P.S. c. Germania - Dreptul la un proces echitabil. Caracterul echitabil al procesului.

Drepturile
apărării.
Comentarii0Link
Proces penal privind o infracţiune sexuală împotriva unei minore. Imposibilitatea acuzatului
de a audia direct partea vătămată. Caracterul determinant al declaraţiei părţii vătămate
pentru condamnarea acuzatului. Violarea art. 6 par. 3 d) luat împreună cu par. 1 din
Convenţie
Drepturile apărării, între care dreptul de a interoga martorii, reprezintă o aplicare
particulară a garanţiei caracterului echitabil al unui proces penal. Ca regulă generală,
acuzatul trebuie să aibă posibilitatea de a interoga direct, în şedinţă publică, în faţa
judecătorului, martorii acuzării, precum şi partea vătămată, atunci când declaraţiile acesteia
constituie mijloc de probă. Excepţii de la acest principiu sunt permise numai cu o justificare
foarte temeinică şi numai cu garanţii suficiente pentru drepturile apărării, astfel încât, în
ansamblul său, procesul să îşi păstreze caracterul echitabil.
Atunci când stabilirea vinovăţiei şi condamnarea acuzatului, chiar în procesele vizând
infracţiuni sexuale împotriva minorilor, se bazează în mod decisiv sau chiar exclusiv pe
declaraţiile părţii vătămate, pe care acuzatul nu a avut niciodată posibilitatea, în cursul
procesului, să o interogheze în mod direct, restrângerea adusă drepturilor apărării este atât
de gravă încât devine incompatibilă cu exigenţele procesului echitabil.
(Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a IlI-a - Cameră, Hotărârea din 20
decembrie 2001, Cauza P.S. c. Germania)
I. SITUAŢIA DE FAPT
1. Circumstanţele cauzei
Reclamantul P.S., cetăţean german, este acuzat de tatăl unei minore de a fi abuzat sexual de
aceasta, în cursul unei lecţii de muzică date în calitate de profesor particular. Audiată de
poliţie, minora confirmă afirmaţiile făcute de tatăl ei.
Curtea districtuală Kunzelsau, în complet format dintr-un singur judecător, îl condamnă pe
reclamant la 7 luni închisoare cu supunere la probă, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz
sexual asupra unui
minor şi abuz sexual asupra unei persoane aflate în îngrijirea făptuitorului.
în stabilirea faptelor, instanţa s-a întemeiat pe mărturia mamei minorei privind relatările pe
care fiica sa i le-a făcut şi privind comportamentul ei în urma lecţiei de muzică, precum şi pe
declaraţia ofiţerului de poliţie care a audiat-o pe minoră la puţin timp după presupusa
producere a evenimentelor. Instanţa a respins cererea reclamantului de efectuare a unei
expertize psihologice referitoare la credibilitatea minorei, cu argumentul experienţei
profesionale a instanţei de a evalua declaraţiile
făcute de copii, dobândită în calitate de judecător pentru chestiuni familiale. De asemenea,
instanţa a considerat că nu ar fi rezonabil să fie audiată minora, deoarece aceasta, potrivit
mamei sale, şi-a reprimat între timp amintirile privind acest eveniment, iar amintirea lui ar
determina o suferinţă, astfel încât nu ar putea contribui la stabilirea faptelor, ci, dimpotrivă, ar
dăuna grav dezvoltării ei personale.
Apelul reclamantului, prin care acesta solicita achitarea sa, este admis în parte de Curtea
regională Heilbronn, care îl achită pentru săvârşirea infracţiunii de abuz sexual asupra unei
persoane aflate în îngrijirea făptuitorului, dar menţine condamnarea pentru infracţiunea de
abuz sexual asupra unui minor, fiind confirmată şi pedeapsa de 7 luni închisoare cu supunere
la probă. Instanţa apreciază că vinovăţia reclamantului este stabilită prin probele administrate
în cauză, şi anume declaraţiile mamei minorei şi ale ofiţerului de poliţie, precum şi expertiza
psihologică efectuată în cadrul judecăţii în apel, care confirmă credibilitatea afirmaţiilor
minorei. Cu privire la absenţa audierii minorei, instanţa notează opoziţia părinţilor, justificată
de riscul deteriorării stării ei de sănătate, probat de un certificat medical.
Curtea de apel din Stuttgart respinge recursul reclamantului.
