Grigore Alexandrescu (22.II1810, Târgovişte – 25.XI.1885, Bucureşti), poet.

Provenea dintr-o familie de mici boieri scăpătaţi:tatăl, Mihai Lixăndrescu, sameş

şi vistier, mama, Maria (n. Fusea), cu înaintaşi pomeniţi în documentele vremii
lui Constantin Brâncoveanu. A copilărit la Târgovişte;era un hoinar visător şi
ruinele vechii curţi domneşti îi hrăneau himerele. La dascălul Rafail, împreună
cu Vasile Cârlova, a învăţat greaca modernă, apoi „elinică”, în şcoala lui
Mitilineu. Având o memorie prodigioasă, putea reproduce scene din Sofocle şi
Euripide, îl ştia pe de rost pe Anacreon.

În 1827, orfan de ambii părinţi, vine la un unchi în Bucureşti;este elev în clasa de

literatură de la şcoala franceză a lui J. A. Vaillant şi leagă acum o prietenie pe viaţă cu
Ion Ghica. Citeşte pe Voltaire, Boileau, Montesquieu, Lamartine şi începe să scrie. În
„Curierul românesc”, la 6 martie 1832, Heliade-Rădulescu îi tipărea prima
poezie, Miezul nopţii, prezentându-l ca pe „un alt Young ieşit din ruinurile
Târgoviştii”, iar la sfârşitul anului, tot prin grija acestuia, îi apărea primul
volum, Eliezer şi Neftali, cuprinzând traducerea poemului în proză cu acest titlu al lui
Florian şi câteva poezii originale. În 1833, se numără printre membrii Societăţii
Filarmonice, „soţietate literară pentru cultura limbii”, dar având şi un program politic.

Poetul era găzduit când de Tache Ghica, tatăl lui Ion Ghica, când de Heliade, când de I.
Câmpineanu. Pentru a dobândi o situaţie mai sigură, intră în armata naţională cu gradul de
cadet de cavalerie, apoi praporgic. O vreme va supraveghea, la Focşani, mişcarea vamală
între cele două principate, Moldova şi Muntenia. Demisionează în 1837 şi se întoarce la
Bucureşti, în casa prietenului său Ion Ghica. În 1838 îi apare un nou volum, Poezii ale d. Gr.
Alecsandrescul. Poate îndrăznelile fabulistului, poate poemul Anul 1840fac ca Alexandrescu,
care nu participase la complotul, din octombrie 1840, împotriva domnitorului Alexandru D.
Ghica, să fie închis pe trei luni. În arest lucrează la o versiune a tragediei Meropaa lui
Voltaire (tipărită în 1847). Este eliberat datorită intervenţiei lui Ion Ghica. În 1842, cei doi
vor vizita mănăstirile de pe valea Oltului. Roadele literare ale acestei călătorii vor fi cele mai
bune poezii ale lui Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana,
Mormintele. La Drăgăşani) şi un Memorial de călătorie, singura sa scriere în proză. La Iaşi,
în 1842, vede lumina tiparului Poezii, ediţie completă, sub îngrijirea lui Alexandru Donici.
Domnitorul Gheorghe Bibescu, care ţinea să treacă drept un mecena al artelor, oferă
poetului protecţie. E numit şef la „masa a doua a jelbilor”, la Postelnicie (Secretariatul