Sunteți pe pagina 1din 10

TEMA 1

Subiectul 1. Criza. Natura și esența crizei. Tipuri de criză


Obiective Unităţi de conţinut
- să definească noțiunea de criză;  Incidente, accidente, crize
- să descrie caracteristicile crizei;  Crize micro și macro
- să însușească tipurile de criză;  Caracterul revendicativ al crizelor
- să caracterizeze crizele specifice diferitor  Crize lente și bruște
sisteme;  Factori interni și externi de generare a
- să analizeze efectele economice, politice, crizelor
ecologice ale crizelor.

 eveniment social neanticipat


 derogare de la normă
 crize micro şi macro
 caracter revendicativ
 crize lente sau bruşte
 crize superficiale sau profunde
 factor intern
 factor extern.

Definiţia crizei
În Republica Moldova în 2008 au avut loc inundaţii care s-au soldat cu pierderi materiale
considerabile. În Caraibe naufragiază o corabie cu 400 de pasageri la bord şi elicoptere ale armatei
survolează locul accidentului. În Irak a explodat o bombă artizanală lângă un post de poliţie şi 4
oameni au decedat, alţi 20 au fost răniţi. La o grădiniţă din Minsk copiii au consumat produse alte rate
şi 18 dintre ei au fost spitalizaţi cu diagnosticul „botulism”. În Rusia este înregistrat primul deces al
unui bolnav de gripă nouă. În Franţa, preşedintele unei bănci este arestat pentru delapidările comise...
Toate aceste informaţii pot fi momente-cheie ale unui singur buletin de ştiri. Dar pentru specialiştii
din domeniul comunicării aceste evenimente se asociază, în primul rând, cu derularea unei situaţii de
criză.
Prezentate uneori doar ca simple subtitre din cadrul noutăţilor, toate aceste întâmplări au la bază
câteva elemente comune şi anume: ruperea unui şir logic şi obişnuit al evenimentelor, evolu ţia
neaşteptată şi rapidă, imposibilitatea controlului total al situaţiei, afectarea bunei funcţionări a
sistemului pe care îl reprezintă, prezenţa zvonurilor şi a interpretărilor şi, desigur, necesitatea acută de
a comunica.
Criza este fenomenul care, deşi pare studiat şi îşi găseşte reflecţie în toate strategiile avansate de
comunicare, totuşi reuşeşte de fiecare dată să-şi ia prin surprindere jertfele şi să le scoată de pe
făgaşul normalităţii.
Aşadar, ce este o criză? Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, criza este o
„manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de tulburare,
de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate” 1. Dicţionarul de ştiinţe economice cu
referinţă la criza economică, o caracterizează ca pe o „situaţie patologică, mai mult sau mai puţin
dramatică prin consecinţele sale: creşterea rapidă a inflaţiei sau restrângerea activităţii (recesiune sau,
mai grav, depresiune), care conduc la creşterea şomajului şi uneori se produc concomitent” 2 .
Wikipedia, cunoscuta enciclopedie pe web, notează: „Criza (din greacă κρίσις) poate interveni la
nivel personal sau social. Ea poate lua forma unei periculoase şi instabile situaţii sociale, la scară
politică, socială, economică sau militară, un eveniment de proporţii legat de mediu, manifestat prin
schimbări dramatice”.
Specialiştii în ştiinţe politice împart crizele în trei mari categorii: crize de sistem,
guvernamentale de luare a deciziilor şi crize de confruntare internaţională. Sociologii consideră criza
ca fiind „acel moment în care mecanismele de control şi identitatea unui grup sunt supuse unei
încercări, în general, neprevăzute, considerată tranzitorie, periculoasă şi cu rezolvare nesigură”. 3
Astfel, bazându-ne pe multiple surse bibliografice şi referinţe, putem defini criza ca pe un
eveniment în mare parte neaşteptat, care periclitează funcţionarea obişnuită a unei instituţii,
având ca rezultat un impact negativ asupra instituţiei şi imaginii acesteia.
Cele mai importante trei aspecte ale unei situaţii de criză sunt: caracterul neaşteptat
(surprinzător), incertitudinea şi posibilitatea ameninţării valorilor de bază ale instituţiei. Aşa sau
altfel, criza este o perioadă de traumă, stres şi de schimbare inevitabilă. Ea, de obicei, nu poate fi
prognozată cu exactitate, dar întotdeauna se va solda cu schimbări – la nivel de reputaţie,
management, organizare şi funcţionare a instituţiei, brand sau cotă de piaţă.
Totuşi, cercetările arată că doar 14% din crize apar brusc, din motive accidentale, iar restul 86%
sunt determinate de cauze mai mult sau mai puţin previzibile, legate de management ineficient, lipsa de
comunicare adecvată în afara instituţiilor, greşeli intenţionate şi neintenţionate, trecute cu vederea, în
speranţa că lucrurile se vor rezolva de la sine.
Caracteristicele de bază ale unei situaţii de criză sunt:
1. Caracterul surprinzător care de cele mai multe ori este amplificat prin expunere mediatică.
2. Incertitudinea şi insuficienţa informaţiei cu privire la faptele relevante şi interesul sporit al
publicului pentru eveniment.
3. Rapiditatea desfăşurării evenimentelor care pune la încercare capacitatea managerilor şi a
comunicatorilor de a înţelege că, doresc ei sau nu acest lucru, dar se confruntă cu probleme, cărora trebuie
să le facă faţă atât la nivel de acţiune, cât şi la nivel de comunicare.
4. Pierderea controlului asupra modului în care criza se desfăşoară şi este percepută, precum şi
asupra impactului pe care îl poate avea asupra instituţiei.
5. O atenţie sporită din partea publicului intern şi extern, inclusiv mass-media, guvernul,
agenţii regulatorii, grupuri de activişti şi, cel mai important, din partea managerilor şi angajaţilor insti-
tuţiei.
6. Tentaţia de adoptare a mentalităţii şi a comportamentului de „asediu” de către liderii şi
managerii instituţiei, care încearcă să se ascundă după aspectele legale ale crizei, în loc să confrunte
situaţia deschis şi să minimalizeze impactul acesteia asupra instituţiei.
7. Prezenţa panicii care paralizează sau împiedică procesul de luare a deciziilor.