Curtea constituţională federală respinge plângerea constituţională a reclamantului.
2. Dreptul intern aplicabil
Potrivit Codului de procedură penală, instanţa judecătorească trebuie, proprio motu, să
extindă administrarea probelor la toate faptele importante pentru stabilirea adevărului. O
cerere pentru administrarea unei probe poate fi respinsă, inter alia, dacă aceasta este imposibil
de obţinut.
II. PROCEDURA ÎN FATA ORGANELOR DE LA STRASBOURG
Reclamantul P.S., cetăţean german, introduce la 9 iulie 1996, la Comisia Europeană a
Drepturilor Omului, o plângere individuală împotriva Germaniei. Cererea este înregistrată sub
nr. 33900/96.
Prin plângere, reclamantul invocă violarea art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) par. 3 d)
din Convenţia europeană a drepturilor omului.
La 1 noiembrie 1998, în aplicarea dispoziţiilor tranzitorii din Protocolul nr. 11 la Convenţie,
cauza este transmisă Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea este atribuită Secţiei a IV-a, în
cadrul căreia se constituie Camera competentă cu analiza admisibilităţii şi a fondului.
Potrivit art. 47 par. 3 din Regulamentul Curţii, preşedintele Camerei aprobă cererea
reclamantului de păstrare a anonimatului.
Prin Decizia din 6 iunie 2000, Camera declară plângerea admisibilă.
La 1 noiembrie 2001, în urma modificării compunerii secţiilor, plângerea este atribuită Secţiei
a II l-a în vederea judecării fondului în primă instanţă.
Deliberările au loc în Camera de consiliu la 29 noiembrie 2001, când se adoptă hotărârea.
Hotărârea este notificată în scris la 20 decembrie 2001.
Potrivit Convenţiei, hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu o cerere de retrimitere, în
termen de 3 luni.
III. MOTIVAREA ÎN DREPT SI DISPOZITIVUL HOTĂRÂRII CURŢII EUROPENE A
DREPTURILOR OMULUI
1. Chestiunea violării art. 6 (“Dreptul la un proces echitabil”) par. 1 şi par. 3 d) din Convenţia
europeană a drepturilor omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului aminteşte că admisibilitatea probelor este, în primul
rând, o chestiune de competenţa legislaţiei naţionale şi revine jurisdicţiilor naţionale sarcina
să le administreze. Rolul Curţii de la Strasbourg, potrivit Convenţiei europene, nu este de a
stabili dacă o declaraţie a unui martor a fost în mod corect admisă ca probă, ci de a verifica
dacă procedura judiciară în ansamblul său, incluzând modalitatea de administrare a probelor,
a fost echitabilă1'.
întrucât aceasta este chestiunea de bază şi ţinând seama de faptul că garanţiile din par. 3 al art.
6 sunt aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil prevăzut de par. 1 din acest articol,
Curtea urmează să analizeze plângerea reclamantului sub unghiul par. 3 d) şi par. 1 din art. 6,
luate împreună.
Toate probele trebuie, în mod normal, să fie administrate în şedinţă publică, în prezenţa
acuzatului, în vederea unei prezentări contradictorii. Există excepţii de la acest principiu, dar
ele nu trebuie să încalce drepturile apărării. în regulă generală, acuzatul trebuie să dispună de
posibilitatea adecvată şi corectă de a contesta şi de a chestiona un martor împotriva sa, atât
atunci când acesta depune mărturie, cât şi ulterior în procedură.
în cazurile corespunzătoare, principiile procesului echitabil cer ca interesele apărării să fie
echilibrate cu acelea ale martorilor sau victimelor chemate să depună mărturie sau să dea
declaraţii, în special atunci când este în cauză viaţa, libertatea sau securitatea unei persoane
ori când se pune o problemă pe terenul art. 8 (“Dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie”) din Convenţie.
Cu toate acestea, potrivit art. 6, sunt permise numai acele restrângeri ale drepturilor apărării
care sunt strict necesare. Mai mult, în scopul de a asigura acuzatului un proces echitabil, orice
dificultate cauzată apărării de o limitare a drepturilor sale trebuie să fie contrabalansată în
mod suficient de procedurile utilizate de autorităţile judiciare.
