Centrul Metodic Municipal, 2012

DEFICIENŢA DE VEDERE
Nu vreau decât un colț de cer să cadă pe Pământ…
1. Definiţie, clasificarea deficienţelor de vedere.
2. Etiologie.
3. Tipologia deficienţelor de vedere. Tabloul clinic şi psihopedagogic.
4. Compensarea şi activităţile educative.

Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade

diferite (până la pierderea totală) a acuității vizuale. Handicap vizual înseamnă, așadar, scăderea
acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular), care are loc din perioada vieţii intrauterine
până la moarte.
Tiflopsihopedagogie (etiologia (greacă): tiflos- orb, logos- ştiinţă este ramura psihologiei speciale
care se ocupă cu studiul particularităţilor specifice dezvoltării psihice a persoanelor cu deficienţă de
vedere, precum şi cu aspectele psihologice ale procesului de compensare şi educare a acestora.

Etiologia deficienţelor de vedere

Cunoaşterea factorilor cauzali este foarte important pentru a înţelege specificul fiecărui caz
pentru a înţelege natura dificultăţilor pe care le întâmpină şi pentru a şti care este potenţialul,
mecanismele compensatorii ce pot fi mobilizate pentru a stabili modalitatea educaţiei potrivite, cu
scopul de a combate acţiunea factorilor nocivi.
O sistematizare operativă a cauzelor deficienţelor de vedere include:
▪ malformaţii congenitale:
- anomalii ereditare - genopatii (mutaţii cromozomiale);
- anomalii neereditare – gametopatii (lezarea celulelor germinale înainte de fecundare),
- blastopatii (leziuni produse în perioada blastogenezei – primele 15 zile după concepţie),
- embriopatii (leziuni produse între săptămânile 2-12 de sarcină), fetopatii (leziuni în perioada fetală,
începând cu luna a IV-a de sarcină şi până la naştere);
▪ cauze care acţionează perinatal sau postnatal, în diferite perioade ale existenţei persoanei:
- boli infecţioase – infecţia gonococică, trahomul, conjunctivita difterică, rujeola, tuberculoza,
sifilisul, infecţii pe traiectul nervului optic etc.;
- intoxicaţii cu diferite substanţe (de exemplu alcool metilic, arsenic, antibiotice, intoxicaţii
profesionale);
- traumatisme, arsuri produse de accidente sau explozii;
- cauze diverse (iradiaţii, staze pupilare, dezlipire de retină etc.).
Un loc important în etiologia deficienţelor de vedere este rezervat numeroaselor boli care se
pot manifesta în perioada copilăriei şi a căror neglijare sau netratare poate conduce la urmări foarte
grave în dezvoltarea şi funcţionarea structurilor anatomo-fiziologice ale analizatorului vizual:
▪ boli neurologice – pot determina atrofii ale nervului optic, paralizii ale muşchilor globului ocular;
▪ boli ale pielii – pot afecta ţesuturile dermice oculare prin ulceraţii, afecţiuni ale cristalinului sau
corneei;
▪ boli ale sângelui – pot provoca atrofii retiniene sau ale nervului optic, tumori;
▪ infecţii microbiene sau virotice (de exemplu gripa) – pot provoca complicaţii la nivelul anexelor
globului ocular (canalul lacrimal, pleoape);
▪ boli infecţioase şi boli venerice – pot provoca afecţiuni mai ales la nivelul ţesuturilor conjunctive
sau retiniene (unele infecţii pot determina şi nistagmusul);
▪ boli endocrine (hipersecreţia tiroidiană) – pot determina apariţia glaucomului infantil;
▪ traumatisme ale globilor oculari în diferite circumstanţe de viaţă ale copiilor (joacă, accidente la
diferite activităţi şcolare sau extraşcolare, agresiuni fizice etc.).

Vornicescu Jana, psiholog școlar

 Centrul Metodic Municipal, 2012

Clasificarea deficienţelor de vedere

I. Clasificare în funcţie de acuitatea vizuală:

-ambliopie uşoară (acuitate vizuală: 0,5 (1/2) – 0,2- 1/5)
-ambliopie medie (acuitate vizuală: 0,2 (1/5) – 0,1(1/10)
- ambliopie forte (gravă): (acuitate vizuală - sub 0,1 (1/10)
-cecitate relativă (practică) – 0-0,005 (1/200) – percepe mişcările mâinii şi lumina
-cecitate absolută – nu percepe deloc lumina.

