l de apropiere.

Astfel, Carl Heinrich Triepel realizează argumentatia pe terenul

subiectelor și al originii celor două sisteme, pe când Dionisio Anzilotti justifică
această distanță pornind de la principiile pe baza cǎrora functionează cele doua
sisteme (pacta sunt servanda din dreptul internațional nefiind ,,compatibil” cu
principiul caracterului obligatoriu al legii din dreptul intern). Prin urmare, nu ar
putea exista conflicte între normele interne si cele internationale, de vreme ce ele
nu au acelaşi obiect şi nu reglementeaza aceleaşi raporturi sociale

Teoria monistă are ca punct de plecare afirmația că cele doua sisteme

constituie o structură unitará, cå ele formează o singură ordine juridică (indiferent
că normele se adresează indivizilor sau statelor).

Principalele orientări dezvoltate din această teorie sunt monismul cu primatul

dreptului internaional asupra dreptului intern şi monismul cu primatul dreptului
intern.

Monismul cu primatul dreptului internațional a fost sustinut de

reprezentanți scoli de la Viena (şcoala normativistă, avându-l ca exponent pe Hans
Kelsen") şi se bazează pe supremația dreptului international. Dreptul internațional
ar stabili, astfel, competențele și limitele acestor competențe in dreptul intern al
statelor.

Monismul cu primatul dreptului intern a fost sustinut de şcoala de la Bonn

(prin Max Wenzel", A. Zorn"), cu motivarea câ suveranitatea și independența
statelor nu pot fi decât raporturi de fortă, iar dreptul internațional nu ar fi decât o
prelungire a dreptului intern in relațile internaționale.

Reacțile doctrinare au fost variate față de aceste teorii. Unii autori resping din
capul locului ambele teorii, argumentând prin caracteristica de coordonare a
dreptului internațional, in timp ce alții dau credit priorității dreptului internațional
public. Pe de altă parte, sunt autori care afirmă lipsa finalității practice a unor
asemenea delimitări și construcții coretice și care conchid prin a spune cá este
necesara o abordare cazuistică, căutând soluți practice de armonizare" a celor două
sisteme de drept.

Putem susține că nu există o autonomie absolută a acelor două ordini juridice

și că ele interacționeazá in diferite moduri (unele norme interne pot constitui surse
formale ale dreptului internațional, după cum există norme internaționale cu
aplicabilitate directă în dreptul intern al statelor).

In absența unei reguli de drept pozitiv care să stabilească prioritatea, trebuie

så avem in vedere procesul de receptare a normelor de drept internațional in
dreptul intern. In afară de normele internaționale sel-executing (cu aplicabilitate
directă în dreptul intern), prin receptare norma internațională se transformă în
normă internă (chiar dacă conținutul rămâne nealterat, ratificarea aparține dreptului
intern)

4.Izvoarele dreptului internațional public

Izvoarele dreptului international exteriorizează acordul de voință dintre state

privitor la crearea de norme juridice.

Prin izvoarele dreptului internaţional public se înţeleg acele mijloace de

determinare a normelor de drept rezultate din acordul de voinţă al statelor, fiind
numite izvoare formale. Izvoarele materiale sunt elemente nejuridice ( opinia
publică, noțiunea de justiție, solidaritatea umană, etc.) .Izvorul de drept
internaţional public poate fi definit ca fiind un instrument juridic (tratatul sau
cutuma internaţională), care dau formă exterioară normelor juridice internaţionale,
prin acordul de voinţă al subiectelor dreptului internaţional public, în primul rând
statele. Cunoaştem deja că în relaţiile internaţionale nu există vre-o autoritate
internaţională care ar crea norme de drept internaţional pentru a fi impuse state-
lor. Statele sunt creatoarele acestor norme, exprimându-le într-o formă adecvată.
Dacă revenim asupra aprecierii lui Charles Rousseau, conform căruia tratatul și
cutuma sunt cele mai importante izvoare formale, și dacă avem în vedere faptul că
în enumerarea de mai sus acestea sunt pe primele locuri, vom fi de accord că ele
constituie izvoarele principale ale dreptului international.

Trataul internațional

Este cel mai important izvor al dreptului internaţional contemporan, atât datorită
clarităţii cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate şi precise folosite,
cât şi frecvenţei utilizării sale.Tratatul poate fi definit ca forma expresă de
manifestare a acordului de voinţă dintre două sau mai multe state, încheiat în
scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de drept internaţional.
Tratatele internaţionale se împart, din punct de vedere al subiecţilor participanţi, în
tratate bilaterale sau multilaterale.

Cutuma internațională

Este un izvor nescris al dreptului internaţional, cel mai vechi izvor al dreptului
internaţional, ca şi al dreptului în general. Deşi în condiţiile vieţii contemporane
marea majoritate a reglementărilor internaţionale sunt consacrate prin tratate,
cutuma continuă să fie izvor de drept, în special în acele domenii în care iteresele
divergente ale statelor nu au făcut posibilă o codificare a regulilor cutumiare,
precum şi în domenii ale practicii relaţiilor dintre state în care nu s-a ajuns la acel
stadiu care să impună o reglementare pe cale convenţională.
5. Caracteristici ale normelor dreptului international

Normele dreptului internațional public sunt constituite intr-un sistem articulat,

ce prezintă anumite caracteristici. În primul rând, ele exprimă acordul de voinţă a
două sau mai multe subiecte ale dreptului international față de regula de conduită
aplicabilă lor. Normele sunt obligatorii pentru subiectele dreptului international
public care le-au elaborat. Putem defini, normele dreptului internațional ca fiind
reguli de conduită stabilite prin acordul de voinţă al subiectelor sale, pe cale
cutumiară sau convențională. Dintre criteriile de clasificare ale normelor ne vom
opri asupra izvorului, denumirii şi obligativității. Normale pot fi cutumiare si
conventionale. Ele se pot clasifica in principia si norme concrete. In functie de
criteriul obligativitatii respectarii normelor, putem avea in vedere normele
supletive si normele imperative, numite de jus cogens.

Normele supletive sunt cele de la care se pot face derogari pe baza

acordului dintre state, pec and de la cele imperative nu se admit derogari.

6.Tratatul ca izvor al Dip

Importanța tratatelor internaționale în viața statelor este incontestabilă și ea a
crescut odată cu creșterea numărului statelor , cu apariția și recunoașterea unor noi
subiecte de drept internațional, cu diversificarea domeniilor de cooperareși de
interes. Încă din anul 1907, Convenția a XII-a de la Haga cu privire la Curtea
Internațională de Prize Maritime se referea la reguli convenționale ca primă sursă
în activitatea Curții.
Ulterior, Curtea Internațională de Justiție, în activitatea sa ,are în vedere în
primul rând convențiile internaționale. Convenția de la Viena asupra dreptului
tratatelor, adoptată în anul 1969, recunoaște de asemenea importanța tratatelor ”ca
izvor al dreptului internațional” și justifică aceasta prin referiri la ”numărul mare
de tratate încheiate de către state și celelalte subiecte ale sale”.
Indiferent că sunt bilaterale sau multilaterale, cu caracter politic, militar,
financiar, că au ca obiect protejarea spațiului maritim sau extraatmosferic, tratatele
reprezintă mijlocul cel mai utilizat în raporturile dintre state și acoperă practic
întregu spectrul relațiilor internaționale.
Exprimarea acordului de voință al statelor prin intermediul tratatului este
preferată datorită avantajelor pe care acestt mijloc le prezintă. Datorită formei
scrise, care este obligatorie pentru încheierea sa, tratatul oferă posibilitatea folosirii
ca mijloc de probă în eventualitatea ivirii unor litigii.
În doctrina de specialitate s-a pus problema dacă toate tratatele pot fi
considerate izvoare ale dreptului internațional, cu referire la tratatele licite și ilicite
la cele multilaterale și bilaterale.
În ceea ce privește tratatele ilicite (care încalcă normele imperative) este clar
că acestea nu pot fi invocate ca izvoare.
Tratatele bilaterale și multilaterale, care au rol de codificare a dreptului
internațional, pot fi considerate izvoare, câtă vreme leagă statele, stabilind drepturi
și obligații în anumite domenii.
Sunt izvoare de drept internațional tratatele care elaborează norme juridice
obligatorii din punct de vedere juridic pentru state.

7. Cutuma ca izvor al DIP

Cutuma este considerată ca fiind unul dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului
international, ea reprezintă ” dovada unei practici generale acceptate ca
drept”.Cristalizarea unor practici ca reguli cutumiare necesită o perioadă mare de
timp și poate fi rezultatul relațiior diplomatice dintre state, al practicii
organizațiilor internaționale sau al activității instanțelor internaționale.
Fenomenul cutumiar are o evoluție lentă, sfârșind prin a convinge în timp
membrii unei anumite comunități asupra necesității respectării unei tradiții a cărei
reproducere îndelungată induce ideea de obligație.
Doctrina este divizată în ceea ce privește natura cutumei în școala
voluntariaristă și cea obiectivistă. Prima susține imposibilitatea formării cutumei
fără manifestarea voinței și inițiativei subiectului de drept. Cea de a doua consideră
cutuma ca fiind expresia unei necesități sociale resimțite de către membrii
comunității internaționale, care se încurajează reciproc să acționeze într-un anumit
mod.Cu alte cuvinte voluntariarimul supune cutuma voinței statelor, iar
obiectivismul subordonează voința statelor cutumei.
Existența unei norme cutumiare implică în mod necesar două elemente esențiale:
un element material și un element psihologic.
1. Elementul material constă în conduita subiectelor dreptului internațional în
cadrul relațiilor internaționale, care trebuie să fie repetată , să aibă o
anumită durată în timp și continuitate. Numai o practică constantă poate
genera reguli de drept cutumiar . Recunoașterea generală din partea statelor
este necesară atunci când se invocă formarea unei cutume opozabile erga
omnes.
2. Elementul psihologic al cutumei constă în acceptarea ca drept a respectivei
practici de către state. Aceasta se întâmplă în mod progresiv , o practică fiind
influențată de interesele politice, economice, sociale după care se
cristalizează.O anumită practică care inițial a fost urmată de state ca simplă
regulă de curtoazie, poate deveni cutumă atunci când intervine opino juris,
adică acceptarea sa ca obligație de drept internațional.
8. Izvoarele subsidiare ale DIP

Sub acest titlu, atenția trebuie să se concentreze asupra actelor organizațiilor

internaționale. Astfel, dacă ne oprim la Organizația Națiunilor Unite (și vom indica
doar două dintre organele sale , Adunarea Generală și Consiliul de Securitate),
vom observa că acestea se exprimă pe plan international prin acte ce poartă
denumirea de declarații, rezoluții, recomandări.

