TEMA 4.

MIJLOACELE FIXE ALE ÎNTREPRINDERII CA PARTE COMPONENTĂ A

ACTIVELOR EI
PLANUL TEMEI
1. Mijloacele fixe ale întreprinderii: esența economica, componenta si structura.
2. Metodele de evaluare a mijloacelor fixe.
3. Uzura mijloacelor fixe: esența economică, feluri și caracteristica lor.
4. Amortizarea mijloacelor fixe: metode de calculare si reflectare in costul de producție.
5. Indicatorii de utilizare eficienta a mijloacelor fixe, necesitatea si metodologia determinării lor.
6. Importanta si căile de îmbunătățire a utilizării mijloacelor fixe.
7. Renovarea mijloacelor fixe in întreprinderi: construcția capitala, conținutul şi caracteristica

SCOPUL TEMEI

Scopul general al temei este de a prezenta esența economică și clasificarea mijloacelor fixe, medul
de evaluare, uzura, amortizarea, indicatorii și necesitatea utilizării eficiente a mijloacelor fixe.

OBIECTIVELE TEMEI

În conformitate cu scopul temei au fost trasate următoarele obiective:

- A prezenta esența economică și clasificarea mijloacelor fixe;

- A explica felurile de uzură și modul de lichidare a acestora;
- A prezenta metodologia determinării amortizării și modului de reflectare în costul
produselor fabricate;
- A prezenta principalii indicatori de utilizare eficientă a mijloacelor fixe, modul de calculare
a acestora, precum și importanța utilizării eficiente a mijloacelor fixe;
- A explica esența metodelor de renovare a mijloacelor fixe și sursele financiare pentru
efectuarea lor.

COMPETENŢE DOBÂNDITE

- Însușirea metodologiei de evaluare a mijloacelor fixe;

- Înțelegerea esenței uzurii și modului de înlăturare, a amortizării, metodelor de calculare și
reflectare în costul producției fabricate;
 - Însușirea metodelor de calculare a principalilor indicatori care caracterizează eficiența
utilizării mijloacelor fixe per total și a fiecărei părți componente a acestora;
- Cunoștințe aprofundate privind necesitatea efectuării renovării mijloacelor fixe și a surselor
necesare pentru finanțare.

PERFORMANȚELE AȘTEPTATE

Abilități de aplicare in practică a cunoștințelor dobândite

1. Mijloacele fixe ale întreprinderii: esența economica, componenta si

structura.

Orice întreprindere, indiferent de forma de proprietate, mărime sau domeniu de activitate dispune
de un anumit patrimoniu, care se creează la momentul fondării întreprinderii şi se modifică pe parcursul
anilor de existenţă a acesteia.
Ca categorie economică patrimoniul întreprinderii reprezintă fonduri de producţie, sau mijloace
băneşti sub formă de mijloace de producţie şi obiecte de muncă. În dependenţă de modul de transpunere
a valorii lor în procesul de producţie asupra costului producţiei fabricate, a duratei de rotaţie şi condiţiilor
de renovare, fondurile de producţie se grupează în fonduri fixe (active pe termen lung) şi fonduri
circulante (active circulante).
În structura patrimoniului întreprinderii o pondere esenţială revine fondurilor fixe, utilizate
nemijlocit pentru producerea bunurilor, prestarea serviciilor sau efectuarea lucrărilor.
Fondurile fixe se divizează în două grupe: materiale şi nemateriale (fig. 1).
Fondurile fixe materiale şi nemateriale se reflectă în bilanţul contabil al întreprinderii în Capitolul
1 „Active pe termen lung”. Aceste resurse ale întreprinderii sunt similare nu numai prin faptul că au un
rol important în activitatea întreprinderii, dar şi prin faptul că obiectele care se includ în componenţa
fondurilor fixe au un termen de bună funcţionare îndelungat (mai mare de un an). Pe lângă similarităţi,
fondurile fixe materiale şi nemateriale sunt diferite din punct de vedere a metodelor de evidenţă, analiză
şi influență asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii.
Fondurile fixe nemateriale (active nemateriale) includ: programe informaţionale, baze de date,
licențe, patente pentru utilizarea unor noii tehnologii, alte obiecte cu caracter de proprietate intelectuală,
utilizarea cărora este limitată prin deținerea anumitor drepturi.
Atât componenţa cât şi mărimea activelor nemateriale diferă de la o întreprindere la alta.
Important este de menţionat că ponderea lor în total active nemateriale este destul de mică.
 Fonduri fixe

Fonduri fixe materiale Fonduri fixe nemateriale

(active materiale) (active nemateriale)

Active materiale în curs de execuţie Active materiale aflate în folosinţă

Active materiale aflate în exploatare Active materiale în curs de execuţie

Terenuri

Mijloace fixe

Resurse naturale

Fig. 1. Componenţa fondurilor fixe

Fondurile fixe cuprind trei grupuri:

- Terenuri,
- Mijloace fixe,
- Resurse naturale.
Practic la toate întreprinderile industriale, mijloacele fixe ocupă ponderea cea mai semnificativă
în total active materiale pe termen lung, de aceea este necesar de examinat mai aprofundat această
categorie.
Mijloacele fixe (MF) reprezintă mijloace de producţie, care participă de nenumărate ori în
procesul de producţie, îşi transpun valoarea iniţială asupra costului producţiei fabricate treptat pe măsura
uzurii şi nu-şi schimbă (sau îşi schimbă neesenţial) forma iniţială natural-materială.
Mijloacele fixe nemijlocit participă la procesul de producţie (maşini şi utilaje de lucru şi de
putere) ori creează condiţii pentru efectuarea lui (clădiri, depozite, transport etc.).
Mijloacele fixe pot fi grupate după mai multe principii:
 A. În dependenţă de participarea la procesul de producţie mijloacele fixe se divizează în două
categorii:
- Productive
- Neproductive.
Această divizare este mai mult specifică perioadei de tranziţie. În economia de piaţă cu o tradiţie
îndelungată această divizare practic lipseşte, deoarece în componenţa mijloacelor fixe ale
întreprinderilor industriale grupul de mijloace fixe neproductive nu există.
Mijloacele fixe neproductive ţin să deservească sfera socială. Către ele se atârnă case de locuit,
cămine, cantine, grădiniţe de copii, case de cultură, baze de odihnă, săli sportive etc. - obiecte de menire
social culturală aflate la bilanţul întreprinderii şi întreţinute de către ea. Actualmente în Republica
Moldova această grupă de mijloace fixe poate fi întâlnită preponderent la întreprinderile care au fost
create în sistemul administrativ, sistem care punea foarte puternic responsabilitatea pentru sfera socială
pe umerii întreprinderii.
Trecerea la economia de piaţă a introdus modificări în acest sens, accentuând că întreprinderea
industrială trebuie să se concentreze pe afacerea de bază, iar sfera socială trebuie să fie în afara activităţii
ei. Orice întreprindere poate atrage serviciile sociale pentru angajaţii săi din afară (outsorsing). În acest
sens în anul 1997 a fost adoptată Hotărârea Nr. 477 din 26 mai „Cu privire la măsurile stringente de
restructurare şi redresare a situaţiei financiare a întreprinderilor industriale” conform căreia
întreprinderile industriale trebuiau să predea obiectele de menire social-culturală la bilanţul
administraţiei publice locale. O parte din aceste active cum ar fi grădiniţele de copii şi casele de odihnă
au fost predate administraţiei publice locale în contul datoriilor pe care le acumulase întreprinderile la
acel moment faţă de bugetul local. Căminele şi casele de locuit au fost privatizate de către locatari.
Totuşi, acest proces s-a petrecut în republică anevoios, iar ca urmare multe din obiectele de menire social
culturală nu-au fost predate la bilanţul autorităţilor publice locale, de aceea în prezent mai există
întreprinderi care dispun de active neproductive.
B. În dependenţă de destinaţie, funcţiile lor în procesul de producţie şi trăsăturile fizice mijloacele
fixe productive se grupează în mijloace fixe active şi mijloace fixe pasive. Mijloacele fixe care nemijlocit
participă la procesul de producţie se numesc mijloace fixe active, iar cele care nu participă nemijlocit la
procesul de producţie, dar creează condiţii favorabile pentru petrecerea acestuia se numesc mijloace fixe
pasive. Această divizare serveşte pentru determinarea structurii felurite a mijloacelor fixe. Foarte
important este ca în structura mijloacelor fixe ale întreprinderii industriale să prevaleze ponderea
mijloacelor fixe active.
C. În dependenţă de termenul de bună funcţionare mijloacele fixe se grupează în următoarele
grupe:
1. clădiri,
2. construcţii speciale,
3. instalaţii de transmisie,
4. maşini şi utilaje:
a. instalaţii şi echipamente de lucru, de forţă, de măsurare şi reglare, utilaje de
laborator
b. calculatoare
c. alte maşini şi utilaje
5. Mijloace de transport
6. Instrumente, inventar de producţie şi de uz casnic
7. Plantaţii perene
8. Cheltuielile capitale privind ameliorarea terenurilor
9. Alte mijloace fixe.
Această grupare a mijloacelor fixe stă la baza determinării cotei de uzură, care depinde
nemijlocit de termenul de bună funcţionare.
D. După termenul de exploatare. Gruparea mijloacelor fixe după termenul de exploatare, ca
regulă, cuprinde următoarele grupe: mijloace fixe date în exploatare până la 5 ani în urmă, mijloace fixe
cu un termen de exploatare între 5-10 ani, 11-20 ani, mai mult de 20 ani. Structura mijloacelor fixe după
termenul de exploatare serveşte drept bază pentru analiza şi planificarea proceselor de renovare a lor.
Indicatorii de structură reprezintă baza principală pentru caracteristica mijloacelor fixe ale
întreprinderii.

2. Metodele de evaluare a mijloacelor fixe.

Evaluarea mijloacelor fixe este una din principalele lor caracteristici. Importanţa evaluării
mijloacelor fixe se explică prin faptul că acest indicator serveşte drept bază pentru planificarea
mijloacelor fixe pe de o parte, iar pe de alta – pentru determinarea unor indicatori de performanţă a
activității întreprinderii.
 Standardul naţional de contabilitate IMOBILIZĂRI NECORPORALE ŞI CORPORALE”
prevede evaluarea imobilizărilor necorporale și corporale utilizate în cadrul unei întreprinderi.
Conform standardului dat imobilizările reprezintă activele deținute de către înteprindere pentru
a fi utilizate pe o perioadă mai mare de un an în activitatea sa sau pentru a fi transmise în folosinţă
terţilor.
Imobilizările corporale reprezintă imobilizări sub formă de mijloace fixe, terenuri, imobilizări
corporale în curs de execuție şi resurse minerale.
Mijloace fixe reprezintă imobilizări corporale transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora
depășește plafonul valoric prevăzut de legislația fiscală sau pragul de semnificație stabilit de entitate în
politicile contabile.
Conform standardului se deosebesc următoarele valori ale mijloacelor fixe:
Valoare contabilă – costul de intrare sau costul corectat al obiectului de evidentă diminuat cu
amortizarea şi pierderile din depreciere acumulate.
Valoarea inițială/de recunoaștere (MFi) Evaluarea inițială a fiecărui obiect se efectuează la
cost de intrare. Componența costului de intrare diferă în funcție de modalitatea de intrare a obiectului:
prin achiziționare, creare de sine stătător, primire în schimb, sub forma de aport la capitalul social, cu
titlu gratuit, în gestiune economică etc.
Costul de intrare a obiectului procurat se formează din:
Prețul de cumpărare (P), taxele vamale (TV), impozitele şi taxele nerecuperabile (IT), cu scăderea
tuturor reducerilor, rabaturilor şi sconturilor comerciale la procurare; orice costuri direct atribuibile
obiectului pentru a-l aduce în locul amplasării şi în starea necesară pentru folosire după destinaţie (CHtr,
CHinst).
Astfel costul de intrare se determină după relația:

MFi = P+TV+IT+CHt+CHinst (1)

Costul de intrare a imobilizărilor se înregistrează ca majorare a imobilizărilor în curs de execuţie
concomitent cu majorarea datoriilor curente şi/sau diminuarea activelor utilizate pentru
pregătirea imobilizărilor pentru exploatare. Transmiterea obiectelor respective în exploatare se
înregistrează ca majorare a imobilizărilor aflate în utilizare şi diminuare a imobilizărilor în curs de
execuţie.
 Exemplul 1. O întreprindere a achiziționat un utilaj tehnologic la preț de 150 000 lei. Costurile
direct atribuibile includ: costul serviciilor de transport 7 500 lei, costurile cu personalul aferente
încărcării-descărcării 3 500 lei şi costurile aferente punerii în funcțiune şi testării activului 12 000 lei.
În baza datelor din exemplu, entitatea contabilizează costul de intrare a obiectului în suma de 173
000 lei (150 000 lei + 7 500 lei + 3 500 lei + 12 000 lei) − ca majorare a imobilizărilor corporale
în curs de execuție concomitent cu majorarea datoriilor curente şi diminuarea activelor utilizate pentru
pregătirea obiectului spre exploatare. La transmiterea obiectului în exploatare entitatea înregistrează
majorarea mijloacelor fixe şi diminuarea imobilizărilor corporale în curs de execuție.
Costul de intrare a imobilizărilor create (elaborate, construite) de entitate în regie proprie se
evaluează la costul efectiv care include: costul proiectului, valoarea materialelor consumate, costurile cu
personalul, contribuțiile pentru asigurările sociale şi primele de asistență medicală aferente, costurile
indirecte de producție etc.
A doua metodă de evaluare este evaluarea după Valoare reziduală (MFr)– valoarea estimată
(preconizată) a unei imobilizări amortizabile, care entitatea prevede să o obțină la expirarea duratei de
utilizare a acestei. Pentru unele obiecte valoarea reziduală poate fi nesemnificativă, respectiv, ea se
consideră egală cu zero la calcularea amortizării
O altă formă de evaluare este după Valoare amortizabilă (MFa)– costul de intrare sau costul
corectat, diminuat cu valoarea reziduală estimată.
MFa = MFi – MFr (2)
Mijloacele fixe se mai evaluează după Valoarea contabilă (MFc) care reprezintă diferența dintre
valiarea initială si amortizarea acumulată până la momentul calculării valorii contabile.
MFc = MFi -Aac (3)
Valoare justă – suma cu care o imobilizare ar putea fi schimbată benevol în cadrul unei tranzacții
desfășurate în condiții normale între pârți interesate, independente şi bine informate.
Evidența mijloacelor fixe ale întreprinderilor industriale se efectuează în indicatori naturali şi
valorici. Informația contabilă servește drept bază pentru planificarea, evaluarea şi analiza rezultatelor
activităţii întreprinderii industriale, precum şi pentru determinarea componenței şi structurii mijloacelor
fixe.
Pe parcursul anului, în orice întreprindere industrială, poate avea loc mișcarea mijloacelor fixe:
scoaterea din uz a celor moral şi fizic învechite şi înlocuirea cu altele noi. În astfel de cazuri, un indicator
important de evidență a mijloacelor fixe este valoarea medie anuală care se determină după relația:
 12 12
MFma = MFinan −  MFli * (12 − M ) / 12 +  MFnj * M / 12 (4)
i =1 j =1

unde: MFma – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe, lei

Mf in an – valoarea mijloacelor fixe la început de an, lei
MFli – valoarea mijloacelor fixe lichidate în luna i a anului curent, lei
MFnj – valoarea mijloacelor fixe introduse în luna j a anului curent, lei
M – numărul de luni depline de utilizare a mijloacelor fixe în anul curent.