Principalii indici funcţionali ai deficienţei vizuale sunt:

▪ acuitatea vizuală – distanţa la care ochiul poate percepe distinct obiectele;
▪ câmpul vizual – spaţiul pe care îl poate percepe ochiul atunci când priveşte fix un obiect;
▪ sensibilitatea luminoasă – capacitatea de a diferenţia diferite intensităţi ale luminii;
▪ sensibilitatea de contrast – capacitatea de a distinge deosebirile de intensitate luminoasă dintre
excitanţii prezenţi concomitent;
▪ sensibilitatea cromatică – capacitatea de a percepe culorile;
▪ eficienţa vizuală – capacitate de prelucrare a stimulilor vizuali la nivel central.

II. După gradul de scădere a acuităţii vizuale în raport cu substratul organic, ambliopiile pot fi:
▪ ambliopii organice (lezionare) – provocate de modificări organice ale analizatorului vizual;
▪ ambliopii relative – modificările organice nu justifică diminuarea funcţiei vizuale;
▪ ambliopii funcţionale – fără modificări organice.

III. După gradul leziunii optice şi nivelul utilizării resturilor de vedere:

▪ orbirea absolută – fără perceperea luminii;
▪ orbirea socială (practică) – resturile de vedere nu sunt suficiente pentru orientarea în spaţiu;
▪ alterări ale câmpului vizual (până la 5-10 grade).

IV. În funcţie de momentul instalării tulburărilor la nivelul analizatorului vizual:

▪ deficienţe vizuale congenitale;
▪ deficienţe vizuale dobândite:
- la vârsta micii copilării (0-3 ani);
- la vârsta preşcolară (3-7 ani);
- la vârsta şcolară mică (7-10 ani);
- după vârsta de 10 ani.

Este foarte important de ştiut vârsta la care s-a instalat tulburarea vizuală deoarece, în funcţie
de această vârstă, putem şti care este experienţa vizuală a persoanei şi condiţiile în care această
experienţă poate fi exploatată în acţiunile de recuperare şi educare.

V. Dacă ne raportăm la prezenţa sau absenţa reprezentărilor vizuale putem identifica următoarele
tipuri de deficienţe:
▪ orbire congenitală – fără nici o reprezentare vizuală (reprezentările sunt elaborate pe baza
informaţiilor primite de la ceilalţi analizatori funcţionali – auditiv, tactil-kinestezic, olfactiv,
gustativ);
▪ orbire survenită până la vârsta de 3 ani – fără reprezentări vizuale;
▪ orbire survenită după vârsta de 3 ani – cu reprezentări vizuale.

Vornicescu Jana, psiholog școlar

 Centrul Metodic Municipal, 2012

Tabloul psihopedagogic al deficienţilor de vedere include următoarele caracteristici:

Percepţia vizuală cel mai afectat proces psihic, care este absentă la nevăzători şi la ambliopi
apare modificată la nivelul indicilor funcţionali ai vederii. Percepţia vizuală este lipsită de precizie,
este fragmentată, lacunară. Dificultăţi la centrarea asupra obiectelor, percepţiile analitico-sintactice
sunt deficitare. Apar deficienţe în discriminarea obiectelor de fond în urma cărora rezultă pierderea
obiectelor din câmpul vizual şi reluarea investigaţiei cu un efort mai mare. Datorită nedistingerii
unor detalii ele nu pot fi distinse sau sunt percepute izolat având loc confuzii în recunoaşterea
obiectelor.
Reprezentările vizuale sunt incomplete, sărace în detalii şi se sprijină pe unu sau două
elemente precise printre altele confuze.
La nevăzători problema reprezentărilor este diferită în funcţie de apariţia cecităţii. La cei congenitali
sau la cei la care orbirea a survenit până la trei ani reprezentările vizuale nu se păstrează fiind legate
de componenta auditivă şi tactilă. După vârsta de 4 ani există imagini vizuale mentale, există
reprezentări dar acestea se pot pierde dacă nu sunt stimulate ca şi la ambliopi prin reactualizarea lor
şi completarea lor, prin implicarea analizatorului auditiv, prin descrierea verbală sau tactilă, prin
descrierea de către văzător.
Volumul şi calitatea reprezentărilor la nevăzători un decalaj în raport cu cunoştinţele
vorbitorilor, acestea se accentuează pe măsura dezvoltării limbajului şi prin ritmul mai redus în
forma reprezentărilor mai ales în domenii dificile de intuit. Nevăzătorii pot folosi termeni corecţi dar
fără a avea acoperire intuitivă.
Atenţia – este bine dezvoltată pentru că ea are o deosebită importanţă pentru nevăzători. La
văzători lipsa atenţiei poate fi compensată prin receptare vizuală rapidă a situaţiei, în aceleaşi
condiţii nevăzătorii reacţionează într-un timp mai lung prin mişcări dezorientate şi imprecise.
Nevăzătorul nu poate urmări existenţa unui obiect şi deplasarea în spaţiu. Pentru a urmări obiectul
pe care–l percepe auditiv cu precizia pe care ţi-o dă vederea trebuie să-şi deplaseze atenţia în diferite
direcţii şi să şi-o concentreze permanent în funcţie de intensitate şi semnificaţia stimulilor percepuţi.
Manifestările atenţiei sunt diferite faţă de ale văzătorilor, nevăzătorii au o expresie specifică atunci
când sunt atenţi (ascultă cu capul în piept iar ambliopii ascultă cu ochii închişi) Aceste caracteristici
determină o înfăţişare mai rigidă, mai puţin expresivă.
Memoria – este nevoie să fie apelată în permanenţă la nevăzători fapt care constituie un
antrenament continuu pentru ea. Nevăzătorul este obligat să menţină itinerariul, numărul staţiilor
când merge pe jos este nevoie să memoreze topografia locului, reperele tactile, auditive, direcţiile ce
pot fi sinuoase, uneori mai ales la început e nevoit să memoreze chiar şi numărul paşilor.
Receptarea mesajelor cu caracter polisenzorial (vibratil, tactil, termic, auditiv) îi semnalează
repere sau obstacole pe care le-a memorat sau pe care trebuie să le memoreze pentru a se a orienta în
spaţiu. Memoria este superioară decât cea a văzătorilor nu este o memorie specifică, ci una mai bine
antrenată.
Gândirea – decalaj între latura concretă şi cea abstractă (mai ales la cei congenitali).
Noţiunile, judecăţile, raţionamentele, pot fi corecte sub raportul generalizărilor verbale, dar formale,
în ce priveşte suportul concret.
Unii nevăzători pot opera corect cu noţiunile despre obiecte şi fenomene; pot generaliza şi
abstractiza la nivel superior, dar când li se cere să descrie conţinutul generalizării şi abstractizării

