TEMA 4: STRATEGII ŞI POLITICI REGIONALE

1. Abordarea conceptuală a noțiunilor de startegie și politici regionale

2. Tipologia politicilor regionale: măsuri şi instrumente corespunzătoare

1. Abordarea conceptuală a noțiunilor de startegie și politici regionale.

Dezvoltarea regională „presupune utilizarea resurselor (în primul rând a celor locale,
dar şi a celor atrase din mediul naţional şi internaţional) pentru creşterea competitivităţii
generale a teritoriului, creşterea gradului de adaptabilitate a componentelor de producţie şi
funcţionale la necesităţile de ajustare structurală (pentru satisfacerea nevoilor regionale şi
naţionale) şi, în ultimă instanţă, din prespectivă macroeconomică, pentru reducerea
decalajelor între diferitele componente din structura spaţiului economic naţional”.
Dezvoltarea regională este un concept nou, ce urmăreşte impulsionarea şi
diversificarea activităţilor economice, stimularea investiţiilor, în special în sectorul privat,
contribuţia la reducerea şomajului şi nu în cele din urma să conducă la o îmbunătăţire a
nivelului de trai.
Noţiunea de dezvoltare regională poate avea însă forme şi sensuri diferite în raport
cu nivelul general de dezvoltare al unei ţări şi cu interesele majore imediate ale acesteia.
Dacă efectuăm o analiză terminologică a noţiunii de dezvoltare regională, unii specialişti
acordă dezvoltării regionale sensul de “amenajare a teritoriului”.
În unele ţări, spre exemplu, în Franţa, acest termen a dobândit şi un conţinut
economic, în timp ce în alte ţări, îi corespund termenii precum: “organizare spaţială”
(Germania); “planificare naturală” (Anglia); “organizarea teritoriului” (Spania), termenii
având o conotaţie exclusiv spaţială.
În textele internaţionale oficiale ale Uniunii Europene şi ale Organizaţiei pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E), referitor la politica regională se foloseşte,
pentru înlăturarea echivocului, termenul general de “dezvoltare regională”, apreciindu-se
că acesta “acoperă”, în sens larg, coordonatele politicii regionale.
Totuși, în mod normal, conceptul de dezvoltare regională derivă din cel de
dezvoltare economică şi se focalizează pe aspectele teritoriale, zonale sau locale ale
acestei dezvoltări.
Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de documente și măsuri
planificate și promovate de autorităţile administraţiei publice locale și centrale, în
parteneriat cu diverși actori (privaţi, publici, voluntari), în scopul asigurării unei creșteri
economice, dinamice și durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului local și
regional, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă.

