3.

Metode şi tehnici de cercetare în criminologie

3.1 Metodele cercetării criminologice

Studierea fenomenului infracţional existent într-o anumită arie geografică (pe un anumit
teritoriu) şi într-o anumită perioadă de timp, nu se poate realiza fără o cunoaştere profundă a
dinamicii fenomenului. Cunoaşterea sub toate aspectele a fenomenului infracţional se realizează
apelând la anumite metode ca: observarea, experimentul, metode clinice etc.

I. Metoda observaţiei, constă în urmărirea atentă şi sistematică a unor reacţii psihice a

individului, cu scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale, studierea nemijlocită a fenomenului
infracţional şi reţinerea unor aspecte cantitative sau calitative ale acestuia.
Observarea ca şi metodă de cercetare criminologică poate îmbrăca două forme şi anume:
forma empirică şi forma ştiinţifică.
Observarea empirică ia naştere în mod spontan în contactul zilnic dintre individ şi
mediul înconjurător, fiind limitată la sfera de interese ale individului şi la grupul social din care
face parte. Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi complexă a fenomenului observat.
De cele mai multe ori este superficială şi inexactă, reţinând numai aspectele
spectaculoase ale evenimentului sau situaţiei observate. Are un caracter subiectiv deoarece
observatorul este influenţat de propriile sale percepţii, de interesele sale sau prejudecăţi în raport
cu fenomenul observat.
Observarea ştiinţifică presupune cunoaşterea aprofundată a fenomenului infracţional sub
toate componentele sale (compartimentul individual al delicventului sau de grup, acţiunile prin
care acesta se manifestă, reacţia socială faţă de faptele antisociale etc.).
Observarea, se regăseşte şi la metodele particulare de investigare a criminalităţii (clinică,
tipologică, predictivă), aceasta reprezentând momentul contractului iniţial între cel care face
cercetarea şi obiectul său de studiu.
Unii specialişti1 consideră că în domeniul criminologiei observarea, ca metodă de
cercetare, poate viza două aspecte, şi anume:
- un aspect obiectiv, care priveşte împrejurările comiterii infracţiunilor, metodele şi
mijloacele folosite de infractor, ca şi consecinte ale faptei penale;

1
M.Vermes, The fundamental questions of criminology (Problemele principale ale criminologiei),
Sijthoff-Leiden-Academial Kiodo, Budapesta, 1978, pag. 170.
 - un aspect subiectiv, care priveşte elementele de comportament şi de personalitate ale
infractorului.
Deşi distincte, cele două aspecte (obiectiv şi subiectiv) sunt observate împreună, în
strânsă legătură unul cu altul.

II. Experimentul, este o metodă cu grad înalt de generalitate, aplicată în cele mai diverse
domenii ale ştiinţei. Ca metodă de investigare criminologică, experimentul constă în provocarea
unui fenomen psihic în condiţii determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză.
În conceperea şi desfăşurarea unui experiment, se pot distinge mai multe etape:
a) observaţia iniţială;
b) elaborarea unei ipoteze în legătură cu soluţionarea problemei studiate;
c) desfăşurarea experimentului conform scenariului;
d) prelucrarea statistică a datelor înregistrate şi formularea concluziilor.
Prin folosirea experimentului, se urmăreşte a se identifica legăturile existente între
diferite fenomene, dar mai ales să se descopere legătura cauzală dintre acestea.
Există trei tipuri de experimente şi anume:
 experimentul de laborator, care creează condiţii optime de observare a
fenomenului, eliminându-se factorii perturbatori, însă subiectul se află în condiţii
artificiale, în faţa unor sarcini neobişnuite, fiind dificilă extinderea rezultatelor
obţinute asupra comportării în condiţiile vieţii obişnuite;
 experimentul standardizat, care se desfăşoară într-o ambianţă obişnuită, însă
subiectul este supus unor probe cu care nu este familiarizat, premisele acestora fiind
standardizate aplicate pentru toţi subiecţii;
 experimentul natural, care constă în a urmări (monitoriza) o persoană sau un grup
de persoane în condiţiile vieţii sale obişnuite, în care a intervenit o modificare.

