Cine e Napoleon Muntean și ce îl definește astăzi?

Sincer, analizând întrebarea ce mă invită la o analiza asupra propriei mele persoane aș putea
spune că am fost o unealtă în mâna lui Dumnezeu. Și spun asta pentru că întorcându-mă în trecut,
la cum a debutat viata mea pe acest pământ, lucrurile au fost sumbre. M-am născut la 01 august
1998, prematur, având 48 cm si cu un diagnostic ce avea să fie prezent în viata mea și anume:„
tetrapareza spastică”.
Fiind cu această dizabilitate, parintii biologici nu m-au vrut si chiar au vrut să faca avort, dar iată
că Dumnezeu a vrut să fiu unealta Sa. Imediat după naștere am fost abandonat în maternitatea din
orașul natal Ocna Mureș pana la vârsta de doi ani cand am fost transferat la o casă de copii din
Alba Iulia. Acolo exista un salon unde mai erau si alți copii care aveau un diagnostic similar cu
al meu. În acel orfelinat am stat pâna la vârsta de 6 ani aproape când am fost luat în plasament.
Am fost luat în plasament de mama adoptivă care lucra acolo ca infirmieră și mai avea zile în
care lucra la salonul meu, salonul unde erau adunati copiii cu handicap. Eram un copil care s-a
târât pe burtică aidoma unui sarpe. Efectiv mă
trageam pe mâini ca să imi trag picioarele. Fiind aidoma unui sarpe în perioada de debut a
secolului XXI
sistemul de protectie nu era bine pus la punct și copiii erau abuzați și suportau tratamente rele.
Spre exemplu: dacă voiai să mânânci putin mai mult ca să te saturi erai bătut Ei, în situația
asta aveam
obiceiul de a fura coji de pâine pe care le mâncam în pat, sub plapumă. Mama ( Bota Liana ) era
singura persoană care trata copiii cu blândețe și se îngrijea să fie bine îngrijiți și sătui. În fiecare
dimineață
medicul pediatru care conducea orfelinatul venea să verifice copiii dimineața și eram singurul
care ridica capul și încerca să salute și tot acest medic i-a propus mamei să mă ia în plasament.
Toată lumea se întreba de ce taman pe copilul acela, de ce pe copilul ala care-i curgeau ochii cu
secreții, cu cu muci si
vomă pe piept, dar mama s-a gândit că poate așa vrea Dumnezeu, și chiar medicul ce conducea
casa de copii i-a spus:„Daca-l iei acasă, din acest copil iasă om”. După discuția cu doctorița a
decis să facă cursul de Cruce Roșie și astfel am ajuns în plasament. Dificultățile și sacrificiile
pentru mama abia acum
începeau. Ajuns în familie, în plasament am urmat intervenții chirurgicale la București, la
Grigore Alexandrescu, urmate de perioade de recuperare dificile. Gândeste-te că eram în ghips
de la degetele piciorelor până la sold, cu o bară între piciore și cu două găuri pentru nevoile
fiziologice. Îmi amintesc si acum că mă ducea mama la scoală în ghips si urca cu mine în spate
două etaje până unde aveam clasa. Apoi după ce scăpam de ghips urma să învăț din nou să merg
si când puneam picioarele jos urlam de durere de auzeau toti vecini din bloc. Apoi a urmat partea
școlară unde mama si fratele meu adoptivi au dus o luptă spartană cu mine pentru că în ciclu
primar nu eram prea dornic de învățat, dar din gimnaziu lucrurile au început să se redreseze și la
final de clasa a VII-a am zis ca trebuie să fac ceva cu viața mea.
Am facut studiile primare și gimnaziale la Școala Ion Agârbiceanu și având o plăcere pentru
limba franceză am dat admitere pentru clasa bilingv-franceză la Colegiul Național „Horia, Cloșca
și Crisan” din Alba iulia unde am si fost admis. Ajungând la liceu m-am preocupat de studiul
limbii franceze, puțin de Istorie și literatură, care era pentru materia de bac la Limba și literatura
română.