1
Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p. 241.
2
Dicţionar de ştiinţe economice. Sub direcţia Claude Jessua, Christian Labrousse, Daniel Vitry, Damien Gaumont. Chişinău: Arc
şi Ştiinţa, 2006.
3
Boudon Raimond ş.a. Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Univers, 1996.
8. Necesitatea de a soluţiona problema pe arena publică într-o manieră capabilă să satisfacă
interesul celor din afara instituţiei – media, guvern, agenţii regulatorii şi grupurile de activişti, însă
niciodată într-o manieră care ar satisface totalmente interesele instituţiei, dar cu păstrarea şi
respectarea valorilor ei.
După Doug Newsom, Judy VanSlike Turk şi Dean Kruckeberg, „crizele nu se sfârşesc cu
adevărat niciodată”4 . Se pare că autorii au reuşit prin această frază să expună cel mai important
postulat legat de fenomenul de criză şi de comunicarea de criză: un bun specialist trebuie să fie
întotdeauna pregătit pentru a se confrunta cu o situaţie care periclitează buna funcţionare a
sistemului.
Orice problemă apărută în activitatea instituţiei şi tratată cu indiferenţă poate să se dezvolte şi să
ia proporţiile unei crize. Iar o criză care la o anumită etapă a fost soluţionată cu succes poate să dea
recidive peste o perioadă nebănuită de timp. De aceea, rolul comunicării în desfăşurarea acestor
evenimente dramatice pentru întreaga societate sau pentru anumite instituţii este de a asigura acope-
rirea imediată şi strategică a crizelor, apelând la planuri de comunicare anticriză elaborate în prealabil
(în cazul cel mai bun) sau gândite momentan (cazul cel mai rău).
Planurile trebuie să fie capabile să anihileze toate manifestările menţionate în lista celor mai
importante caracteristici ale unei situaţii de criză.
În acest context, rolul pe care îl atribuie comunicării de criză Steve Adubato apare ca unul
extrem de important şi amplu: „Este un plan sau o strategie, care vă ajută să faceţi faţă oricărei
probleme ieşite din comun, care nu poate fi soluţionată prin proceduri de operare standarde,
management performant sau abordare din partea liderilor. Este o metodă strategică de răspuns care vă
permite să abordaţi stackeholder-ii5 de bază – clienţi, cumpărători, sponsori, publicul larg – pentru a-i
informa, asigura şi pentru a cimenta definitiv loialitatea şi a le obţine suportul, sau, în cel mai rău
caz, să beneficiaţi de îndoiala lor”6.
Trebuie să menţionăm că nu doar catastrofele şi evenimentele de proporţii sunt considerate a fi
situaţii de criză, ci orice tip de disfuncţii ale sistemelor, ele necesitând acelaşi tratament şi abordare
atât din partea managementului, cât şi a comunicatorilor. Microcrizele pot fi reprezentate de
accidente de muncă, încălcări ale legislaţiei, probleme sanitare, abateri tehnologice etc. Gestionarea
cu grijă a tuturor acestor evenimente asigură, pe de o parte, siguranţa reputaţiei instituţiei, pe de altă
parte, reprezintă un bun sistem de verificare a gradului de pregătire a instituţiei pentru o eventuală criză
de proporţii.