III. Metoda clinică este complementară metodei experimentale şi constă în abordarea

personalităţii infractorului în mod direct, ca entitate umană, în unitatea şi dinamica sa,
cercetarea individului prin această metodă urmărind stabilirea unui diagnostic şi prescrierea
unei terapii, pe baza anamnezei (istoricul cazului) iar nu a variabilelor independente (factori
de influenţare) ca în cazul metodei experimentale.
Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei explorări a infractorului în
general şi mai puţin a unui infractor individualizat, procedând la fragmentarea personalităţii
acestuia în elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control.
 Din acest motiv, ea se cere a fi completată prin alte metode care să permită o abordare a
personalităţii infractorului în unitatea şi dinamica sa. O astfel de metodă este metoda clinică.
Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi
prescrierii unui tratament.
În privinţa mijloacelor de realizare, metoda clinică nu operează: cu variabile, ci se
bazează pe anamneză (istoria cazului sau studiul de caz).
În cadrul cercetării criminologice studiul personalităţii infractorului are o importanţă
deosebită, motiv pentru care metoda clinică este utilizată frecvent. Ea reprezintă calea prin care
se tinde către o cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului.
Pe baza unor tehnici complexe de investigare se poate ajunge la evidenţierea unor
trăsături ale personalităţii infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe baza
căruia criminologul urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului şi să formuleze un
prognostic social. Pornind de la diagnosticul şi prognosticul formulat, se va elabora un program
adecvat de tratament. Noţiunea de tratament îmbrăcă, în criminologia clinică, cel puţin două
accepţiuni:
a) Prima accepţiune, se referă la modul de acţiune faţă de un delincvent, ca urmare a
pronunţării unei sentinţe penale. Acest mod este condiţionat de natura sancţiunii aplicate
(pedeapsa, măsura de siguranţă, măsura educativă) şi de cadrul legal ce stabileşte modul de
executare a acesteia;
b) Într-o altă accepţiune, noţiunea de tratament desemnează o acţiune individuală
desfăşurată faţă de un delincvent în vederea modelării personalităţii acestuia, în scopul de a
înlătura factorii care-l determină să recidiveze şi să favorizeze resocializarea.
Metoda clinică se realizează în practică printr-un complex de tehnici de investigare, cum
sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat,
examene de laborator etc.

IV. Metoda tipologică are la bază noţiunea de „tip” şi constă dintr-o combinare a mai
multor trăsături caracteristice de natură a facilita cunoaşterea esenţei fenomenului abordat
prin selecţionarea celor mai semnificative laturi ale sale fiind una din cele mai vechi metode de
cercetare criminologică şi a servit la:
- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, inteligent, pasional, violent,
viclean etc);
- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.
 Metoda tipologică a fost îmbrăţişată de partizanii tendinţei bio- antropologice în
criminologie, preocupaţi să argumenteze existenta unui tip constituţional de infractor. Ea este
prezenta, însă, şi în criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare psihologico-
psihiatrică.
Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip. Tipul reprezintă o combinaţie de trăsături
caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri între care se repartizează diferitele
trăsături caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie.2
Diferitele tipologii se pot clasifica, pe de o parte, în tipologii specifice şi în tipologii de
împrumut, iar pe de altă parte, în tipologii constituţionale, psihologice, sociologice, în raport
cu orientarea lor teoretică.
Cesare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice.
Lombroso a încercat să demonstreze existenta unui tip unic de criminal înnăscut, prin reţinerea
anumitor trăsături, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso a realizat o tipologie mai
diferenţiată, descriind şi alte tipuri de criminal (pasional, bolnav mintal, epileptic).
Un alt exemplu de tipologie specific este cel realizat de criminologul austriac Seeling,
care reţine opt tipuri de criminali:
- criminalii profesionişti care evită, în general, să muncească, principala lor sursă de venit
provenind din comiterea de infracţiuni;
- criminalii contra proprietăţii;
- criminalii agresivi;
- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;
- criminalii care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie "criminală";
- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplina socială;
- criminalii dezechilibraţi psihic;
- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive.
Cu ocazia celui de-al VII-lea Congres Internaţional de Criminologie (Belgrad, 1973), s-
au ridicat numeroase obiecţii cu privire la valoarea metodei tipologice în criminologie şi s-a atras
atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă interpretarea extremistă a unor cercetări întreprinse
pe această bază.

