Ion Creangă considera școala ca o obligație, fiind constrâns să o
urmeze, dar o caricaturizează evidențiind ineficiența acesteia. Încă din incipit autorul se oprește asupra școlii și al învățământului religios din mediul rural. Aflăm că învățământul nu era obligatoriu, de aceea părintele Ioan și dascălul Vasile umblau din casă în casă explicându-le sătenilor “binefacerile învățăturii”, aceasta constituind prima mare caracteristică negativă a “instituției” din acea vreme. Locul unde aveau loc cursurile nu era o instituție specializată, ci biserica. Observăm că modalitatea de pedepsire a elevilor pentru greșelile din evaluare este una violentă, fiind “mângâiați” de Sfântul Nicolai „făcătorul de vânătăi”. Elevii nu frecventau cursurile în mod normal și nici dascălii (“Catihetul [….] rar venea pe la școală; Noi [….] ne duceam și mai rar”). Profesorul de religie nu avea pregătire pedagogică (“se mira și el cum au ajuns profesori”), biruindu-se – în paradosirea cântecelor – numai pe cărțile de cântări (ceaslovuri și psaltiri), iar – în predarea gramaticii – exclusiv pe materiale didactice (“<< Luați de ici până ici >>”) inaccesibile ca limbaj și prin excesul de informație. Educația se axa în special doar pe aceste discipline, celelalte fiind considerate ”eretice” de către preoți(”căci toate celelalte învățături, zicea el, sunt numai niște ereticii,[...] Dar fost-a scris părintelui Duhu să nu asculte în totul sfaturile cuviosului stareț, ci să ne învețe și câte oleacă de aritmetică, de gramatică, de geografie și din toate câte ceva, după priceperea noastră.”) Înaintând în vârstă, naratorul descrie școala ca având metode irelevante de reținere a informațiilor predate, prin repetarea acestora, fără sens sau logică(„Apoi: mi-ți-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i- le. Și alte iznoave hăzoase ca aceste!”). In comparație cu școala din acele timpuri, cea din prezent este mult evoluată, atât din punct de vedere al materialelor și a metodelor de predare-învățare cât și al personalului didactic specializat. Daca în acele timpuri învățământul era opțional și oarecum nu necesar, putând merge cei cu anumite posibilități materiale și cu dorința aprigă de cunoaștere, în prezent este necesar și impus, neținându-se cont de diferențele dintre oameni.