În ceea ce privește declarațiile, s-a reținut că ele au character de recomandare

către statele member, dar în același timp au posibilitatea transformării în
obligațiiinternaționale, prin înscrierea lor în textul tratatelor internaționale,. Ca
urmare, s-a susținut importanța actelor internaționale pentru pregătirea adoptării de
noi norme ale dreptului international, pentru precizarea și dezvoltarea normelor și
principiilor existente, ele constituind ceea ce autorii au numit un „predrept”. Mai
mult, achiesăm la opinia conform căreia actele organizațiilor care sunt adoptate în
unanimitate și cuprind reguli generale de conduită sunt izvoare subsidiare ale
dreptului international. Contribuția acestor acte depinde, prin urmare, de gradul de
participare al statelor și de suportul acestora, de confirmarea practică ulterioară. O
declarație, chiar neurmată de adoptarea unui tratat în care să se regăsească, poate la
un moment dat să creeze dreptul, dacă este acceptată astfel ( un exemplu poate fi
acela al Declarației asupra spațiului cosmic, despre care un reprezentant al
administrației americane a afirmat că „reflect dreptul international, acceptat de
toate statele ONU”).

9.Codificarea și dezvoltarea progresivă a DIP

Codificarea dreptului internaţional se defineşte ca fiind sintetizarea,

sistematizarea şiordonarea, prin intermediul unor tratate, a regulilor
cutumiare de drept internaţional public.Prin codificare, normele cutumiare devin
norme juridice convenţionale.Tipuri: 1. Neoficială (făcută de către doctrinari sau
diferite instituţii ştiinţifice naţionale sauinternaţionale, având de regulă caracter
de lege ferenda); 2. Oficială (realizată de state).Codificarea se realizează astăzi, în
principal sub egida ONU. Conform art. 13 alin. (1 lit.a) dinCartă, Adunarea
Generală are obligaţia “să încurajeze dezvoltarea progresivă a
dreptuluiinternaţional şi codificarea sa”.În acest scop s-a creat Comisia de Drept
Internaţional(1947), compusă din 34 de specialiştidesemnaţi de Adunarea
Generală şi funcţionând în nume propriu. Comisia desemnează raportori
speciali pentru fiecare subiect. Relaţia cu guvernele ONU se va face prin
intermediulchestionarelor transmise acestora pentru cunoaşterea observaţiilor lor,
respectiv prin dezbateriîn cadrul Comisiei a V-a juridice a Adunării Generale a
ONU.D e a s e m e n e a , s - a c r e a t C o m i s i a N a ţ i u n i l o r U n i t e p e n t r u
D r e p t u l C o m e r ţ u l u i Internaţional (1966) – UNCITRAL -, compusă din 36
de membri, reprezentanţi ai statelor.Rezultatele activităţii de codificare sunt:
a) neconvenţionale – crearea (mai ales de cătreUNCITRAL) a unor reguli
în materie arbitrală;

b) convenţionale – cele patru convenţii aledreptului mării (Geneva, 1958),

cele două Convenţii asupra relaţiilor diplomatice şi consulare(Viena, 1961 şi
1963), Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie (New York,
1968),Convenţiile privind dreptul tratatelor (Viena 1969 şi 1986),
Convenţia privind misiunilespeciale (1969), cele două Convenţii privind
succesiunea statelor (Viena, 1978 şi 1983) etc.

10. Principiul neagresiunii

Neagresiunea sau principiul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forţa

în relațiile internaționale este unul dintre importanţă majoră pentru relațiile
internaționale. Primul act internațional care a consacrat principiul neagresiunii a
fost adoptat abia în anul 1928 și este cunoscut sub denumirea de Pactul Briand-
Kellogg”, fiind actul prin care se cere statelor să renunţe la război ca instrument al
politicii naționale și să încerce soluționarea diferendelor pe cale paşnică. Pactul
continea numai preambulul și trei articole: primul articol condamna războiul și
cerea statelor să renunţe la folosirea lui ca instrument al politicii interne în relațiile
cu alte state, cel de al doilea impunea statelor utilizarea în exclusivitatea a
„mijloacelor paşnice" pentru soluţionarea conflictelor dintre ele, iar cel de al treilea
se referea la ratificare si aderare. Statele semnatare ale pactului au fost Austria,
Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franţa, Germania, Marea Britanie, India, Olanda,
Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Statele Unite.

Putem menţiona în acest context contribuția remarcabilă a juristului și

diplomatului român Vespasian V. Pella, care a surprins reprezentanţii statelor prin
originalitatea ideilor sale si vehemenţa exprimării lor” (a condamnat războiul de
agresiune cu trei ani înainte ca Pactul Briand-Kellog să fi fost adoptat și cu şapte
ani înaintea primei definiții a agresiunii). Dreptul internațional admite în mod
excepțional trei cazuri în care se poate recurge la folosirea forței în relațiile
internaționale. Aceste cazuri sunt:

- dreptul statelor la autoapărare, individuală sau colectivă”, împotriva unui

atac armat, în conformitate cu prevederile art. 51 al Cartei ONU;
- dreptul Consiliului de Securitate de a aplica măsuri de constrângere
împotriva unui stat ce se face vinovat de încălcarea păcii și securităţii
internaționale (pe baza dispoziţiilor art. 42 din Carta ONU);
- dreptul popoarelor care luptă împotriva dominaţiei străine, pentru
independența lor, de a folosi forța .

11.Principiul cooperării internaționale

Transformările survenite în structura relațiilor internaționale în fiecare etapă
a dezvoltării societății, dar mai ales mutașiile intervenite în lumea contemporană,
au accentuat interdependențele în majoritatea domeniilor. Extinderea și
diversificarea raporturilor de colaborare internațională trebuie să existe, fără
îndoială, condiționată de respectarea independenței fiecărei națiuni, dar și a
egalității între state.
Principiul cooperării a fost înscris în Carta ONU, dând expresie
dorințeistatelor de a dezvolta relații dintre cele mai bune și de a contribui la
realizarea obiectivelor convenite. Este evidentă universalitatea principiului , care
se manifestă prin înlăturarea discriminărilor politice, sociale sau în funcție de
gradul de dezvoltare în relațiile de colaborare dintre state.
Declarația asupra principiilor fundamentale din 1970 concepe principiul ca
incumbând drepturi, dar și obligații pentru state.
 Fiecare stat este îndreptățit să participe la relațiile de cooperare cu
celelalte state, pe baze bilaterale sau multilaterale și în orice domeniu
de interesreciproc.
 Fiecare stat este liber să aleagă formele de cooperare internațională și
modul în care își organizează relațiile de cooperare.
  În virtutea dreptului de a alege formele de cooperare, fiecare stat are
dreptul să participe la activitatea organizată de cooperare în cadrul
organizațiilor internaționale cu vocație universală sau cu caracter
regional.
 Una dintre obligațiile principale este aceea de a coopera în scopul
asigurării păcii și securității în lume.
 Obligația de a participa la eforturile comune de promovare a creșterii
economice pentru toate statele și zonele lumii.
 Obligația de a favoriza progresul statelor în domeniul cultural,
științific social etc.

12.Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale

Acest principiu este consacrat în Pactul Briand-Kellogg din anul 1928. Ulterior
principiul este inclus în Cartea ONU în art.2 pact.3 , articol care cere statelor
mebre să soluționeze diferendele internaționale prin mijloace pașnice , pentru a nu
pune în altfel în primejdie pacea lumii. De asemenea în Cartă sunt enumerate în
art.33 , mijloacele considerate pașnice care sunt puse la dispoziția statelor:
negocierile , bunele oficii și medierea, ancheta internațională și concilierea,
arbitrajul internațional, mijloacele puse la dispoziție de organizațiile
internaționale și mijloacele jurisdicționale.
Statele au inclus principiul soluționării pașnice în conținutul documentelor
adoptate după 1945: Declarația asupra principiilor dreptului internațional, Actul
Final de la Helsinki, Declarația adunării Generale a ONU privind reglemetarea
pașnică a diferendelor internaționale din 1992.Din acest din urmă document se
desprind următoarele obligații pentru state:
 Obligația de a acționa cu bună-credință în relațiile dintre ele, în vederea
evitării diferendelor, urmărind consolidarea păcii și securității internaționale;
 Obligația de a rezolva diferendele numai prin mijloacele pașnice, rămânând
la latitudinea lor să decidă cele pe care le vor folosi, astfel încât să conducă
la o soluționare echitabilă și rapidă.
  Obligația statelor părți la tratatele regionale de a încerca soluționarea prin
mijloacele pașnice, puse la dispoziția lor de organizațiile regionale,și dacă
acestea nu dau rezultatele așteptate, să se adreseze Consiliului de Securitate
al ONU.
 Obligația statelor de a încheia acorduri special, în care să prevadă
modalitățile de soluționare pașnică la care înțeleg să recurgă
Mijloacele puse la dispoziția statelor se pot clasifica în mijloace diplomatice,
politice și jurisdicționale, fapt ce a generat o serie de discuții în doctrină legate de
clasificarea diferendelor în ”politice(trebuie soluționate numai prin mijloace
diplomatice) și juridice( care pot fi supuse doar arbitrajului sau instanțelor
internaționale).”
13. Principiul neimixtiunii

Transformărie profunde din lumea contemporană oferă condiții pentru

realizarea une politici de neintervenție, dar cu toate acestea noi forme de
intervenție încearcă să fie justificate. Termenul de intervenție este destul de
controversat”, cu multiple conotații, și este folosit cu sensul de efort internațional
afirmativ, cu scopul de a separa combatanții şi de a restabili pacea. În optica multor
autori, s-a făcut destul de puțin in direcția restrângerii ariei conflictelor interne şi s-
au folosit drept justificări lipsa autorității, apărarea suveranităţii, lipsa
consimţământului statelor afectate, lipsa unui interes suficient, teama de a crea
precedente cu consecințe imprevizibile.