1
 Instrumentele de planificare, alături de instrumentele finaciare, fac parte din cadrul
instrumentelor de realizare şi implementare a politicilor de dezvoltare. Prin instrumente de
planificare se înţeleg strategii, planuri, programe şi proiecte.
Strategia poate fi naţională, regională şi locală. Ea este definită ca fiind un demers
prin care, pe baza diagnozei situaţiei economice şi sociale existente, se formulează
principiile şi obiectivele pe termen mediu şi lung, cu stabilirea priorităţilor şi a resurselor
necesare (umane, materiale, financiare, informaţionale).
Transpunerea în practică a politicilor de dezvoltare regională într-un mediu
concurenţial, generat de economia de piaţă, face necesară proiectarea unor strategii de
dezvoltare regională.
Strategia de dezvoltare regională schiţează perspectivele dezvoltării regiunilor într-
un stat sau în mai multe state dacă regiunile sunt interstatale, precum și defineşte
instrumentele și mecanismele de realizare a obiectivelor strategice.
Planurile pot fi naţionale, regionale şi locale, anuale şi multianuale. Ele sunt
documente elaborate pe baza strategiei şi se referă la ansamblul acţiunilor/măsurilor care
trebuie întreprinse pentru atingerea obiectivelor. Planul, pentru fiecare acţiune/măsură,
cuprinde ca principale elemente: denumirea şi descrierea acţiunii preconizate, domeniul
vizat şi aria (întinderea geografică), beneficiarii finali, organismul responsabil de
implementare, ţintele cuantificabile, indicatorii de monitorizare ai procesului, asistenţa
financiară necesară şi forma în care se acordă (grant sau împrumut), durata. Planul, în
ansamblul său, cuprinde şi o estimare prealabilă privind efectul global al strategiei asupra
regiunii de dezvoltare.
Programele şi proiectele sunt incluse practic în strategii şi planuri, ele transpunând
în cifre şi măsuri concrete aportul finaciar al finanţatorului. În ultimă instanţă, de
implementarea acestora depinde succesul polticilor de dezvoltare regională. În acest
proces complex intră însă şi agenţiile de implemenare, instituţiile administraţiei publice,
precum şi factori politici sau alţi actori importanţi (grupuri de interes). Importanţa acestora
şi relaţia dintre ei va fi tratată în alte capitole al acestui suport de curs.
Principalele domenii care pot fi vizate de politica de dezvoltare regională sunt
regăsite în domeniul economic, social, cultural şi ecologic şi pot ţinti atragerea de
investiţii, dezvoltarea întrepriderilor mici şi mijlocii, protecţia mediului, reabilitarea
infrastructurii, refacerea obiectivelor publice (învăţământ, cultură, sănătate), combaterea
şomajului etc.
Eficacitatea și eficiența politicii de dezvoltare regională poate fi apreciată din
perspectiva utilizării de către autorităţile publice centrale şi locale a resurselor de care
dispun; combinaţii de instrumente de politică economică şi financiară în scopul stimulării
investiţiilor, creării de noi locuri de muncă şi al îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, într-o
2
regiune / teritoriu anume. Asemenea instrumente de politică economică acoperă o gamă
largă, de la cele cu caracter general, cum ar fi, cadrul legal destinat să susţină dezvoltarea,
până la reglementările economice ale unor măsuri specifice, ca de exemplu, ajutorul de
stat acordat firmelor, cu scopul de a stimula investiţiile sau de a susţine proiecte de
restructurare.
Obiectivul tradiţional al politicilor de dezvoltare regională îl constituie reducerea
disparităţilor teritoriale, realizarea unui echilibru relativ între nivelele de dezvoltare
economică şi socială a diferitelor zone din teritoriul naţional.
Obiectivul tradiţional poate fi realizat prin următoarele obiective fundamentale ale
politicii de dezvoltăre regională:
1. ameliorarea calităţii vieţii prin îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, crearea de noi
locuri de muncă, dezvoltarea infrastructurii, sporirea nivelului socio-cultural;
2. reducerea dezechilibrelor teritoriale indezirabile prin încurajarea dezvoltării
regiunilor care prezintă o anumită întârziere, adaptarea infrastructurilor pentru zonele în
declin, controlul creşterii economice în regiunile cu o evoluţie prea rapidă;
3. gestiunea resurselor naturale şi protecţia mediului prin promovarea unor strategii
care să reducă conflictele dintre cererea de resurse naturale şi necesitatea conservării
acestora, prin protejarea patrimoniului natural, cultural şi istoric;
4. utilizarea raţională a teritoriului prin dezvoltarea echilibrată a centrelor urbane şi
rurale, amplasarea complexelor industriale şi infrastructurale astfel încât să se asigure
protecţia terenurilor agricole şi forestiere.
Principiile elaborării și aplicării politicilor de dezvoltare regională sunt:
 Principiul descentralizării. Descentralizarea înseamnă apropierea deciziei de
cetăţean, luarea unor decizii mai adecvate necesităţilor lui. Descentralizarea procesului de
luare a deciziilor, de la nivelul central spre cel al comunităţilor regionale.
 Principiul parteneriatului. Parteneriatul între toţi actorii implicaţi în domeniile
dezvoltării regionale. Un proces de dezvoltare este imposibil fără un parteneriat veridic
asigurat atât între administraţiile publice de nivel naţional, cât și la nivel local.
 Principiul planificării. Planificarea este un proces de programare a utilizării
resurselor prin implementarea de proiecte în vederea atingerii unor obiective stabilite;
 Principiul concentrării. Concentrarea presupune acţiuni de trei tipuri: concentrarea
resurselor – orientarea către statele și regiunile mai sărace; concentrarea tematică –
orientarea către anumite domenii; concentrarea cheltuielilor – stabilirea unei finanţări
anuale pe program.
 Principiul cofinanţării. Cofinanţarea reprezintă contribuţia financiară a diverşilor
actori implicaţi în realizarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională.

