Manipulări kinetoterapeutice
şi masajul pentru
 întreţinera organismului
 

Baze anatomofiziologice
Omul este fiinta cea mai complexa dintre toate
vietatile.Pentru a intelege cum este costsruit
organismul omului,si cum functioneaza el,trebuie sa
cunoastem mai intai planul hgeneral al structurii
sale.Rolul cel mai important il joaca CELULA.Functia
vitala a celulei este metabolismul,adica alimentatia
,respiratia si eliminarea produselor activitatii vitale
Cea mai importanta proprietate a tuturor celulelor 
este excitabilitatea,adica capacitatea de a reactiona
la actiunea unor anumiti factori fizici si
chimici.Celulele sun de diferite
forme:nervoase,musculare,epiteliale,sanguine etc.
 

Orice celulă pentru a vietui are nevoie de

alimentatie,apa si oxigen.organismul omului are
urmatoarele sisteme:
Scheletul conţine 206 oase care
formează un cadru flexibil ce poate fi
mişcat cu ajutorul muşchilor, este un sprijin
pentru corp. Anumite oase au rol de
protecţie
pentru organele delicate.Constituie 60-70%
din masa corpului. 
Sistemul muscular  conţine peste 600 de
muşchi care mişcă corpul trăgând de
oase.O categorie aparte o formează
muşchii din organe precum inima sau
vezica urinară. 
 

Sistemul limfatic conţine un număr de tuburi care

colectează fluidele ce se scurg din vasele de
sânge şi le drenează înapoi în sânge. Ganglionii
limfatici filtrează germenii nocivi. 
Sistemul digestiv descompune si transformă
hrana necesară pentru reparaţii şi creştere şi
pentru obţinerea de energie. El consta
din:cavitatea bucala, faringele, esofagul, stomacul,
duodenul, ficatul, vezica biliara, pancreasul,
intenstinul subtire si cel gros, rectul, cecumul si
apendicele vermicular. 
Sistemul nervos are un răspuns rapid pentru a
coordona funcţiile corpului. Centrul de control,
creierul, primeşte şi trimite semnale cu ajutorul
nervilor. 
Sistemul circulator  vehiculează sângele pompat
de către inimă printr-o reţea de vase de sânge.
 Acesta funrnizează tuturor părţilor corpului oxigen
şi nutrienţi şi elimină reziduurile formate. 
 

Sistemul respirator extrage oxigenul din aerul

respirat în plămâni  şi eliberează dioxidul de
carbon care este eliminat în atmosferă. El este
format din cavitatea nazala, faringele, laringele,
traheea, bronhiile mari,plamanii,diafragma. 
Sistemul urinar  filtrează sângele prin cei
doi rinichi eliminând reziduurile şi excesul de apă.
Produsul- urina, este stocată în vezica urinară
 înainte de a fi eliminată din corp. 
Sistemul hormonal controlează, cu ajutorul
hormonilor produşi de diversele glande, multe din
procesele existente în corp. Sistemele nervos şi
cel hormonal lucrează într -o colaborare foarte
strânsă. 
Rolul sistemului reproductiv este acela de a crea
copii. Testiculele bărbatului produc spermă care
fertilizează ovulele produse în ovarele femeii. 
 

Scheletul
 

Muşchii corpului uman 

 

Brat anterior 
 

Brat posterior 
 

Coapsa anterioara
 

Coapsa posterioara
 

Gamba anterioara
 

Coapsa anterioara
 

Sistemul limfatic şi digestiv 

 

Sistemul nervos şi circulator  

 

Sistemul respirator şi urinar  

 

Sistemul hormonal şi reproductiv

 

 
Metodica şi tehnica generală a
masajului profilactic 
Masajulreuneşte o serie de
manevre manuale şi /sai
instrumentale (mecanice, electrice,
acvatice, bule de gaze, get de aer 
cald etc.) aplicate la om în scop
profilactic sau terapeutic, care se
adresează părţilor moi ale
organismului (piele, ţesut subcutanat,
muşchi, vase de singe şi limfatice,
nervi, organe interne).
 

