)Unitatea de direcţie. Întreaga organizaţie trebuie să se îndrepte spre un obiectiv
comun, în aceeaşi direcţie.
f)Subordonarea intereselor individuale intereselor generale. Interesele unei
persoane nu trebuie să aibă prioritate în faţa intereselor organizaţiei privită ca un întreg.
g)Remunerarea. În stabilirea salariului lucrătorului trebuie luate în considerare
numeroase elemente, cum ar fi: costul vieţii, oferta de personal calificat, condiţiile
generale de afaceri, precum şi succesul firmei.
h)Centralizarea. Fayol defineşte centralizarea ca fiind scăderea importanţei
rolului pe care îl au subordonaţii. Descentralizarea înseamnă creşterea rolului
subordonaţilor. Gradul de centralizare sau descentralizare depinde de specificul şi de
mărimea organizaţiei.
i)Lanţul ierarhic. Managerii din organizaţie sunt parte componentă a unui lanţ
ierarhic în ceea ce priveşte gradul de autoritate.
j)Ordinea. În scopul eficienţei şi al coordonării, toate materialele şi toţi oamenii
necesari pentru îndeplinirea unei activităţi trebuie să se găsească la acelaşi nivel ierarhic
al organizaţiei.
k)Echitatea. Toţi salariaţii trebuie trataţi cât mai egal posibil.
l)Stabilitatea personalului. Păstrarea salariaţilor productivi trebuie să fie o
prioritate a managementului, deoarece costul recrutării şi selecţiei, ca şi procentul de
produse necorespunzătoare sunt asociate angajării noilor salariaţi.
m)Iniţiativa. Managementul trebuie să încurajeze iniţiativa salariaţilor, care este
definită ca reprezentând activităţile noi sau suplimentare prestate prin autoîndrumare.
n)Spiritul de echipă. Managementul trebuie să încurajeze armonia şi atitudinea
binevoitoare a salariaţilor.
Principiile generale ale lui Fayol, pun accent pe eficienţa organizaţiei, pe
conducerea oamenilor şi pe acţiunile adecvate de management .
În lucrarea „The Principles of Scientific Management”, Frederick Taylor descrie
folosirea unor metode ştiinţifice de organizare a muncii şi selecţie a personalului,
obiectivul principal fiind acela de creştere a eficienţei salariaţilor, prin proiectarea
riguroasă a sarcinilor.
O contribuţie deosebita a avut-o şi Henry Gantt, care a căutat să îmbunătăţească
activitatea organizaţiilor, prin inovaţia planificării sarcinilor şi inovaţia recompensării.
Celebrul grafic Gantt este astăzi principalul instrument de programare în timp a
activităţilor intercondiţionate.
 În ceea ce priveşte remunerarea salariaţilor, Gantt a adăugat sistemului de plată
în acord (în funcţie de producţia realizată) şi sistemul de prime, acordat în funcţie de
depăşirea normelor de producţie.
Deşi are o contribuţie importantă în teoria managementului, abordarea clasică
are limite, atât în ceea ce priveşte modul de gândire, acela că numai experienţa practică
poate să furnizeze principii ale teoriei conducerii, cât şi referitor la accentul slab pus pe
motivarea spirituală a factorului uman.
2.Abordarea comportamentală se focalizează pe cunoaşterea oamenilor, ca
principală sursă de creştere a productivităţii.
Promotorii acestei abordări au fost Abraham Maslow şi Douglas Mc. Gregor. Ei
au contribuit la dezvoltarea mişcării pentru relaţii umane − abordare a managementului
care studiază interacţiunea oamenilor în organizaţii pentru a vedea impactul pe care
aceasta îl are asupra succesului organizaţiei. Abraham Maslow considera că managerii
trebuie să cunoască nevoile fiziologice, de siguranţă, de respect, şi de autorealizare ale
membrilor organizaţiei. Mc Gregor a scos în evidenţa o filozofie de management
construită pe baza convingerii că oamenii se pot autoîndruma şi acceptă
responsabilitatea.
3.Abordarea cantitativă, reprezentată de A. Kauffman, C. Ackoff şi J. Starr, se
bazează pe utilizarea unor metode matematice şi statistice în modelarea fenomenelor
complexe din conducerea organizaţiilor.