3
  Principiul adiţionalităţii. Presupune că finanţarea oferită prin fondurile
internaţionale nu poate înlocui cheltuielile efectuate de un stat la nivel naţional și regional,
ci doar să complementeze aceste cheltuieli.
Coerenţa obiectivelor de dezvoltare, stabilite la nivel naţional și regional, permite o
planificare eficientă a dezvoltării unei anumite zone și realizarea eficace a obiectivelor
prin intermediul unor sinergii ale activităţilor întreprinse în cadrul politicilor sectoriale.
Aplicarea politicii de dezvoltare regională se realizează în concordanţă cu obiectivele şi
priorităţile generale de dezvoltare ale unei ţări.
Carta Europeană a Amenajării Teritoriului defineşte, pentru prima dată pe plan
european, principiile comune şi obiectivele majore care ar trebui să orienteze strategiile de
dezvoltare regională şi de organizare a activităţilor umane în spaţiul fizic al continentului
nostru, pentru a se ajunge la reducerea disparităţilor teritoriale şi la construirea unei bune
concepţii generale a utilizării spaţiului, repartizării activităţilor, protecţiei mediului şi
ameliorării calităţii vieţii.
Definiţia conceptului de coeziune teritorială se află încă în dezbatere la nivel
european, însă există câteva elemente care sunt acceptate de toată lumea, acestea fiind
dezvoltarea echilibrată a teritoriului, reducerea disparităţilor şi valorificarea potenţialului
teritorial.
Coeziunea teritorială este expresia dezvoltării echilibrate, coerente şi armonioase a
teritoriului, sub aspectul activităţilor economice, sociale, al dotărilor, al accesibilităţii şi al
calităţii mediului, al existenţei condiţiilor de viaţă şi de munca echitabile pentru toţi
cetăţenii, indiferent de locul în care se află. Politica de coeziune teritorială urmăreşte
diminuarea diferenţelor de dezvoltare dintre regiunile geografice, dintre mediul urban şi
cel rural, dintre centru şi periferie, precum şi prevenirea amplificării discrepanţelor
teritoriale.
Politica regională se transpune în practica economico-socială cu ajutorul planificării
regionale. Prin intermediul acesteia se realizează activarea instrumentelor politicii
regionale, se organizează obiectivele şi mijloacele acesteia pe un număr de ani în viitor.
Prima şi evidenta întrebare care apare este: ”De ce avem nevoie de o planificare
strategică la nivel regional?”
Planificarea strategică este un proces sistematic prin care instituția îşi defineşte
anumite priorităţi esenţiale pentru îndeplinirea misiunii sale. Ținând cont de prevederile
legale, mai jos este prezentată ierarhizarea documentelor de planificare strategică, cum ar
fi: nivel național (general), nivel național (sectorial), nivel regional, nivel raional și nivel
local.

