SFINTELE TAINE ALE INIȚIERII CREȘTINE ȘI UNITATEA BISERICII

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
IPS ACAD. PROF. UNIV. DR. IRINEU ION POPA

DOCTORAND:
VĂCĂRUȘ SORIN (PROTOS. NIFON)

Dumnezeu, pentru că voiește ca omul să se mântuiască, a dăruit acestuia, pe lângă harul și

ajutorul Său și mijloacele prin care poate veni la starea paradisiacă de unde a căzut. Astfel, după
actele săvârșite de Mântuitorul în timpul activității Sale pământești, dă omului puterea și-i
întărește voința în lupta spre mântuire, fără ajutorul lui Hristos omul nu poate face nimic bun
după cum spune Însuși Domnul: „căci fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5).
Hristos întemeiază Biserica, lasă și după Înălțarea la cer mijloacele de mântuire; Tainele
fiind unele dintre acestea, prin care Domnul, în Duhul Sfânt lucrează în omul cel credincios.
Harul Duhului Sfânt dăruit credincioșilor prin Sfintele Taine săvârșite în Biserică ne ridică la
unirea cu Hristos, Capul Bisericii, Săvârșitorul nevăzut al Tainelor. Sfintele Taine, instituite de
Mântuitorul pentru mântuirea noastră și săvârșite de apostoli și urmașii acestora se adresează
omului viu (cu trup și suflet), de aceea la administrarea Tainelor, se folosește și materia văzută
împreună cu harul nevăzut.
Prin Tainele Bisericii, Hristos lucrează nevăzut în om. „Tainele inițierii creștine” oferă
credinciosului harul, puterea și desăvârșirea la care trebuie să ajungă îmbrăcându-se cu Hristos
prin botez, curățindu-ne de păcatul strămoșesc și devenind membru al Bisericii, întărindu-se prin
Taina Mirungerii pentru a ajunge la luminare și bărbăție iar prin Euharistie putem ajunge la
unirea cu Hristos.
Prin Taina Botezului suntem curățiți de păcate, suntem luminați (voința slăbită în urma
păcatului strămoșesc nu mai este atât de strânsa de păcatul lui Adam ci rămâne mai mult în
libertatea noastră) avem posibilitatea de a renaște, de a ne îmbrăca în Hristos (Gal. 3,27),
dezbrăcându-ne de omul cel vechi, ne îngropăm cu Hristos (prin întreita afundare) și înviem prin
credință păzind poruncile Lui, devenind fii și moștenitori ai vieții veșnice, eliberați de păcat,
redevenind fii ai lui Dumnezeu. Dacă păcatul strămoșesc l-a depărtat pe om de Dumnezeu,
Botezul instituit de Hristos (Mat. 28, 19-20) ne ridică din robia păcatului, iertându-ne păcatele,
ne dăruiește posibilitatea mântuirii (Mc. 16, 16), ne face membrii ai Bisericii, chip al lui Hristos.
Renașterea noastră spirituală realizată prin Taina Botezului reprezintă o relație de
comuniune cu Hristos, o ușă de intrare în creștinism prin care ni se dăruiește ,,iertarea păcatelor”
(Fapte 2, 38).
Botezul ne dăruiește calitatea de fii ai Bisericii, cel botezat primește harul divin spre
ajutor însă, trebuie să conlucreze cu harul din proprie voință. Numele date în Sfânta Scriptură
Tainei Botezului „o nouă naștere” (In. 3, 5); „participare la moartea și învierea lui Hristos”
(Rom. 6, 4; Col. 2, 12); „iluminare prin Hristos” (Efes. 5, 14); „îmbrăcăminte în Hristos” (Gal. 3,
27); „înnoire prin Duhul” (Tit 3, 5); „ mântuire prin apă” (I Pt. 3, 20-21) etc., arată că este în
strânsă legătură cu Hristos, spre deosebire de botezul lui Ioan care era doar o pregătire.
Botezul este obligatoriu pentru mântuire, pentru că: „De nu se va naște cineva din apă și
din Duh, nu va putea intra în împărăția lui Dumnezeu” (In. 3, 15), iar pentru a fi valid trebuie să
fie săvârșit ân numele Sfintei Treimi.