Două reguli importante ale dreptului international trebuie a fi reținute în

legătură cu neintervenţia şi anume:

 neadmiterea amestecului statelor terțe în conflictele interne;

faptul că orice intervenție într-un conflict intern, neinternaţional, conduce la

transformarea acestuia în conflict armat internațional
14.Principiul suveranității statelor
De-a lungul ultimilor secole, tot mai mult s-a constatat necesitatea proclamării și
recunoașterii principiilor fundamentale de drept internațional, astfel încât reflecțiile
revoluționare și democratice în domeniul dreptului internațional indică asupra
conținutului principiilor precum: egalitatea suverană a statelor, neintervenția în
afacerile interne ale statului, reglementarea pașnică a diferendelor, nerecurgerea la
forță sau la amenințarea cu forță în relațiile internaționale (neagresiunii),
îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor asumate

Principiul egalității suverane a statelor este consacrat în Carta ONU, art. 2,

„Organizația este bazată pe principiul egalității suverane a tuturor statelor sale
membre”.Suveranitatea statului se manifestă prin supremaţia statului în teritoriul
său şi independenţa lui în relaţiile cu alte state. Supremaţia include dreptul fiecărui
stat la libera soluţionare a problemelor sale interne şi externe. Problema ce ţine de
utilizarea acestor drepturi de către state apare odată cu realizarea în practică a lor.
Drepturile interne ce reies din „suveranitate” se caracterizează prin exclusivitatea
puterii publice (legislativă, executivă, judiciară) asupra populaţiei, fapt ce nu
permite activitatea altei puteri publice pe teritoriul său.

Principiul egalității suverane a statelor este strâns legat de principiul integrităţii

teritoriale și principiul inviolabilității frontierei de stat şi impune obligaţia tuturor
statelor de a se abţine în relaţiile lor internaţionale de la ameninţarea cu forţa sau
aplicarea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a
oricărui stat .

15. Încheierea tratatelor

De-a lungul timpului, statele au contribuit la stabilirea pe cale cutumiară a

unor reguli de procedură pentru încheierea tratatelor. Acestea presupun
parcurgerea mai multor faze procedural (negocierea, semnarea, exprimarea
consimţământului). După codificarea acestor reguli prin Convenția de la Viena din
1969, statele recurg la textul acestui instrument, dar în același timp au o anumită
autonomie de voință la încheierea unui tratat. Aceasta rezultă din faptul că, sunt
numeroase situații când articolele Convenției, după ce enunță o anumită regulă,
introduc formularea „în cazul în care părțile nu convin altfel”.

16.Ratificarea tratatelor
Ratificarea este un act extrem de important al dreptului tratatelor, constituind
momentul când statul își manifestă deplin și irevocabil consimțământul de a fi
legat de un tratat la a cărui adoptare a participat.
Nu toate tratatele sunt supuse ratificării, ci numai cele care prezintă o
importanță deosebită, datorită obiectului lor. Ratificarea presupune pentru un stat
posibilitatea de a verifica, prin intermediul autorităților interne competente, dacă
reprezentanții săi nu au depășit limitele deplinelor puteri și dacă se poate angaja
definitiv vis-a-vis de acel tratat.
Ratificarea este un act de suveranitate al statului. În practică s-au înregistrat
numeroase situații în care tratatele nu au intrat în vigoare din cauza refuzului
ratificării de către părțile contractante. Un asemenea refuz nu poate fi considerat un
act ilicit din punct de vedere juridic, deși ca act politic ar putea fi considerat drept
un act inamical.
Ratificarea are un rol constitutiv, conducând la crearea unei situații juridice
noi. Nu există o obligație pentru state de a ratifica, după cum ele nu sunt ținute să
procedeze la ratificare într-un anumit termen. Acesta este motivul pentru care
unele tratate au intrat în vigoare la intervale foarte mari de timp de la data adoptării
lor.
Documenrul efectiv prin care se face ratificarea poartă numele de
instrument de ratificare, el cuprinzând declarația organului care a ratificat că a
luat la cunoștință textul tratatului. Instrumentele de ratificare se schimbă între
statele contractante în cazul încheierii de tratate bilaterale, astfel tratatul intră în
vigoare chiar în momentul schimbului.
La tratatele multilaterale, intrarea în vigoare are loc în momentul când este
atins numărul cerut de instrumente de ratificare. Acestea, pentru simplificarea
procedurii nu se fac schimb între state, ci se depun la un depozitar(poate fi statul pe
teritoriul căruia s-a negociat tratatul, un grup de state, Secretarul General al ONU
etc.)
17.Aderarea la tratatele internaționale
Aderarea la tratate este un act unilateral al unui stat prin care acesta își
manifestă dorințade a deveni parte la un tratat internațional multilateralla a cărui
negociere nu a participat și pe care nu l-a semnat în prealabil.
Aderarea asigură și contribuie la universalitatea tratatelor internaționale,
permițând unui numar cât mai mare de state de a deveni părți la tratate intrate deja
în vigoare.
Condițiile în care statele pot adera la tratate sunt prevăzute în dispozițiile finale ale
tratatelor, prin inserarea unei clauze speciale.
Tratatele care dau posibilitatea aderării se numesc tratate deschise, spre deosebire
de cele care nu admit aderarea și sunt considerate tratate închise.
În ceea ce privește tratatele care nu conțin niciun fel de precizare referitoare la
posibilitațile de aderare în clauzele finale, acestea se consideră a fi tratate deschise.
Actul de aderare se poate numi instrument de aderare, declarație sau notă de
aderare și se depune la statul depozitar.
În cazul aderării la organizațiile internaționale, actul de candidatură este o
scrisoare de intenție, iar admiterea este urmarea unei decizii unilaterale a
organelor competente ale organizației, care stă la baza emiterii unui act unilateral
al statului solicitant la actul constitutiv.
18. Rezerva la tratate

Convenția de la Viena din 1969 definește rezerva ca fiind un „act unilateral al

unui stat, idependent de textul tratatului, având un caracter facultativ, care poate fi
făcută în următoarele momente: la semnarea tratatului, cu ocazia ratificării unui
tratat sau a aprobării (acceptării tratatului) în momentul aderării la tratate.

Important de reținut este faptul că rezerva constituie o stipulație derogatorie, o

declarație făcută cu scopul de a exclude o anumită dispoziție a tratatului sau de a
modifica înțelesul sau sensul, ori de a-I atribui un anumit sens. Prin urmare, prin
rezervă nu se urmărește eliinarea unei clauze dintr-un tratat și nici a unei obligații
ce ar rezulta din tratat, ci doar neaplicarea unei dispoziții a acestuia în relațiile
dintre statul rezervatar și cel care acceptă rezerva. Regulile din Convenția de la
Viena din 1969 se aplică atunci când textul unui tratat nu conține precizări legate
de regimul juridic al rezervei.

După cum reiese din definiția formulată de Convenţia de la Viena, rezerva

poate fi formulată în diferite momente, în funcție de care putem opera şi o
clasificare:

• rezerva la semnare este cea formulată cu prilejul semnării, fie în tratat, fie într-o
anexă; ea oferă avantajul informării de îndată a celorlate state asupra formulării ei,
dar şi dezavantajul de a antrena dificultăți de interpretare;

• rezerva la ratificare este formulată în momentul depunerii instrumentelor de

ratificare; fiind făcută după încheierea negocierilor; de multe ori poate prezenta
inconveniente, culminând chiar cu respingerea în bloc a tratatului;

• rezerva la aderare se formulează când tratatul este deja în vigoare pentru părțile
care l-au negociat şi de aceea statul care aderă impune modificări unilaterale ale
acestuia

În funcție de dispozițiile tratatelor, dreptul de a formula rezerve poate fi limitat,

poate fi chiar interzis sau poate fi condiționat de compatibilitatea rezervei cu
obiectul şi scopul tratatului

Convenţia de la Viena prevede anumite condiții cu privire la formularea rezervelor:

 rezerva trebuie să fie exprimată în formă scrisă şi să fie notificată statelor

contractante;
  rezerva produce efecte dacă este acceptată de parte contractantă;
 acceptarea rezervei înseamnă neformularea de obiecţiuni în termen de 12
luni de la data notificării.

Acceptarea rezervei produce efecte diferite în raporturile dintre statul

rezervatar şi celelalte state. Astfel, între statul rezervatar şi statele care au acceptat
rezerva tratatul se aplică cu modificările acceptate. Pe de altă parte, între autorul
rezervei şi statul sau statele care au făcut obiecțiuni rămân aplicabile dispozițiile
neafectate de rezervă sau se ajunge la neaplicarea în totalitate a tratatului (dacă
aceasta este poziția autorului obiecțiunii). Atât rezerva, cât şi obiecția la rezervă
pot fi retrase în orice moment, fără a fi necesară exprimarea consimţământului
celorlalte părți contractante. Condiția este ca retragerea să fie formulată tot în scris.

După cum se observă, instituția rezervei asigură participarea largă a statelor la

tratatele internaționale, dar în acelasi timp creează regimuri juridice diferite și
unele inconveniente. În present se insist tot mai mult asupra necesității interzicerii
formulării de rezerve la tratatele privind drepturile omului. Prin intermediul lor,
statele se angajează la o anumită protecție a cetățenilor, (și persoanelor aflate sub
jurisdicția lor),iar rezervele pot afecta interesele acestora.

19.Aplicarea în timp a tratatelor internaționale

Regula generala, intemeiata pe practica statelor, jurisprudenta si doctrina, este ca

tratatele se aplica asupra ansamblului teritoriului statelor parti.

Aplicarea in timp a tratatelor. Tratatele succesive. Regula generala, stabilita si in

Conventia de la Viena din 1969, este aceea a neretroactivitatii tratatelor, Art.28 al
acestei conventii prevede:
'Daca din cuprinsul tratatului nu reiese o intentie diferita, sau aceasta nu este
stabilita pe alta cale, dispozitiile unui tratat nu leaga o parte in ceea ce priveste un
act sau un fapt anterior datei intrarii in vigoare a acestui tratat ()”.
Asa cum rezulta si din formularea de mai sus, nimic nu impiedica statele parti
la un tratat sa deroge de la regula neretroactivitatii, cu conditia ca aceasta derogare sa
rezulte din clauzele tratatului. in general, asemenea derogari se gasesc in tratate
bilaterale privind evitarea dublei impuneri, asigurari sociale sau in domeniul vamal.
Tratatele succesive Numarul tot mai mare al tratatelor bilaterale si
multilaterale a impus examinarea situatiilor de conflict intre dispozitiile unor tratate,
cu acelasi obiect, intervenite succesiv intre aceleasi parti.
Problema normelor succesive contradictorii se intalneste si in dreptul intern, unde
conflictele care apar se rezolva prin aplicarea urmatoarelor doua principii
a) atunci cand doua norme emana de la aceeasi autoritate, ultima norma prevaleaza
si
b) cand normele emana de la autoritati diferite, prevaleaza norma autoritatii ierarhic
superioare.