Principalele tehnici pentru

realizarea unui masaj 
 
1. NETEZIREA (sau EFLEURA JUL ) 
Netezirea este cel mai răspândit procedeu de  masaj. Ea
acţionează direct asupra pielii având următoarele efecte:  
· Curăţă pielea de celulele descuamate de pe stratul superficial;  
· Îmbunătăţeşte funcţia glandelor sudoripare şi sebacee;  
· Măreşte temperatura locală a pielii;  
· Accelerează circulaţia sângelui şi a limfei în vase;  
· Influenţează terminaţiile periferice ale nervilor;  
· Influenţează sistemul nervos central.  
Efectul ce mai important al netezirii este scurgerea mai puternică
a limfei şi a sângelui în vase.  
Prin neteziri energice, circulaţia sângelui şi a limfei se intensifică.
 Acest lucru are o influenţă majoră asupra distribuirii sângelui în
porţiunile masate, şi deci contribuie la înlăturarea manifestărilor 
de stază şi edeme. 
S-a constatat că prin netezire de la periferie spre centru, circulaţia
sângelui şi a limfei se ameliorează şi în vasele mai mari, nu numai
 în cele aflate imediat sub piele. În cursul masajului absorbţia
lichidelor din ţesutul celular subcutanat se accelerează cu 16÷ 18%,
şi această accelerare este direct proporţională cu durata netezirii.  
 

   Adresându-se pielii, ţesutului subcutanat şi celui

conjunctiv, execuţia acestei manevre cunoaşte tehnici
variate. Specialiştii masajului practică efleurajul
executat simultan sau alternativ, cu o mână sau cu
ambele mâini, folosind suprafaţa palmară sau dorsală
a mâinilor, cu degetele apropiate sau îndepărtate.  
Mişcările descrise pot fi lungi sau scurte, în linie
dreaptă, şerpuită, în zig-zag, dispuse transversal sau
longitudinal, în cerc, elipsoidal sau cu „priză în brăţară”,
alunecând sacadat sau neîntrerupt, în funcţie de
particularităţile anatomice ale suprafeţelor masate.  
Pe suprafeţele mici se recomandă efleurajul
executat cu 1,2,3 sau toate degetele, sau numai cu
faţa palmară a policelor.  
Segmentele cilindrice ale membrelor superioare
şi inferioare necesită netezirea executată în brăţară,
cuprinzând regiunile masate între degetul mare şi
degetele opozante, înaintând sacadat cu paşi mici,
dinspre extremităţi. 
 

Indicaţii metodice generale: 

a) sensul de execuţie al efleurajului este determinat de
circulaţia limfatică a organismului, convergentă spre
ganglionii limfatici din regiunea cefei şi gâtului, axială şi
inghinală şi regiunea poplitee pentru membrele inferioare; 
b) direcţia mâinii maseurului este determinată totdeauna de
direcţia anatomică a vaselor limfatice, deoarece scopul
principal este de a realiza o mai bună scurgere a limfei; 
c) netezirea nu se face prea rapid, ci ritmic, liniştit, pentru
că limfa circulă încet prin vase; se face fără întreruperi, în
aşa fel încât să ajungă până la ganglionii limfatici cei mai
apropiaţi; 
d) presiunea mâinii care face masajul trebuie să crească
progresiv pe prima jumătate a segmentului masat şi să
scadă apoi pe cea de-a doua jumătate; 
e) mâinile maseurului nu trebuie sa se lipească de
porţiunea masată, ci dimpotrivă, să alunece uşor şi liber; 
 

f) orice masaj trebuie să înceapă şi să se

termine prin netezire, pentru a înlătura staza limfei
şi a contribui la scurgerea produselor metabolice
 în vase;
g)  în timpul unei şedinţe de masaj nu trebuie în
mod obligatoriu să folosim toate felurile de
neteziri. Fiecare procedeu de masaj depinde de
scopul urmărit, de configuraţia porţiunii de masat,
cât şi de timpul rezervat masajului; 
h) netezirea este de obicei considerată un masaj
pregătitor în edeme şi atunci când partea masată
a corpului este foarte dureroasă. În acest caz, în
primele zile masajul se reduce exclusiv la neteziri
concentrice circulare;
i)  în chirurgie şi ortopedie, în traumatismele
articulare, netezirile şi fricţiunile au un rol hotărâtor 
 în masajul pregatitor. 
 