Ai fost ținta bullyingului din cauza etniei, a numelui ales de părinții tăi? Care e povestea
ta?
Bullying-ul pentru mine a fost o dilema prima data când am auzit termenul in școala primară, dar
analizând semnificația am realizat ca primul cont cu aceasta problema l-am avut in școala
primară când copiii râdeau ca sunt tigan, schiop, si chiar învățătoarea aplica aceasta chestie.
Eram mic de înălțime. Pana la 14 ani aveam 1, 50 și fiindcă in ciclul primar eram minion am fost
pus in ultima banca de pe rândul din mijloc si la tabla nu vedeai așa bine, dar pe lângă aceasta
frecventa eram șicanat de colegi și fiindcă nu aveam picioare bune și echilibrul aveam altercații
cu colegii de clasă, iar ca sa ma apar i pișcam de picioare cu mâinile. Sau uneori făceau remarci
de genul: "uite-l pe șchiopu', nu ne jucam cu tine ca esti tigan". Dar odată cu creșterea , ajungând
in liceu m-am obișnuit cu remarcile de acest fel și nu îmi mai ajung la suflet. In ceea ce privește
numele pe care mi l-au dat părinții biologici nu pot spune ca a avut o influență negativa, ci din
contră unii zâmbeau sau doar făceau ochii mari și chiar mi s-au deschis uși cu rezonanța numelui.
De exemplu, cand mergeam la controlul de după operatie nu mai stăteam la coada, o coadă de
vreo 30 de pacienți.
Ai încercat să iei legătura cu părinții naturali? Cum i-ai descrie pe cei care te-au adoptat?
I-ai iertat?

Relația cu părinții biologici e una distanta deoarece am considerat că nu pot avea niciun raport
care sa aiba o anumită normalitate și chiar si atunci cand m-au căutat nu au făcut-o din dorința de
a fi din nou cu ei , ci din motive care le-ar fi adus venituri financiare. Făcând o paranteza, unii
copii cu dizabilități
erau folosiți in străinătate pentru a practica cerșetoria,dar fiind in sistemul de protecție nu au
putut sa își ducă planul la bun sfârșit. M-au mai căutat in perioada liceului,dar doar telefonic.
Când venea vorba de ei am fost întotdeauna distant si rece.
Familia care a decis sa ma ia in grija e familia care m-a ajutat sa devin om, e binecuvântarea pe
care Dumnezeu mi-a dat-o ca sa pot ieși din mediul nociv al orfelinatului. Mama a avut mult de
tras cu mine datorită faptului ca am avut intervențiile chirurgicale la București, dar si pentru ca
eram încăpățânat si nu eram eu prea dornic de școală pana în clasa VII- a, a VIII-A când am
inceput sa ma delectez cu geniul lui Mircea Eliade si alti consacrați ai literaturii. Dar daca nu
erau ei nu eram astăzi cine sunt, nu
ajungeam sa descopăr cine sunt, frumusețea acestei lumi , dar si cum trebuie îngrijit sufletul
omului: cu bunatate si iubire.
Ce m-a motivat sa invat?
Motivatia cred ca am gasit-o pe finalul gimnaziului si mai mult cand aveam perioada de admitere
la liceu si vroiam sa fac Franceza si Istorie mai mult. Si fiindcă aveam dorința de a deveni
profesor la un moment dat in viața vine un moment când iti analizezi viața si parca esti
nemulțumit de anumite aspecte si atunci preiei frâiele propriei tale vieți si iti setezi un scop, care
prin multa munca, stres, nervi, nopți mai putin dormite îl atingi. De când eram in școala m-am
văzut la catedra lăsând ceva frumos in acele suflete plăpânde si pline de atât frumos si puritate.
De ce profesor?

