Ceaiul 

este o băutură obținută prin infuzarea frunzelor uscate ale plantei Camellia

sinensis (L.). În funcție de gradul de oxidare a frunzelor, cele patru tipuri principale de ceai
sunt: ceaiul alb, ceaiul verde, ceaiul oolong și ceaiul negru. Compoziția chimică a ceaiului
variază în funcție de recoltă, condiții pedoclimatice și metoda de prelucrare; dintre
componenți amintim: teina (alcaloid asemănător cu cel care se găsește în cafea, maté și nucile
de cola), tanin și uleiuri volatile.
Producția mondială de ceai este estimată la circa 3,15 milioane de tone anual.
Termenul de „ceai” desemnează și infuziile din alte plante decât Camellia sinensis, cum ar
fi maté (Ilex paraguarensis), lapacho (Tecoma curialis), rooibos (Aspalathus
linearis), condimente, mentă, mușețel, fructe uscate etc.

Principalele tipuri de ceai

Ceaiul alb provine din recoltarea mugurilor și a frunzulițelor foarte tinere pe care se distinge
încă puful alb. Procesarea ceaiului este simplă și nu presupune altceva decât uscarea frunzelor
la o temperatură relativ scăzută, de multe ori fiind lăsate să se usuce la soare. Obiectivul este
obținerea unui grad cât mai scăzut de oxidare („fermentare”). Pentru că ceaiul alb nu este
oxidat și rulat, perișorii argintii rămân vizibili, constituind un semn al calității procesării.
Infuzat, ceaiul alb dă un lichid limpede și de culoare foarte deschisă, cu savoare delicată.
Originile ceaiului alb sunt plasate, potrivit tradiției, în provincia chineza Fujian, frunzele
provenind din soiul Da Bai (Marele Alb).

Ceaiul verde este obținut oprind oxidarea frunzelor de ceai prin uscarea acestora imediat după
recoltare. Ceaiul este procesat în maximum două zile după culegere. Majoritatea ceaiurilor
verzi sunt oprite din procesul de oxidare prin metode termice. Frunzele pot fi uscate prin
metoda tradiționala chinezească de prăjire în tigaie sau prin metoda japoneză de oprire a
oxidării cu abur fierbinte; aceste procedee distrug enzima responsabilă de oxidarea frunzelor.
Ceaiul preparat din frunze nefermentate are o ușoară nuanța verde-gălbuie și aromă delicată
specifică.

Ceaiul negru, numit de chinezi ceai roșu (Hongcha), acest tip de ceai este obținut lăsând
frunzele de ceai să se oxideze complet în mod natural înainte de a fi uscate. Frunzele sunt
lăsate pentru început la uscat cel mult 18 ore în lădițe de lemn, apoi sunt rulate și întinse în
încăperi umede și reci. Acest procedeu dă frunzelor culoarea neagră.
Ceaiul negru își păstrează aroma mai bine și timp mai îndelungat decât ceaiul verde. Infuzia
are culoare roșiatică cu gust mai intens decât al ceaiurilor mai puțin oxidate, putând avea
arome de migdale, flori sălbatice, fructe, malț.
În țările europene, această formă a ceaiului chinezesc este cea mai consumată.

Ceaiul  pu-erh
Acest tip de ceai este făcut dintr-un soi vechi de Camellia sinensis cu frunza mare (de
dimensiunea unei palme). Denumirea provine de la târgușorul Pu-erh din provincia Yunnan,
unde comerțul cu acest fel de ceai inflorea în vremea dinastiei Tang (618 - 907). Este singurul
tip de ceai care se îmbunătățește pe măsură ce se învechește; de fapt, un ceai pu-erh de bună
calitate se obține printr-o învechire de cel puțin câțiva ani. Ceaiul pu-erh este disponibil în
diferite stadii de oxidare iar procesarea presupune de obicei și comprimarea frunzelor în
diferite forme. Există două categorii principale în care poate fi împărțit acest tip de ceai:
 sheng – deloc sau foarte puțin oxidat înainte de a fi presat în diverse forme ;
 shu – oxidat, mult sau puțin, apoi comprimat sau lăsat în forma liberă (necomprimată).
Ceaiul sheng neînvechit este de multe ori considerat o varietate de ceai verde, iar ceaiul pu-
erh, shu și cel sheng învechit sunt considerate ceaiuri negre.
Cele mai bune ceaiuri sunt cele din frunze culese din copaci sălbatici bătrâni, uscate la soare
și prelucrate manual.
Ambele tipuri de ceai se depozitează în locuri răcoroase, ventilate și uscate, ferite de lumina
soarelui unde stau la oxidat vreme de mai mulți ani, gustul catifelându-se în urma acestui
proces. Ceaiul shu necesită 15 ani pentru a atinge calitatea sa cea mai bună, iar
cel sheng devine mai bun an după an dacă este păstrat în condiții potrivite.
Frunzele uscate ce ceai sunt maroniu roșiatice; infuzia este limpede, are culoare roșiatica și un
gust puternic, cu atât mai catifelat cu cât ceaiul este mai vechi. Caracteristicile frunzelor
uscate și ale infuziei diferă în funcție de vârsta și de forma în care frunzele au fost păstrate
(comprimate sau nu).