Deși la botez, cel ce urmează a fi luminat trebuie să mărturisească credința, (adică să fie
adult) Biserica a rânduit încă de la început ca și pruncii să fie botezați pentru ca nu cumva
moartea prematură să-i găsească nefiind părtași Bisericii lui Hristos, pentru ei mărturisirea de
credință fiind dată de părinții spirituali – nașii. Hristos poruncește: „Lăsați copiii și nu-i opriți să
vină la Mine, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor” (Mat. 19, 14). Înainte de primirea
efectivă a acestei Taine, cei ce urmau a fi botezați se pregăteau prin post și rugăciune și prin
însușirea temeinică a dogmelor credinței. Credința și botezul împreună cu faptele bune duc pe
credincios la mântuire: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui...” (Mc. 16, 16). Materia
văzută la administrarea Tainei Botezului este apa, în Sfânta Scriptură se găsesc multe referiri la
apă alături de Duh, chiar de la început (Fac. 1, 2) și continuând atât în Vechiul cât și în Noul
Testament. În taina Botezului, Duhul Sânt se unește cu apa, curățind pe cel botezat de toate
păcatele strămoșesc și personale, dăruiește puterea de a renaște la o viață spirituală.
Pe lângă curățirea de păcate, botezul ne face mădulare ale Bisericii, ne cheamă la o viață
duhovnicească, ne face liberi de păcat eliberându-ne din sclavia acestuia și ne unește cu Hristos.
Prin Botez, suntem chemați să devenim „făptură nouă” (II Cor. 5, 17), să renaștem la o
viață duhovnicească, devenind urmași ai lui Hristos „străluciți ca niște luminători în lume”
(Filipeni 2, 15). Botezul reprezintă o revenire la starea paradisiacă pierdută, o dezbrăcare de
omul vechi și îmbrăcare în cel nou (Col. 3, 9-10), o încercare de a revenii cât mai aproape la
starea de chip al lui Dumnezeu după care am fost creați (Fac. 1, 27). Dacă Botezul este o naștere
a noastră din apă și din Duh, Taina mirungerii este o pecete care ne ajută la desăvârșire un semn
văzut (prin intermediul mirului) al împărtășirii din darurile Sfântului Duh.
Ungerea cu Sfântul Mir a celui botezat are temei în Sfânta Scriptură încă din Vechiul
testament, care aștepta pe Unsul Domnului, Hristos găsit și recunoscut de apostolul Andrei: „Am
găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos”(In. 1, 41). Prin Taina Mirungerii, credinciosului i se
întăresc puterile sufletești prin care ne îmbrăcăm cu putere de sus. Această îmbrăcare cu putere
de sus a fost făgăduită de Hristos: „Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; voi însă,
ședeți în cetate până ce vă vei îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). Și se împlinește la
Cincizecime. Materia (mirul) folosită la această ungere, a celui botezat este întâlnită încă din
epoca apostolică dar ungeri cu mir ca semn al celor aleși găsim și în Vechiul Testament. Duhul
Sfânt dăruiește prin darurile Sale celui botezat, capacitatea de a activa puterile spirituale, îl
desăvârșește și-l înnoiește spre a devenim următori ai lui Hristos. Darurile Duhului Sfânt
întipărite în cel botezat ca o pecete întăresc și desăvârșesc starea de fii ai lui Dumnezeu. În
perioada apostolică, Taina Mirungerii era săvârșită la început atât prin punerea mâinilor peste cei
botezați cât și prin ungerea cu mir, ungerea se face pe principalele mădulare ale trupului (urechi,
ochi, gură, picioare, mâini, piept şi spate) rostindu-se formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”,
o ungere trupească dar și spiritual.
Dacă prin primirea Botezului și a Mirungerii, omul renaște la o viață spirituală și
primește puterea de a trăi o viață duhovnicească în Hristos, prin primirea Euharistiei ca
plenitudine a puterii și vieții noi în Hristos, ne predăm lui Dumnezeu, ne unim cu Hristos.
 Deși pâinea și vinul din Taina Euharistiei nu se transformă fizic, prefacerea darurilor
nefiind accesibilă simțurilor trupești, Hristos este prezent în Euharistie, această prezență fiind un
mister al lucrării Sale în Biserică. Prin Sfânta Euharistie, ne împărtășim cu izvorul harului
Hristos, dătătorul vieții Cel ce este „Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer” (Ioan 6, 51).
Mărturii despre Taina Sfintei Euharistii găsim la primii trei evangheliști și la Sfântul Pavel,
(Epistola către Corinteni). Taina aceasta a fost instituită de Mântuitorul cu puțin timp înainte de
patima Sa, din iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu față de om ca o pregustare a împărăției
cerești. Evanghelia ne arată ultima Cină luată de Hristos împreună cu ucenicii „ pe când mâncau
ei, Iisus, luând pâine și binecuvântând, a frânt și dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta
este Trupul Meu. Si luând paharul și mulțumind, le-a dat, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta
este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Și vă spun
vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viței până în ziua aceea când îl voi bea cu voi,
nou, în împărăția Tatălui Meu”(Mat. 26, 26-29).
Unitatea credincioșilor în Hristos prin Sfânta Euharistie, este mărturisită și de Sântul
Pavel, care îndeamnă la mulțumire pentru darurile primite din iubirea dumnezeiască: „Paharul
binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtășirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea
pe care noi o frângem nu este oare împărtășirea cu Trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup
suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 16-17).