2
C.Păun, Criminolgie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.
 V. Metoda comparativă presupune compararea a cel puţin două fenomene sau elemente
în două etape, şi anume: în prima etapă se urmăreşte stabilirea asemănărilor şi deosebirilor, iar în
a doua etapă se urmăreşte explicarea acestor asemănări şi deosebiri, fiind utilizată în paralel sau
asociată cu alte metode în toate fazele procesului de cercetare criminologică, de la descrierea şi
explicarea fenomenului infracţional până la prognozarea acestuia, la toate nivelurile de
interpretare - fenomen, fapta penală, făptuitor, atât în cercetarea cantitativă cât şi în cea
calitativă.
O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate. Într-o
primă etapă se vor evidenţia asemănările şi deosebirile dintre acestea, urmând ca în etapa
următoare ele să fie explicate.
Procedeele cele mai fracvent folosite de metoda comparativă sunt:
a) procedeul concordanţei care are în vedere producerea unui anumit fenomen,
precedată în timp de acţiunea altor fenomene aparent fără legătura între ele. Pentru a se putea
determina cauza, este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare, să se determine elementul
comun;
b) procedeul diferenţelor care presupune că ori de câte ori un fenomen se produce în
cazul în care sunt întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când una din aceste
condiţii lipseşte, atunci această condiţie constituie cauza fenomenului;
c) procedeul variaţiilor concomitente - în măsura în care mai multe fenomene precedă
un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu fenomenul care
succede constituie cauza.

VI. Metode de predicţie. Previziunea în criminologie este strâns legată de problemele

prevenirii şi combaterii criminalităţii şi se bazează pe raporturile dintre diferitele evaluări
cantitative (statistice) sau calitative ale criminalităţii, pe de o parte, şi pe anumite opinii
referitoare la factorii de predicţie, modelele de prevenire şi combatere, colectivă sau
individuală, a criminalităţii, pe de altă parte.
Cercetarea de tip previzional este o problemă foarte complexă, ea atingând în egală
măsură dreptul penal, politica penală, penologia şi criminologia.

Problemele legate de previziunea, ştiinţifică în domeniul criminologiei privesc:

- raportul dintre legităţile statistice şi prognosticul fenomenului infracţional;
- opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natura individuală;
- activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional.
 În domeniul criminologiei, metodele de predicţie au urmărit în principal două obiective:
a) formularea unor previziuni cu privire la evoluţia fenomenului infracţional pe o
perioadă de timp dată;
b) evaluarea probabilităţilor de delincvenţă.