Netezirea
 

FRICŢIUNEA 
Procedeele care alcătuiesc fricţiunea se
deosebesc de netezire prin aceea că pielea
 împreună cu ţesuturile profunde se fricţionează în
diverse poziţii. Ele se efectuează printr -o mişcare
de apăsare şi deplasare a ţesuturilor moi pe planul
osos, în limita elasticităţii proprii. 
Fricţiunile se execută cu o singură mâna sau cu
ambele mâini, alternativ sau simultan, cu toată
suprafaţa palmară sau numai cu suprafaţa
palmară a degetelor, cu pumnul închis sau
semiînchis, în spirală cu rădăcina palmei.
Fricţiunile au ca efect intensificarea circulaţiei
locale şi măresc absorbţia diferitelor produse
patologice care se acumulează în piele sau sub
piele.
 

Fricţiunea este procedeu de bază

terapeutic în următoarele situaţii: 
· traumatisme articulare;
· traumatisme sportive;
· transsudate şi exudate vechi; 
· pentru restabilirea mobilităţii
normale a pielii;
· măreşte supleţea şi elasticitatea
ţesuturilor; 
· dureri în nevrite şi nevralgii. 
 

Indicaţii metodice generale: 

)  în fricţiune, direcţia mâinii nu este determinată de direcţia
vaselor limfatice, şi poate fi executată şi în sensul contrar circulaţiei
sângelui şi a limfei; 
b) toate procedeele de fricţiune se reduc la mişcări rectilinii, în
spirală sau circulare, la care participă în funcţie de necesităţi o
parte dintre degete sau toate;
c) eficacitatea fricţionării articulaţiilor se măreşte dacă fricţiunea
se face într-o baie de apă fierbinte, aşa cum o recomandă
specialiştii în domeniul masajului; 
d) fricţiunile energice în punctele dureroase scad starea de
hiperexcitabilitate a nervilor, accelerează circulaţia locală şi
 îmbunătăţeşte considerabil nutriţia ţesuturilor; 
e) fricţiunea este un excelent mijloc profilactic, deoarece
 împiedică în articulaţii formarea diverselor exudate care determină
 în porţiunea afecată procese inflamatorii de lungă durată;  
f) cu ajutorul fricţiunilor, un masor cu experienţă începe să
cunoască modificările patologice care se produc în ţesuturile
profunde, mai ales în regiunea articulaţiilor.  
 

Fricţiunea 
 

FRĂMÂNTATUL 
Frământatul este unul din procedeele de bază ale masajului
cu ajutorul căruia se masează în principal masa musculară.
 În timpul acestui procedeu se trage de pe planul osos grupa
musculară masată. 
Frământatul are următoarele efecte: 
· produce o mărire vizibilă a mobilităţii tendoanelor; 
· fortifică muşchii şi ajută la regenerarea ţesutului muscular; 
· activează circulaţia limfei şi a sângelui, îmbunătăţind
schimburile nutritive şi ajutând la eliminarea toxinelor 
rezultate în urma activităţii musculare; 
· procedeele de frământare măresc puterea de contracţie a
muşchilor, reprezentând astfel o gimnastică pasivă deosebit
de importantă în cazul atrofierii muşchilor. 
Mulţi specialişti acordă importanţă mărită frământatului,
afirmând că „a masa înseamnă a frământa”. 
 

Tehnica frământatului variază în funcţie de

particularităţile anatomice şi fiziologice ale
suprafeţelor pe care le masăm. Astfel, pe
regiunea spatelui, torace, braţe, coapse
este indicat un frământat în cută, când
ţesutul se strânge între degete şi podul
palmei, după care este ridicat şi presat fără
deplasarea mâinii de pe piele şi fără a
scăpa cuta, în aceeaşi direcţi sau în sens
invers, în zig-zag sau circular, până se
masează întreaga suprafaţă. Pe abdomen
se poate aplica frământatul în cută sau cel
 în val, cu condiţia de a nu presa ţesuturile
 în profunzime. Pe membre se aplică
tehnica frământatului în cleşte, în cută sau
 în val.
 

Indicaţii metodice generale: 

a) frământatul se face întotdeauna într -un ritm
lent;
b) se vor evita smuciturile bruşte, smulgerile,
răsucirea muşchiului, provocarea durerilor şi nu se
va sări de la o parte a corpului la alta; 
c) la frământarea fasciculelor musculare izolate,
masajul se va începe întotdeauna din porţiunea de
trecere a muşchiului în tendon, deoarece
produsele metabolismului şi ale oboselii se adună
 în cantităţi mari în tecile tendoanelor . Tot aici sunt
reţinute timp îndelungat produsele infecţioase de
orice natură. 
 