Din Japonia si China pana in India si Maroc, din Anglia si Danemarca pana in Turcia si
Rusia, arta ceaiului este o traditie care celebreaza armonia, calmul, ospitalitatea si
simplitatea. Bautura parfumata racoreste sau incalzeste, inveseleste sau calmeaza, dupa
cum e nevoia omului. Fiecare tara are un ritual specific de servire a ceaiului, modul de
preparare, ustensilele si seturile de ceai orientale diferentiindu-se de cele occidentale. 

Nicaieri, insa, ceremonia ceaiului nu este doar un banal act de a prepara o bautura si a o
bea, ci un exercitiu de rafinament in care fiecarui element trebuie sa-i acorzi toata atentia.

Sunt multe, foarte multe lucruri de spus despre diversele tipuri de ceai, despre modurile de
preparare si despre particularitatile fiecarui ritual de servire. In partea de sud a Chinei, de
exemplu, ceaiul Pu-Erh se prepara in ceainice mici de lut rosu inchis Yixing, nu mai mari
de 100 – 150 ml, considerandu-se ca aceasta dimensiune potenteaza gustul bauturii si
infrumuseteaza ceremonia. Englezii folosesc seturi de ceai cu cesti din ceramica viu
colorata si ceainice din inox, aluminiu sau alama, iar turcii beau ceaiul din pahare mici de
sticla. 

O ceremonie a ceaiului este o formă ritualizată de preparare a ceaiului practicată în cultura

asiatică de chinezi, coreeni, japonezi, indieni, vietnamezi și taiwanezi. Ceremonia ceaiului,
tradusă literalmente drept „calea ceaiului” în japoneză, „eticheta ceaiului” sau „ritualul
ceaiului” în coreeană și „arta ceaiului” în chineză, este o activitate culturală care implică
prepararea și prezentarea ceremonială a ceaiului. Ceremonia japoneză a ceaiului este mai bine
cunoscută și a fost influențată de cultura ceaiului chinezesc în epocile antică și medievală,
începând din secolul al IX-lea, atunci când ceaiul a fost introdus pentru prima dată în Japonia
din China. Ceremonia vietnameză a ceaiului, influențată, de asemenea, de ceremonia chineză,
este practicată numai în timpul nunților și al altor ritualuri religioase. În ceremoniile ceaiului
există și este folosit un întreg set de ritualuri, instrumente, gesturi etc. Toate aceste ritualuri și
ceremonii ale ceaiului reprezintă „o adorație a frumosului printre faptele sordide din viața de
zi cu zi”, precum și acte de rafinament, de spiritualizare a trăirilor, de smerenie, de înfrânare
și de simplitate „ca toate artele care implică extraordinarul, artificialitatea artistică,
abstractitatea, simbolismul și formalismul” într-o măsură sau alta.
În Japonia, ceremonia ceaiului este un amestec a două principii: sabi și wabi. „Wabi” se referă
la experiențele interioare sau spirituale ale vieții umane. El avea inițial sensul de rafinament,
indica o savoare subtilă „caracterizată prin smerenie, înfrânare, simplitate, naturalism,
profunzime, imperfecțiune și asimetrie”, „scotea în evidență spațiile arhitecturale și obiectele
simple și neîmpodobite și celebra frumusețea suavă pe care timpul și îngrijirea le conferă
materialelor”. „Sabi” reprezintă, pe de altă parte, imperfecțiunea exterioară sau materială a
vieții, precum și natura originală a lucrurilor. Budismul zen a influențat într-o anumită măsură
dezvoltarea ceremoniei ceaiului. Ceremonia japoneză a ceaiului a devenit o „practică
transformatoare” și a început să-și dezvolte propria sa estetică, în special cea a principiilor
„sabi” și „wabi”. Înțelegerea golului sufletesc a fost considerată cel mai eficient mijloc de
trezire spirituală, în timp ce acceptarea imperfecțiunii a fost privită ca un mod de a reaminti
oamenilor că trebuie să-și prețuiască eul lor neșlefuit, aici și acum - primul pas către „satori”
sau iluminare. Băutul ceaiului este utilizat ca stimulent al meditației sau al prezicerii, în
scopuri ceremoniale și în exprimarea artistică.
Obiceiuri asemănătoare cu privire la băutul ceaiului există în întreaga lume. Unul dintre cele
mai cunoscute obiceiuri europene era ritualul ceaiului de după amiază din Anglia victoriană,
care a devenit un eveniment social, în care comportamentul social aristocratic și demonstrarea
manierelor elegante de folosire a tacâmurilor erau la fel de importante ca băutura în
sine. Ceaiul din epoca victoriană a fost influențat, de asemenea, de cultura ceaiului indian, în
ceea ce privește alegerea soiurilor de ceai. Cultura americană a ceaiului are rădăcini care
datează din perioada colonizării olandeze a Americii. În colonii, ceaiurile erau servite din
boluri ceramice rafinate prin site de argint în cești fine de porțelan. În ultimii ani s-a
manifestat în America o creștere a interesului pentru ceaiurile fine, în principal datorită
eliminării de către China a interdicției exporturilor în 1971. Începând din anii 1920 americanii
puteau importa doar cantități mici de ceai indian și de ceai chinezesc.
În tradiția japoneză o ceainărie se referă în mod obișnuit la o construcție particulară concepută
pentru organizarea unor ceremonii japoneze ale ceaiului. Această construcție și în special
camera unde are loc ceremonia ceaiului se numește (茶室 chashitsu?, literal „cameră pentru
ceai”). Spațiul arhitectural numit chashitsu a fost creat atât în scop practic, cât mai ales în
scop estetic.