3. Uzura mijloacelor fixe: esența economică şi felurile.

O particularitate importantă a mijloacelor fixe este participarea lor de nenumărate ori la procesul
de producţie. Totuşi, durata de funcţionare utilă este limitată de apariţia diferitor feluri de uzură.
Uzura fizică (materială) caracterizează pierderea valorii mijloacelor fixe şi reducerea
indicatorilor tehnico-economici: reducerea productivităţii, scăderea calităţii producţiei fabricate,
creşterea cheltuielilor cu menţinerea mijloacelor fixe în funcţiune.
Uzura fizică îmbracă două forme: prima formă reprezintă uzura de exploatare – apare datorită
utilizării mijloacelor fixe în procesul de producţie. A doua formă a uzurii fizice este uzura naturală -
apare sub influența factorilor mediului ambiant.
Gradul uzurii fizice depinde de intensitatea şi durata de exploatare a mijloacelor fixe, calitatea
lor, durata de lucru, condiţiile de utilizare, calitatea şi respectarea graficului mentenanţei, calificarea
personalului de deservire ş.a. Pentru determinarea gradului de uzură pot fi utilizate două metode: starea
tehnică evaluată de experţi tehnici în baza determinării procentului de uzură fizică a mijloacelor fixe şi
durata de funcţionare utilă.
Modul de determinare a duratei de funcţionare utilă a mijloacelor fixe este reglementat de
standardul naţional de contabilitate nr.16. Conform prevederilor standardului naţional nr.16 durata de
funcţionare utilă a mijloacelor fixe este determinată de întreprindere în mod independent la momentul
achiziţionării lor, ţinând cont de experienţa de lucru cu asemenea mijloace fixe, starea lor reală în
perioada curentă, necesitatea efectuării reparaţiei şi întreținerii mijloacelor fixe, tendinţele actuale de
dezvoltare în domeniul tehnologic. Durata de funcţionare utilă a mijloacelor fixe uzurabile la
întreprindere poate fi mai scăzută decât durata fizică de serviciu. Durata fizică de serviciu este perioada
calculată pentru uzura fizică a mijloacelor fixe, inclusiv perioada până devine inutilizabil.
Gradul de uzură se determină după coeficientul de uzură fizică.
 Kuf = (Ua / MFi ) * 100 (5)

unde: Kuf – gradul (coeficientul) de uzură fizică

Ua – valoarea uzurii acumulate pe întreaga perioadă de exploatare, lei
MFi – valoarea de intrare a mijloacelor fixe, lei.
Pentru mijloacele fixe ale căror durată fizică de serviciu este sub durata de funcţionare utilă
stabilită de întreprindere gradul de uzură fizică se determină după relaţia:

Kuf = (Tfs / Tfu ) * 100 (6)

unde: Tfs – durata fizică de serviciu

Tfu– durata de funcţionare utilă stabilită de întreprindere.
Gradul de uzură fizică pentru mijloacele fixe ale căror durata fizică de serviciu a depăşit durata
de funcţionare utilă stabilită de întreprindere se determină după relaţia:

Kuf = (Tfs / Tfu + Tr ) * 100 (7)

unde: Tr – durata de funcţionare utilă posibil rămasă peste durata fizică de serviciu.
Pentru evaluarea economică a nivelului tehnic al mașinilor şi utilajelor precum şi planificarea
renovării lor este necesar de determinat concomitent cu uzura fizică şi alte feluri de uzură: morală,
socială, ecologică.
Uzura morală este determinată de necesitatea renovării mijloacelor fixe înainte de expirarea
duratei de funcţionare utilă. Ea poate fi de două grade. Uzura morală de primul grad apare datorită
schimbării tehnologiei producţiei sau perfecţionării acesteia, modificarea cererii pieţii la produsele
fabricate, precum şi în urma restricţiilor juridice. Ca rezultat al uzurii morale de primul grad mijloacele
fixe procurate anterior pierd din valoarea lor. Gradul de uzură morală în acest caz poate fi determinat
după relaţia:

Kum = ( MFi − MFr ) / MFr (8)

unde: Kum – gradul de uzură morală de gradul unu,

MF i - valoarea de intrare a mijloacelor fixe, lei,
MF r – valoarea de renovare a mijloacelor fixe, lei.
Uzura morală de gradul doi constă în degradarea valorii maşinilor şi utilajului drept urmare a
inovaţiilor, care generează apariţia unor mijloace fixe mai productive, cu dotare energetică mai redusă,
dar care asigură calitate mai înaltă. Exploatarea mijloacelor fixe moral învechite devine ineficientă, ceea
ce condiţionează lichidarea lor înainte de expirarea duratei de funcţionare utilă.
Uzura socială a mijloacelor fixe apare când mijloacele fixe utilizate nu asigură condiţiile de
muncă înaintate (multă muncă manuală, zgomot înalt, cauzarea unor boli profesionale ş.a.).
Uzura ecologică apare când mijloacele fixe utilizate nu corespund cerinţelor ecologice înaintate
(poluare a mediului ambiant).
Uzura fizică şi morală a mijloacelor fixe poate fi înlăturată cu ajutorul reparaţiei sau prin
înlocuirea cu altele noi.
Asigurarea capacităţii de lucru a mijloacelor fixe pe întreaga durată de funcţionare utilă se
efectuează cu ajutorul mentenanţei. Mentenanţa mijloacelor fixe cuprinde atât deservirea tehnică a
mijloacelor fixe, cât şi reparaţia lor.
Deservirea tehnică se efectuează până la apariţia uzurii fizice şi reprezintă un complex de măsuri
îndreptate spre asigurarea bunii funcţionări a mijloacelor fixe în perioadele de timp între reparaţiile
planificate. Deservirea tehnică include reglementări, curăţiri, lubrifierea şi înlăturarea unor defecte
neînsemnate ale mijloacelor fixe zilnic.
Reparaţia – reprezintă un complex de activităţi efectuate la anumite intervale de timp şi îndreptate
spre înlăturarea uzurii fizice cu scopul de a asigura capacitatea de lucru a mijloacelor fixe pe întreaga
durată de funcţionare utilă. Se deosebesc următoarele feluri de reparaţii: curente, medii şi capitale.
Reparaţia curentă cuprinde schimbare unor detalii a mijloacelor fixe cu o durată scurtă de timp.
Reparaţia se efectuează fără a stopa lucrul utilajului pentru o perioadă îndelungată de timp. Se efectuează
de către operatorii care lucrează la unităţile date de utilaj sau de către lucrătorii care le deservesc.
Reparaţia medie se efectuează fără a demonta utilajul de la locul de lucru, dar cuprinde lucrări
complicate, legate de dezasamblarea utilajului, schimbarea pieselor şi detaliilor uzate şi reglarea lui.
Acest fel de reparaţie se îndeplineşte de către personalul tehnic responsabil de reparații.
Reparaţia capitală este cel mai complicat fel de reparaţie şi se efectuează la intervale de timp
îndelungate. Ea are drept scop menţinerea mijloacelor fixe în stare de lucru normală sau mărirea duratei
de funcţionare utilă în comparaţie cu durata stabilită la constatarea iniţială. Standardul naţional de
contabilitate nr.16 prevede trecerea cheltuielilor cu reparaţia capitală a mijloacelor fixe la consumuri sau
cheltuieli ale perioadei dacă în urma reparaţiei capitale nu a crescut productivitatea sau durata de
funcţionare utilă a acestora. După cum arată practica adeseori aceşti parametri nu se modifică în urma
reparaţiei capitale a utilajului, fapt care impune trecerea cheltuielilor cu reparaţia capitală la consumuri
şi reflectarea lor în cost. Cheltuielile cu reparaţia capitală sunt considerabile, deoarece implică renovarea
întregii părţi lucrative a utilajului, asamblarea ei, reglarea şi încercarea. După reparaţia capitală utilajul
arată ca nou, dar nivelul lui de eficienţa rămâne mult sub nivelul utilajului modern. Cu alte cuvinte, din
punct de vedere economic, reparaţia capitală a utilajului nu este întemeiată. Cu toate acestea, multe din
întreprinderile industriale din republică încă continuă să cheltuie sume enorme pentru reparaţia capitală
a utilajului.
În fig.1. este prezentat circuitul mijloacelor fixe în cazul efectuării reparaţiei lor.