Atunci când o decizie se întemeiază exclusiv ori într-o măsură decisivă pe o depoziţie făcută
de o persoană pe care acuzatul nu a avut posibilitatea să o examineze sau să facă să fie
examinată, în cursul anchetei sau al judecăţii, drepturile apărării sunt limitate la un nivel care
este incompatibil cu garanţiile înscrise în art. 6 din Convenţie.
Curtea a statuat într-un caz similar că art. 6 par. 1, luat împreună cu par. 3 d), a fost violat,
reţinând că, în condamnarea reclamantului pentru o infracţiune sexuală asupra unui minor,
instanţele naţionale s-au întemeiat exclusiv pe declaraţiile făcute în Statele Unite, înainte de
proces, iar reclamantul nu a fost confruntat, în nici o etapă a procedurii, cu cei care îl acuzau.
în prezenta cauză, reclamantul a fost condamnat pentru un abuz sexual asupra unei fete în
vârstă de 8 ani. Curtea notează că în nici o fază a procedurilor minora nu a fost audiată de un
judecător şi nici reclamantul nu a avut posibilitatea să observe comportarea acesteia în cadrul
unor întrebări directe, toate acestea în vederea testării credibilităţii ei.
Astfel, prima instanţă s-a întemeiat pe declaraţiile mamei minorei, referitoare la cele relatate
de aceasta, la comportamentul ei ulterior evenimentele şi la comportamentul ei general,
precum şi pe declaraţiile ofiţerului de poliţie care a audiat-o pe minoră la scurt timp după
fapte. Instanţa a decis să nu o audieze pe minoră pentru a proteja dezvoltarea ei.
Organizarea procedurilor penale de o asemenea manieră încât să fie protejate interesele
martorilor tineri, în special atunci când este vorba de proceduri judiciare referitoare la
infracţiuni sexuale, este un element important, care trebuie luat în considerare pentru
scopurile art. 6. Cu toate acestea, motivele reţinute de prima instanţă pentru respingerea
cererii de audiere a minorei şi a cererii de expertiză sunt, în egală măsură, vagi şi speculative,
astfel încât ele nu sunt relevante.
Instanţa de apel, conştientă de neajunsurile în administrarea probelor, a ordonat o expertiză
psihologică a minorei, în vederea stabilirii credibilităţii acesteia, care a avut loc la un an şi
jumătate după producerea evenimentelor. Nici în această fază procedurală minora nu a fost
audiată în instanţă, ca urmare a refuzului părinţilor, motivat de posibilele riscuri pentru
sănătatea ei. în plus faţă de probele de care a dispus prima instanţă, instanţa de apel a
beneficiat de expertiza asupra credibilităţii minorei. Cu toate acestea, ţinând cont de durata de
circa 18 luni scursă între evenimente şi expertiză, Curtea de la Strasbourg apreciază că, în
prezentele circumstanţe, nu se poate considera că procedura
urmată de autorităţile judiciare a dat posibilitatea apărării să conteste mărturia minorei,
prezentată în instanţă de terţi, unul dintre aceştia fiind o rudă apropiată.
în sfârşit, informaţiile date de minoră au fost singura probă directă asupra infracţiunii în
cauză, iar instanţele naţionale şi-au întemeiat hotărârile de condamnare a reclamantului în
mod decisiv pe declaraţiile acesteia.
în raport cu aceste elemente, prezenta cauză este similară cu Cauza A/W. c. Italia şi diferă de
acelea în care Curtea Europeană, prin deciziile sale, a fost satisfăcută de faptul că procedurile
penale privind infracţiuni sexuale, luate în ansamblul lor, au fost echitabile, iar condamnările
fie s-au bazat în întregime pe alte probe decât declaraţiile victimei, fie nu s-au întemeiat în
exclusivitate pe declaraţiile acesteia.
în aceste circumstanţe, utilizarea acestei probe a implicat asemenea limitări ale drepturilor
apărării,
încât reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil.
Prin urmare, par. 3 d), luat împreună cu par. 1 din art. 6 al Convenţiei, a fost violat.
2. Cu privire la aplicarea art. 41 (“Satisfacţia echitabilă”) din Convenţia europeană a
drepturilor omului
Reclamantul nu a prezentat nici o cerere de satisfacţie echitabilă pe temeiul art. 41.
în ceea ce o priveşte, Curtea nu consideră că există vreun motiv care să o determine să
examineze această chestiune din proprie iniţiativă.