Ansamblul tehnicile cantitative utilizate ca metode ştiinţifice de rezolvare a
problemelor, constituie Cercetările operaţionale. Acestea reprezintă astăzi componenta
de bază a ştiinţei managementului deoarece reprezintă un important instrument teoretic
de optimizare a deciziilor.
Astăzi, managerii folosesc instrumente ale cercetărilor operaţionale de tipul
modelelor de control al stocurilor, modelelor reţea şi al modelelor probabilistice în
procesul de luare a deciziilor.
4.Abordarea conjuncturală este o abordare de management care consideră că
tot ceea ce întreprind managerii depinde de o serie dată de condiţii – adică de o situaţie.
Această abordare încearcă să schiţeze condiţiile sau situaţiile în care diversele metode
de management au cea mai mare şansă de succes.
Aplicarea acestei abordări presupune următoarele etape:
−perceperea situaţiilor existente în cadrul organizaţiei;
−alegerea tacticilor de management care se potrivesc cel mai bine acestei situaţii;
−implementarea competentă a acestor tactici.
Abordarea conjuncturală pleacă de la premiza că aplicarea cu succes a
conceptelor, principiilor şi tehnicilor de management depinde foarte mult de măsura în
care managerii ştiu să ia în considerare condiţiile specifice organizaţiilor lor.
5.Abordarea în conceptul de sistem se bazează pe aplicarea teoriei sistemelor în
procesele de management.
Un sistem reprezintă o serie de elemente (părţi) interdependente care
funcţionează ca un întreg, pentru anumite scopuri. Relaţiile dintre elementele
componente determină structura sistemului, care poate fi simplă sau complexă. În
general, în procesul de cunoaştere orice obiect, fenomen, activitate, proces poate fi
considerat un sistem. Pentru ca sistemul să poată fi mai bine înţeles, este necesar
folosirea de cunoştinţe din diferite domenii de specialitate.
 În analizele de sistem trebuie luate în considerare următoarele aspecte:
a)Fiecare element al sistemului are de îndeplinit o anumită funcţie pentru ca
întregul să-şi îndeplinească scopul;
b)Posibilele modificări ale unui element are efect asupra celorlalte elemente şi
asupra întregului;
c)Analiza începe cu existenţa întregului. Elementele componente şi relaţiile
dintre ele trebuie să evolueze în interesul întregului.
d)Analiza în interdependenţă a elementelor componente asigură o creştere a
eficienţei funcţionării întregului.
Sistemele sunt de mai multe tipuri: închise sau deschise, statice sau dinamice,
simple sau complexe.
Un sistem închis este acela care nu este influenţat şi nici nu interacţionează cu
mediul său exterior. De exemplu ceasul sau calculatorul, sunt construite din multe părţi,
fiecare funcţionând intr-un mod prestabilit, astfel încât produsul să funcţioneze ca un
întreg, să existe şi să-şi îndeplinească scopul.
Un sistem deschis este influenţat şi interacţionează permanent cu mediul său
exterior.
Sistemele dinamice îşi modică starea în timp datorită unor factori perturbatori
care acţionează din interiorul sau exteriorul sistemului.
Organizaţia privită ca un întreg este un sistem deschis, dinamic, complex.
Interacţiunea continuă cu mediul influenţează existenţa şi viitorul organizaţiei.
Organizaţia ca sistem cuprinde patru grupe de elemente:
a)intrările din mediul exterior - reprezintă resursele financiare, materiale, umane
şi informaţionale ale organizaţiei.
b)procesele de transformare a intrărilor în ieşiri – ansamblul proceselor
tehnologice şi manageriale;
c)ieşirile în mediul exterior – produse sau servicii, informaţii, performanţele
financiare ale organizaţiei;
d)feed-back-ul reprezintă reacţia mediului şi a managementului faţă de aceste
ieşiri, în funcţie de aceasta aducându-se modificări fie intrărilor, fie procesului de
transformare.
feed-back

Intrări din mediu Proces de Ieşiri în mediu

−materiale transformare -Produse, servicii
−umane −Procese −Profit
−financiare tehnologice −Comportament
−informaţionale −Procese organizaţional
manageriale −Informaţii de
ieşire