Fig. 1. Circuitul mijloacelor fixe în cazul reparaţiilor

Actualmente, cu scopul de a nu încuraja efectuarea reparaţiilor capitale a utilajului, care din punct
de vedere economic nu sunt eficiente, cheltuielile pentru aceste scopuri sunt reglementate prin stabilirea
unui plafon în mărime de 10% din valoarea mijloacelor fixe, calculată după o metodă specială. Suma
cheltuielilor efective pentru reparaţia mijloacelor fixe care depăşeşte plafonul stabilit se impozitează cu
taxa impozitului pe venit a persoanelor juridice.
Pentru compensarea deprecierii fizice totale sau a deprecierii morale se calculează uzura
mijloacelor fixe care se reflectă în cost.
În fig. 2. este prezentat circuitul mijloacelor fixe în cazul calculării uzurii.
În procesul de utilizare a mijloacelor fixe întreprinderea calculează uzura acestora care se reflectă
în costul producţiei fabricate. După comercializarea produsului întreprinderea încasează un preţ care pe
lingă cost mai generează şi profit. Valoarea uzurii care a fost reflectată în cost are o destinaţie anumită
– serveşte drept sursă pentru renovarea mijloacelor fixe. De asemenea o parte sau tot profitul rămas la
dispoziţia întreprinderii poate fi alocat de către întreprindere la finanţarea renovării mijloacelor fixe.
 Fig.2. Circuitul mijloacelor fixe în cazul renovării
Cu scopul de a stimula întreprinderile să efectueze renovarea mijloacelor fixe, la iniţiativa
Preşedintelui republicii, de la 01.01.2008 tot profitul rămas la dispoziţia întreprinderii şi îndreptat la
renovare este scutit de impozit.
Astfel, la etapa actuală sunt folosite diferite pârghii economice pentru a stopa cheltuirea
ineficientă pentru reparații capitale pe de o parte, iar pe de alta, de a stimula renovarea tehnică, care
permite sporirea eficienții.

4. Metodele de calculare si reflectare a amortizării in costul de producție

Conform standardului național de contabilitate „IMOBILIZĂRI NECORPORALE ŞI

CORPORALE” amortizarea se calculează lunar pentru fiecare obiect de evidență amortizabil pornind de
la valoarea amortizabilă a obiectului şi durata de utilizare a acestuia. Durata de utilizare şi valoarea
reziduală a fiecărui obiect se determină de către entitate în mod independent.
Amortizarea calculată pentru un obiect în perioadă de gestiune se înregistrează ca majorare a
costurilor şi/sau cheltuielilor curente (de exemplu, amortizarea utilajelor tehnologice a entității se include
în costul de fabricare al produselor în mod direct sau indirect, iar amortizarea clădirii administrative se
atribuie la cheltuieli curente).
La calcularea amortizării unei imobilizări pot fi aplicate următoarele metode:
a. metoda liniară,
 b. metoda unităților de producție,
c. metoda de diminuare a soldului.

Metoda liniară prevede repartizarea uniformă a valorii amortizabile pe parcursul duratei de

utilizare a obiectului. Suma amortizării pentru fiecare perioadă de gestiune se calculează ca raport dintre
valoarea amortizabilă a obiectului şi numărul perioadelor (anilor, lunilor, zilelor) în cadrul duratei de
utilizare a obiectului. Norma amortizării este constantă pe toată durata de utilizare şi se calculează ca
raportul dintre 100% şi durata de utilizare (în ani, luni, zile). După expirarea duratei de utilizare valoarea
contabilă a obiectului este egală cu valoarea reziduală.
Conform acestei metode valoarea anuală a uzurii se determină după relaţia:

Uan = ( MFi + CHd − MFr ) / Tfu (1)

unde: Uan –valoarea uzurii anuale, lei

MF i - valoarea de intrare a mijloacelor fixe, lei,
MFr – valoarea rămasă sau valoarea de lichidare, lei
Chd – cheltuielile de demontare (lichidare), lei
Tfu– durata de funcţionare utilă stabilită de întreprindere.
Exemplul. La o entitate valoarea de intrare a strungului constituie 60 000 lei, valoarea reziduală
a acestuia - 3 000 lei, durata de utilizare - 5 ani.
În baza datelor din exemplu, norma amortizării anuale constituie 20% (100% : 5 ani), iar suma
amortizării anuale − 11 400 lei [(60 000 lei - 3 000 lei) x 0,20)]. Respectiv, suma lunară a amortizării
este egală cu 950 lei (11 400 lei : 12 luni).
Metoda unităţilor de producţie prevede calcularea amortizării ca produsul mărimii amortizării
pe unitate de produs (servicii) şi a volumului de produse fabricate (servicii prestate) în perioada de
gestiune. Mărimea amortizării pe unitate de produs (servicii) se calculează ca raportul dintre valoarea
amortizabilă şi numărul de unităţi de produse (servicii).
Exemplul. Conform estimărilor entităţii, cu ajutorul strungului din exemplul 3 pe parcursul
duratei de utilizare pot fi fabricate 500 000 de piese. Efectiv în primul an de exploatare au fost fabricate
65 000 piese, în cel de-al doilea - 120 000, în cel de-al treilea - 140 000, în al patrulea - 120 000, în al
cincilea an – 55 000 piese.
În baza datelor din exemplu, amortizarea calculată pentru o piesă este egală cu 0,114 lei (57 000
lei : 500 000 piese). Rezultatele calculelor sânt prezentate în tabelul 1.
 Calcularea amortizării strungului conform metodei unităţilor de producţie
Perioada Costul de Mărimea Cantitatea Amortizarea Amortizarea Valoarea
intrare amortizării pieselor anuală acumulată contabilă
pe unitate de fabricate,
produs unităţi
1 2 3 4 5 6 7
1 60000 0.114 65000 7410 7410 53590
2 60000 0.114 120000 13680 21090 38910
3 60000 0.114 140000 15960 37050 22950
4 60000 0.114 120000 13680 50730 9270
5 60000 0.114 55000 6270 57000 3000

După fabricarea a 500 000 de piese, indiferent dacă acest rezultat a fost obținut într-o perioadă
mai scurtă sau mai lungă decât 5 ani, amortizarea strungului nu se mai calculează.
Metoda de diminuare a soldului se bazează pe aplicarea unei rate (norme) fixe a amortizării care
poate fi majorată conform politicilor contabile a entităţii nu mai mult decît de două ori în comparaţie cu
norma prevăzută conform metodei liniare. Calcularea amortizării în baza metodei de diminuare a
soldului se efectuează în felul următor:
1. pentru prima perioadă de gestiune norma majorată a amortizării se aplică faţă de costul
de intrare a obiectului;
2. pentru următoarele perioade (cu excepţia ultimei) norma majorată a amortizării se aplică
faţă de valoarea contabilă a obiectului la finele perioadei precedente;
3. pentru ultima perioadă de gestiune suma amortizării se determină ca diferenţa dintre
valoarea contabilă a obiectului la finele perioadei precedente şi valoarea sa reziduală.
Exemplul. Utilizând datele din primul exemplu, să presupunem că entitatea aplică metoda de
diminuare a soldului cu majorarea normei amortizării strungului de 2 ori.
În baza datelor din exemplu, norma majorată a amortizării constituie 40% (20% x 2). Rezultatele
calculării amortizării prin metoda de diminuare a soldului sînt prezentate în tabelul 2.

Tabelul 2
Perioada Costul de Norma Baza de Amortizarea Amortizarea Valoarea
intrare amortizării, calculare a anuală acumulată contabilă
% amortizării
 1 2 3 4 5 = [(3 x 4) : 100]* 6 7
1 60000 40 60000 24000 24000 36000
2 60000 40 36000 14400 38400 21600
3 60000 40 21600 8640 47040 12960
4 60000 40 12960 5184 52224 7776
5 60000 40 4776 57000 3000
*Această regulă nu se aplică pentru ultima perioadă de gestiune
Entitatea alege de sine stătător metodele de amortizare şi le specifică în politicile contabile.
Metodele alese trebuie să reflecte modelul (schema) obţinerii beneficiilor economice din utilizarea
imobilizărilor de către entitate.
În conformitate cu politicile contabile entitatea calculează amortizarea unei imobilizări, începînd
cu data transmiterii în utilizare sau cu prima zi a lunii care urmează după luna transmiterii în utilizare.

5. Indicatorii de utilizare eficienta a mijloacelor fixe, necesitatea si

metodologia determinării lor.

Orice întreprindere are drept scop principal maximizarea profitului, fapt care nu poate avea loc
fără utilizarea cât mai eficientă a resurselor utilizate de către ea. Mijloacele fixe reprezintă unele din cele
mai costisitoare resurse ale întreprinderii, de aceea este foarte important ca gradul de utilizare eficientă
a acestora să fie cât mai înalt. Acesta poate fi asigurată numai dacă întreprinderea va măsura şi monitoriza
permanent indicatorii de utilizare eficientă a mijloacelor fixe.
Eficienta utilizării mijloacelor fixe poate fi determinată în baza mai multor indicatori, care pot fi
grupaţi în felul următor:
I. Indicatori, care caracterizează gradul de utilizare eficientă a mijloacelor fixe la general.
Către astfel de indicatori se atârnă:
a. Randamentul mijloacelor fixe (numărul de rotaţii).
Se determină acest indicator după relaţia:

R = VV / MFma (2)
unde: R – randamentul mijloacelor fixe, lei la 1 leu vânzări
VV – vânzări nete în perioada data, lei
MFma – valoarea medie anuală a mijloacelor fixe în perioada dată, lei.
 Indicatorul dat reflectă câţi lei vânzări revin la fiecare leu de mijloace fixe implicate în activitatea
de bază a întreprinderii sau câte rotaţii au efectuat mijloacele fixe pe parcursul perioadei de referinţă.
b. Dotarea cu mijloace fixe
Acest indicator este opus randamentului mijloacelor fixe şi se determină după relaţia:

D = MFma / VV (3)
unde: D – gradul de dotare a întreprinderii cu mijloace fixe mijloacelor fixe, lei la 1 leu vânzări.
Reflectă câţi lei mijloace fixe au fost implicați în activitatea întreprinderii pentru a obţine un leu
vânzări.
c. Rentabilitatea activelor (rentabilitatea economică)
Reflectă gradul de utilizare eficientă a tuturor activelor întreprinderii, parte a cărora sunt şi
mijloacele fixe. Este unul din indicatorii care caracterizează eficienţa activităţii întreprinderii la general.
I. Indicatori, care caracterizează gradul de utilizare eficientă a părţii active a mijloacelor
fixe. Din această grupă pot fi menţionaţi următorii indicatori:
a. Coeficientul de utilizare intensivă a utilajului
Caracterizează gradul de utilizare a utilajului într-o unitate de timp sau după productivitate. Cu
cât volumul de producţie fabricată într-o oră, zi, lună ş.a.m.d. este mai mare, cu atât mai intensiv se
utilizează acesta. Acest coeficient se determină după relaţia:

Ki = VPplVP max (4)

unde: Ki – coeficientul de utilizare intensivă a utilajului

VPpl – volumul de producţie planificat în unităţi naturale într-o unitate de timp
VPmax – volumul de producţie maxim posibil în unităţi naturale într-o unitate de timp.
a. Coeficientul de utilizare extensivă a utilajului
Caracterizează gradul de utilizare a utilajului în timp. Acest coeficient se determină după relaţia:
Ke = TeflTpl (5)
unde: Ke – coeficientul de utilizare extensivă a utilajului
Tef – timpul efectiv de lucru a utilajului în perioada analizată, ore
Tpl – timpul planificat de lucru a utilajului în perioada analizată.
a. Coeficientul integral de utilizare a utilajului
Acest indicator reflectă gradul de utilizare a utilajului atât după productivitate cât şi în timp. Se
determină după relaţia:
 Kin = Ki * Ke (6)
unde: Kin – coeficientul integral de utilizare a utilajului
I. Indicatori care caracterizează eficienţa utilizării părţii pasive a mijloacelor fixe.
Principalii dintre aceşti indicatori sunt indicatorii care caracterizează gradul de eficienţă a
utilizării suprafeţei de producere a întreprinderii.
a. Volumul de producţie la 1 m2 de suprafaţă
Acest indicator se determină după relaţia:

Ks = VPeflS (7)

unde: Ks – coeficientul de utilizare a suprafeţei de producere

VPef – volumul de producţie efectiv, lei
S – suprafaţa de producere a întreprinderii.
Pentru a asigura un grad înalt de eficienţă a utilizării mijloacelor fixe foarte important este ca
întreprinderea permanent să măsoare şi să monitorizeze indicatorii mai sus menţionaţi. Numai în baza
dinamicii acestor indicatori se va putea conclude asupra nivelului de eficienţă a utilizării mijloacelor
fixe. Monitorizarea acestor indicatori trebuie efectuată atât la nivel de întreprindere, cât şi la nivel de
secţii, astfel vor putea fi depistate rezervele şi căile de îmbunătățire a eficienţii mijloacelor fixe.
 6. Importanta si căile de îmbunătățire a utilizării mijloacelor fixe.

Utilizarea eficientă a mijloacelor fixe are o importanță deosebită deoarece influențează direct
creșterea indicatorilor de performanță a întreprinderii.

Principalele direcții de sporire a eficienții mijloacelor fixe sunt următoarele:

1. Înnoirea şi îmbunătăţirea componenţei şi structurii mijloacelor fixe:

a. Introducerea tehnicii noi performante
b. Introducerea utilajelor care vor permite efectuarea unor procese tehnologice absolut
noi
c. Crearea unei strusturi eficiente a parcului de utilaj
d. Reconstruirea întreprinderilor existente
e. Modernizarea utilajului tehnologic existent
f. Mecanizarea complexă şi automatizarea proceselor de producţie
2. Sporirea eficienţei utilizării mijloacelor fixe existente în întreprindere:
a. Perfecţionarea organizării producerii şi a muncii
i. Darea oportună în exploatare a mijloacelor fixe noi şi a noilor capacităţi de
producţie
b. Reducerea termenului de dare în exploatare a utilajului datorită perfecţionării
proceselor pregătitoare
c. Sporirea coeficientului de utilizare a mijloacelor fixe
d. Amplasarea optimă a utilajului în spaţiu
e. Introducerea metodelor de grup de prelucrare a articolelor
f. Îmbunătăţirea proceselor de întreţinere şi mentenanţă a mijloacelor fixe
i. Îmbunătăţirea calităţii şi reducerea termenului de reparaţie
g. Îmbunătăţirea deservirii tehnice şi a modului de întreţinere a mijloacelor fixe.