Tipologia crizelor
Mai mulţi autori contemporani au încercat să alcătuiască o tipologie a crizelor, într-un final,
rezultatele cercetărilor acestora se rezumă la faptul că aceasta depinde, totuşi, de sistemele în care se
încadrează instituţiile afectate. Aşa, Doug Newsom, Judy VanSlike Turk şi Dean Kruckeberg
categorisesc crizele în „provocate de natură violente, provocate de natură non-violente,
intenţionate violente, intenţionate non-violente, neintenţionate violente şi neintenţionate non-
violente”7.

4
D. Newsom; J. VanSlike Turk; D. Kruckeber. Totul despre relaţiile publice. Iasi: Polirom, 2003, p. 624.
5
Stakeholder – noţiune adoptată de către comunicatori din engleză, care înseamnă „părţile interesate”.
6
St. Adubato. What were They Thinking? Crisis Communcation: the Good, the Bad and the totally Cluelles. Rutgers University
Press: 2008, pag.2.
7
D. Newsom; T. J. VanSlike; D. Kruckeber, op.cit., p.626.
Ei pornesc de la ideea că unele crize pot apărea ca rezultat al activităţii omului, iar altele sunt
determinate de hazarde naturale, iar ca rezultat acestea se pot solda cu victime şi pierderi fizice, sau
cu pierderi morale şi comerciale. Tabelul de mai jos oferă un rezumat al diferitor tipuri de crize,
elaborat de autorii în cauză8.
Astfel, inundaţiile şi viiturile din vara anului 2007 pot fi clasificate ca fiind crize violente
provocate de natură, deoarece s-au soldat cu pierderi materiale considerabile şi chiar cu două victime
în Chişinău. În categoria crizelor intenţionate violente se încadrează atacul cu grenadă din 14
octombrie 2009, când s-a produs explozia acesteia în plină mulţime aflată în centrul capitalei pentru a
sărbători hramul oraşului. Lichidarea grăbită a InvestPrivatBank este un model de criză intenţionată
nonviolentă a sistemului bancar din ţara noastră. Gripa aviară cu care ne-am confruntat anii precedenţi
este un exemplu de criză provocată de natură nonviolentă, deoarece în cazul Republicii Moldova ea nu
s-a soldat cu victime.
Tipologia crizelor
Nonviolentă: o transfor-
Violentă: cataclismică
mare bruscă, dar distruge-
Sursa crizei (pierdere de vieţi şi de
rile, dacă există, apar cu
proprietăţi)
întârziere
Provocate de Cutremure, incendii de Secetă, epidemii
natură pădure
Intenţionată Acte de terorism, inclusiv Ameninţări cu bombă sau cu
modificarea produselor, modificări ale produselor,
când aceasta are ca rezultat preluări ostile de companii,
pierderi de vieţi omeneşti zvonuri răuvoitoare şi alte
sau distrugerea proprietăţilor infracţiuni
Neintenţionată Explozii, incendii, scur- Probleme în procesul de
geri de gaze şi substanţe producţie sau probleme cu
toxice, alte accidente produsul, care au consecinţe
în timp, căderi de cote
bursiere, eşecuri în afaceri

În opinia autorilor T.C. Pauchant, I. Mitroff, P. Lagadec,


B. Fournier, P. Mayer şi E. Plottu, crizele pot fi tipologizate după:
1. cauze (datorate unor factori interni sau externi, conjuncturali, imediaţi, structurali);
2. derulare în timp (bruşte sau lente);
3. amploare (superficiale sau profunde);
4. nivelul la care acţionează (operaţionale – afectează activitatea curentă, strategice – afectează
elaborarea strategiilor, identitare – afectează identitatea instituţiei);
5. consecinţe (afectează personalul, clienţii, partenerii, opinia publică etc.) 9.
Cel mai uşor această formă de tipologizare poate fi exemplificată prin cunoscuta criză a vinului,
care a avut la bază atât factori interni (calitatea dubioasă a unui mare volum de vin exportat de către
companiile moldoveneşti pe piaţa rusească, lipsa de acţiuni de diversificare a pieţelor de desfacere),
precum şi factori externi şi conjuncturali (înrăutăţirea relaţiilor dintre Chişinău şi Moscova, eventuale
acţiuni de lobby din partea producătorilor din alte ţări, factorul transnistrean etc.).