Vornicescu Jana, psiholog școlar

 Centrul Metodic Municipal, 2012

exprimate fie nu cunosc acest conţinut, fie îl prezintă greşit sau cu lacune.
Pentru prevenirea însuşirii formale, în activitatea cu nevăzătorii este necesară aplicarea
intuiţiei (îmbinarea descrierilor şi a indicării verbale cu intuirea obiectelor) prin participarea a cât
mai mulţi indicatori:
- analiza;
- compararea;
- sinteza practică (în procesul de învăţare să fie descompus obiectul în părţile componente şi el
să le intuiască prin pipăit);
- abstractizarea şi generalizarea cu care operează vor reflecta corect nu numai implicarea
raţională, cât şi componentele senzoriale pentru a se evita formalismul.
Cu toate aceste eforturi în ce priveşte datele spaţiale concrete raţionamentul logic al
nevăzătorului prezintă un retard faţă de văzătorul de aceeaşi vârstă.
Limbajul
Ritmul de dezvoltare al limbajului este mai lent, expresivitatea, comunicarea este afectată din cauza
mimico-gesticulaţiei sărace. Şi înţelegerea limbajului este mai săracă, slabă din cauza lipsei de
înţelegere a unor nuanţe ale limbajului (din cauza neperceperii limbajului mimico-gestual).
Tulburările de pronunţie sunt mai frecvente decât la văzători datorită imposibilităţii imitării vizuale
a mişcărilor articulatorii, ceea ce duce la o lipsă de sincronizare şi modelare corectă a componentelor
aparatului fono-articulator.
Dezvoltarea intelectului
Deficienţa vizuală nu provoacă deficienţă mintală. Deşi în pofida limitării funcţionale fizice şi
psihice legate de cecitate dezvoltarea intelectului poate fi afectata. Din cauza coincidenţei
deficienţelor de vedere şi intelect la acelaşi individ în şcolile de nevăzători apare un procentaj mai
mare de deficienţi de intelect decât în şcolile obişnuite.
Comportamentul / afectivitatea
În condiţii de mediu nefavorabil pot fi accentuate: instabilitatea afectivă, emotivitatea, agresivitatea,
izolarea ca reacţie de apărare.

Particularităţile fizice ale deficienţelor vizuali

În cazul copiilor cu cecitate: schimbarea expresiei feţei care se datorează lipsei funcţiei expresive a
ochilor.
La copiii orbi se remarcă o dezvoltare dizarmonioasă:
1. musculatura insuficient dezvoltată;
2. lipsa ţinutei corpului, capul şi gâtul aplecate înainte sau aplecate lateral;
3. umerii căzuţi şi aduşi sau ridicaţi;
4. torace îngust;
5. spatele plat cifotic sau rotund, mersul rigid, nesigur (mers de barză);
6. coloana vertebrala poate reprezenta deviații: scolioze, cifoze;
7. mișcările comandate nu au o direcție precisa de execuție și se remarca o lipsă evidentă de
simetrie a segmentelor într-o mișcare comună.