4
 Figura 1. Schema ierarhică a cadrului național de planificare strategică

Cadrul național de planificare strategică reprezintă sinergia documentelor de

planificare strategică la nivel național și sectorial, care determină și orientează strategiile
de dezvoltare ale regiunilor și ține cont de prioritățile de dezvoltare locală.
Strategia oferă o bază pentru a elabora o serie de Planuri de Acţiune sau intervenţii
(programe și proiecte), menite să determine ce trebuie de făcut, cum și unde, şi în ce
perioadă de timp, ce resurse vor fi necesare pentru realizarea obiectivelor în cauză și care
actori își vor asuma responsabilitatea pentru implementare.
Experienţa multor ţări europene (și altor ţări) în domeniul politicii regionale reflectă
faptul, că în lipsa unei abordări strategice, acţiunile autorităţilor centrale și/sau regionale
riscă să fie fragmentate și necoordonate și, în rezultat, vor fi în mare măsură ineficiente. În
plus, se presupune că în localităţile și regiunile cu un declin economic acut, resursele sunt
limitate. Toate resursele disponibile - umane, financiare și infrastructurale, trebuie să fie
utilizate la efectul lor maxim. Activarea în lipsa unei strategii adecvate, deseori se
soldează cu doar utilizarea necorespunzătoare sau irosirea acestor resurse.
Componentele planificării regionale:
1. componenta economico-socială, care se referă la obiectivele şi masurile de
ordin economic şi social menite să asigure o dezvoltare echilibrată, capabilă
să amelioreze disparităţile existente în cadrul fiecărei regiuni pe de o parte şi
cele existente între regiunile sistemului naţional pe de altă parte. La rândul
său ea are doua dimensiuni:

5
 dimensiunea microteritorială (vizează regiunea);
dimensiunea macroteritorială (orientată pe relaţiile dintre regiuni
la scară naţională).
2. componenta fizică, ce se referă la problemele amplasării în teritoriu a
edificiilor economice şi social-culturale, rezultând din aplicarea în practică a
măsurilor preconizate de prima componentă.
Activitatea de planificare regională se concretizează în planurile/programele de
planificare regională la cele doua niveluri:
a. naţional;
b. regional.
Strategia - arta de a combina diferitele operaţii în vederea atingerii unui obiectiv.
Fundamental, toate aspectele strategice de dezvoltare sunt bazate pe următoarele trei
întrebări principale:
1. Analiza: Unde suntem?
2. Viziune și Obiectiv: Unde vrem să ajungem, şi respectiv, tindem să fim?
3. Strategia și Programul: Cum ajungem acolo, cu ce resurse și în ce perioadă?
Etapele elaborării strategiei regionale include:
a) Analiza – diagnosticul situaţiei dezvoltării regionale în perioada de referinţă,
ca punct de plecare în schiţarea variantelor strategice de acţiune;
b) Fixarea obiectivelor strategice;
c) Construirea diferitelor variante pentru atingerea obiectivelor strategice
propuse;
d) Selectarea uneia dintre aceste variante, pe baza comparării performanţelor şi
avantajelor pe care le prezintă.
Strategiile de succes sunt caracterizate prin:
1. Parteneriat și abordare participativă formată din reprezentanți ai publicului
principal, instituțiilor publice - private și non-guvernamentale, organizațiilor
și asociațiilor, cu impact posibil asupra dezvoltării regiunii;
2. Un nivel înalt de consens public, eficiență și manieră întreprinzătoare;
3. Implicarea unui număr mare de părți interesate din toate domeniile de
activitate a comunităţii.
4. Conștientizarea faptului că calitatea unui pas finalizat influențează calitatea
pasului următor;
5. Coordonarea generală a procesului.
Obiectivele strategiilor şi politicilor regionale:
realizarea unui anumit echilibru în ceea ce priveşte nivelul mediu al
veniturilor pe locuitor pe plan regional;
6
 restrângerea în anumite limite a şomajului pe regiuni;
diminuarea riscului scăderii populaţiei unei regiuni ca urmare a emigrării.