Frămîntatul 
 

TAPOTAMENTUL

Este o manevră principală care se

adresează ţesuturilor superficiale, celor 
profunde şi terminaţiilor nervoase. El se
caracterizează prin aplicarea unor lovituri
scurte şi ritmice, executate superficial sau
profund în funcţie de scopul urmărit.
Tapotamentul poate fi executat cu pulpa
sau cu faţa palmară a degetelor, cu
palmele, cu pumnii, cu antebraţul sau cu
mâinile făcute căuş. Aceste lovituri se
execută din căderea moale a mâinilor şi a
degetelor.
 

Tapotamentul cunoaşte mai multe variante, în

funcţie de particularităţile anatomo-fiziologice
ale suprafeţelor pe care la masăm: 
· în nuiele;
· percutat;
· tocat;
· bătătorit; 
· plescăit; 
· cu palma în căuş;
· cu pumnul semi-închis;
· cu pumnul închis.
Tapotamentul se execută cu ambele
mâini, uşor depărtate între ele, prin loviri
care cad pe piele în ritm foarte viu.
 

Efectele tapotamentului sunt:

· ajută la micşorarea şi încetarea durerilor,
când gradul de excitaţie al nervului este
mărit; 
· favorizează un aflux puternic de sânge
spre regiunea masată, determinând astfel
 înbunătăţirea nutriţiei acelei regiuni; 
· are efect vasodilatator la nivelul pielii şi al
ţesutului conjunctiv; 
· produce modificări favorabile ale tensiunii
arteriale;
· influenţează ritmul cardiac, răreşte pulsul
şi corectează aritmia. 
 

Tapotamentul
 

VIBRAŢIILE 
Sunt mişcări ritmice oscilatorii şi
presiuni continue executate cu o
singură mână sau cu ambele mâini,
cu vârful degetelor sau cu faţa lor 
palmară, cu podul palmei, cu rădăcina
mâinii, cu toată palma, cu degetele
 întinse, cu pumnul deschis sau închis
şi se aplică pe suprafaţa corpului cu
un grad diferit de presiune.
 

Vibraţiile au următoarele efecte:  

· intensifică funcţionarea glandelor; 
· calmează durerile în diferite afecţiuni
(ginecologice, nevralgii, migrene);
· îmbunătăţesc capacitatea de efort; 
· au efect calmant, relaxant;
· influenţează organele şi ţesuturile
profunde (stomac, ficat, inimă, muşchii,
pereţii abdominali şi intestinali); 
· influenţează secreţia majorităţii glandelor 
şi organelor (stomac, glande salivare,
glande sexuale, etc.).
 

Vibraţiile care au o amplitudine şi o intensitate mai

mare decât vibraţiile obişnuite se numesc
trepidaţii. Ele se aplică pe spate şi torace, asociate
cu mişcările respiratorii. 
Scuturatul este tot o tehnică de bază a masajului
care se aplică membrelor superioare şi inferioare. 
Dacă nu sunt însoţite de mişcări trepidante,
vibraţiile se transformă în presiuni. Acest procedeu
se execută cu vârful degetelor unei singure mâini.
Procedeul se execută prin câteva presiuni scurte
şi rapide, aplicate asupra trunchiului nervos, sau
asupra ramurilor care au un sprijin osos sau
muscular. Scopul presiunii este de a înlătura
durerea.
 

Indicaţii metodice generale: 

a) vibraţiile sunt unul dintre cele mai obositoare
procedee pentru maseur şi cer un antrenament
susţinut din partea acestuia; 
b) pentru a obţine o execuţie satisfăcătoare în
vibraţii, se va face următorul exerciţiu: se aşează
vârfurile degetelor pe o masă de mărime mijlocie,
care are în centru un pahar cu apă, şi se execută
mişcări tremurătoare, vibratoare; dacă degetele
vibrează bine, suprafaţa apei începe şi ea să
vibreze în centrul paharului, în caz contrar se
mişcă toată suprafaţa apei, de la o margine la alta
a paharului;
c) braţul care efectuează vibraţiile trebuie să fie
puţin flexat, iar muşchii centurii scapulare nu se
contractă puternic. 
 