8
Ibidem.
9
După Cr. Coman. Relaţiile publice. Principii şi strategii. Iaşi: Polirom, 2001.
Criza care a intervenit brusc are o derulare foarte lentă în timp şi în realitate nu este soluţionată
nici la momentul scrierii acestor rânduri (sf. 2009), şi după ce a afectat activitatea curentă a
întreprinderilor vini-viticole, s-a răsfrânt asupra întregii ramuri, periclitându-i strategiile de
dezvoltare.
La nivel de consecinţe, criza aceasta a afectat atât activitatea economică a producătorilor
(disponibilizări masive, stocuri enorme nerealizate, falimentări şi îndatorări exagerate), cât şi
imaginea Republicii Moldova ca producător important de vinuri şi, anterior, unul dintre marii
exportatori pe piaţa rusă. Ca rezultat, Republica Moldova se confruntă astăzi cu grave probleme de
sistem economic şi de buget, deoarece exporturile de vinuri prezentau una dintre sur sele de bază
pentru completarea acestuia.
J.-P. Rossart10 împarte crizele în interne şi externe, menţionând că cele interne au caracter
revendicativ (condiţii de muncă, salarii, ameliorarea pregătirii profesionale etc.) sau destructiv (erori
umane care duc la pierderi, risipă, accidente). Crizele externe se pot datora unor factori naturali
(catastrofe) sau factori umani (vandalism, agresiune, acte de terorism). Astfel, manifestaţiile angaja-
ţilor Uzinei de tractoare (2008) sau acţiunile de protest ale lucrătorilor de la Avicola-Nord (2009)
sunt crize interne cu caracter revendicativ. În cazul în care instanţele vor demonstra vinovăţia lui
Ivan Cirpalov, Preşedintele Consiliului de administrare al InvestPrivatBank, vom putea vorbi despre o
criză internă de tip destructiv.
Timothy Coombs11 prezintă o grilă de clasificare a crizelor, bazată pe două axe: intern-extern şi
intenţionat-neintenţionat. Astfel, în opinia acestui autor, putem vorbi despre existenţa a patru tipuri
de crize, care se exclud reciproc:
1. accidentele, care sunt neintenţionate şi apar în cadrul activităţilor organizaţiei (defecţiuni ale
instalaţiilor, accidentări ale lucrătorilor, dezastre naturale), de exemplu, accidentul de avion din august
2008 de lângă Băcioi;
2. greşelile, care sunt acţiuni neintenţionate ale organizaţiei, pe care un agent exterior încearcă
să le transforme într-o criză (ambiguităţi, manipulări, ezitări), cum ar fi declaraţiile ambigue ale
premierului Filat cu privire la relaţiile Moldova-NATO, în jurul cărora Partidul comunist a creat
strategii întregi de înfricoşare a electoratului său şi a permis escaladarea crizei politice de după
alegerile repetate din 2009.
3. transgresiunile, care sunt acţiuni intenţionate, comise de către organizaţii care în mod conştient
încalcă regulile de comportament anterior asumate (ascunderea unor informaţii de interes public, dis -
tribuirea de produse periculoase, eludarea legilor). În această categorie poate fi încadrată criza de la
Ţânţăreni, care a scos la iveală problema stocării deşeurilor la gunoiştea de lângă această localitate,
care, arată statisticile medicale, este bântuită de maladii ce ţin de condiţiile ecologice.
4. terorismul, care se referă la acţiuni intenţionate, realizate de actori externi, cu scopul de a
produce în mod direct daune unei organizaţii (prin afectarea angajaţilor sau a clienţilor) sau în mod
indirect (prin reducerea vânzărilor, tulburarea procesului de producţie), cum a fost în cazul
„războiului telefoanelor”, când acţiunile de rea voinţă întreprinse de Interdnestrkom au afectat buna
funcţionare şi confortul clienţilor de telefonie mobilă Voxtel şi Moldcell.
Tipologia dată poate fi uşor amplasată în cadrul următoarei matrice:

10
J.-P. Rossart. L’entreprise et les medias. Paris: Armand Colin, 1992.
11
T. W Coombs. Choosing the right words: The Developement of Guidelines for the Selection of the Apropiate Crisis-Response
Strategies. În Management Communications Quarterly, 1995, nr.4.
NEINTENŢIONAT INTENŢIONAT
EXTERN Greşeli Terorism
INTERN Accidente Transgresiuni

Otto Lerbinger12 optează pentru o tipologie descriptivă a crizelor, făcând referinţă la: crize
naturale şi tehnologice, confruntări, acte de rea voinţă, valori denaturate ale conducerii, înşelătorii şi
acte greşite de management.

