Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
1
M.Vermes, The fundamental questions of criminology (Problemele principale ale criminologiei),
Sijthoff-Leiden-Academial Kiodo, Budapesta, 1978, pag. 170.
- un aspect subiectiv, care priveşte elementele de comportament şi de personalitate ale
infractorului.
Deşi distincte, cele două aspecte (obiectiv şi subiectiv) sunt observate împreună, în
strânsă legătură unul cu altul.
II. Experimentul, este o metodă cu grad înalt de generalitate, aplicată în cele mai diverse
domenii ale ştiinţei. Ca metodă de investigare criminologică, experimentul constă în provocarea
unui fenomen psihic în condiţii determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză.
În conceperea şi desfăşurarea unui experiment, se pot distinge mai multe etape:
a) observaţia iniţială;
b) elaborarea unei ipoteze în legătură cu soluţionarea problemei studiate;
c) desfăşurarea experimentului conform scenariului;
d) prelucrarea statistică a datelor înregistrate şi formularea concluziilor.
Prin folosirea experimentului, se urmăreşte a se identifica legăturile existente între
diferite fenomene, dar mai ales să se descopere legătura cauzală dintre acestea.
Există trei tipuri de experimente şi anume:
experimentul de laborator, care creează condiţii optime de observare a
fenomenului, eliminându-se factorii perturbatori, însă subiectul se află în condiţii
artificiale, în faţa unor sarcini neobişnuite, fiind dificilă extinderea rezultatelor
obţinute asupra comportării în condiţiile vieţii obişnuite;
experimentul standardizat, care se desfăşoară într-o ambianţă obişnuită, însă
subiectul este supus unor probe cu care nu este familiarizat, premisele acestora fiind
standardizate aplicate pentru toţi subiecţii;
experimentul natural, care constă în a urmări (monitoriza) o persoană sau un grup
de persoane în condiţiile vieţii sale obişnuite, în care a intervenit o modificare.
IV. Metoda tipologică are la bază noţiunea de „tip” şi constă dintr-o combinare a mai
multor trăsături caracteristice de natură a facilita cunoaşterea esenţei fenomenului abordat
prin selecţionarea celor mai semnificative laturi ale sale fiind una din cele mai vechi metode de
cercetare criminologică şi a servit la:
- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, inteligent, pasional, violent,
viclean etc);
- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.
Metoda tipologică a fost îmbrăţişată de partizanii tendinţei bio- antropologice în
criminologie, preocupaţi să argumenteze existenta unui tip constituţional de infractor. Ea este
prezenta, însă, şi în criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare psihologico-
psihiatrică.
Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip. Tipul reprezintă o combinaţie de trăsături
caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri între care se repartizează diferitele
trăsături caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie.2
Diferitele tipologii se pot clasifica, pe de o parte, în tipologii specifice şi în tipologii de
împrumut, iar pe de altă parte, în tipologii constituţionale, psihologice, sociologice, în raport
cu orientarea lor teoretică.
Cesare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice.
Lombroso a încercat să demonstreze existenta unui tip unic de criminal înnăscut, prin reţinerea
anumitor trăsături, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso a realizat o tipologie mai
diferenţiată, descriind şi alte tipuri de criminal (pasional, bolnav mintal, epileptic).
Un alt exemplu de tipologie specific este cel realizat de criminologul austriac Seeling,
care reţine opt tipuri de criminali:
- criminalii profesionişti care evită, în general, să muncească, principala lor sursă de venit
provenind din comiterea de infracţiuni;
- criminalii contra proprietăţii;
- criminalii agresivi;
- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;
- criminalii care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie "criminală";
- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplina socială;
- criminalii dezechilibraţi psihic;
- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive.
Cu ocazia celui de-al VII-lea Congres Internaţional de Criminologie (Belgrad, 1973), s-
au ridicat numeroase obiecţii cu privire la valoarea metodei tipologice în criminologie şi s-a atras
atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă interpretarea extremistă a unor cercetări întreprinse
pe această bază.
2
C.Păun, Criminolgie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.
V. Metoda comparativă presupune compararea a cel puţin două fenomene sau elemente
în două etape, şi anume: în prima etapă se urmăreşte stabilirea asemănărilor şi deosebirilor, iar în
a doua etapă se urmăreşte explicarea acestor asemănări şi deosebiri, fiind utilizată în paralel sau
asociată cu alte metode în toate fazele procesului de cercetare criminologică, de la descrierea şi
explicarea fenomenului infracţional până la prognozarea acestuia, la toate nivelurile de
interpretare - fenomen, fapta penală, făptuitor, atât în cercetarea cantitativă cât şi în cea
calitativă.
O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate. Într-o
primă etapă se vor evidenţia asemănările şi deosebirile dintre acestea, urmând ca în etapa
următoare ele să fie explicate.
Procedeele cele mai fracvent folosite de metoda comparativă sunt:
a) procedeul concordanţei care are în vedere producerea unui anumit fenomen,
precedată în timp de acţiunea altor fenomene aparent fără legătura între ele. Pentru a se putea
determina cauza, este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare, să se determine elementul
comun;
b) procedeul diferenţelor care presupune că ori de câte ori un fenomen se produce în
cazul în care sunt întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când una din aceste
condiţii lipseşte, atunci această condiţie constituie cauza fenomenului;
c) procedeul variaţiilor concomitente - în măsura în care mai multe fenomene precedă
un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu fenomenul care
succede constituie cauza.
3
Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 74.
d) Interviul ghidat sau concentric se apropie de interviul formal, dar fără a avea
rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme anume şi sunt
sistematizate de către operator, într-o listă de control sau într-un ghid de interviu. Acest ghid
cuprinde punctele esenţiale în jurul cărora se organizează interviul.