20.Aplicarea in spatiu a tratatelor international

Regula principal stabilita referitor la aplicarea teritoriala a tratatelor este ca

tratatele se aplica asupra asamblului teritoriului statelor parti. Ea este prevazuta in
art. 29 al Convenției de la Viena astfel: „dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o
intenție diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, un tratat leagă fiecare
parte cu privire la ansamblul teritoriului său”.

Excepție de la această regulă fac tratatele localizate", care își produc efectele
numai într-o anumită parte a statului. În acest context, putem aminti inserarea în
tratate a ,,clauzei federale”134 sau a ,,clauzei coloniale”.
 Unele tratate stabilesc regimuri juridice aplicabile unor teritorii aflate dincolo
de limitele lor teritoriale, aşa cum este cazul Tratatului privind Antarctica, încheiat
în 1959.

21.Viciile de consimțământ al tratatelor

Viciile de consimțământ care pot fi reținute și invocate în legătură cu
nerespectarea unor norme referitoare la încheierea tratatelor, la ratificare etc. sunt:
eroarea, dolul, coruperea reprezentantului unuii stat, constrîngerea reprezentantului
unui stat și constrângerea exercitată asupra statului.
Eroarea este un viciu (prevăzut de art.48 al Convenției) care poate duce la
inocarea nulității tratatului. În practica statelor s-a admis ca viciu doar eroarea de
fapt, nu și eroarea de drept.
Dolul este rar întâlnit în practică. El constă în în conduita frauduloasă a unui
stat, care este de natură a determina alt stat participant la negocieri să încheie un
tratat.
Coruperea reprezentantului unui stat (art.50 al Convenției de la Viena)
poate fi invocatpă atunci când asupra unui reprezentant al unui stat este exercitată o
influență considerabilă, care este de natură de a acționa asupra voinței sale în
sensul de cel care o exercită. Actele de curtoazie, favorurile, micile atenții nu pot fi
considerate determinante în acest sens.
Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat, manifestată
prin acte sau amenințări îndreptate împotriva lui este prevăzută de art.51 al
Convenției de la Viena. Actele de violență trebuiesă fie îndreptate asupra
reprezentantului statului ca persoană fizică și nu asupra lui ca purtătoral autorității
statului. Actele de constrângere pot fi exercitate și asupra familiei reprezentantului
statului și pot viza libertatea sau integritatea membrilor acestora.
Constrângerea exercitată asupra statului este un act foarte grav, care
vizează un subiect al dreptului internațional parte la tratat. Acest viciu este
prevăzut de art.52 al C onvenției de la Viena și se referă la acte vizând folosirea
forței și la amenințarea cu forța , la violarea principiilor de drept internațional.
Nulitatea relativă poate fi atrasă de eroare, dol, coruperea
reprezentantului statului, pe când cu nulitatea absolută sunt sancționate
constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului și aceea exercitată
asupra statului.
Tratatele care contravin normelor jus cogens atrag nulitatea absolută

22. Cauze de încetare a efectelor tratatelor internaționale independente de

voința părților

Asemenea cause intervin atunci când apar situații ce fac imposibilă executarea
tratatelor, ca urmare a dispariției obiectului sau părților, sau a schimbării
fundamentale a împrejurărilor
Cauzele:
1. O primă cauză poate fi intervenția unei imposibilități subsecvente de
executare a tratatului.Dispariția obiectului tratatului conduce la încetarea
tratatului. Un exemplu în acest sens pot fi dispariția unei insule ce
constituia obiectul tratatului. Legat de dispariția părților, poate fi invocat
exemplul dispariției Republicii Democrate Germane ca urmare a unificării
Germaniei.
2. O altă cauză de încetare o constituie schimbarea fundamentală a
împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul. Regula cunoscută în dreptul
internațional, rebus sic standibus, este aceea potrivit căreia tratatul
rămâne valabil atât timp cât împrejurările în care a fost încheiat rămân
neschimbate.Prin urmare , se poate susține că, dacă părțile își exprimă
voința în acest sens, tratatul va înceta prin acordul lor. Dar dacă numai una
dintre părți invocă clauza rebus sic standibus , aceasta trebuie să plieze pe
dispozițiile Convenției de la Viena, care prevede că:
 Trebuie să fie invocată o schimbare esențială, fundamentală a
împrejurărilor , care să afecteze radical executarea tratatului;
 Partea care o invocă are obligația de a dovedi că împrejurările care s-
au schimbat formau baza înțelegerii părților și, pe de altă parte, că
această schimbare a transformat radical executarea tratatului;
3. Ruperea relațiilor diplomatice sau consulare poate conduce, de asemenea,
la încetarea efectelor tratatelor.
23. Recunoașterea internațională a statelor
 Recunoașterea poate fi definită ca un act politic unilateral al unui stat, cu
caracter facultativ, prin care acesta ÎŞI precizează poziţia faţă de apariţia unei noi
entităţi sau a unei noi situații pe plan internaţional, care pot avea consecințe asupra
drepturilor sau obligațiilor sale.

După cum am subliniat, recunoaşterea nu are character obligatoriu, ea

rămânând la latitudinea statului care o face. Legat de acest aspect, s-a susținut
caracterul discreționar al actului de recunoaştere". Privitor la valoarea actului
recunoașterii, în literatura de drept internațional s-au formulat două teorii:
constitutivă şi declarativă.

Potrivit teoriei constitutive (sau atributive, susținută de Jellinek, 'Triepel,

Cavaglieri), actul recunoaşterii ar fi de natură să confere statului recunoscut
calitatea de subiect de drept internațional. Aceasta ar însemna însă să se stabilească
pentru fiecare caz concret un număr necesar de acte de recunoaștere, pentru a
obține calificarea de subiect de drept, iar pe de altă parte, să se precizeze dacă
nerecunoaşterea atrage „dispariţia” noului stat. Asemenea raționamente contravin
principulor fundamentale ale dreptului internaţional public, câtă vreme condiția
pentru ca un nou stat să existe este aceea a constituirii ca stat independent.

Teoria declarativă (care exprimă poziția Institutului de Drept Internațional)

este o consecință logică a respingerii celei dintâi și consider actul recunoașterii ca o
luare la cunoștință , o constatare a existenței unui nou stat. Pe această linie s-a
argumentat în cadrul Convenției de arbitraj a Conferinței europene pentru pace în
Iugoslavia: „existența sau dispariția unui stat este o problemă de fapt;
recunoașterea de către alte state are un efect pur declarativ.
 24.Modalități de cercetare a statelor

Cercetarea joacă un rol esențial în generarea unei creșteri economice inteligente și

durabile și în crearea de locuri de muncă. Prin producerea de noi cunoștințe,
cercetarea este esențială pentru dezvoltarea unor produse, procese și servicii noi și
inovatoare, care permit creșterea productivității, a competitivității industriale și, în
cele din urmă, a prosperității.

Pentru țările care prezintă un nivel ridicat al producției pe cap de locuitor,

competențele și dezvoltarea tehnologică sunt de o importanță fundamentală pentru
productivitatea multifactorială . Pentru țările care vin din urmă, este esențial, de
asemenea, să înceapă să reducă decalajul înregistrat la nivelul productivității.
Alături de cadre de reglementare și instituționale mai bune și o funcționare
eficientă a pieței, sistemele de sunt esențiale pentru creșterea eficienței în
utilizarea combinată a forței de muncă și a capitalului unei țări. Sistemele de
constituie ecosisteme complexe care necesită mai multe elemente pentru a
funcționa în mod optim. Printre acestea se numără o bază științifică publică solidă
care să producă rezultate de calitate ridicată, o participare intensă a întreprinderilor
la activitățile de inovare, fluxuri de cunoștințe fluide și abundente între actorii din
domeniul , și bune condițiicadru care să permită dezvoltarea inovării în
întreprinderi.

25.State cu statut de neutralitate

Neutralitatea reprezinta o manifestare a suveranitatii, statelor, in sensul ca

acestea decid ca isi exercita dreptul de a nu se implica- temporar sau permanent-
intr-un conflict militar. Neutralitatea permanentă, ca statut juridic, s-a afirmat încă
din secolul al XIX-lea. Conținutul juridic al neutralității permanente este constituit
dintr-o serie de drepturi și obligații pentru statul care o are. Astfel, drepturile la
suveranitate, la integritate teritorială, de a participa la tratatele internaționale, la
autoapărare sunt garantate statului neutru. În ceea ce priveşte obligațiile, acestea
vizează păstrarea stării de neutralitate în timpul conflictelor,mabţinerea de a
participa la alianțe militare, de a deține șimexperimenta arme nucleare, de a duce o
politică de colaborare cu toate statele lumii.

Exemplul reprezentativ de neutralitate permanentă il constituie Elveția, care

a dus o asemenea politică încă din anul 1648. Regimul său juridic de neutralitate
permanentă a fost însă stabilit în anul 1815 prin declaraţiile statelor participante la
Congresul de la Viena 167. Elveția nu a devenit şi membră ONU după crearea
acestei organizații (având doar calitatea de membru observator şi de membru în
agenţiile sale specializate) până anul 2002.

O.N.U. recunoaşte explicit sau implicit statutul de neutralitate al unui care

ne-am poate stat (Austria, Finlanda, Suedia) sau poate accepta condiția impusă de
un stat neutru, pentru a deveni membru, de a i se respecta statutul (Elveția).