Crize specifice diferitor sisteme


Oricare sistem funcţional poate fi lovit de criză, care se declanşează periodic sau accidental.
Sistemele economice, în general, sunt cele, afectate periodic de crize, atât interne, cât şi externe.
Nemulţumirile angajaţilor sau ale clienţilor, delapidările şi iresponsabilitatea managerilor, asumarea
unor riscuri exagerate sau problemele de ordin tehnologic – toate acestea sunt motive care pot de-
clanşa motoarele crizei.
Orice companie care se confruntă cu o astfel de situaţie înregistrează pierderi economice, legate
de stoparea sau micşorarea activităţilor, cu scăderea cifrelor de vânzări, precum şi cu grave probleme la
nivel de imagine şi reputaţie.
Micşorarea fluxului de cumpărători, cum a fost, de exemplu, în cazul exploziei din centrul
comercial Jumbo (primăvara lui 2008) sau lichidarea InvestPrivatBank au un efect măsurabil din
punct de vedere economic. La rândul său, micşorarea indicatorilor financiari poate duce la
disponibilizarea angajaţilor sau poate provoca nemulţumiri violente ale clienţilor, care, în cele mai
dificile cazuri, se transformă în acţiuni de vandalism.
Încercările de a ascunde problemele existente, în speranţa că totul se va rezolva de la sine nu fac
decât să agraveze situaţia, dând naştere la zvonuri sau panică în rândul clienţilor şi la o atenţie sporită
din partea autorităţilor, presei şi a instituţiilor de reglementare din domeniu.
Totodată, crizele companiilor pot fi declanşate şi de acţiuni intenţionate ale concurenţei, care
prin metode de presiune sau dezinformare, pot bloca activităţile subiecţilor economici vizaţi sau pot
determina preluarea forţată a acestora.
Uneori, respectivele crize sunt organizate strict la nivel de comunicare, bazându-se pe forţarea
proprietarilor şi a managerilor companiilor-victime să renunţe la activitate în momentele existenţei
unor probleme interne, care au fost scoase la iveală şi escaladate de către răuvoitori.
Uneori, crizele economice apărute în anumite ţări pot afecta regiunea geografică căreia acestea îi
aparţin. Aşa, de exemplu, s-a întâmplat în anul 1998, când căderea bruscă a rublei ruseşti a
prejudiciat sistemele financiare ale tuturor statelor CSI, determinând cote uriaşe ale inflaţiei. Doar în
Republica Moldova valuta naţională s-a devalorizat timp de câteva zile de peste două ori, de la 4,70
lei per dolar la mai mult de 10 lei per dolar.
Actuala criză economică şi financiară mondială este un exemplu elocvent de „afectare în lanţ” a
economiilor diferitor ţări, dat fiind procesul de globalizare continuă. Declanşată de greşelile de
management financiar ale băncilor şi agenţiilor imobiliare din SUA, ea are repercusiuni asupra
sectoarelor publice şi asupra cetăţenilor întregii lumi.