Vornicescu Jana, psiholog școlar

 Centrul Metodic Municipal, 2012

Recuperarea deficienței de vedere

· nevoia de material didactic adaptat pentru ambliopi (bine imprimat, cu scris mărit) sau pentru
nevăzători (scris în alfabet Braille, în relief, înregistrări sonore);
· nevoia antrenamentelor de utilizare a materialelor de protezare şi a materialelor didactice adecvate;
· nevoia învăţării codurilor de substituţie în citit şi scris;
· cerinţa unui învăţământ adaptat, pentru înţelegerea unor concepte şi dezvoltarea structurii
cognitive.

Terapii complementare în recuperarea copiilor cu deficiență de văz

Terapia ocupaţională-este un tratament care se concentrează în a ajuta copii pentru a dobândi

independenţă în toate zonele de activitate pe care le desfăşoară. Terapia ocupaţională oferă copiilor
metode variate, activităţi plăcute şi distractive pentru a-şi îmbogăţi deprinderile cognitive, fizice și
motorii, dar și pentru a-şi spori încrederea în sine.

Terapia logopedică – are ca scop educarea şi reeducarea limbajului.

Recuperarea nu se poate desăvârși numai prin exercitarea ei în procesul de învățământ, ci ea trebuie
făcută permanent în funcție de gradul de handicap al fiecărui copil. Deci, educația trebuie făcută
individual.

Terapia prin artă

Art-terapia utilizează toate formele expresive –pictura muzica, literatura, teatrul şi dansul-ca
mijloace de punere în valoare şi îmbogăţire a personalității fiecărui, ajutându-l pe copil să-şi
exprime emoţiile profunde şi dificultăţile pe care le întâmpină sau pur şi simplu să se dezvolte
armonios.

Terapia senzorială - experienţele senzoriale includ atingerile, mişcarea, vederea, sunetele, mirosul,
gustul şi forţa gravitaţională.

Recuperarea se individualizează în funcție de caz pentru a stabili un echilibru rațional al

mecanismelor compensatorii, făcând ca anumite mecanisme să devină dominante și frânând acțiunea
altora inutile sau dăunătoare. Recuperarea nu se poate desăvârși numai prin exercitarea ei în
procesul de învățământ, ci ea trebuie făcută permanent în funcție de gradul de handicap al fiecărui
copil.

Vornicescu Jana, psiholog școlar

 Centrul Metodic Municipal, 2012

Exerciții corecțional-recuperatorii la dezvoltarea proceselor psihice cognitive,

orientării în spaţiu

Structurare spaţială.
— Exerciţii pentru direcţia spaţială: dreapta-stînga, sus-jos, înainte-după; înăuntru - înafara;
— Exerciţii de transpunere dintr-un plan orizontal într-un plan vertical şi invers.
— Exerciţii de apreciere a distanţelor: departe-aproape, lung-scurt, subţire-gros mare-
mic, deasupra-dedesubt. .
— Exerciţii de triere şi ordinare în spaţiul apropiat.
— Exerciţii de orientare spaţială: coloană, faţă-n faţă, spate în spate.
— Exerciţii de urmărire a unui traseu.
— Exerciţii de orientare cînd se schimbă reperele.
— Exerciţii de completare a ceea ce, lipseşte.
— Exerciţii de identificare şi colorare a perechii.
— Exerciţii de plasare şi orientare a obiectelor.
— Exerciţii de reproducere a unui model dat.
— Exerciţii de permutări, substituiri de formă, culoare, dimensiune.
— Exerciţii de simetrie (desene neterminate).
— Jocuri cu trasee şi planuri.
— Mozaicuri executate prin desen sau prin construcţie (Joc „Mozaic").