Vibraţiile 
 

Noţiuni de gimnastică de
recuperare
Kinetoterapia face parte din medicina fizică -
specialitate terapeutică, care utilizează ca metode:
mişcarea, căldura, curentul electric, climatul, masajul
şi apa. 
Kinetoterapia este cea mai nouă componentă a
medicinii fizice şi reprezintă metodologia activă de
bază pentru consolidarea sau refacerea funcţiilor unor 
părţi ale corpului uman afectate de boală sau de
traumatisme.
Kinetoterapie (sau Kinetologie medicala) este
stiinta care studiaza mecanismele articulare si
neuromusculare care asigura omului activitatile motrice
normale.
Kinetoterapie se defineste ca terapie prin miscare
efectuata prin programe speciale de recuperare
medicala care urmaresc refacerea unor functii
diminuate sau cresterea nivelului functional in diverse
afectiuni.
 

 Programele de kinetoterapie sunt special concepute tinand cont

de constitutia pacientului, varsta, afectiunea pe care o are, tipul de
activitate pe care il desfasoara, stadiul de evolutie a bolii, existenta
altor afectiuni.
In cadrul programelor de kinetoterapie - gimnastica medicala de
recuperare - fiecare pacient beneficiaza individual de supraveghere
de specialitate din partea unui kinetoterapeut.
Kinetoterapia este o forma terapeutică individualizată, care,
plecând de la programe de exerciţii fizice statice şi dinamice, se
poate folosi în programele terapeutice profilactice (de prevenire),
curative şi de recuperare. Astfel, kinetoterapia îşi găseşte aria de
utilizare în cele trei secţiuni de asistentă medicală, putându -se
descrie: 
*kinetoterapia profilactică, ce cuprinde totalitatea metodelor şi
mijloacelor de realizare a tratamentului, prin care se urmăreşte:
menţinerea unui nivel funcţional satisfăcător, creşterea nivelului
funcţional (profilaxie primară sau gimnastică de întreţinere, plimbări,
 jogging, gimnastica aerobică, pentru menţinerea stării de sănătate),
aplicarea unor programe de prevenire a agravării sau de apariţie a
complicaţiilor în unele boli cronice (profilaxie secundara);  
* k i n e t o t er a p i a d e t i p c u r a t i v   care se asociază cu sectorul de tip
profilactic şi de recuperare; 
 

 reprezintă secţiunea cea mai

*kinetoterapia de recu perare 
importantă în programul de recuperare medicală şi
urmăreşte prin intermediul unor programe de exerciţii fizice:
refacerea funcţiilor diminuate, creşterea nivelului funcţional,
realizarea unor mecanisme compensatorii în situaţii de
readaptare funcţională (în cazul în care, de exemplu, un
anumit muşchi este afectat ireversibil, se încearcă tonifierea
altor muşchi, care îi preiau parţial funcţiile în scopul realizării
mişcării în limite acceptabile). 
Kinetoterapia a devenit un domeniu cunoscut şi foarte
apreciat de persoanele, care au avut nevoie de acest
tratament naturist.
O maximă a filosofului La Rashfuko zice: ”Miscarea ca atare
poate inlocui orice medicament din lume, dar nici un
medicament nu poate inlocui miscarea”.
La baza gimnasticii medicale sta exercitiul fizic.Exercitiile
fizice sunt statice si dinamice.Exercitiile de gimnastica
constau din pozitii si miscari.Pozitiile se mentin prin lucru
muscular static, iar miscarile se executa prin lucru muscular 
dinamic.
 

 Kinetoterapie in afectiuni
respiratori
 Afectiunile respiratori reprezinta a 2a mare localizare dupa
afectiunile aparatului locomotor. Recuperarea este
importanta pentru ameliorarea conditiei fizice, psihice si
socioprofesionale. Cauzele afectiunilor respiratori care
neceista recuperare merg de la boli respiratori pana la
afectiuni chirurgicale toracice, afectiuni neurologice sau
reumatologice. Recuperarea este importanta in bolile
profesionale si in expertiza op. de munca. Exista o stransa
legatura intre structura aparatului respirator si functia sa
principala care esteresipiratia. Pentru afectiunile respiratori
exista diverse metode de recuperare cum ar fi
kinetoterapie,inhaloterapie, aerosoloterapie, respiratia in
presiune pozitiva. Cand vorbim de afectiuni ale aparatului
respirator din pct de vedere structural ne referim la
sistemultoracopulmonar. Principalul rol al aparatului
respirator il consta in schimbul gazos dintre mediulextern
reprezentat de aer si mediul intern reprezentat de sange.
Schimbul gazos recunoaste
 