12
O. Lenbinger. The Crisis manager: Facing Risc and Responsability. New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates, Mahwah,
1997.
Blocarea capacităţilor de plată a americanilor implicaţi în programe de ipotecă s-a soldat cu
falimentări de bănci în Marea Britanie şi cu disponibilizări masive în sectoarele automobilistic şi de
construcţii din Europa. Marile puteri economice se confruntă la ora actuală cu scăderi drastice ale
indicatorilor Produsului intern brut, consumul mondial este în continuă descreştere.
Concedieri masive au fost şi în ţări terţe, din cauza scăderii transferurilor băneşti (cazul
Republicii Moldova), care au dus la diminuarea consumului intern şi a volumelor de export. Criza a
afectat ţări precum Japonia, economia căreia este totalmente dependentă de export.
Totodată, experţii afirmă că o mare parte de vină pentru „promovarea” crizei îi aparţine şi mass-
mediei, care la început a savurat evenimentele picante, legate de falimentările de bănci şi căderile
spectaculoase de la marile burse, apoi a început să vorbească despre criză ca despre o boală care va fi
prezentă în mod obligatoriu în toate ţările, astfel blocând activismul consumatorilor, care au rămas să
aştepte îngrijoraţi ziua de mâine, sau dimpotrivă, aşteaptă ziua de mâine în speranţa unor căderi
semnificative de preţuri la imobile sau la vehiculele auto.
Strategiile de comunicare abordate de politicienii din diferite ţări au fost totalmente diferite, de
la foarte transparente, cum ar fi cazul Franţei sau al Germaniei, până la total rezervate, cum ar fi
exemplul Republicii Moldova, când din motive electorale puterea a făcut exces de zel la capitolul
comunicării de criză, asigurând populaţia că ţara noastră nu va fi lovită în niciun fel.
O criză politică poate fi declanşată de mai mulţi factori, cei mai des întâlniţii fiind: declaraţiile
politice provocatoare, acţiuni de denigrare ale anumitor politicieni, situaţii externe nefavo rabile, lupta
electorală a partidelor sau acţiuni ilegale ale factorilor decizionali.
De asemenea, crizele politice pot fi condiţionate de acţiuni nepopulare întreprinse de către
administraţiile centrale sau locale. Astfel, actuala criză legată de acţiunile de protest ale pensionarilor
la subiectul gratuităţii transportului public din capitală a fost declanşată de hotărârea autorităţilor
municipale de a anula facilităţile respective şi a luat proporţiile unei crize politice, dat fiind criticile
permanente ale acestor acţiuni din partea opoziţiei.
Astfel, problema din una strict municipală şi administrativă s-a transformat într-o serie continuă
de atacuri la adresa Partidului Liberal, reprezentantul căruia este acum primar. Din cadrul social şi
economic ea a migrat spre unul strict politic.
Un alt exemplu de criză politică este legat de situaţia creată după alegerile din 2009 (primul
scrutin), când nemulţumirea unei părţi a cetăţenilor s-a manifestat prin acţiuni violente, în urma
cărora au fost distruse clădirile Parlamentului şi a Preşedinţiei Republicii Moldova.
În ambele cazuri, rolul mass-mediei a fost unul foarte important, deoarece anume ei i-a revenit la
un moment nu doar rolul de informator al opiniei publice, ci şi de manipulator al acesteia, astfel noi
fiind martorii unor strategii paralele de abordare a aceluiaşi fenomen.
Criza politică poate fi observată uneori şi pe arena relaţiilor diplomatice dintre state, cum ar fi
evenimentele de tensiune diplomatică dintre Republica Moldova şi România, determinată de aceleaşi
evenimente din aprilie 2009. Un şir de declaraţii pripite şi iresponsabile, total necorelate cu situaţia
reală au adus practic la îngheţarea relaţiilor oficiale dintre cele două ţări, care s-a materializat prin
retragerea ambasadorilor şi introducerea sistemului de vize pentru cetăţenii României, contrar tuturor
angajamentelor asumate de ţara noastră faţă de Uniunea Europeană, al cărei membru este ţara vecină.
S-a ajuns până la tensiuni la nivelul Parlamentului European, care a fost pus în situaţia să adopte
anumite amendamente referitoare la situaţia în cauză. Astfel, rezultatul acestei crize a avut atât o
expresie diplomatică, cât şi una economică, determinată de pierderi ale agenţilor economici, implicaţi
în comerţul bilateral, precum şi urmări nefaste la nivel de imagine a Republicii Moldova în exterior.
Cea mai gravă consecinţă a unei crize politice este conflictul armat sau războiul, care reprezintă
acţiuni intenţionate violente. De la momentul declarării independenţei sale, Republica Moldova
s-a ciocnit cu două crize de acest fel – este vorba de tensionarea situaţiei din raioanele de sud ale
republicii şi conflictul armat de pe Nistru din 1992.
Dacă în primul caz o comunicare eficientă şi o disponibilitate spre dialog a ambelor părţi a permis
