Problematica naturii omului

 Thomas Hobbes – natura umană

Într-o manieră asemănătoare cu Aristotel, filosoful Thomas Hobbes definea omul

prin sintagma „homo homini lupus”, adică omul este lup față de semenul său,
deoarece starea naturală anterioară celei sociale este permanent conflictuală.
Urmărindu-și propriile interese, oamenii nu țineau în niciun fel seama de interesele
celorlalți. În stare naturală, omul se simțea în nesiguranță, viața și bunurile îi erau
amenințate. De aceea, oamenii au acceptat să formeze o comuniune care să-i apere
de invazia străinilor sau de nedreptățile unuia împotriva celuilalt. Oamenii au
acceptat un fel de pact sau contract social, de felul: „renunț la dreptul meu de a mă
conduce singur și autorizez pe acest om sau grup de oameni, să asigure drepturi și
obligații pentru toți, cu condiția ca fiecare om să facă la fel”. Astfel, aluat naștere
statul.

 Jean Jacques Rousseau – omul liber

Jean-Jacques Rousseau, în lucrarea „Discurs asupra inegalității dintre oameni”, a

considerat abordarea stării naturale a omului ca fiind un regres, pentru că omul este
obligat să renunțe la starea edenică a libertății naturale, apoi va fi constrâns să
accepte, sub autoritatea legilor sociale, toate consecințele unui pact mutual, corupția
fiind doar una dintre acestea. Spre deosebire de Aristotel, Jean Jacque Rousseau nu
mai consideră că omul este social de la natură și că statul îi desăvârșește atributele
înnăscute, ci el susține că, inițial oamenii au trăit în stare de natură, ca ființe
naturale, lipsite de societate. De la natură, oamenii ar poseda nu numai tendința spre
egoism, așa cum considera Thomas Hobbes, ci și înclinația spre altruism. Jean-
Jacque Rousseau consideră că statul și societatea, create de om printr-un contract
social, au distrus sufletul omului natural și i-au slăbit robustețea fizică. El
argumentează că relațiile sociale și proprietatea privată, au accentuat egoismul
omului și au slăbit tendința spre altruism a acestuia. Rousseau este încrezător în
posibilitatea omului de a se afirma în mod autentic. Această afirmare autentică
înseamnă o nouă legislație socială în acord cu însușirile naturale ale omului.
Indiferent de opțiunea omului natural sau social, Rousseau rămâne celebru prin
sintagma: „omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”.

 Blaise Pascal – omul ca ființă cugetătoare

Blaise Pascal și-a propus să caracterizeze natura umană din perspectiva antropologiei
creștine. Modernitatea analizei sale, rezidă în modalitatea prin care este surprinsă
disproporția și paradoxul existenței umane:„fiind nimic în comparație cu infinitul și
tot, prin comparație cu neantul”, omul este „un lucru de mijloc între nimic și tot”.
Omul este o ființă cu totul aparte, a cărei natură nu se lasă ușor dezvăluită și a cărei
condiție este determinată de păcatul originar. Datorită acestuia, omul a ajuns să fie
prins în mod tragic între setea și imposibilitatea de a-l cunoaște pe Dumnezeu, între
căutarea continuă a fericirii și nefericirea lui aproape iremediabilă, în condițiile unui
război permanent între rațiune și pasiune. Blaise Pascal înțelege omul ca dualitate
trup-suflet și consideră că măreția omului rezidă în sufletul său, în trăsătura
 esențială a acestuia, care este rațiunea. Pascal definește omul prin sintagmele:
„imbecil vierme de pământ”, „lepădătura Universului”, „depozitar al adevărului”,
„îngrămădire de incertitudine și de eroare”, însă metafora revelatorie a sa, este:
„trestie cugetătoare”. Omul lui Pascal este circumscris în jurul ideii finitudinii și este
comparat cu o orgă: „Oamenii sunt adevărate orgi, deosebite una cu alta. Când
atingi pe om, trebuie să știi unde sunt clapetele”. Este cert, faptul că, omul este făcut
pentru a cugeta.

 René Descartes – omul cunoscător, gânditor

Concepția lui René Descartes despre om, este asemănătoare cu cea a lui Blaise
Pascal. La ambii filosofi se evidențiază contrastul dintre sufletul pătruns de gândire
și trupul necugetător. Față de Pascal, René Descartes ajunge să susțină un punct de
vedere dualist, conform căruia sufletul uman și trupul, sunt  două substanțe
independente una de alta. Potrivit lui Descartes, omul este alcătuit din trup și suflet,
pe care le consideră două substanțe diferite, străine întru totul, una de alta. Aceasta
înseamnă că, pentru a înțelege ce este trupul, nu este nevoie să se cunoască ce este
sufletul, iar pentru a înțelege ce este sufletul, nu este nevoie să se știe ce este trupul.
Cele două nu depind una de alta. Când spunem că omul este o ființă care cugetă,
spunem deci, că esența omului este gândirea. Însă, gândirea caracterizează sufletul,
nu trupul. Cugetarea presupune actele de a te îndoi, a înțelege, a afirma, a nega, a
voi, a nu voi, a imagina, a simți. În urma îndoielii, René Descartes ajunge la
sintagma: „cogito ergo sum”, adică gândesc, deci exist. Filosoful René Descartes este
întemeietorul raționalismului modern și al metodei dualiste. René Descartes crede că
Dumnezeu ar garanta gândirea rațională, abstractă, care este la fel de clară și
distinctă precum inițialul „cogito”. Aceasta înseamnă că, cugetarea noastră
matematică, asupra lumii, este corectă, dar experiențele noastre senzoriale sunt
subiective și pline de cusururi. Scepticismul lui René Descartes este un fel de joc
filosofic pe care-l folosește pentru a stabili ce modalități de cunoaștere există. Sunt
numeroase îndoieli la tipul de cunoaștere subiectivă a lui Descartes. Pare ciudat să
credem că „simțurile ne-ar putea înșela”. Noi credem că o vâslă introdusă în apă se
îndoaie pentru că așa o vedem. În concluzie, cele două substanțe, corpul și sufletul nu
pot exista una fără cealaltă „la fel cum este corăbierul pe corabie și sunt legate în
chip, cât se poate de strâns și ca și cum am fi confundați”.