Toată lumea crede ca a fi profesor e floare la ureche, dar in schimb a fi in postura de a-i învața
,dar in special de a-i forma ca oameni e vocație. Nu e doar un job pe care ni-l alegem dupa ce
finalizăm niste studii de licență. Am ales această menire de a fi profesor pentru a putea schimba
puțin viziunea despre oamenii cu dizabilități dar si de a schimba putin cate puțin sistemul
educațional care evident ca este unul de vocație , dar si alterat datorita lipsei de bunătate fata de
elevi si fata de ce reprezintă
umanitatea. Daca am înțelege putin faptul ca fiecare copil are propriile lui bătălii in viața
personala atunci am putea să-i înțelegem pe fiecare daca i lăsăm sa se exprime liber si daca am fi
atenți la fiecare am putea chiar să-i ajutăm mai mult decat am crede. Uneori, un profesor fara sa
fie intruziv poate fi si un sfătuitor bun, chiar psiholog acolo unde situația e delicata.
Întotdeauna am considerat ca un profesor bun e ca un medic, doar ca un medic care te ajuta sa îți
găsești răspunsurile la propriile dileme si provocari.
Te-ai gândit să pleci din România? De ce ai ales să rămâi?
Nu m-am gândit sa plec niciodată pentru ca nu degeaba ne-am născut aici, ci cred ca cu un scop
bun. Lucrurile nu se întâmplă niciodată hazardat. Analizându-mi parcursul am putut observa ca
toate au fost date de Domnu. Cred ca tara asta are nevoie si de oameni care-și dau interesul si
sunt devotați pentru ceea ce fac.

Te afectează că mass-media prezintă predominant știri care au drept protagoniști romi,

dar atunci când e vorba de ceva pozitiv, faptele nu sunt mediatizate. De exemplu, tatăl
Emmei Răducanu este un român cu apartenență la comunitatea romă?

Nu am privit niciodată știrile cu privire la romi cu deranj. Am considerat ca fiecare acțiune are
cauzele
sale si nu m-am considerat îndreptățit sa judec evenimentele nefericite ce aveau protagoniști
conaționali. Evident ca atunci când vedeam o știre pozitivă de o persoană de etnie eram bucuros
pentru ea. Indiferent de cum sunt văzute persoanele minoritare cred ca ar trebui tratate cu
bunatate si cu
responsabilitate, asa cum vrem cu toții sa fim tratați. In ceea ce privește apartenenta lui Ion
Răducanu la comunitatea roma nu pot comenta pentru ca nu am găsit acest aspect in cercetarea
făcută, dar din presa am putut afla ca a contribuit la succesul Emei si cred ca acesta a jucat un rol
fundamental in turneul de la US Open, dar a fost și intervenția divina. Întotdeauna Dumnezeu a
lucrat prin oameni si o va face in continuare.
Ce recomandări ai pentru un elev rom care aparent are un orizont limitat în față?

Pentru a-ți depăși condiția ca elev ai nevoie de multa lectura si mult timp acordat studiului. Daca
exista
limitări financiare acelor copii nu ar trebui sa le fie teama sa ceara ajutorul de la profesori, fie
organelor care au ca si scop aspectul social. Întotdeauna elevii au anumiți profesori preferați sau
cu care rezonează cel mai bine. Fara lectura si studiu. Indiferent ca poate nu au laptop sau Pc,
exista biblioteca, o alta unealtă utila in cercetare si descoperirea noastră.
Din fericire pentru a ne descoperi pe noi avem nevoie si de rugăciune pentru a putea vedea lumea
si cu ochii sufletului , nu doar cu mintea.
Un alt sfat pentru copii: spuneți tot ce gândiți caci doar asa veti distinge binele de rau si lumina
de întuneric.

De ce e importantă educația intruzivă și modelul promovat de multe universități din țară

care au locuri alocate romilor etc.?

Educația incluzivă e importanta deoarece fiecare poate dobândi o sansa la educație. Apelând la
deviza Uniunii europene: "Unitate in diversitate" putem observa ca doar asa bătrânul continent a
putut supraviețui. Asa e si cu umanitatea. Fiecare e special in felul sau si fiecare are aptitudini
care pot fi
folosite pentru a face bine. De exemplu: un copil de etnie romă care stăpânește bine limba
romani va putea fi translator pentru cei din afara comunității si astfel va putea primi o potențială
sursa de ajutor
etc. Aceste locuri in universități tocmai asta au ca si scop. Pentru a încuraja minoritarii sa faca
studii si să crească nivelul de trai.