evitarea confruntărilor, în cel de al doilea caz, criza politică nu a putut fi dezamorsată şi până la ora
actuală ţara noastră continuă să se confrunte cu un regim separatist care nu ascunde că este gata în
orice moment să declanşeze noi violenţe.
Cea mai eficientă metodă de evitare a conflictelor armate o reprezintă comunicarea. Pe plan
intern, comunicarea eficientă poate fi asigurată de către politicieni, societatea civilă şi mass-media, pe
plan extern trebuie întreprinse acţiuni de comunicare diplomatică, pentru a informa opinia publică
mondială şi a determina autorităţile altor ţări şi organismele internaţionale să ia atitudine faţă de situaţia
creată.
La ora actuală, omenirea se confruntă cu escaladarea unei crize latente, dar care poate să ia
proporţiile unei catastrofe mondiale – criza ecologică. Determinată de factori rezultaţi ca urmare a
intervenţiei umane, ea se manifestă sub formă de încălzire globală, topirea gheţarilor seculari şi
modificarea zonelor climaterice, rezultate care la ora actuală sunt încadrate în noţiunea de schimbare
a climei.
Cel mai grav aspect al acestui tip de criză constă în faptul că hazardele naturale care o caracterizează
sunt greu de pronosticat, schimbările nu au un caracter ascendent, ci unul neaşteptat, iar rezultatele
acestora sunt tot mai des acompaniate de crize umanitare. Astfel, este cunoscut faptul că orice inundaţie
sau secetă comportă, de fiecare dată, şi probleme de asigurare a integrităţii persoanelor fizice şi
probleme de asigurare a victimelor cu medicamente, alimente, apă potabilă etc.
Crizele ecologice nu sunt în exclusivitate globale. În general, putem vorbi despre globalitatea acestor
crize ca rezultat al unui şir de incidente şi accidente ecologice la nivel local. Astfel, zilnic putem auzi ştiri
despre scurgeri de deşeuri toxice în râuri şi lacuri, despre accidente în care sunt implicate transporturile
marine de pescari, defrişări masive, exces de zel în utilizarea pesticidelor sau a produselor genetic
modificate.
Tipurile situaţiilor excepţionale cu
caracter ecologic13
Temporare  Caracter neaşteptat;
 Derulare rapidă a evenimentelor după izbucnirea
situaţiei de urgenţă.
Social-ecologice  Victime umane, epidemii, mutageneze umane şi
animale;
 Epidemii, pierire în masă a animalelor;
 Excluderea din uz a unei părţi importante a resur-
selor naturale şi a masivelor agricole.
Social-psihologice  Stare de stres (frică, depresie, fobie, panică etc.);
 Diminuarea rezistenţei psihice a populaţiei în
perioada de după criză.
Social-politice  Stări acute generatoare de conflicte sociale;
 Amplificarea tensiunilor politice pe plan extern;
 Rezonanţă politică negativă pe plan intern;
 Tensionarea situaţiei pe plan extern, rezonanţă inter-
naţională negativă.
13
А.Д. Чернявский. Антикризисное управление. Kiev: MAUP, 2000, p. 68
Economice şi  Pierderi economice considerabile în expresie finan-
tehno-economice ciară şi naturală;
 Ieşirea din funcţie a sistemelor inginereşti, necesita-
tea unor cheltuieli importante pentru restabilirea
acestora, necesitatea creării unor fonduri speciale
(de asigurare);
 Necesitatea utilizării unui volum important de tehnică
specială şi nouă pentru lichidarea efectelor accidentu-
lui şi prevenirea unor situaţii asemănătoare pe viitor.
Administrativ-  Ambiguitatea situaţiei, dificultăţi în luarea deciziilor
organizaţionale şi pronosticarea evenimentelor ulterioare;
 Necesitatea atragerii unui important număr de spe-
cialişti, consultanţi şi instituţii anticriză;
 Necesitatea organizării de activităţi de evacuare şi
salvare.
Specifice  Urmări plurivalente;
(multiplicative)  Evenimente în lanţ.
În toate aceste cazuri, rolul comunicării este definitoriu. Pe de o parte, comunicarea trebuie să fie
una preventivă, educativă, care ar putea minimiza verosimilitatea declanşării unor crize. Diseminarea
mesajelor sociale cu privire la mediul înconjurător şi importanţa factorului uman face parte din
strategia de comunicare anticriză în instituţiile ecologiste.
Pe de altă parte, comunicării îi revine un rol deloc de neglijat în sistemul de prevenire şi
prezervare a persoanelor fizice în caz de declanşare a crizelor. Aşa, de exemplu, în Bangladesh, ţara
care se confruntă cu cel mai mare număr de inundaţii, a fost realizată o excelentă strategie de
informare de criză.
Astfel, în perioadele stabile ale anului locuitorii au fost instruiţi cu privire la acţiunile de
securizare în caz de inundaţii şi despre formele de informare care vor fi utilizate în cazul declanşării
acestora. Astăzi, la primul semnal al Departamentului abilitat cu gestionarea situaţiilor de urgenţă,
operatorii de telefonie mobilă pun în funcţie un sistem de avertizare prin SMS, iar printr-o schemă de
amplasare a focurilor sunt indicate locurile unde cetăţenii se pot retrage în siguranţă.
Cele mai violente crize din acest domeniu sunt dezastrele umanitare, rezultat al unor catastrofe