3.2. Tehnici de cercetare criminologică

Tehnicile de cercetare sunt procedeele practice prin care criminologia aplică o metodă
sau alta în cercetarea, cunoaşterea şi profilaxia fenomenului criminogen.
1) Observarea este recomandată în studierea unor colectivităţi sau grupuri mai restrânse,
a unor activităţi determinate, întrucât actele comportamentale ale eşantionului ales sunt mai uşor
de perceput, urmărit şi studiat.
Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor comportamentale prin
tehnica observării se poate realiza, în funcţie de scopul urmărit, asupra unor infractori sau
grupuri de infractori aflaţi în stare de libertate sau în stare legală de reţinere sau deţinere.
Sunt cunoscute şi folosite mai multe tipuri de observare şi anume : a) în funcţie de
relaţia observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă (nemijlocită) sau indirectă (ex.
studierea bazelor de date);
b) în funcţie de etapă cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare prealabilă
cu tot complexul de situaţii în care se manifestă persoanele vizate, sau parţială, axată pe o
anumită tematică;
c) în raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată (de tip
cantitativ) şi nesistematizată (de tip calitativ), cu precizarea ca, în cazul observării ştiinţifice,
termenul "nesistematizat" presupune o sistematizare cu un grad mai redus.
În principiu, în cazul cercetărilor cu scop de explorare a fenomenului, unde se urmăreşte
o abordare globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, observarea va fi
aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme elastice,
cu categorii largi, suple.
În cazul cercetărilor de diagnostic, în care ipotezele de cercetare sunt elaborate din start,
observarea va avea un caracter sistematic. Ea se va limita la anumite aspecte considerate
semnificative într-un context determinat şi în funcţie de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip
de observare reclama din partea cercetătorului o perfectă stăpânire a conceptelor (criminologice,
juridice, psihologice etc.) cu care operează.
De altfel, utilizarea observării sistematizate este de dată mai recentă în criminologie, ea
înscriindu-se în cadrul unor preocupări mai largi de organizare, de standardizare a proceselor
studiate în vederea sporirii posibilităţilor de comparare, de identificare a unor constante şi chiar a
anumitor legităţi ale fenomenului infracţional.
d) în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi
externa, observatorul rămânând în afara sistemului respectiv, sau interna, care implică o
participare a observatorului la viata grupului studiat, motiv pentru care mai poartă şi numele de
observaţie participativă. Această participare poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală.
Tipuri de observatori. Observarea se realizează de câtre cercetătorul individual sau de
câtre echipa de cercetători.
De regulă, observarea nesistematizată de tip participativ se realizează de un singur
observator sau de o echipă restrânsă de cercetare. Observarea cantitativa sistematizata presupune,
dimpotrivă, colaborarea unui număr mare de specialişti.
Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol foarte
important în reuşita cercetării pe care o desfăşoară.
Caracteristica principala a acestei tehnici constă în faptul că principalul instrument
de culegere şi evaluare a datelor este instrumentul uman, cercetătorul însuşi. Acesta trebuie
să dispună de talent in sesizarea evenimentelor, a conexiunilor între fenomene, să se integreze
uşor în colectiv, să dispună de rigoare, precizie, luciditate şi obiectivitate. Nu în ultimul rând,
observatorul trebuie să dispună de un bagaj teoretic corespunzător.
2) Chestionarul. Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare la care
criminologii apelează destul de des întrucât ea poate fi utilizata în cele mai diferite scopuri, pe
eşantioane mari, cu o structura eterogena, dispersate teritorial.
Chestionarul este folosit, în mod deosebit, în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o
evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile de
victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obţine cifra
neagra a criminalităţii. Chestionarul este aplicat şi în studiile privind reintegrarea post-
condamnatorie, predicţia comportamentului delincvent, reacţia socială faţă de faptele antisociale
etc.
Eficienţa investigaţiei prin chestionar, depinde în mare măsură de formularea întrebărilor,
modul în care acestea reuşesc să exprime cât mai exact obiectivele cercetării.
În structura chestionarului, întrebările vor fi prezentate într-o anumită succesiune, astfel
încât să se obţină date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social.
Existe chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum
crede de cuviinţă şi altele cu răspuns închis, în care i se prezintă mai multe răspunsuri posibile,
din care el îl alege pe cel considerat convenabil.
 Acest tip de chestionar are avantajul că se completează uşor de către subiect şi poate fi
cuantificat însă, are şi dezavantajul că poate sugera răspunsuri la care cel chestionat nu s-ar fi
gândit.
Aşadar, chestionarul reprezintă o succesiune de întrebări logice sau de imagini grafice cu
funcţii de stimul, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea lor de către operatorii
de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui chestionat un comportament
verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.
3) Interviul. Interviul constituie o alta tehnica fundamentala de explorare ştiinţifica
utilizata frecvent în criminologie.
El s-a impus ca o tehnică mai flexibilă de investigare şi aprofundare a unor laturi sau
trăsături legate nemijlocit de cunoaşterea faptelor şi de persoana infractorului (opinii, atitudini,
motivaţii).
El se deosebeşte de chestionar, care este o tehnică adecvată mai ales cercetărilor efectuate
la scară mare, studierii globale a fenomenului.
Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi
anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o
anumită temă.3