Identificarea, localizarea, discriminarea sunetelor produse de: mersul in cameră,

închiderea unor uşi, maşina de scris etc.
— Identificarea unui sunet dintr-o mulţime de sunete.
— Exerciţii de conştientizare a asemănărilor şi deosebirilor dintre literele de tipar şi
reprezentarea lor grafică de mină.
— Diferenţierea sunetelor şi literelor asemănătoare acustic sau optic.
— Formarea de cuvinte din litere si sunete ce pot fi confundate.
— Sublinierea unor litere asemănătoare grafic dintr-un text.
— Pronunţarea unui sunet şi sublinierea lui în text.
— Folosirea unui sunet al cărui volum poate fi modificat (cântec, radio); copilul trebuie
să se ridice când sunetul devine mai puternic şi să se aşează când slăbeşte; să întindă braţele
pe măsură ce sunetul se amplifică şi să le apropie, când se diminuează.
Joc: să ghicească, după sunetele produse, ce acţiune se realizează: mers pe vârful
picioarelor, închiderea uşii, ruperea unei hârtii, bătut la maşină etc.

Dezvoltarea memoriei auditive:

— Repetarea unor sunete auzite, scrise, citite.
— Repetarea unor cuvinte auzite, scrise, citite, în aceeaşi ordine.
— Repetarea unor cuvinte fără sens.

Vornicescu Jana, psiholog școlar

 Centrul Metodic Municipal, 2012

— Repetarea unor propoziţii simple, dezvoltate, fraze.

— Repetarea unei grupe de cifre, în ordine.
— Memorarea de poezii, cântece.
— Repovestirea unor scurte povestiri.
— Memorarea a ceea ce-a auzit.

Exercitarea musculaturii interne a ochiului pentru întărirea disciplinei oculo-motorii.

- urmărirea cu privirea a obiectelor aflate la distanţe diferite;
- se stabilesc 4 obiecte în linie dreaptă din ce în ce mai îndepărtate (de ex.: la distanţa de 1 m
unul de altul, ultimul fiind la distanţa de 4 m de elev). I se cere elevului să-şi mute privirea
alternativ de la un obiect la altul; variază, după caz, ritmul, distanţele, timpul exercitării;
— elevul urmăreşte cu privirea un obiect care se depărtează şi se apropie. Mişcarea e
efectuată de profesor.
- Exercitarea musculaturii oculare externe:
privirea este mutată asupra unor obiecte aflate în acelaşi plan ,,studiul unghiurilor": în faţa
copilului se află un pătrat sau altă figură geometrică, desenată pe tablă sau pe o coală de
hârtie. Unghiurile sânt însemnate.

Recomandări cadrelor didactice, psihologilor în lucrul cu copiii cu dizabilitate

Vornicescu Jana, psiholog școlar

 Centrul Metodic Municipal, 2012

de văz

1. Se recomandă de a crea condiţii favorabile, şi anume un mediu de învăţare adaptive.

2. Primul lucru pe care trebuie să-l facă pedagogul e să determine experimental locul din
care elevul vede cel mai bin.
3. Iluminarea locului de muncă nu trebuie să fie mai mic de 500 lux.
4. În apropiere nu trebuie să existe obstacole,obiecte care să-l sustragă.
5. Material stimulativ pentru copii cu deficienţe de vedere ar trebui să fie adus la o
distanţă nu mai mult de 30 - 33 cm de ochii unui copil, copii nevăzători - în funcţie
de severitatea de vizibilitate reziduale.
6. Imaginile sunt prezentate la un unghi de 5 – 45 grade în raport cu ochiul.
7. Unde este posibil, să se utilizeze mijloace de amplificare optica, înregistrările audio
sau dactilografierea cu caractere mari pe laptop.
8. Scrierea clara a notițelor pe tabla, însoțită de lectura lor simultana cu voce tare.
9. Descrierea si instrucțiunile verbale sa fie cit mai clare si mai ușor de auzit.
10. Alocarea unui timp suficient pentru sarcinile de învățare.
11. O abordare flexibila a examinării și notării, iar accentul să se pună pe o evaluare
globala, continua, formativa, pe ceea ce elevii sunt capabili să demonstreze în termeni
de produs al activități lor, și nu pe ceea ce ei nu pot să facă datorita limitărilor impuse
de pierderile de vedere.
12. Pedagogul va scrie clar pe tablă cu cretă bună, de preferat colorată şi literele vor fi
suficient de mari;
13. Pedagogul va sonoriza prin citire tot ce va scrie pe tablă;
14. Respectarea igienei oculare;
15. Fiecare profesor trebuie să cunoască fiecare elev în parte;
16. Se va pune accent deosebit pe compensarea deficienţei prin dezvoltarea şi utilizarea
altor analizatori, decât cel vizual;
17. Activitatea corecțional-recuperatorie este axată pentru dezvoltarea atenției, memoriei,
percepției.
18. Îmbinarea activității școlare cu scurte pauze recreative, astfel prevenindu-se efortul
vizual suprasolicitat.
19. Elevii cu handicap de vedere trebuie încurajați, susținuți.

Vornicescu Jana, psiholog școlar