26.Organizațiile internaționale ca subiecte ale dreptului internațional

Organizațiile internaționale joacă un rol important în cadrul relațiilor
internaționale. Influența lor variază în funcție de domeniul de activitate în care
acestea acționează,dar și de, de conjuncturile internaționale existente la un moment
dat.
Societatea Națiunilor a fost creată după Primul Război Mondial și a
reprezentat o tentativă a cooperării internaționale în direcția prevederii războiului.
Nu a reușit să evite declanșarea celui de al Doilea Război Mondial, însă a oferit
statelor un model de cooperare și consultare.
Rolul organizațiilor internaționale este triplu:
1. De instrument al politicii internaționale
2. De ,,modelator” al comportamentelor statelor
3. De subiecte ale dreptului internațional
 În calitate de subiecte ale dreptului internațional, organizațiile internaționale
sunt titulare de drepturi și obligații în conformitate cu normeleacestui drept.
Organizațiile internaționale sunt subiecte derivate ,create de către
state(subiecte originare) prin acorduri încheiate între ele.
Pentru a fi calificată ca atare, o organizație trebuie:
 Să fie creat de state
 Să își desfășoare activitatea în temeiul actului constitutiv
 Să dispună de o structură instituțională proprie
 Să aibă personalitate juridică internațională proprie
Actul constitutiv al organizațiilor internaționale reprezintă, de regulă, un
tratat multilateral. Intrarea tratatului în igoare întră în urma ratificării acestuia de
către un anumit număr de state.
Personalitatea juridică internațională le este recunoscută organizațiilor
internaționale și în virtutea acesteia ele pot dobândi drepturi (de a încheia tratate
cu alte state membre,cu statele terțe sau cu alte organizații ;dreptul de a
formula plângeri în fața instanțelor internaționale pentru pagubele suferite de
organizație sau de membrii săi; dreptul de a recunoaște alte subiecte de drept
internațional) și își pot asuma obligații în nume propriu în raporturile cu alte
subiecte de drept internațional

27.ONU (organizație internațională cu caracter universal) și UE (organizație

internațională regională)
1. În prezent cea mai importantă organizație interguvernamentală a lumii este
ONU, atât datorită numeroaselor scopuri și activități pe care le intreprinde
,cât și a numărului mare de state care sunt membre. Organizația a fost creată
în 1945 și și-a propus scopuri extrem de generoase: de a menține pacea și
securitatea internațională, de a dezvolta relații prietenești între națiun,
bazate pe egalitatea lor în drepturi și pe dreptul la autodeterminare, de a
realiza relații de cooperare în domeniul economic, social,
 cultural,umanitar, etc. Carta ONU prevede obligația statelor membre de a se
abține de la folosirea forței și aceea de a încerca soluționarea pe cale pașnică
a diferendelor internaționale. Organele principale ale ONU sunt: Adunarea
Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social , Consiliul
de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.
Adunarea Generală are următoarele atribuții potrivit art.11 al Cartei :
 Formularea de recomandări în legătură cu principiile cooperării în
menținerea păcii și securității;
 Posibilitatea de a discuta orice probleme sau situații care privesc menținerea
păcii și securității, ridicate de către statele membre, de Consiliul de
Securitate sau de un stat membru;
 Alegerea membrilor nepermanenți ai Consiliului de Securitate, ai ECOSOC,
ai judecatorilor CIJ și a Secretarului General ;
 Gestionarea resurselor financiare ale organizației.
Consiliul de Securitate este organul cu cele mai lungi atribuții pentru restabilirea
și menținerea păcii.Este compus din 15 membri, 5 permanenți si 10
nepermanenti.Atribuțiile sunt:
 Investigarea oricăror dispute;
 Depistarea încălcărilor dreptului internațional și în recomandarea de măsuri
pentru state.
Consiliul Economic și Social este compus din 54 membri , care au atribuții în
ceea ce privește inițierea de studii, de proiecte, transmiterea de recomndări
Adunării Generale, statelor membre ONU și agențiilor specializate în domeniul
economic, social, cultural, educațional, al sănătății, al protecției drepturilor omului
și libertăților fundamentale.
Secretariatul ONU este organul administrativ și executiv al organizației.
Atribuțiile le putem menționa pe cele administrative de ordin general , pe cele
tehnice și financiare.
Curtea Internațională de Justiție este principalul organ judiciar al ONU.

2. Uniunea Europeană, denumire care este utilizatăîn prezent, în urma intrării

sale în vigoare a Tratatului de la Maastricht, și-a început activitatea ca
 urmare a adoptării unui număr de 3 tratate: Comunitatea Economică a
Cărbunelui și a Oțelului, cel de construire al Comunității Europene pentru
Energie Atomică și cel prin care se construia, în același an, Comunitatea
Economică Europeană.
Comunitățile Europene sunt organizații supranaționale cu caracter sui generis,
caracterizat de cedarea de către statele membre a unora dintre atributele
suveranității lor în favoarea structurilor de integrare.
Uniunea Europeană are un caracter atipic , care a condus chiar la respingerea
calificării, de către unii autori, ca organizație internațională. Printre argumentele
invocate au fost cele privind faptul că urmărește în principal satisfacerea
intereselor uniunii în ansamblu și nu pe cele ale membrilor săi și acela că ea
constituie nu o structură, ci o matrice de structuri care oferă noi forme de
guvernare ale domeniilor pe care le acoperă.
Această matrice de organizații include :state suverane, conferințe
interguvernamentale, un Parlament European, o Curte de Justiție, ale cărei decizii
sunt direct aplicabile cetățenilor statelor membre, instituții, o rețea de agenții, un
sistem de legătură al UE cu regiunile statelor membre.
28. Statutul refugiaților în dreptul internațional

O altă categorie de non-naționali ai unui star include persoanele refugiate sau

strămutate. Refugiaţii sunt cei care, ca urmare a unor mişcări forțate, au fost
determinați să își părăsescă țara, fără a-și pierde cetăţenia sau a li se impune să
renunțe la ea. La fel este cazul persoanelor strămutate, victim ale practicilor
naziste, care au fost deportate din ţările ocupate şi duse în Germania sau în alte
state. Atenția comunității internaționale este îndreptată, în ceea ce priveşte aceste
categorii, spre crearea condițiilor pentru repatrierea lor, ele având în general un
statut similar cu al străinilor câtă vreme se află pe teritoriul altui stat decât al celui
de apartenenţă.

Sistemul de protecție a refugiaților este fundamentat pe dispoziţiile

Convenţiei privind statutul refugiaților din 1951 si ale Protocolului aditional de la
New York din 1967. Potrivit textului acestui document, prin termenul de refugiat
înțelegem orice persoană care, în urma unei temeri justificate de a fi persecutată
datorită rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau
opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetăţenie o are și nu poate sau,
datorită acestei temeri, nu dorește protecţia acestei ţări, ori persoana care, neavând
nicio cetățenie și găsindu-se în afara ţării în care avea resedința obişnuită, ca
urmare a unor astfel de evenimente nu poate sau, datorită temerii, nu doreşte să se
reîntoarcă.

Convenția face parte din categoria instrumentelor privind drepturile omului și

conferă persoanelor refugiate anumite drepturi pe teritoriul statului unde li s-a
recunoscut acest regim. Statutul juridic este egal cu cel al cetăţenilor în ceea ce
priveşte dreptul de a avea o locuinţă, de a exercita o profesie, de a se instrui, în
ceea ce priveşte egalitatea în fața legii și accesul la justiție etc. Cel mai important
drept recunoscut refugiaților este cel privind nereturnarea (non-refoulement).
Acesta este prevăzut în art. 33, care prevede că niciun stat nu poate expulza sau
returna în niciun fel un refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau
libertatea sa ar fi ameninţate pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la
un anumit grup social sau opinii politice).

În prezent, numeroase persoane îşi părăsesc ţara de origine din cauza unor
conflicte armate şi caută să se refugieze pe teritoriul unor state sigure. Acestea de
multe ori sunt depăşite de problemele ridicate de afluxul de solicitanți (în special
financiare), astfel că nu pot încuraja acordarea statutului de refugiat. Practica
statelor, încurajată de altfel și de Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru
refugiați, a fost aceea a acordării statutului de refugiat temporar, ca o măsură de
protectie umanitară.
 Acest concept se regăsește și în legislația românească. 0.G. nr. 102/2000,
redactată în spiritul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi aliniată la
cerinţele Uniunii Europene, prevede în art. 1 că străinii pot beneficia în România
de: statutul de refugiat, protecția umanitară condiționată și protecţia umanitară
temporară. Pot dobândi statutul de refugiat persoanele care îndeplinesc criteriile
cerute de definiția din Convenţia din 1951 și de Protocolul din 1967. Protecția
umanitară condiționată este o măsură specială, prin care sunt protejate persoanele
care în mod normal nu s-ar putea califica pentru obținerea statutului de refugiat,
dar care în cazul returnării în ţara de origine riscă să fie supuse unor tratmente de
natură a le afecta viața, libertatea, securitatea. Protecția umanitară temporară este o
măsură rezervată străinilor ce provin din zone de conflict, pînă la finalizarea
acestuia. Pot beneficia de această formă de protecție persoane deplasate din rândul
populației civile, afectate de conflicte în care România nu este implicată.

Convenția privind statutul refugiaţilor a dispus crearea unui mecanism de

supravegere: Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați, care are ca principale
atribuţii asigurarea protecției internaționale a persoanelor aparținând acestei
categorii și soluționarea problemelor concrete ale acestora, pecifice fiecărei
perioade.

29.Cetățenia în dreptul internațional

Totalitatea persoanelor fizice care locuiesc pe teritoriul unui stat si sunt supuse
jurisdictiei acesteia formeaza populatia statului.

Se disting mai multe categorii de persoane, care compun populatia unui stat, avand
statut juridic diferit: cetatenii statului respectiv; strainii (care au cetatenia altui
stat), persoane fara nici o cetatenie ( apatrizii ), persoane cu dubla cetatenie
( bipatrizii ).

In sens larg , cetatenia este legatura politica si juridica permanenta dintre o

persoana fizica si un stat , legatura care guverneaza drepturi si obligatii pentru
cetatean si stat.

In conformitate cu normele dreptului international legatura dintre cetatean si stat se

manifesta si pe plan extern, fiind pastrata si prelungita oriunde s-ar
gasi cetateanul ; in statul respectiv, in alte state , ori in alte spatii in care nu se
exercita suveranitatea nici unui stat.

