Constituția Statelor Unite ale Americii

Constituția Statelor Unite ale Americii este legea supremă a Statelor Unite ale Americii. A fost
concepută între 21 februarie și 17 septembrie 1787, fiind definitivată în 17 septembrie 1787 odată cu
adoptarea sa de către Convenția Constituțională a Statelor Unite ale Americii (în engleză, United
States Constitutional Convention), care a avut loc în Philadelphia, Pennsylvania, urmând să intre în
vigoare în ziua de 4 martie 1789. A creat o uniune federală de state suverane și un guvern federal
care să opereze conducerea acesteia, înlocuind vechea uniune mai neclar definită și cu o constituție
mai ambiguă, Articolele Confederației.
Imediat după adoptare, a fost supusă ratificării tuturor celor treisprezece foste colonii britanice, fiind
votată și acceptată de adunările celor treisprezece state originare la date diferite, între 7
decembrie 1787 de către statul Delaware, primul, și 29 mai 1790 de către statul Rhode Island, al
treisprezecela și ultimul dintre cele treisprezece state originare.
După intrarea sa efectivă în aplicare, la 4 martie 1787, exact așa cum a fost inițial preconizat de
către un grup al Părinților Fondatori, respectiv validând Uniunea și Constituția însăși, la 21
iunie 1788, când "pragul critic" de nouă state semnatare a fost atins prin ratificarea sa de către
statul New Hampshire, Constituția Statelor Unite a servit ca model multor națiuni. Astăzi,
constituția Statelor Unite este cea mai veche constituție de tip federal din lume, fiind efectiv în
vigoare de peste 228 de ani. În același timp, este cea mai veche constituție scrisă din lume care
funcționează neîntrerupt de la adoptarea sa.

În timpul Războiului de Independență (în engleză, American Revolutionary War), ca urmare

a Declarației de independență a Statelor Unite ale Americii, cele treisprezece colonii britanice, care
s-au răsculat contra Imperiului Britanic, au format pentru început un guvern central foarte slab și nu
foarte eficient, având Congresul Continental (în engleză, Continental Congress) ca unica sa entitate
componentă, conform Articolelor Confederației. Congresul Continental era un organ strict legislativ,
care adeseori nu putea nici măcar să producă legi datorită absenteismului frecvent al membrilor
acestuia. Puterile executivă și judiciară nu existau.
Congresul Continental fiind de fapt doar un organ legislativ, nu avea nici o putere ca să impună nici
un fel de legi, incluzând colectarea de taxe. Inexistența unor ramuri executive și juridice care să
aplice legile și, respectiv, să-i pedepsească pe cei care nu le respectau, făcea ca puterea
Congresului Continental să fie nu doar foarte limitată, dar, de cele mai multe ori, să fie nerespectată,
ignorată sau chiar ridiculizată. Absenteismul membrilor săi era de multe ori intenționat pentru a nu se
realiza quorumul necesar trecerii unei legi. Astfel, în mod frecvent, chiar și cele mai moderate
propuneri sau schimbări erau blocate.
În septembrie 1786, reprezentanți a cinci state s-au întâlnit în ceea ce urma a fi numită Annapolis
Convention pentru a discuta modificările necesare care urmau a fi aduse Articolelor
Confederației pentru a netezi relațiile economice, și în special comerțul. Cu această ocazie,
participanții i-au invitat pe toți reprezentanții celor 13 state să se întâlnească ulterior
în Philadelphia, Pennsylvania, ca să discute ce ar trebui să facă pentru îmbunătățirea și nuanțarea
creării organelor necesare conducerii federale.
După terminarea Convenției de la Annapolis, Maryland, Congresul Confederației a aprobat un plan
de revizuire a Articolelor Confederației prevăzut a avea loc în ziua de 21 februarie 1787.