naturale declanşate neaşteptat sau latent, dar nesoluţionate în timp. Aşa, dezastrele umanitare sunt un
rezultat al cutremurelor de înaltă magnitudine (Indonezia, septembrie 2009), a tsunami-urilor
(Thailanda, 2004) sau secetelor (Moldova, 2007). În cazul apariţiei dezastrelor umanitare este pus la
punct un sistem de comunicare adresat victimelor, pentru a le facilita accesul la asistenţa medicală şi
ajutoarele umanitare, organizarea spaţiilor de refugiu, precum şi un sistem de informare a opiniei
publice mondiale care are drept scop mobilizarea resurselor şi a ajutoarelor externe. În acest context, un
loc aparte îi revine dezastrului umanitar legat de accidentul de la centrala atomică de la Cernobîl, care,
în opinia specialiştilor, a luat proporţiile unei crize persistente. Persistenţa este motivată, pe de o
parte, de efectele în timp ale acestui accident, care a afectat mediul înconjurător şi sănătatea
victimelor, precum şi activitatea economică a acestei zone.
Pe de altă parte, accidentul rămâne a fi şi astăzi una dintre temele majore de discuţie atât în rândul
jurnaliştilor, cât şi printre specialiştii din domeniu. Nemaivorbind de efectele la nivel de persoane,
acest eveniment a avut un rol decisiv în problematizarea sectorului energiei atomice, care practic a
fost stopat după anii 90.
Crizele din domeniul sănătăţii comportă, de asemenea, atât un caracter instituţional, cât şi unul
regional sau global. În cazul crizelor instituţionale putem menţiona ca factori de declanşare acţiunile
greşite ale medicilor, care au condus la decese, probleme de ordin organizaţional, precum şi de
management al instituţiei medicale.
În acelaşi timp, instituţiile medicale se pot confrunta cu crize de imagine, legate de cazuri de
mită sau estorcare de bani de la unii pacienţi, care au devenit cunoscute opiniei publice.
Crizele regionale şi globale de ordin sanitar sunt declanşate de apariţia unor epidemii sau
pandemii, care de cele mai multe ori sunt soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. Putem aminti aici
epidemia de gripă aviară, precum şi pandemia de gripă nouă, care au necesitat eforturi sporite de
comunicare din partea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi a autorităţilor medicale locale.
În asemenea cazuri sunt organizate programe de comunicare, scopul cărora este de a disemina
informaţia cu privire la modul de răspândire a acestor boli şi la metodele de prevenire. În acelaşi
timp, comunicatorii din domeniu au de înfruntat mulţimea de zvonuri şi eventuala panică, posibilă
odată cu apariţia victimelor şi cu amplificarea efectelor crizei. Din acest punct de vedere, iniţierea
unor strategii de comunicare din primele zile ale apariţiei crizei garantează, pe de o parte, securitatea
cetăţenilor, pe de altă parte, reacţia şi comportamentul adecvat al publicului.
Enumerând mai sus crizele specifice diferitor sisteme, nu putem să nu menţionăm rolul sporit în
declanşarea şi dezvoltarea acestora de către mass-media. Ţinând cont de accesul tot mai facil al
persoanelor la diverse surse de informare, de conţinutul uneori necontrolat al Internetului, precum şi
de dorinţa permanentă a jurnaliştilor de a furniza informaţii senzaţionale, unele incidente sau chiar
unele zvonuri au tendinţa să se transforme în adevărate crize de sistem, soluţionarea cărora cere
multe eforturi de comunicare şi chiar financiare.
De asemenea, la ora actuală suntem martori ai unor pseudocrize lansate intenţionat prin
intermediul mass-mediei, scopul cărora este de a spori consumul de anumite produse sau dimpotrivă,
renunţarea la altele. Astfel, câţiva ani în urmă, Moldova s-a trezit la un moment dat cu o „criză a
sării”, care a fost declanşată de informaţiile eronate cu privire la faptul că ţara noastră nu va mai
putea importa sare din Ucraina din motive legate de problemele producătorului.
Ca rezultat, doar în câteva zile vitrinele magazinelor au fost pustiite de către cumpărătorii care au
dorit să se asigure că au rezerve suficiente de acest produs de primă necesitate. În aceeaşi ordine de
idei se încadrează crizele permanente cu care se confruntă băncile, în momentul în care sunt
vehiculate zvonuri cu privire la eventualele creşteri spectaculoase ale ratei de schimb a valutelor
convertibile, sau cu privire la eventualele falimentări.

Rezumat

Ceea ce trebuie să reţinem este că oricare instituţie sau sistem


poate fi afectat de criză. Proporţiile acesteia pot fi diferite, dar
niciodată un început mai lent al crizei nu este un garant al faptului
că evenimentele nu se vor escalada în continuare. Capacitatea de
a determina la timp problemele existente, de a le soluţiona
imediat şi de a informa corect publicul afectat este soluţia cea mai
eficientă de prevenire a catastrofelor şi de menţinere a controlului
asupra situaţiei.