2. Tipologia politicilor regionale: măsuri şi instrumente corespunzătoare

Politicile regionale se pot diferenţia în funcţie de:
1. amploarea intervenţiei puterilor publice (laisser-faire - dirijism absolut)
2. contextul centralizat sau descentralizat de aplicare a politicii regionale (depinde de:
etapa de dezvoltare, problemele ce se cer a fi rezolvate, modul de organizare a
administraţiei economice din fiecare ţară, de sistemul ei politic)
3. orientarea macroeconomică sau microeconomică a măsurilor preconizate.
Măsuri macroeconomice: politica bugetară, politica monetară, structura
importurilor, asistenţa temporară acordată unor regiuni, prime pentru producţia
locală.
Măsurile microeconomice: vizează în mod esenţial repartizarea resurselor, fiind
capabile să influenţeze direct comportamentul agenţilor economici. Scopul lor
primordial este soluţionarea aspectelor pe care le ridică şomajul structural.
Opţiunile lor gravitează în jurul problemei redistribuirii: fie a forţei de muncă,
fie a capitalului, fie a celor doi factori în acelaşi timp. Vor rezulta măsuri şi
politici corespunzătoare unei:
ajustări (restructurări) interne - constă în introducerea de noi produse, noi
tehnologii etc. astfel încât să asigure continuitatea forţei de muncă în
întreprinderile unde lucrează);
ajustări externe - redistribuirea capitalului şi a forţei de muncă între
întreprinderi sau chiar între sectoare de activitate.
4. gradul de control exogen (extraregional) al economiei unei regiuni:
dezvoltare exogenă (susţinută prin diverse forme de intervenţie a puterilor
publice la nivel macro şi microeconomic, aplicate în special regiunilor
periferice)
dezvoltare endogenă, prin valorificarea de către economia unei regiuni în
primul rând a resurselor proprii. Important: activitatea IMM-urilor, încadrată
într-o reţea teritorială de legături, relaţii, schimburi; crearea de noi locuri de
muncă prin iniţiative locale.
5. modalităţile de raportare la cerinţele dezvoltării durabile (externalităţile spaţiale,
dezvoltarea durabilă interioară / exterioară, dezvoltarea durabilă puternică
/slabă(fragilă)).
Instrumentele de aplicare a politicilor regionale pot fi grupate în două categorii:
intervenţii directe şi măsuri de stimulare a localizării activităţilor şi a dezvoltării locale.
7
 1. Intervenţiile directe au în vedere participarea administraţiei publice centrale
şi/sau locale la dezvoltarea unor elemente de infrastructură economică şi
socială şi parteneriatul public – privat pentru realizarea unor investiţii,
destinate în special dezvoltării unor servicii de interes local.
2. Măsurile de stimulare se realizează prin acordarea unor stimulente financiare
şi prin adoptarea unor măsuri de compensare.
Stimulentele financiare cuprind: prime şi subvenţii pentru investiţii, prime de
transfer, acordarea unor împrumuturi în condiţii avantajoase, acordarea unor facilităţi
pentru achiziţionarea sau închirierea terenurilor, scutirea de la plata taxelor vamale,
scutirea sau reducerea unor taxe si impozite, acordarea de tratamente preferenţiale in
adjudecarea unor segmente ale pieţei publice, acordarea unor autorizaţii speciale privind
regimul de amortizare.
Măsurile de compensare se referă la eliminarea sau diminuarea unor costuri
suplimentare determinate de localizarea activităţilor într-un anumit spaţiu. Din această
grupă de măsuri fac parte: ajutoarele acordate pentru reducerea cheltuielilor de exploatare,
subvenţii pentru cheltuielile cu mâna de lucru, acordarea unor îndemnizaţii suplimentare
lucrătorilor din anumite zone, prime pentru fiecare loc de muncă direct creat, subvenţii
pentru susţinerea unor măsuri de protecţie socială, ajutore acordate pentru sprijinirea
mobilităţii şi a reinstalării forţei de muncă, ajutoare pentru formarea profesională a
lucrătorilor, subvenţii pentru transport şi alte servicii publice.
In legătură cu acordarea ajutoarelor, intervin două aspecte esenţiale:
I. delimitarea corectă a zonelor (regiunilor) asistate ( a se vedea legislaţia
privind zonele defavorizate);
II. punerea la punct a mecanismului de acordare a ajutoarelor, care trebuie să
cuprindă:
- precizări de ordin tehnico-economic cu privire la problema plafoanelor ajutoarelor;
- condiţiile legate de acordarea lor;
- organismul abilitat de a lua deciziile respective;
- caracterul automat sau selectiv de acordare a ajutoarelor;
- căile pentru urmărirea activităţii întreprinderilor sau zonelor beneficiare de ajutor.

În concluzie iniţierea unor proceduri de evaluare a rezultatelor (cu caracter global,

axate asupra politicii regionale în ansamblul său şi nu asupra unui instrument sau altul luat
separat).