4 mecanisme fundamentale :
- transportul gazelor de-a lungul cailor respiratori
- amestecul gazelor in alveole
- distributia sangelui in capilarele pulmonare
- transferul gazos prin membrana alveolocapilara
Recuperarea poate actiona in principal pe 2 din aceste
mecanisme si anume :
- transportul gazelor de-a lungul cailor respiratori
- amestecul gazelor in alveole Reflexele respiratori si
reglarea lor :
a. reflexul de destindere pulmonara  – 
apare datorita excitatilor produse asupra terminatilor 
nervoase din alveola pulmonara prin distensia alveolei
b. reflexul de iritatie pulmonara – apare datorita receptorilor 
care raspund la substante toxiceiritante
c. reflexul de tuse – apare in urma unei stimulari a anumitor 
zone din caile respiratorisuperioare. Tusea este un expir 
fortat cu glota inchisa.Evaluarea functiei respiratori
 

 
TEORIA RECUPERĂRII
 ACCIDENT VASCULAR 
Recuperarea urmareste refacerea
unor functii diminuate, cresterea nivelului
functional sau realizarea unor mecanisme
compensatorii în situatii de readaptare
functionala.
 În cazul hemiparezelor/ hemiplegiilor 
recuperarea trebuie sa înceapa din stadiul
acut cât mai devreme posibil, când
pacientul este stabilizat medical, tipic dupa
24-36 de ore. Hemoragiile cerebrale pot sa
amâne începerea tratamentului kinetic
pâna la stabilizarea hemoragiei, adica în
medie pâna la 10 zile.
 

 
Metode si mijloace kinetice utilizate
 în procesul de recuperare 
 
Metoda Kabat 
,,Folosirea unor stimuli proprioceptivi variati, care se adauga la eforturile voluntare
ale bolnavului, are ca urmare facilitarea functiei si o contractie musculara mai puternica
decât cea care poate fi provocata numai prin efort voluntar"
Facilitarea maxima se obtine prin exercitiu intens, cu maximul de efort si rezistenta.
 Autorul subliniaza ca miscarea pasiva nu realizeaza nimic în mod direct în ceea ce
priveste ameliorarea functiei muschilor paralizati, întrucât nici-un fel de activitate
voluntara nu este provocata în grupurile motorii. 
Mijloace terapeutice - procedeele de facilitare folosite în procesul de reeducare sunt:
1. Rezistenta maxima - se opune miscarii active a pacientului pâna la anularea ei,
obligând muschiul respectiv sa se contracte izometric.
2. Întinderea (Elongarea muschiului) - un muschi paralizat poate deveni activ prin
 întinderea lui, daca i se aplica o rezistenta
3. Schemele globale ale miscarii Kabat constata ca schemele de miscare globala pe
diagonala si pe spirala sunt de obicei mai eficace, în ceea ce priveste facilitarea, decât
schemele de miscare pe linie dreapta. Schemele de exercitii globale prezinta avantajul
ca implica în miscare un numar mare de grupe musculare, tratamentul adresându-se
mai multor muschi interesati, obtinându-se astfel rezultate mai rapide.
4. Alternarea antagonistilor - reprezinta o tehnica de îmbunatatire a metodei Kabat.
 Aceasta tehnica consta în a excita contractia unui muschi si a facilita contractia lui, prin
contractarea în efort a antagonistului sau.
 

M et o d a B o b at h  

Metoda Bobath se adreseaza

tratamentului asa-ziselor ,,paralizii
spastice". Mijloacele terapeutice se
bazeaza pe doua principii:
Inhibitia sau suprimarea activitatii
tonice reflexe, cu rezultatul reduceri si
reglarii tonusului muscular.
Facilitarea integrarii reactiilor 
superioare de ridicare si echilibru în
secventa dezvoltarii lor adecvate, urmata
de un progres în activitatile elementare.[2] 
 