Biserica participă la pătimirea și învierea lui Hristos ca trup sacramental al Domnului
care lucrează prin sfintele taine. Prin unirea cu trupul tainic al Domnului devenim membre ale lui
Hristos, suntem chemați să ne apropiem de această Taină cu vrednicie și pregătirea necesară,
curățiți de păcate pentru a putea fi vrednici să primim „adevărata mâncare și adevărata băutură”
(Ioan 6, 55). Euharistia fiind o Taină a Bisericii, este săvârșită doar în Biserică nicidecum în
afara ei pentru că preotul, împreună cu credincioșii participă la săvârșirea Sfintei Liturghii,
Biserica se hrănește și se adapă cu Trupul și Sângele Domnului. Euharistia nu poate fi gândită
fără Biserică, după cum nici Biserica nu poate fi gândită fără Euharistie, asimilarea noastră la
trupul lui Hristos se realizează prin cele trei Taine ale inițierii creștine. Euharistia realizează o
relație personală a lui Hristos cu fiecare dintre noi, dar și o unire a credincioșilor din cadrul
comunității Bisericii locale dar și universal.
În Euharistie, Hristos este jertfa adusă sub chipul pâinii și al vinului, dar și jertfitorul prin
mâinile preotului, Care se dăruiește nouă pentru a ne putea uni deplin cu El, o actualizare a
jertfei de pe Golgota. Apostolul Pavel învață în această privință: „Căci de câte ori veți mânca
această pâine și veți bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni” (I Cor. 11,
26). Trupul lui Hristos, deși se jertfește, rămâne neîmpărțit, fiecare credincios se împărtășește
deplin fiecăruia rămânând Același pretutindeni, dăruind viață celor ce se împărtășesc, Hristos
fiind purtătorul vieții. Momentul prefacerii sau al epiclezei, când pâinea și vinul se prefac în
Trupul și Sângele lui Hristos reprezintă punctual culminant din cadrul Sfintei Liturghii când
Hristos ni se oferă real deși nevăzut iar prin împărtășire devenim hristofori. Prezența lui Hristos
în Euharistie și în Biserică ne-a fost făgăduită pentru mântuirea noastră, până la sfârșitul
veacurilor.
Așadar, împărtășirea cu Sfintele Taine, ne unește cu Hristos după har, pentru dobândirea
vieții veșnice, iar prezența lui Hristos în Biserică și în fiecare membru ne ajută la creșterea
duhovnicească și la o unitate în comunitatea eclezială. Prin unirea cu Hristos, credinciosul nu
mai trăiește pentru sine, aparține lui Hristos, se unește cu ceilalți membrii ai Bisericii, hrăniți din
același potir, ca mădulare ale aceluiași Trup Tainic.
 Unitatea Bisericii reprezintă un dar al lui Dumnezeu, Care voiește ca noi să patrticipăm la
menținerea acestei unității pentru că suntem membrii aceluiași Trup „până vom ajunge toți la
unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura
vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 13). Toți membrii Bisericii sunt chemați să trăiască în
comuniune și unitate având ca model unitatea cerească. Încă de la începutul Bisericii primare,
unitatea era o caracteristică fundamental a sinodalității, creștinii luând toate hotărârile sub
inspirația Duhului Sfânt. Dragostea lui Dumnezeu față de oameni ne cheamă la unitatea de
comuniune, unitatea Bisericii desăvârșită în Hristos ca punct central și izvorăște din sânul
dumnezeirii. Biserica a existat în planul lui Dumnezeu din eternitate, întemeierea ei fiind ca o
nouă creare a lumii, toți fiind chemați să facem parte din Biserică, plenitudinea acesteia va fi
descoperită în ziua judecății.
Modelul unității Bisericii este Sfânta Treime: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl,
Cuvântul și Sfântul Duh, și Aceștia trei Una sunt. Și trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul
și apa și sângele, și aceștia trei mărturisesc la fel” (I In. 5, 7-8), este temeiul divin. Biserica nu
poate fi decât una singură, în unitatea persoanelor Sfintei Treimi găsim prototipul unității
Bisericii. Prin actele mântuirii, Hristos întemeiază Biserica dar nu despărțit de celelalte Persoane
ale Sfintei Treimi, modelul unității treimice fiind un model pentru unitatea persoanelor care fac
parte din Biserică. Dumnezeu creează pe om din iubire după chipul Său dăruindu-I puterea de a
ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin Hristos înnomenit. Iubirea creștină, arătată nouă prin
Domnul Hristos, având izvor în Sfânta Treime, ne îndeamnă la dăruire și comuniune față de
aproapele, iubirea față de aproapele fiind o poruncă, condiție a mântuirii, păstrându-ne calitatea
de trup, al cărui cap este Hristos.