Este un raport juridic indisolubil legat de persoana titularului ei ; el apare odata cu
omul si dispare in principiu , odata cu disparitia lui ; este permanent in timpo si
nelimitat in spatiu. Chiar atunci cand se afla in afara granitelor statului , cetatenii
isi mentin drepturi si obligatii fata de acesta ; la randul sau statul are obligatii , dar
si drepturi fata de ei..

Reglementarea tuturor problemelor legate de cetatenie este de competenta

exclusiva a statului. Prin legile interne , se stabilesc moduriule de dobandire si
pierdere a cetateniei , ca si drepurile si obligatiile decurgand din aceasta.

Notiunea de cetatenie apare la romani – civis romanus – dar se refera ca si in cazul

altor state antice , la o parte a populatiei si anume la ceea care lua parte la
rezolvarea treburilor publice. In perioada feudala, este cunoscuta institutia
supuseniei.

30.Expulzarea si extradarea
 Expulzarea poate fi definită și ca instituție juridică care autorităţile publice
ale unui stat obligă o persoană să părăsescă respectivul teritoriu și pun capăt în
mod silit şederii persoanei. Măsura expulzării se ia printr-un act administrative deși
nu trebuie motivată, ea se sprijină pe argumente legate de protejarea ordinii
publice, a securității naționale, a regimului politic etc. Dacă, însă, există temeri
justificate că viața sau libertatea străinului care urmează a fi expulzat ar fi în
pericol pe teritoriul statului unde urmează să ajungă sau dacă există informații că în
respectivul stat se practică tortura, tratamentele au pedepsele crude, degradante,
inumane, expulzarea nu poate fi permisă.

Extrădarea reprezintă, de asemenea, o modalitate de încetare a şederii

străinilor pe teritoriul unui stat, în condiţiile în care aceştia se fac vinovați de
săvârşirea unor infracțiuni. Extrădarea este definită ca un act de asistenţă juridică
(în domeniul penal), prin care un stat pune la dispoziția altui stat, la cerere, o
persoană urmărită sau condamnată pentru o faptă incriminată de legile acelui stat,
sau ca un act interstatal de asistenţă judiciară, ori ca o procedură specială ce
permite extrădarea unui inculpat sau condamnat. Ca regulă, nu se pot extrăda
proprii cetăţeni, autorii infracțiunilor politice, precum şi străinii care au obținut
dreptul de azil pe teritoriul unui stat. Ca si in cazul expulzarii, extradarea poate fi
refuzata daca exista indicia ca viata sau securitatea persoanei ar putea fi amenintate
pe teritoriul statului solicitant.

31.Statutul persoanei fizice în dreptul international

Statutul persoanei fizice în dreptul international este acela de subiect al
dreptului internațional. În susținerea acestei idei au fost aduse multiple argumente.
G Scelle se află printre primii susținători, pentru care statul era o abstracțiune ale
cărei acte sunt îndeplinite de adevăratele subiecte, care sunt oamenii.
 Mai recent, mutațiile intervenite pe plan internațional au readus în atenție
această problemă. Astfel, sunt invocate statutele Tribunalelor militare
internaționale de la Nurenberg și Tokio, care fac răspunzători indivizii pentru
săvârțirea crimelor internaționale, și nu ,,entităților abstracte”.
Procesele de la Nurenberg au avut un puternic impact asupra comunității
internaționale, conferind drepturi și obligații persoanelor.
Pe de altă parte, documentele adoptate în domeniul drepturilor omului și
mecanismele create pentru implemetarea lor au ridicat aceeași problemă. De
exemplu, Convenția Europeană a Drepturilor omului stipulează obligația statelor
de a acorda drepturi persoanelor aflate sub jurisdicția lor.
Prin urmare, persoanele fizice pot adresa plângeri individuale unora dintre
mecanismele cvasi-judiciare sau chiar nejudiciare de protecție a drepturilor omului
(universale sau regionale)care au competența de a soluționa astfel de plângeri.

32.Dreptul de azil
Statele, în virtutea suveranității lor, pot decide în unele situații acceptarea pe
teritoriul lor a unor persoane având cetățenia altui stat și urmărite pentru diferite
activități de autoritățile acestora.
Acordarea azilului pe teritoriul unui stat înseamnă în același timp acordarea
protecției persoanelor azilante și refuzul extrădării acestora.
Dreptul de azil este un drept al statului de a decide dacă acordă azil, iar pe de altă
parte de un drept al persoanei de a solicita și primi azil și de a se bucura de
garanțiile ce decurg aici.
Dintre documentele internaționale cu caracter de universalitate, Declarația
Universală a Drepturilor Omului poate fi menționată pentru prevederile referitoare
la dreptul de azil.
Acest drept este, de asemenea, reglementat prin Declarația ONU privind azilul
teritorial.
În general azilul poate fi acordat străinilor care sunt supuși unor persecuții grave
pe teritoriul statului lor de apartenență și în niciun caz celor care sunt urmăriți
pentru săvârșirea de infracțiuni de drept comun sau pentru comiterea unor crime
internaționale.
În literatura de specialitate există referiri la o altă formă de azil, numită azil
diplomatic. Acesta constă în primirea în sediul misiunilor diplomatice a unor
persoane având cetățenia statului de reședință al misiunilor, urmărite de propriile
autorități. Dreptul internațional, nu cunoaște, însă, această formă de azil.
33. Documente internaţionale onusiene privind drepturile omului

Carta ONU (adoptată în 1945) a pus bazele cooperării internaționale pentru

încurajarea respectului universal al drepturilor. Fără a formula o definiție, Carta
afirmă credința în „drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea
Hinței umane” şi insistă asupra respectului „universal” datorat acestora (art. 55).

Carta internaţională a drepturilor omului este denumirea pe care o poartă

un ansamblu de documente: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul
internaţional referitor la drepturile civile și politice, Pactul internațional referitor la
drepturile economice, sociale și culturale, Protocolul facultativ la Pactul
internaţional referitor la drepturile civile şi politice și Protocolul facultativ la
același pact, privind abolirea pedepsei capitale.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de A acidă Generală

a ONU la data de 10.12.1948 la Paris, conține enumerarea drepturilor civile și
politice, a celor economice și sociale, și conturează dezvoltările ulterioare
referitoare la drepturile la solidaritate.

Adoptată ca o rezoluție a Adunării Generale a ONU, Declaraţia are ca scop

formarea unei „Concepții comune” asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
In literature juridică s-au exprimat opinii diferite în ceea ce privește forța juridică a
documentului, de la contestare până la conferirea unei forțe morale sau politice, de
recomandare. Evoluția ulterioară pe plan internaţional a drepturilor omului a
condus la o reformulare a ideilor referitoare la forţa juridică a declarației, în sensul
recunoașterii ei depline. Factorul determinant l-a constituit reluarea dispozițiilor
Declarației în numeroase documente internaționale ce i-au urmat și, în acest fel,
consacrarea sa în practică ca parte a dreptului international cutumiar.

Pactul internațional privind drepturile civile şi politice a fost adoptat de

Adunarea Generală a ONU în 1966 și a intrat în vigoare în 1977.

Catalogul drepturilor cuprinde enumerarea drepturilor civile şi politice din

Declarația Universală, dar şi un număr de drepturi noi (interzicerea privărü de
libertate a unei personae pentru neexecutarea unei obligații contractuale, dreptul
oricărui copil la măsurile de ocrotire pe care le cere condiţia sa de minor, dreptul la
nume şi cetățenie).

Ca o garanție a îndeplinirii dispoziţiilor sale, Pactul infiinţează un organism

propriu, Comitetul Drepturilor Omului, însărcinat cu urmărirea aplicării acestora în
practică.

Pactul international referitor la drepturile economice, sociale şi culturale

se referă atât la acțiunea individuală, cât și la cea concertată pe plan internațional,
în scopul exercitării depline a drepturilor recunoscute „în mod progresiv", inclusiv
prin adoptarea de măsuri legislative. Această formulare reflectă de fapt viziunea
existentă la data elaborării pactelor asupra celor două categorii de drepturi și
justifică totodată tratarca lor separată. Drepturile civile și politice erau considerate
ca existente deja, pe când cele economice, sociale și culturale urmau să fie
recunoscute progresiv în fiecare stat, în funcție de posibilităţile concrete, prin
măsuri specifice.

Catalogul drepturilor economice, sociale şi culturale contine si seturi de

propuneri de măsuri ce trebuie luate de către state în vederea realizării acestor
drepturi. Aceasta înseamnă că nu se poate vorbi despre conferirea unui efect
imediat drepturilor enumerate și că statele se angajează șă își realizeze obligațiile
în perspectivă.

Protocolul facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile și politice

Prin acest document, adoptat la aceeași dată cu pactul cu acelaşi nume, se

inițiază un sistem de plângeri individuale care dă posibilitatea persoanelor,
indivizilor ce sunt victime ale încălcărilor drepturilor lor de a se adresa Comitetului
Drepturilor Omului. Formularea acestor plângeri este condiționată de ratificarea
protocolului de către statele de apartenenţă ale victimelor încălcărilor. Protocolul
stabileşte totodată o procedură de soluționare a acestor plângeri.

Protocolul facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile si

politice referitor la abolirea pedepsei capitale.

Acest protocol a fost adoptat în 1989, la 15 decembrie, și a intrat în vigoare

la 11.07.1991, având drept scop abolirea pedepsei cu moartea.

34.Documente internaționale regionale privind drepturile omului

În 2000, Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul au

proclamat Carta drepturilor fundamentale a UE.
Acest document a stabilit drepturile și libertățile fundamentale recunoscute de
Uniunea Europeană.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în 2009, drepturile,

libertățile și principiile prezentate în cartă au devenit obligatorii din punct de
vedere juridic pentru UE și pentru statele membre atunci când pun în aplicare
dreptul Uniunii Europene.

Tratatul solicită, de asemenea, Uniunii Europene să adere la Convenția europeană a

drepturilor omului.

Tratatul de la Lisabona stabilește obligația:

 de a respecta drepturile fundamentale în interiorul Uniunii Europene

 de a promova și a consolida drepturile omului în acțiunea externă a UE

Consiliul se asigură că drepturile fundamentale sunt luate în considerare la

elaborarea legislației și a acțiunilor UE. De asemenea, acesta acționează pentru
promovarea drepturilor omului în relațiile cu țările terțe și cu instituțiile
internaționale, precum și cu ocazia negocierii acordurilor internaționale.