Descrierea metodei 
Este esential ca în timpul tratamentului sa dam
pacientului cât mai multe senzatii posibile asupra tonusului,
posturii si miscarii. Trebuie sa-l ajutam cu mâinile noastre sa
experimenteze senzatia mai multor posturi si miscari
normale diferite. Pozitiile reflex-inhibitori sunt total sau partial
opuse posturii initiale anormale a pacientului. Asezarea
pacientului într-o pozitie reflex-inhibitorie nu reduce
spasticitatea. La început pacientul rezista si spasticitatea
poate fi mai mare decât înainte. Ajustarea pacientului la
noua sa pozitie, este cea care da rezultatul dorit. Odata cu
descresterea spasticitatii prin mentinerea pozitiei reflex-
inhibitorii, rezistenta cedeaza. Kinetoterapeutul poate sa
reduca în acest moment asistenta sa pasiva. La sfârsit va fi
posibil sa ia mâinile de pe pacient, lasându-l sa-si controleze
singur noua pozitie. În acest mod pacientul îsi câstiga treptat
controlul asupra posturii sale spastice si învata sa iasa din
aceasta postura.
 

Pozitiile reflex-inhibitorii sunt variabile în

functie de pacient, de forma spasticitatii lui si de
vârsta. La fiecare pacient va trebui cautata calea
adecvata de inhibitie, pozitia cea mai avantajoasa
pentru libertatea miscarilor. 
Mijloace terapeutice - se pune un accent deosebit
pe confortul bolnavilor: asezare, imobilizare,
temperatura ambianta, zgomot, socotind ca cele
mai mici abateri de la aceste prescriptii, sunt
conditii care agraveaza spasmul muscular.
Relaxarea pacientului este foarte importanta în
timpul procesului de stimulare. Procesul de
reeducare neuromotorie începe de îndata ce
spasmul muscular a cedat mult din intensitate.
 

 În concluzie, metoda vine cu trei

notiuni de folos practic:
Participarea scoartei cerebrale în
efectuarea miscarii.
Necesitatea împiedicarii
procesului de incoordonare.
Lungimea de contractie utila a
muschilor.
 

 E r g o t e r a p i a  
Ergoterapia (terapia
ocupationala sau terapia prin munca)
reprezinta o forma prelungita si
specializata a kinetoterapiei. Mijloc
terapeutic complex, ergoterapia
realizeaza puntea de legatura dintre
terapia prin miscare si viata sociala si
sta la baza reeducarii profesionale.
 

Sc o p u r i le p r i n c i p al e  ale
ergoterapiei sunt urmatoarele:
- Contribuie la organizarea unui program zilnic,
variat, de kinetoterapie dirijata, în conditii de lucru
si de recuperare aplicativa a miscarilor. Reprezinta
astfel o forma noua de miscare controlata si
dirijata.
- Stimuleaza încrederea în sine a bolnavilor si
creeaza conditii optime penru dezvoltarea
personalitatii lor.
- Constituie un important test practic asupra
capacitatilor si înclinatiilor profesionale ale
bolnavilor, ale orientarii profesionale viitoare.
- Atenueaza socul psihic al bolnavilor la
reintrarea lor în societate, ajutând astfel la
depasirea cu mai multa usurinta a momentului de
criza care apare daca se trece brusc de la
inactivitatea fortata, direct în câmpul muncii.
 

  Mijlo ac ele ergo terap iei 

- Exercitiile de munca trebuie sa fie corelate cu

cele recomandate în cadrul programelor de
kinetoterapie, pentru ca împreuna sa creeze
stereotipuri motorii dirijate, pe cât posibil, în sensul
pregatirii bolnavului pentru viitoarea profesiune.
Ritmul si intensitatea activitatilor cresc progresiv,
 în timp ce perioadele de repaus se scurteaza.
 Îngreunarea progresiva a întregului proces al
muncii se realizeaza prin: instrumente din ce în ce
mai grele, etc.
- Se tinde astfel sa se redea treptat deficientului
o capacitate de munca si o calificare cât mai
apropiata de aceea a unui om normal.
 

 Recuperarea complexǎ 
P o s t u r i l e   
Tratarea prin pozitii de gimnasticǎ pasivǎ se începe
 în:
- ictus ischemic - la 2-4 zi
- ictus hemoragic - la 6-8 zi în conditii de
hemodinamicǎ stabilǎ. 
Existǎ diferite scheme de aranjare a
membrilor paretice pentru prevenirea aparitiei
contracturilor. Alternarea periodicǎ a pozitiei
membrelor în pozitia bolnavului pe spate si pe o
parte. Alternarea pozitiilor pe spate, partea
sanatoasǎ si partea bolnavǎ. 
 

