Holera 

este o boală infecțioasă bacteriană[3] foarte gravă, care afectează în mod

deosebit intestinul subțire. Boala se manifestă prin tulburări digestive ca o diaree gravă, vomitări excesive,
care duc la o deshidratare rapidă a bolnavului (exicose), prin pierdere de electroliți (substanțe minerale).
Cu toate că boala evoluează frecvent atipic, poate fi recunoscută ușor prin mortalitatea ridicată de 85 % la
izbucnirea bolii, ca ulterior acest indice de letalitate să scadă între 20 și 70 % la cazurile netratate.

Răspândirea holerei pe glob (2004)

Cuprins

• 1Simptome
• 2Diagnostic
• 3Agentul etiologic
• 4Istoric
• 5Tratament
• 6Note
• 7Lectură suplimentară
• 8Legături externe

Simptome[modificare | modificare sursă]
După o perioadă de incubație între 2-3 zile urmează de obicei trei stadii de evoluție:
1.Stadiul de vomitare, fecalele fiind moi, cu aspect de orez [4], apar rar colici [5]
2.Stadiul de deshidratare (exicoză), hipotermie [6], apar riduri, față suptă cu oase proeminente
3.Stadiul general grav, cu febră, abatere, dezorientare, comă cu erupții cutanate. În cazul complicațiilor
apar forme de pneumonie, parotidită și septicemie[7]
S-a observat că persoanele cu grupa „0” sanguină sunt mai predispuse la îmbolnăvire.

Diagnostic[modificare | modificare sursă]
La stabilirea diagnosticului se ține cont de evoluția bolii, certificată prin identificarea[8] vibrionului holeric în
fecale sau în coținutul vomitat.
Agentul etiologic[modificare | modificare sursă]

Vibrionul holeric văzut la microscop electronic

Vibrionul holeric (tipul O395 wt) văzut la microscop electronic

Holera este cauzată de vibrionul holeric, Vibrio cholerae, care produce toxina holerică, aceasta fiind cauza
diareii[9]
•bacteria a fost prima oară descrisă în anul 1854 de Filippo Pacini,
•în același an John Snow descrie episodul de holeră din Londra[10]
•Robert Koch cultivă vibrionul în anul 1883 împreună cu Fischer și Georg Gaffky.
Holera apare frecvent în țările sărace, unde nu se pot respecta regulile de igienă:
•apa de băut infectată, fiind cauza principală a îmbolnăvirilor
•canalizarea deficitară, determinând infiltrarea apei de canal în apa de băut
•bacilul fiind prezent prin fecale în apele curgătoare, stătătoare sau pești
•în țările industriale datorită respectării regulilor de igienă, holera apare foarte rar și sporadic[11]

Istoric[modificare | modificare sursă]
Boala este semnalată deja pe Valea Gangelui prin anul 600 î.Hr. India. Prin secolul XVIII sunt cazuri de
epdemie de holeră[12]
În secolul XIX a izbucnit o epidemie gravă de holeră în Londra.[13]
În Viena sunt semnalate mai multe epidemii de holeră.[14]
În „Războiul Crimeii” (1853-1856) mor în ambele tabere mai mulți soldați din cauza holerei decât pe câmpul
de luptă.
Prin 1892 epidemia de holeră din Afganistan, se extinde în Rusia, în portul Hamburg izbucnește în același
an o epidemie mare (8 600 de morți).[15]
Ultima epidemie mare de holeră a avut loc în anul 1991 în Peru de unde s-a extins în America Latină (400
000 de cazuri).
Tratament[modificare | modificare sursă]
Cel mai important obiectiv al tratamentului este rehidratarea organismului prin administrare pe cale orală
de soluții ce conțin glucoză, carbonat de sodiu, clorură de sodiu și clorură de potasiu[16].
Antibioticele folosite sunt:
•Fluorochinolone, de tipul ciprofloxacinei
•Azitromicină
Alte medicamente folosite:
•Sulfamide (în profilaxie Sulfadoxină)
•Chimioterapice
Ca măsuri de profilaxie se recomandă respectarea regulilor standard de igienă, asigurarea cu apă
potabilă , eventual acțiuni de vaccinare pe cale orală.