35. Conventia Europeana a drepturilor omului: prezentare generala

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor

fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4
noiembrie 1950 la Roma și intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953. Convenția a fost
ratificată de cvasi-totalitatea statelor membre ale Consiliului Europei, este una
dintre construcțiile cele mai noi ale sistemului instituțional internațional. Convenția
și protocoalele sale adiționale apără mai multe drepturi și libertăți fundamentale ce
au ca titulari persoane fizice, privite individual, sau diverse entități sociale, cu
excepția oricăror structuri statale. Această convenție stabilește pentru țările parte
un control supranațional al drepturilor omului. Procedura foarte complexă se
organizează în jurul a două instanțe:

 Comisia Europeană a Drepturilor Omului este alcătuită din același număr de

juriști cu cel al statelor care au ratificat Convenția și din persoane independente.
Comisia poate fi sesizată fie prin unul din statele membre care denunță "orice
nerespectare a deciziilor convenției", fie printr-o reclamație individuală (în
această ipoteză, statul apărător trebuie să fi recunoscut acest drept). Comisia ia
hotărâri în privința posibilității de a admite recursurile. Ea poate căuta împreună
cu celelalte părți o rezolvare amiabilă; dacă nu se găsește o astfel de rezolvare,
comisia redactează un raport pentru Comitetul de Miniștri;
 Curtea Europeană a Drepturilor Omului care este formată din același număr
de avocați cu al statelor membre din Consiliul Europei, poate fi sesizată în
termen de trei luni de la transmiterea raportului, de Comisie, de orice stat
implicat sau, în sfârșit, de indivizii reclamați. Competența contencioasă a Curții
nu se exercită decât față de statele care au acceptat-o ca obligatorie de drept.
Curtea dă sentințe definitive. În cazul în care Curtea nu este sesizată,
Comitetului de Miniștri îi revine dreptul de a decide asupra violării invocate.
36.Curtea Europeană a drepturilor omului. Competența și structura
Inițial mecanismul Convenției era format din Comisia Europeană a Drepturilor
Omului și Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prezent mecanismul este
format din CEDO ca instanță unică.
Importanța sa constă în faptul că , pe lângă cererile inter-state,este abilitată să
soluționeze plângeri individuale , provenind de la persoane fizice care sunt
victime ale încălcărilor drepturilor fundamentale conținute de Convenție.
Organizarea, competențele și funcționarea Curții.
Structura Curții
Comitete (compuse din judecător unic și trei judecători)
Camere (compuse din șapte judecători)
  Marea camera (compusă din șaptesprezece judecători)
 Competența Curții
 Competența Curții acoperă toate problemele privind interpretarea și
aplicarea Convenției și a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse în condițiile
prevăzute de art. 33, 34 și 47.
 Curtea are competența de a soluționa plângeri interstatale(art.33), cereri
individuale(art.34) și de a formula avize consultative asupra problemelor
juridice privind interpretarea convenției și a protocoalelor sale.
 Competența consultativă a Curții constă în posibilitatea de a formula avize
consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției și a
Protocoalelor. Curtea poate acționa în acest sens la cererea Comitetului
Miniștrilor(art. 47, 48, 49 din Convenție și Capitolul IX din Regulamentul
Curții). Cererea se depune la grefă, după care se distribuie câte un exemplar
fiecărui membru al Curții și președintele fixează termenele până la care se
vor depune (tot la grefă) observațiile scrise și alte documente.
 Ulterior acestei faze, Președintele Curții poate poate fixa audieri, dacă
consideră că este necesar

37.Principiile specifice ale dreptului internațional penal.

1. Principiul răspunderii penale individuale. Răspunderea penală este un
atribut al omului, al persoanei fizice, iar nu al unei colectivități sau entități
abstracte.În cazul săvârșirii unor acte ilicite cu caracter penal de către un stat
împotriva altor state, care reclamă sancțiuni penale, răspunderea incumbă
reprezentanților și agenților statului,adică celor care au ordonat sau executat
asemenea infracțiuni. Pedeapsa trebuie să se întindă asupra tuturor
persoanelor care au concurat la pregătirea actelor criminale sau au avut
inițiativa îndeplinirii lor. Răsunderea penală individuală a persoanei fizice
pentru comiterea de crime internaționale în numele statului lor nu absolvă
în totalitate de răspunderea internațională statul respectiv pentru crimele
 comise.Statul vinovat de crime internaționale trebuie să suporte consecințele
juridice care decurg din responsabilitatea sa.
2. Principiul legalității incriminării și al legalității pedepselor. Acesta este
un principiu de bază al dreptului internațional penal și un principiu comun
dreptului internațional penal și dreptului intern al statelor.Cele două principii
de bază reunite în conținutul acestei expresii sunt:” nicio faptă nu este
infracțiune dacă nu este calificată ca atare de legea penală” și ” nicio
pedeapsa nu poate fi aplicată dacă nu este prevăzută de legea penală”.Prin
urmare putem afirma că principiile legalității incriminării infracțiunilor și al
legalității pedepselor sunt chemate să servească drept garanție libertății
omului, împotriva arbitrarului organelor de stat.
3. Principiul represiunii universale. În temeiul principiului represiunii
universale, statul pe al cărui teritoriu a fost descoperită persoana care a
comis o infracțiune internațională este competent să o judece și să o
pedepseasca, indiferent de locul unde a fost săvârșită infracțiunea. Principiul
represiunii universale se regăsește în conținutul Convenției internaționale
asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid din 1973, care prevede că
persoanele vinovate de comiterea acestei infracțiuni pot fi judecare de
tribunalele competente ale oricărui stat.
4. Principiul imprescriptibilității crimelor împotriva umanității și a
crimelor de război. Principiul este prevăzut de Conveția asupra
imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității din
1968, care se referă atât de prescripția răspunderii penale, cât și de
prescripția executării pedepselor.Convenția precizează cp dispozițiile
acesteia se aplică atât reprezentanților autorităților de stat, cât și
particularilor care au participat ca autori, complici sau instigatori la
comiterea unei crime din categoriile menționate sau care ar fi luat parte la
plănuirea în vederea comiterii acesteia, oricare ar fi gradul ei de executare,
ca și reprezentanților autorităților de stat care vor fi tolerat săvârșirea lor.

5. Irelevanța juridică a scuzei îndeplinitii unui act de stat. În dreptul

internațional contemporan, scuza îndeplinirii de către autorii infracțiunilor a
unui act de stat nu poate fi reținută, statele și persoanele având obligația de
a-și regla comportamentul în conformitate cu cerințele legalității
internaționale.Ca atare, săvârșirea unei fapte penale în îndeplinirea unei
însărcinări de stat nu poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii
penale a autorului.
 6. Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală. În
dreptul internațional ordinul superiorului nu constituie o cauză de înlăturare
a răspunderii penale, astfel că în cazul săvârșirii unei fapte penale din ordin
superios , vor răspunde penal atât autorul faptei cât și persoana care a dat
ordinul, considerată ca instigator la fapta săvârșită sau ca autor al unei
infracțiuni distinte. Statutul Curții Penale Internaționale precizează că în
orice împrejurare, ordinul de a comite crima de genocid sau o altă crimă
împotriva umanității este evident ilegal și nu va putea beneficia de scuza
unei dispoziții primite din partea unui superior.

38. Clasificarea infracțiunilor internaționale

Există mai multe criterii de clasificare a infracțiunilor internaționale. In

funcție de obiectul infracțiunii, putem avea în vedere infracțiuni comise de
persoane fizice în numele sau în contul unui stat (declanșarea și purtarea unui
război de agresiune, genocidul etc.) și infracţiuni comise de către persoane în afara
împuternicirii din partea vreunei autorități a unui stat (terorismul, pirateria
maritimă, deturnarea de aeronave, ditrrugerea cablurilor sau a conductelor
submarine, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, circulația și traficul
cu „blicaţii obscene, aducerea în sclavie șI traficul de sclavi, etc.).

În funcție de scopul urmărit de autorul infracţiunii, „mintim infracțiunile cu

caracter politic (crimele impotriva umanităţii, crimele de război, genocidul). După
perioada comiterii (delicti commissi), infracțiunile pot îi săvârșite în timp de ace,
în timp de război, sau și în timp de pace și de război (genocidul). Dacă avem în
vedere natura valorilor afectate, infracțiunile pot afecta valori morale (războiul de
agresiune și terorismul internaţional, crimele împotriva umanităţii, tratamentele
inumane, scalia și faptele analoge sclaviei) și infracțiuni care afectează valori
materiale (care lezează bunurile culturale sau bunurile a căror conservare este
important pentru state și pentru persone deopotrivă (moneda, titlurile de valoare
etc.).

În funcție de obligația internațională violată”, infracțiunile se împart în crime

internaţionale şi delicte internaționale.

Crimele internaţionale, după cum se arată în Proiectul de articole privind

codificarea răspunderii internaționale a statelor a CDI (1976), sunt acele fapte prin
care se încalcă o obligație internaţională esenţială pentru garantarea intereselor
fundamentale ale comunității internaţionale: pacea, securitatea internațională,
libertatea și progresul țărilor, apărarea mediului înconjurător etc. Delictele
internaţionale sunt fapte internaționale ilicite prin care se încalcă obligații
internaţionale. Spre deosebire de delicte, crimele internaţionale privesc încălcări
ale drepturilor omului şi ale dreptului umanitar.