Întruparea Mântuitorului arată iubirea lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor,
punctual culminant al acestei iubiri fiind jertfa pe Cruce, pentru că trimiterea Fiului de către
Tatăl să Se jertfească pentru omul căzut în neascultare reprezintă suprema iubire arătată nouă.
Hristos ne păstrează în comuniune cu El prin Biserică, este model al comuniunii și dragostei
unora față de alții așa cum Tatăl L-a iubit pe Fiul: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am
iubit şi Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea”(In. 15, 9).
Biserica, prin membrele sale menține comuniunea și unitatea tuturor credincioșilor dar și
cu Capul (Hristos), spre „desăvârșirea sfinților, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos”
(Efes. 4, 12), „în unitatea Duhului întru legătura păcii” (Efes. 4, 3). Hristos este creatorul dar și
purtătorul de grijă al Bisericii, deci și al tuturor credincioșilor din toate locurile și timpurile,
pentru că Hristos făgăduiește: „Voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui” (Mat. 16,
18).
Prin întrupare și actele mântuirii, Hristos se smerește pentru ca omul să iasă din robia
diavolului și să se mântuiască. Hristos „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El
întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea
oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filip. 2, 6-7). Hristos, Adam cel nou vindecă
păcatul lui Adam cel vechi, împacă lumea cu Dumnezeu, în Trupul lui Hristos se lucrează
sfințirea omului, îndumnezeiește firea umană prin asumarea trupului. Hristos se roagă Tatălui
pentru unitatea apostolilor și a celor ce vor crede în învățătura propovăduită de aceștia să fie
păziți și menținuți în unitate: „Părinte Sfinte păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie
una precum suntem și noi” (In. 17, 11); „Dar nu numai pentru aceștia mă rog, ci și pentru cei ce
vor crede în Mine cuvântul lor” (In.17, 20).
Jertfa lui Hristos ne dă posibilitatea împăcării și unirii cu Dumnezeu: „Căci am fost altoiți
pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui” (Rom. 6, 5). Prin
această Jertfă omul a fost răscumpărat, pentru că: „ Hristos a suferit o dată moartea pentru
păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât
fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul” (I Petru 3, 18). Hristos moare pe Cruce, Înviază din morți
pentru ca și noi, la Judecata universală să avem parte de înviere, pentru că: „Dacă Hristos n-a
înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră” (I Cor. 15,
14). Arhiereul veșnic se aduce pe sine jertfă unică, fiind: Mijlocitorul unui nou testament, ca prin
moartea suferită spre răscumpărarea greșelilor de sub întâiul testament, cei chemați să ia
făgăduința moștenirii veșnice” (Evr. 9,15). Hristos ca Arhiereu asumă firea umană pentru a fi
mijlocitor între Dumnezeu și om, așa cum spune și Sfântul Apostol Pavel: „Pentru aceea, dator
era întru toate să Se asemene fraților, ca să fie milostiv și credincios Arhiereu în cele către
Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor poporului” (Evr. 2, 17).
După Cincizecime, Duhul Sfânt revărsat peste Biserică menține unitatea și acționează în
Biserică: „Până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la
starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 13). Pogorârea
Sfântului Duh la Cincizecime i-a înzestrat pe Apostoli de daruri, glosolalia, darul prin care
Apostolilor li s-a dat să vorbească în limbi celor prezenți, care făceau parte din multe neamuri
predicându-li-se Evanghelia reprezintă un semn al unității pentru că toți auzeau și înțelegeau
cuvântul lui Dumnezeu.
Odată cu înmulțirea membrilor Bisericii, rolul Sfinților Apostoli în menținerea unității
reprezenta o datorie atât în rezolvarea divergențelor apărute între iudei și elini dar și în
propovăduirea Evangheliei și administrarea bunurilor comune. În Biserica primară: „toți cei ce
credeau erau laolaltă și aveau toate de obște” (FA. 2, 44). Prin intermediul cultului, ne exprimăm
legătura noastră cu Dumnezeu.
Sfânta Liturghie unește credincioșii atât prin participarea la Sfânta Jerfa, dar în mod
special prin împărtășirea din același potir comun. Biserica întemeiată de Hristos, nedespărțit de
Tatăl și de Duhul Sfânt este unică și unitară, singura păstrătoare a adevărului revelat și în care se
săvârșesc Sfintele Taine instituite de Mântuitorul pentru mântuirea noastră.
Așadar, prin Tainele inițierii creștine, omul este renăscut la o nouă viață în Hristos,
primește puterea de a înainta în viața duhovnicească și se unește cu Hristos prezent în Euharistie,
mădularele Bisericii (credincioșii) rămânând în comuniune și unitate cu Capul Hristos și unii cu
alții.