Clasificarea tipurilor de interviu

A. În funcţie de gradul de formalism al interviului:

a) Interviul formal se caracterizează prin faptul că întrebările, numărul, ordinea şi
formularea lor sunt prestabilite.
Relaţia de comunicare între intervievat şi operatorul de ancheta este destul de limitata,
acesta din urma neavând libertatea să schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor.
b) Interviul neformal sau flexibil nu are la baza un chestionar cu întrebări prestabilite. El
se caracterizează printr-o mai mare libertate acordata operatorului de ancheta în dirijarea
cursului interviului.
c) Interviul conversaţie sau cazual se desfăşoară ca o convorbire, un schimb de păreri
între intervievat şi operator, cu privire la o temă cât mai concretă şi mai clar precizată pentru
intervievat. Rolul operatorului este activ.

3
Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 74.
 d) Interviul ghidat sau concentric se apropie de interviul formal, dar fără a avea
rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme anume şi sunt
sistematizate de către operator, într-o listă de control sau într-un ghid de interviu. Acest ghid
cuprinde punctele esenţiale în jurul cărora se organizează interviul.

B. În raport cu modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele, există:

- Interviul direct se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi de
interpretare a rezultatelor, considerându-se că răspunsul reflectă exact ceea ce subiectul a înţeles
şi a dorit să exprime.
- Interviul indirect utilizează o cale ocolită, de culegere a datelor, întrebările puse
urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel intervievat pe o cale indirectă, ocolită.
C. Un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic. Utilizat cu precădere în
psihiatrie, el este folosit, în special, în criminologia clinică.
Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul clinic, atât în
varianta formala (dirijată) cât şi nedirijată. Prin intermediul interviului clinic, specialistul
analizează personalitatea infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul pe baza mărturiilor sale.

Ancheta socială. Orice anchetă socială legată de problemele criminalităţii, vizează

caracteristicile demografice ale populaţiei din rândul căreia provin participanţii la comiterea de
infracţiuni şi mediul în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea până la săvârşirea faptelor
antisociale. Prin conţinutul lor, anchetele sociale vizează criminalitatea prin cinci tipuri de
probleme şi anume:
 trăsăturile definitorii ale grupului de participanţi la comiterea de infracţiuni;
 mediul socio profesional de provenienţă a participanţilor;
 activităţile infracţionale analizate, respectiv valorile sociale vătămate, modul, timpul
şi mijloacele de comitere a infracţiunilor din eşantionul investigat, circumstanţele reale şi
personale, consecinţele produse;
 opiniile şi atitudinile participanţilor după rămânerea definitivă a sentinţelor de
condamnare;
 consecinţele faptelor, soluţiilor de aplicare a sancţiunilor penale, căile de resocializare
a condamnaţilor.
Fiecare anchetă socială, trebuie să parcurgă următoarele etape:
- organizarea anchetei (stabilirea temei, redactarea şi testarea tehnicilor de lucru);
- culegerea şi înregistrarea informaţiilor prin tehnicile folosite (observaţia, chestionarul,
interviul, examinarea dosarelor penale etc.);
- analiza datelor şi informaţiilor privind grupul de delincvenţi;
- concluziile cercetării şi valorificarea acestora (măsuri preventive, perfecţionarea
legislaţiei şi a regimului sancţionatar, eficienţa procesului de resocializare etc.).