39.Genocidul
Termenul de genocid a fost propus de Raphael Lemkin pentru a desemna cea mai
gravă crimă împotriva umanității săvârșită vreodată.El a arătat că genocidul poate
să nu constea numai ăn dostrugerea imediată a unui grup, ci și într-un plan de de
anihilare.Ca urmare a gravității pe care o prezintă această infracțiune internațională
pentru pacea și colaborarea dintre state și popoare, Adunarea Generală a ONU a
propus adoptarea unei convenții internaționale privind genocidul.
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid a fost adoptată în
1948 și definește genocidul prin acțiunile săvârșite cu intenția de a distruge, total
sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios prin:
 Uciderea membrilor grupului;
 Atingerea gravă a integritații lor fizice sau mintale.
 Supunerea intenționată a membrilor grupului respectiv unor condiții de
existență care să fie de natură a conduce la distrugerea lui fizică, totală sau
parțială;
  Adoptarea de măsuri prin care se împiedică nașterile în cadrul grupurilor;
 Transferul forțat al copiilor grupului respectiv la un alt grup social;
Convenția incriminează totodată și înțelegerea în scopul comiterii genocidului,
instigarea, complicitatea, tentativa la această crimă.
40. Terorismul internațional

Terorismul este un fenomen vechi in viata omenirii. El imbraca forma

terorismului intern, inclusive a terorismului de stat, ca si pe aceea a terorismului
international, care facea obiectul reglementarilor de drept international public.
Dupa scopurile urmarite, terorismul poate fi o infractiune de drept comun (sau
banditism), cand este motivate de obtinerea unor bunuri sau de razbunare, ori poate
fi terrorism politic, cand are ca scop influentarea politica a statelor sau incordarea
relatiilor international, inlaturarea unor lideri politici indezirabili etc.

Se mai poate vorbi despre terorism de stat, care se caracterizeaza prin acte
de violenta exercitate impotriva miscarilor de eliberare nationala. Cauzele
identificate ca generatoare ale actelor de terrorism international sunt: saracia,
disperarea, nedreptatea, concretizataa prin violari ale drepturilor fundamentale,
rasismul etc.

O forma actuala a terorismului international este infractiunea comisa impotriva

persoanelor care se bucura de protective internationala. ONU a adoptat Conventia
asupra prevenirii si reprimarii infractiunilor comise impotriva persoanelor care se
bucura de protectie internationala.
Conform conventiei, prin “persoane care se bucura de protective internationala” se
intelege: seful statului, seful guvernului, ministrul afacerilor externe al unui stat,
cand se afla in strainatate, deasemenea si functionarii sau persoanele oficiale ale
unui stat, alti agenti ai organizatiilor international guvernamentale si membrii
familiilor care ii insotesc. Sunt calificate ca acte de terrorism savarsite impotriva
acestor categorii de persoane urmatoarele acte, savarsite cu intentie: omorarea,
rapirea sau un alt atac impotriva unei persoane care se bucura de protective
internationala.

41.Instanțele penale ad-hoc

Misiunile diplomatice ad-hoc și misiunile permanente sunt principalele
forme prin care se realizează în prezent relațiile dintre state.
Delegațiile statelor la conferințele internaționale sau la organizațiile
internaționale au un statut foarte apropiat de cel acordat diplomaților, în sensul că
se bucură de privilegii și imunități: au imunitatea de jurisdicție penală și civilă
pentru actele oficiale pe care le îndeplinesc, se bucură de inviolabilitate personală,
a documentelor, a reședinței, de privilegii fiscale și vamale etc.
Misiunile speciale sunt definite de Convenția cu privire la misiunile
speciale, adoptată în 1969, ca fiind misiuni temporare, trimise de un stat pe lângă
alt stat, cu consimțământul acestuia dinn urmă, pentru a îndeplini pe lângă el o
misiune determinată.
Trimiterea unei misiuni temporare nu presupune stabilirea anterioară de
relații diplomatice intre cele două state. De eâasemenea, ruperea de relații
diplomatice nu duce automat la încetarea activității misiunii speciale.
Scopurile misiunilor speciale:
Marcarea unor evenimente, negocieri pentru încheierea unui tratat,
stabilirea sau întărirea relațiilor de prietenie.
Personalul unei misiuni speciale cuprinde personal deplomatic, tehnico-
administrativ și personal de serviciu. Aceștia au obligația de a respecta legile
statului de reședință și de a nu se amesteca în treburile sale interne, dar la rândul
lor se bucură de imunități și privilegii (libertatea de circulație, imunitatea de
jurisdicție civilă și administrativă etc.).
Birourile temporare sunt deschise pe teritoriul unui stat cu scopul de a
stabili relații comerciale, culturale etc.

42.Curtea Penală Internațională

Statele au elaborat și semnat Statutul Curții penale internaționale în 1998 la Roma,
instanța nou creată are un caracter permanent,care se bucură de personalitate
juridică internațională, exercitându-și funcțiile pe teritoriul oricărui stat-parte.
Sediul său este la Haga . Curtea nu este creată ca organism subsidiar al ONU.
Este compusă din 18 judecători.
Competența Curții este limitată la cele mai grave crime ce preocupă comunitatea
internațională: crima de genocid, crimele împotriva umanității, crimele de război și
crimele de agresiune. Curtea își poate exercita competența în legătură cu crimele
menționate numai dacă: o cauză în care una sau mai multe crime pretins săvârșite
este adresată procurorului de către un stat parte, Consiliul de Securitate sau dacă
procurorul a declanșat o anchetă referitoare la o asemenea crimă.
43. Bunele oficii și medierea în DIP

Când statele implicate într-un diferend nu au reușit să ajungă la o înțelegere,

intervenția unui terț este posibilă și necesară. Aceste două mijloace se
caracterizează prin intervenția unui terț în conflict, care acționează însă în mod
diferit. Astfel bunele oficii reprezintă „demersal întreprins pe lângă statele părți la
un litigiu de un terț-stat sau organizație internațională- din proprie intiativă sau la
cererea părților, cu scopul de a convinge statele litigante să îl resolve pe calea
negocierilor diplomatice”. Terțul nu participă la negocieri și nici nu formulează
propuneri pentru statele implicate. Bunele oficii, practice, facilitează apropierea și
comunicarea părților.

Medierea presupune participarea terțului la negocieri. ca participant activ si

autorizat. Rolul de mediator poate fi jucat de un stat sau de un grup de state, de
ONU sau de institutile sale specializate, de o organizatie internationalǎ cu vocatie
universalǎ sau regionalǎ sau de cǎtre o personalitate de larga recunoaștere.

Procedura de mediere poate fi cerută de părți sau poate fi demarată de cǎtre

tert, care se oferă să sprijine părtile. Participarea tertului poate consta în formularea
de propuneri, pe baza informațiilor pe care le obține de la părți sau pe care le
culege. Părțile nu sunt ținute însă să respecte aceste propuneri. Rolul său încetează
dacă propunerile sale nu sunt acceptate sau dacă una dintre părți declară acest
lucru.

Ca și la negocieri, este necesar ca părțile să manifeste voința de a se supune

medierii care, aducând părțile la masa dialogului, oferindu-le informatii si sugestii,
identificând și încercând o gamă variată de propuneri, poate juca un rol esential în
solutionarea diferendului. Ca regulă, mediatorul nu poate impune propria soluție
părților (părțile însă pot să declare că aşteaptă din partea lui o anumită solutie, pe
care si-o însusesc, ceea ce poate usura procesul de reglementare). Medierii îi poate
fi recunoscut, de altfel, un triplu character facultativ,ce decurge din: initiativa celui
ce o ofera (aceasta este un drept și nu o obligație),din atitudinea partilor (care pot
respinge oferta de mediere) și din solutia propusă de tert care, după cum am
menționat, poate fi respinsă de părți.

Exemple de bune oficii sunt cele oferite de Franța Statelor Unite, Vietnamului
de Nord și Vietnamului de Sud pentru a pune capăt ostilităților militare, cele
oferite de Elveția în anii 1960-1961 pentru realizarea acordurior dintr Franța și
Guvernul provizoriu al Republicii Algeria, cele realizate de secretarul General al
ONU în Orientul Apropiat, în 1991, în vederea eliberării unor ostatici.

Medierea s-a aplicat în disputa teritorială dintre Belize și Guatemala în care

Vaticanul a depus eforturi deosebite între anii 1978-1985 pentru a stinge
nemulțumirile legate de demarcarea frontierei dintre cele două state.
44.Curtea Internațională de Justiție. Competențe
După cel de-al doilea Război Mondial, odată cu crearea ONU, prin dispozițiile
Cartei organizației s-a dispus înființarea Curții Internaționale de Justiție.
Competența Curții este contencioasă(priveşte soluţionarea disputelor de ordin
juridic dintre state) sau consultativă(care priveşte emiterea unui aviz consultativ
asupra unor chestiuni juridice supuse atenţiei sale de organele ONU sau de alte
agenţii şi organisme internaţionale autorizate în acest sens).
Competența contencioasă se întinde asupra litigiilor supuse Curții de către statele
membre ONU. Așadar, competența ratione personae permite numai statelor
accesul la această instanță internațională, iar sub aspectul competenței rationae
materiae, Curtea judecă cauzele pe care i le înaintează statele și chestiunile
prevăzute în mod special de Cartea ONU sau în tratatele și convențiile în vigoare.
Dreptul aplicabil este cel internațional, după cum rezultă din dispozițiile art.38 din
Statut, care enumeră:
 Convențiile internaționale, generale sau speciale, care stabilesc reguli
recunoscute expres de statele implicate în litigiu;
 Cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptate ca
drept;
 Principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
 Sub rezerva dispozițiilor art.59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai
calificați specialiști în drept internațional;
 Atunci când părțile sunt de acord, Curtea poate soluționa o cauză ex aequo et
bono.
Procedura Curții urmează regulile înscrise în Regulamntul său de funcționare
și în Statut.
Procedura contencioasă cuprinde două fraze : una scrisă, în care se depun
cererile, memoriile, se prezintă documentelede către părțile în diferend, și o
frază orală, a dezbaterilor publice, în care se procedează la audierea martorilor,
experților, a reprezentanților statelor.
Deliberarea se face în secret, iar hotărârile Curții se adoptă cu votul majorității
membrilor completului.Hotărârile pronunțate sunt definitive și obligatorii
pentru părțile implicate în diferend. Hotărârile Curții au forță obligatorie pentru
statele implicate în diferend.
Competența consultativă a Curții privește posibilitatea acesteia de a formula
avize consultative, la cererea Adunării Generale sau a Consiliului de Securitate,
privind orice problemă juridică. Aceste avize sunt opinii, expertize ale Curții și
nu acte jurisdicționale. Ele pot fi formulae și la cererea unor instituții
specializate al ONU sau ale organelor organizației, cu aprobarea specială a
Adunării Generale.

Cazurile numeroase care îi sunt supuse Curții Internaționale de Justiție spre

judecată, diversitatea și complexitatea lor, numarul mare de state reprezentând
toate zonele lumii, oglindesc eficiența acestei instanțe și, în același timp ,
încrederea statelor în justiția internațională.