3. Dispozitivul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului
Pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că a
avut loc o violare a par. 3 d), luat împreună cu par. 1, din art. 6 al Convenţiei.
COMENTARIU
Art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră dreptul la un proces echitabil.
Din punct de vedere material, art. 6 este aplicabil în două tipuri de procese: procesele civile şi
procesele penale, ambele noţiuni fiind noţiuni autonome, cu un sens propriu la nivel european,
diferit de cel pe care legislaţiile naţionale îl pot avea în vedere.
în structura sa, art. 6 consacră două tipuri de garanţii ale procesului echitabil: garanţiile
generale şi garanţiile speciale.
Garanţiile generale sunt cele care se aplică atât în cazul proceselor civile, cât şi în cazul
proceselor penale. Ele sunt înscrise în par. 1 şi sunt în număr de patru: dreptul ca judecata să
aibă loc în faţa unei instanţe independente, imparţiale şi stabilite prin lege; dreptul ca judecata
să aibă loc în mod echitabil; dreptul ca judecata să aibă loc în public; dreptul ca judecata să
aibă loc într-un termen rezonabil.
Garanţiile speciale sunt cele aplicabile exclusiv proceselor penale. Ele sunt garanţii
suplimentare, în sensul că, în procesele penale, ca urmare a specificului acestora, pe lângă
garanţiile generale, se adaugă (iar nu li se substituie) şi garanţiile speciale. Garanţiile speciale
sunt de două tipuri: prezumţia de nevinovăţie (par. 2) şi drepturile apărării (par. 3).
Sub aspectul care ne interesează în prezenta cauză, trebuie reţinut că par. 1 prevede, inter alia,
că orice persoană are dreptul să-i fie audiată cauza în mod echitabil, de o instanţă care să
decidă asupra oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. De asemenea, par. 3
d) dispune că acuzatul are dreptul să interogheze sau să obţină
interogarea martorilor în acuzare şi să obţină convocarea şi interogarea de martori în apărare
în aceleaşi condiţii ca martorii în acuzare.
Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, garanţiile speciale din par. 3, vizând
drepturile apărării, trebuie interpretate ca fiind aspecte specifice ale dreptului general la
caracterul echitabil al procesului, prevăzut de par. 1.
Aşa fiind, nu este de competenţa Curţii Europene să decidă asupra admisibilităţii şi
administrării probelor, potrivit legislaţiei şi practicii judiciare naţionale, ci să vegheze dacă, în
administrarea şi luarea în considerare a probelor, exigenţele procesului echitabil sunt
respectate.
Ca regulă generală, probele trebuie administrate în şedinţă publică, în prezenţa acuzatului,
care, în condiţii de contradictorialitate, trebuie să dispună de posibilitatea de a se apăra.
Excepţii de la acest principiu sunt permise, dar numai cu o justificare întemeiată şi cu
posibilitatea reală pentru acuzat de a combate aceste probe.
în cazul mărturiilor (noţiune autonomă, care include şi declaraţiile părţii vătămate), pot exista
situaţii, justificate de necesitatea apărării vieţii, libertăţii, securităţii sau intimităţii martorului
sau victimei, care să permită derogări de la dreptul acuzatului de a chestiona sau de a face să
fie chestionate aceste persoane în faţa judecătorului, în şedinţă publică. Aceste excepţii
trebuie însă să fie strict necesare şi să fie însoţite de garanţii suficiente pentru respectarea
drepturilor apărării, astfel încât, în ansamblul său, procesul să-şi păstreze caracterul echitabil.
Or, atunci când o mărturie este proba decisivă ori chiar unică pentru a forma convingerea
asupra existenţei vinovăţiei acuzatului şi, prin urmare, pentru a determina condamnarea
acestuia, restrângerea adusă drepturilor apărării prin imposibilitatea examinării, de către
acuzat, a martorului, în nici o fază a procesului, este incompatibilă cu exigenţele procesului
echitabil.
Chiar şi particularităţile deosebite ale proceselor vizând acuzaţii de infracţiuni sexuale
împotriva minorilor, în care protecţia acestor victime este pe deplin justificată, nu trebuie să
ducă la asemenea limitări ale drepturilor apărării încât procesul să nu mai păstreze un caracter
echitabil.
Soluţia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului se înscrie în jurisprudenţâ sa
constantă în materia caracterului echitabil al procesului, din perspectiva administrării şi
utilizării probelor şi a drepturilor apărării.