Prof. dr.

Cristina Raica

POVESTEA LUI HARAP-ALB

(basm cult, proză fantastică)

de Ion Creangă

Ion Creangă (1 martie 1837, Humuleşti – 31 decembrie 1889, Iaşi... 52 de ani) a fost un
scriitor român, recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale. Ion
Creangă este, alături de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale şi Slavici, considerat a fi unul dintre
clasicii literaturii române, mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Basmul este o specie a genului epic, epică populară sau cultă, în care se narează
întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare pozitive ( feţi-frumoşi, zâne, animale şi
păsări năzdrăvane etc.), aflate în luptă (conflict) cu forţele malefice ale naturii sau ale
societăţii, simbolizate prin balauri, zmei, vrăjitoare etc., pe care le biruiesc în cele din urmă.
Basmul are formule specifice - iniţiale, mediane şi finale – şi personaje-cheie pentru acţiunea
narativă. Fantasticul este construit prin îmbinarea realului cu fabulosul, iar naraţiunea se
împleteşte armonios cu dialogul şi descrierea.

Basmul nostru a fost publicat la întâi august 1877, în revista junimistă Convorbiri
literare. Povestea lui Harap-Alb se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm
cult, deoarece are autor identificat, pe Ion Creangă.

Basmul poate fi şi un bildungsroman, deoarece fiul craiului evoluează de la adolescentul

naiv, cu încredere excesivă în propriile calităţi, la tânărul echilibrat şi destoinic, maturizat, prin
depăşirea tuturor piedicilor ivite în cale şi neaparat necesare dobândirii experienţei de viaţă.

Semnificaţia titlului Harap-Alb reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul
craiului să intre în fântână. Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi
schimbă statutul din nepot al împăratului Verde, în acela de slugă a Spânului, acesta din urmă
fiind cel care îi va da nume. Numele său este un oximoron, având sensul de rob alb, deoarece
harap înseamnă negru, rob.

Ca în orice basm, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică: „Amu cică
era odată...”. Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul omniscient (heterodiegetic) şi
naraţiunea la persoana a treia, îmbinând supranaturalul cu planul real, prin armonizarea
eroilor fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului.

Acţiunea reliefează conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi
minciună, iar deznodământul evidenţiază triumful valorilor pozitive asupra celor negative,
toate aceste elemente fiind specifice basmului.
 Expoziţiunea reflectă fabulosul, prin plasarea acţiunii într-un ţinut îndepărtat, peste
mări şi ţări, la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc
prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit.

Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită „grabnic pe cel mai vrednic” şi
viteaz dintre cei trei fii ai săi, ca să-i urmeze la tron, deoarece el avea doar trei fete. Ca să-i pună
la încercare, craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Mezinul reuşeşte să
treacă proba cu ursul cu sprijinul unei bătrâne, pe care o miluieşte cu un ban şi care-l sfătuieşte
să ceară tatălui său calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, apoi să pună o tavă cu jăratic în
mijlocul hergheliei, ca să aleagă acel cal, care va veni să mănânce din tavă. Feciorul craiului
primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în dar, împreună cu sfatul ca, în călătoria
lui, să se ferească de omul roş şi de cel spân. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici
formule iniţiale tipice şi podul, ca simbol al trecerii de la adolescenţă la maturitate. Preţuirea
valorilor morale străvechi este ilustrată de hainele, armele şi calul cu care craiul fusese mire,
semnificând faptul că eroul moşteneşte experienţa spirituală a tatălui.

Intriga. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane
tipice, „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, până când întâlnesc în codru
„un om spân”, care se oferă drept „slugă la drum”. Când fiul craiului tocmai se rătăcise (motivul
labirintului), îi apare în cale spânul, pe care tânărul îl angajează drept călăuză. Ajunşi la fântână,
spânul îl ademeneşte pe fiul craiului să intre înăuntru ca să se răcorească, apoi trânteşte capacul
peste gura fântânii şi-l ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, acolo îi vor putrezi
oasele. Motivul fântânii situate în interiorul labirintului simbolizează taina naşterii/renaşterii
protagonistului, care capătă o nouă identitate: înăuntrul puţului a intrat feciorul de crai şi a ieşit
sluga Spânului, Harap-Alb.

Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea celor doi eroi la palatului împăratului
Verde, unde spânul se dă drept nepotul său, trimiţându-l pe Harap-Alb să stea la grajduri.
Secvenţa narativă este structurată aici în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot
atâtea probe fabuloase la care este supus protagonistul. Harap-Alb reuşeşte să treacă de cele
două probe supranaturale cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici: ia „salăţi” din grădina
ursului, pielea şi capul cerbului cu pietre preţioase şi le aduce Spânului. Ca orice basm,
protagonistul are ajutoare (personaje năzdrăvane care-l spijină necondiţionat) de nădejde, calul
fabulos şi Sfânta Duminică. Apoi, Spânul porunceşte să i-o aducă pe fata împăratului Roş, ca să
se însoare cu ea.