Direcţiile de sporire a eficienţei mijloacelor fixe se selectează reieşind din resursele financiare de
care dispune întreprinderea şi termenul de realizare a acestora. După cum se observă din figura 6.5
sporirea eficienţei mijloacelor fixe necesită intervenţii atât cantitative (modificarea mărimii mijloacelor
fixe) cât şi calitative (modificarea structurii lor, a procesului de utilizare, precum şi a modului de
întreţinere şi reparare). În dependenţă de obiectul de intervenţie eficienţa mijloacelor fixe poate fi
sigurată cu diferite mărimi ale investiţiilor capitale.

În procesul de selectare a direcţiei de sporire a eficienţei mijloacelor fixe este necesar de

comparat nivelul rezultatelor cu nivelul cheltuielilor.

7. Renovarea mijloacelor fixe in întreprinderi: construcția capitala, conținutul

şi caracteristica

După expirarea duratei utile de funcţionare a mijloacelor fixe sau după apariția uzurii morale
mijloacele fixe trebuiesc renovate. Principala metodă de renovare a mijloacelor fixe este construcţia
capitală.
Construcţia capitală reprezintă un set de lucrări care cuprind construirea de noi întreprinderi,
reconstruirea, lărgirea sau reutilarea tehnică a întreprinderilor în funcţiune.
Construirea unei întreprinderi noi se efectuează în baza elaborării, coordonării şi aprobării în
toate instanţele prevăzute de legislaţia în vigoare a unui proiect nou (în original) pentru construirea
secţiilor de bază, auxiliare, de deservire şi a infrastructurii de producere, care se vor construi pe terenul
special procurat sau eliberat în aceste scopuri.
Lărgirea unei întreprinderi presupune construirea unor secţii noi în baza modificărilor la proiectul
original al întreprinderii cu scopul de a mări capacitatea de producţie existentă. Lărgirea întreprinderii
ca regulă implică modificarea tuturor secţiilor întreprinderii: de bază, auxiliare, de deservire precum şi
infrastructura de producere.
Reconstruirea întreprinderii presupune efectuarea unor modificări a secţiilor de producere
existente îndreptate la modernizarea producerii, sporirea nivelului tehnic şi organizatoric în baza
introducerii anumitor inovări atât cu caracter tehnic, cât şi tehnologic care ar asigura sporirea calităţii şi
diversificarea producţiei. Se efectuează în baza unui proiect complex de reconstruire a întreprinderii cu
scopul de a spori capacitatea de producţie existentă.
Reutilarea tehnică reprezintă un complex de măsuri de sporire a nivelului tehnic a secţiilor (de
bază, auxiliare şi de deservire) şi sectoarelor de producere în baza introducerii unor noi tehnologii sau a
tehnicii noi performante. Scopul principal al reutilării tehnice constă în sporirea gradului de utilizare
intensivă a utilajului existent, sporirea capacităţilor de producţie şi a indicatorilor de performanţă ai
întreprinderii.
 Diferenţa dintre reconstruirea şi reutilarea tehnică a unei întreprinderi constă în volumul de
lucrări de construcţie şi montaj necesar de executat. Volumul lucrărilor de construcţie şi montaj la
reconstruirea unei întreprinderi alcătuieşte 50-60% din volumul investiţiilor capitale, pe când la
reutilarea tehnică – doar 8-10%.
În economia de piaţă toate lucrările de construcţie capitală se îndeplinesc de către companii
specializate, contractate din afară special pentru îndeplinirea lucrărilor de acest gen. Astăzi la unele
întreprinderi din republică, în special care au fost înfiinţate în economia administrată, aceste lucrări se
îndeplinesc cu forţe proprii (de către sectoarele de construcţie). O astfel de situaţie generează anumite
dezavantaje legate, în primul rând, de calitatea joasă a lucrărilor de construcţie şi montaj.
Pentru efectuarea lucrărilor de construcţie capitală sunt necesare mijloace băneşti numite
investiţii capitale. Sursele de finanţare a investiţiilor capitale depind de forma de proprietate a
întreprinderii şi felul de lucrări necesar de efectuat.
Investiţiile capitale destinate construirii noilor întreprinderi sunt finanţate din sursele proprii ale
fondatorilor întreprinderii. Drept fondator poate fi:
- Statul – în cazul construirii întreprinderilor de stat. Drept sursă de finanţare serveşte
bugetul republican;
- Proprietarul (persoană fizică sau juridică) – în cazul construirii întreprinderilor private.
Investiţiile capitale destinate lărgirii, reconstruirii sau reutilării tehnice a întreprinderilor
existente, indiferent de forma de proprietate, pot fi finanţate din:
- surse proprii - uzura acumulată şi profitul rămas la dispoziţia întreprinderii;
- surse atrase – credite bancare pe termen lung, investiţii locale sau străine.

ITERATURA RECOMENDATA
1. STANDARDUL NAŢIONAL DE CONTABILITATE „IMOBILIZĂRI NECORPORALE
ŞI CORPORALE”, resursă electronică, https://monitorul.fisc.md/NAS/standardele-
nationale-de-contabilitate.html
2. Gheorghita M., Economia întreprinderii industriale, Chișinău, 2011
3. Gheorghița M. Economia în industrie și Economia întreprinderii industriale. Indicații
metodice privind îndeplinirea lucrului individual și efectuarea lucrărilor de verificare,
Chișinău, 2019
4. Tomșa Aurelia, Economia unităților economice, Chișinău, Editura ASEM, 2016
5. Т.А. Фролова, Экономика предприятия, Конспект лекций. Таганрог: Изд-во ТТИ
ФЮУ, 2012., электронный учебник, http://www.aup.ru/books/m218/
6. Т.И. Юркова, С.В. Юрков, Экономика предприятия, 206, электронный учебник,
http://www.aup.ru/books/m88/