1. Pozitia pe spate

Capul pe pernǎ, gâtul flectat,

umerii se sustin cu perna. Mâna
paretica se aranjeazǎ pe pernǎ la
distantǎ de corp, îndreptatǎ în
articulatia cotului si mâinii, degetele
 întinse. Coapsa pareticǎ este în
extensie si pusǎ pe pernǎ. 
 

2. Pozitia pe partea pareticǎ 

Capul se stabilizeazǎ în pozitie comodǎ,

trunchiul putin întors iar spatele si
picioarele se mentin cu perne. Coapsa
piciorului paretic se aranjeazǎ în extensie,
articulatia genunchiului în flexie usoarǎ.
Mâna pareticǎ se întinde pe perna. Mâna
sǎnǎtoasǎ se aranjeazǎ pe perna sau pe
corp. Piciorul sǎnǎtos - pozitie pe pernǎ
usor flectat în articulatia genunchiului si
coxofemuralǎ. 
 

3. Pozitia pe partea sǎnǎtoasǎ 

Capul ocupǎ o pozitie pe linie cu trunchiul, trunchiul
usor flectat anterior. Mâna pareticǎ se aranjeazǎ pe
pernǎ, flectatǎ în articulatia umǎrului sub un unghi de
90 grade si întinsǎ. 
Piciorul paretic usor flectat în articulatia coxofemuralǎ
si articulatia genunchiului, gamba si planta sunt plasate
pe pernǎ. Mâna sǎnǎtoasǎ ocupǎ o pozitie comodǎ.
Piciorul sǎnǎtos se aranjeazǎ în extensia articulatiei
genunchiului si articulatia coxofemuralǎ. La tratarea
prin pozitie se va tine cont cǎ mâna si articulatia
umǎrului membrului paretic sǎ se afle la acelasi nivel
pentru a evita extensia capsulei articulare - ce apare
destul de frecvent si este însotitǎ de aparitia durerilor  
 

Miscǎrile pasive 
 Amelioreazǎ circulatia în membrele paretice, contribuie la
scǎderea tonusului muscular, precum si stimuleazǎ aparitia
miscǎrilor active datoritǎ influentei impulsurilor aferente ce
apar în muschii si articulatiile membrelor paralizate. Pentru a
diminua hipertonusul muscular si preîntimpinarea aparitiei
scineziilor musculare, mobilizǎrile pasive se ȋncep din
articulatiile mari ale membrelor, treptat trecând la cele mici.
Miscarile pasive se fac atât pe partea bolnavǎ cât si pe cea
sǎnǎtoasǎ cu un tempo lent (tempo-ul rapid mǎreste tonusul
muscular). Pentru aceasta kinetoterapeutul cu o mâna apucǎ
extremitatea mai sus de articulatie, cu alta mai jos, fǎcând
apoi miscǎri în aceastǎ articulatie. 
 În fiecare articulatie se fac 5-10 miscǎri. Miscǎrile pasive se
asociazǎ cu gimnasticǎ respiratorie si învǎtarea bolnavului
relaxarea activǎ a muschilor. 
 

 Miscǎrile active 
 În lipsa contraindicatiilor se încep:
- ictus hemoragic -la 15-20 zi
- ictus ischemic-la 7-10 zi de boalǎ. 
Cerinta de bazǎ - dozarea strictǎ a sarcinii
si cresterea ei treptatǎ. Efectele mobilizǎrii
active voluntare se suprapun peste cele
descrise la mobilizarea pasivǎ, cu
menţiunea cǎ rezultatele obţinute sunt mult
mai importante şi se obţin într -un interval
mult mai scurt.
 

Obiectivele urmǎrite sunt: 

creşterea sau menţinerea amplitudinii
mişcǎrii unei articulaţii 
creşterea sau menţinerea forţei
musculare
recǎpǎtarea sau dezvoltarea
coordonǎrii neuromusculare 
menţinerea unei circulaţii normale sau
creşterea turnoverului circulator  
menţinerea sau creşterea ventilaţiei
pulmonare.
 

Bibliografia:

Sbenghe “Reabilitarea medicală”

L. A. Cunicev “Masajul medical”,
1990
V. Bălţeanu „Curs de kinetoterapie”,
1994
 A. M. Tiurin, Vasecichin „Tehnica
masajului”, 1986 
 

MULȚUMIM PENTRU ATENȚIE!