Secvenţa narativă a călătoriei, combinând realul cu fabulosul, este alcătuită din mai
multe episoade, în care se manifestă altă trăsătură specifică basmului şi anume aceea a prezenţei
donatorilor (îi dau protagonistului un obiect, o unealtă cu efect miraculos, care-l ajută în
depăşirea probelor sau chiar îi salvează viaţa). Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de
furnici şi trece prin apă, ca să curme „viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Regina furnicilor îi dă o
aripioară, pentru ca atunci când va crede că are nevoie de ea, să-i dea foc. După un timp, Harap-
Alb vede un roi de albine care zboară bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Voinicul îşi scoate
pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus şi albinele se îngrămădesc acolo, apoi le ciopleşte dintr-
un buştean un adăpost. Crăiasa albinelor îi dă o aripioară, ca, în caz de nevoie, să-i dea foc şi ea
îi va veni în ajutor. Acest al doilea pod marchează trecerea spre o nouă etapă a existenţei lui
Harap-Alb şi anume cunoaşterea sentimentului de iubire, experienţă ce se acumulează prin
rezolvarea conflictului cu omul roş şi depăşirea probelor impuse de el.

Eroul nostru se întâlneşte, în drumul său, şi cu cinci personaje fabuloase: Gerilă,

Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi
este plină de peripeţii. Secvenţa narativă de la curtea împăratului Roş, care îi supune unor
probe fabuloase, se constituie în câte un episod. La rândul său, fata împăratului Roş îl supune la
o altă încercare fabuloasă.

Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care
însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei şi ospăţul
oferit de gazdă. Toate aceste încercări sunt puse la cale de viitorul socru, cărora mirele trebuie să
le facă faţă.

În călătoria spre curtea lui Verde-Împărat, flăcăul se îndrăgosteşte de fata frumoasă „şi
plină de vină-ncoace” şi nu ar vrea s-o ducă Spânului, fiind pentru prima oară tentat să-şi calce
cuvântul dat.

Punctul culminant al basmului surprinde momentul în care Spânul vrea să o ia în braţe

pe fata împăratului Roş, dar ea îl respinge, spunând că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci „el
este adevăratul nepot al împăratului Verde”. Turbat de furie, Spânul îi taie capul fiului de crai,
strigând că aşa trebuie să păţească cel care îşi încalcă jurământul dat. Atunci, calul lui Harap-Alb
se repede la Spân, îl ia de cap şi zboară cu el în înaltul cerului, de unde îi dă drumul şi acesta se
face „praf şi pulbere”. Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l
poate reînvia, prin leacuri miraculoase.

Deznodământul basmului constă în triumful valorilor pozitive asupra celor negative,

victoria adevărului asupra imposturii.

Finalul este fericit şi deschis, ilustrat prin formula tipică, deoarece nunta a ţinut „ani
întregi şi acum mai ţine încă”.

Ca orice basm, Povestea lui Harap-Alb ilustrează o altă lume decât cea reală cu eroi
fabuloşi alături de personaje realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce îi
conferă acestei creaţii originalitate inconfundabilă.

Limbajul personajelor cuprinde un registru stilistic amplu şi complex, de la duioşie la

grotesc. Harap-Alb, fiind un melancolic, se lamentează, se văicăreşte ori se plânge calului, într-o
exprimare tipic ţărănească: „parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste
alta”. De altfel, aşa vorbesc toţi eroii basmului, craiul îşi mustră fiii mai mari ca un tată
humuleştean. Spânul se comportă ca un stăpân absolut, dispreţuind slugile.

Registrul stilistic al basmului este presărat cu zicători, proverbe şi fraze rimate,

personajele vorbind limba moldovenească autentică, presărată cu multe regionalisme şi
cuvinte/expresii populare: „să-l văd când mi-oi vedea ceafa”, „Poftim, pungă, la masă,/ Dacă
ţi-ai adus de-acasă...” etc.

Basmul nostru are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează
motivele (călătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personajele fabuloase, ajutoarele şi
donatorii, ce contribuie la victoria binelui, formulele tipice şi inovează pentru basmul cult
umanizarea fantasticului (fabulosului) prin comportamentul, gestica, pshihologia şi
limbajul personajelor.

Arta naraţiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Creangă prin ritmul rapid al
povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul
debordant realizat cu jovialitate şi prin oralitatea stilului.

Oralitatea stilului este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui public, a
unui auditoriu care ascultă, şi nu pentru cititori. Modalităţile de realizare a oralităţii stilului
sunt: dialogul, folosirea dativului etic („mi ţi-l înşfăcă”), exclamaţii, interogaţii, interjecţii,
expresii onomatopeice, imprecaţii (blesteme), apostofe, adresare directă, diminutive,
formule specifice oralităţii („toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie de nevoie” etc.),
proverbe şi zicători, versuri populare sau fraze rimate, cuvinte şi expresii populare,
regionalisme, umorul.
 Caracterizarea lui Harap-Alb

Harap-Alb, personajul principal şi eponim este un Făt-Frumos din basmele populare,

destoinic şi curajos, dar rămas în zona umanului pentru că este prietenos, cuminte şi
ascultător ca un flăcău din Humuleşti, nefiind înzestrat cu puteri supranaturale. El devine un
erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase, ca în basmele populare, ci prin autenticitatea lui
umană, fiind adesea cuprins de frică şi nesiguranţă, de neputinţă şi disperare, având, aşadar,
slăbiciuni omeneşti. Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului
în vederea formării personalităţii, pentru a deveni conducătorul unei familii, experienţă
necesară viitorului adult. Din acest punct de vedere, povestea noastră este un veritabil
bildungsroman.

În basm, protagonistul reprezintă binele, care simbolizează adevărul aflat în conflict

cu forţele malefice, reprezentate de minciună şi întruchipate de antagonist (antierou), Spânul.
În finalul basmului, adevărul iese triumfător, impostura Spânului este demascată de fata
împăratului Roş şi răul este învins.

Semnificaţia numelui reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre
în fântână. Din referirea directă a naratorului heterodiegetic reiese că eroul este naiv, lipsit de
experienţă şi excesiv de credul, din care cauză, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al
împăratului Verde în acela de slugă a Spânului. Numele personajului este un oximoron,
deoarece cuvântul harap înseamnă negru, aici având sensul de rob (negru-alb).

Principala trăsătură indirectă a lui Harap-Alb este că ştie să-şi facă prieteni buni şi
devotaţi. Mezinul craiului reface experienţa de viaţă a tatălui, care călătorise în tinereţe prin
aceleaşi locuri, codrul în care se rătăceşte simbolizând un adevărat labirint, o lume necunoscută
flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, încălcând sfatul de a se feri de omul spân. De altfel,
probele au sensuri simbolice pentru maturizarea personajului, contribuind, în mod esenţial, la
formarea lui ca adult. Podul păzit de craiul deghizat în urs sugerează trecerea eroului într-o altă
etapă a vieţii, de la adolescenţă la tinereţe, iar fântâna fără roată şi fără cumpănă, seamănă cu o
grotă, simbolizând locul renaşterii, al schimbării, deoarece tânărul intră fecior de crai şi iese
rob.

Mezinul craiului, lipsit de experinenţă, se simte vinovat că încălcase promisiunea de a

se feri de omul spân, deoarece el fusese deprins să ţină seama de sfaturile părinteşti, atitudine ce
reiese, în mod direct, prin autocaracterizare: „Din copilăria mea sunt deprins a asculta de tata
şi tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum”.

Trăsăturile morale se disting indirect, din faptele, atitudinea şi comportamentul eroului,

precum şi din relaţiile cu celelalte personaje. Deşi mediul ambiant şi social constituie un
mijloc de caracterizare indirectă, specific personajelor realiste, protagonistul, înzestrat cu
însuşiri omeneşti, dovedeşte loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, îşi respectă cuvântul
dat, menifestă distincţie şi nobleţe sufletească, atestând astfel originea crăiască şi educaţia
aleasă primite în casa părintească.

Relaţiile protagonistului cu celelalte personaje scot în evidenţă, indirect, alte trăsături

care definesc latura umană a flăcăului. Faţă de Spân, Harap-Alb este cinstit, loial şi corect,
nu-l trădează niciodată, deşi un stăpân tiran ca acesta ar fi meritat. Relaţia dintre Verde-
împărat, fetele acestuia şi Harap-Alb evideanţiază, indirect, bună-creştere, condescendenţă
(amabilitate) şi respect, adevărate valori morale.

Altruismul, sufletul lui bun se manifestă, indirect, prin atitudinea faţă de personajele-
donatori, regina furnicilor şi crăiasa albinelor. Tânărul capătă experienţă mai ales în
cunoaşterea speciei umane. Cele cinci personaje supranaturale întâlnite în drumul său
semnifică omul dominat de o trăsătură de caracter, viciile pe care oricine le poate avea şi pe care
flăcăul, ca şi Ion Creangă însuşi, le priveşte cu înţelegere bonomă şi jovialitate.

Pentru desăvârşirea iniţierii şi a experienţei de viaţă, Harap-Alb cunoaşte sentimentul

iubirii faţă de fata împăratului Roş, care, în finalul basmului, îi salvează viaţa, trezindu-l din
morţi cu smicele, apă moartă şi apă vie. După demascarea Spânului şi uciderea acestuia de către
cal, Harap-Alb redevine el însuşi, feciorul craiului, viitorul împărat, care îşi poate asuma
răspunderea închegării unei familii şi conducerii unei gospodării, întrucât experienţa
căpătată îi conferă statutul de adult pregătit pentru viaţă.

Umanizarea personajului de basm se face şi prin arta naraţiunii, caracterizată de

oralitate şi umor. Acest mijloc artistic de caracterizare este reprezentat de registrul stilistic
alcătuit din cuvintele şi expresiile populare şi din numeroasele regionalisme folosite de Harap-
Alb.