Grădina de ceai (numită roji) a fost creată în epoca Muromachi (1333-1573) și în epoca

Momoyama (1573-1600) ca un spațiu pentru ceremonia japoneză a ceaiului (chanoyu). Ea
inspiră vizitatorul la meditație, pregătindu-l sufletește pentru ceremonie. Există o grădină
exterioară, cu o poartă și un pavilion acoperit, unde oaspeții așteaptă invitația de a intra. Ei
trec apoi printr-o altă poartă către grădina interioară, unde se spală pe mâini și își clătesc gura,
ca la intrarea într-un altar șintoist, înainte de a intra în ceainărie. Poteca este menținută mereu
umedă și verde pentru a semăna cu o potecă montană îndepărtată și nu există flori
strălucitoare care să distragă vizitatorul de la meditația sa. Primele ceainării nu aveau ferestre,
dar ceainăriile amenajate ulterior au un perete culisant care poate fi deschis pentru a obține o
vedere spre grădină.
În China o ceainărie (茶館, cháguăn sau 茶屋, cháwū) este în mod tradițional asemănătoare
cu o cafenea, dar oferă ceai și nu cafea. Oamenii se adună în ceainării pentru a discuta, a
socializa și a savura ceaiul, în timp ce persoanele mai tinere se întâlnesc adesea în ceainării
pentru întâlniri amoroase. Ceainăria în stil Guangdong (cantonez) este deosebit de renumită în
afara Chinei.
 Ceremonia coreeană a ceaiului se caracterizează printr-o coerență naturală și simplă, cu mai
puține ritualuri formale, cu o mai mare libertate de relaxare și cu mai multă creativitate în
ceea ce privește soiurile de ceaiuri, modurile de servire a acestora și conversațiile purtate cu
acest prilej. Această formalizare mai redusă determină o varietate mai largă a arhitecturii
ceainăriilor, a intrărilor în grădinile de ceai, a soiurilor de ceai utilizate, precum și variații
regionale în alegerea ceaiului, în alegerea prăjiturilor, a biscuiților și a gustărilor, variații
sezoniere și temporale și o ambianță acustică și vizuală neunitară a ceainăriilor coreene.

China
Astăzi, locuri unde se consumă ceai se pot găsi în majoritatea cartierelor și localităților
chinezești. Casele de ceai chinezești oferă zeci de varietăți și combinații de ceaiuri calde și
reci. Deasemenea, servesc alte mâncăruri care se consumă cu ceaiul. Timpul când se consumă
cel mai mult ceaiul este după masa, înainte de apunerea soarelui, când casele de ceaiuri devin
pline cu studenți și muncitori. China este patria ceaiului, având o istorie de 4-5 mii de ani de
cultivare a acestei plante. În 2003 suprafața plantată cu arbuști de ceai s-a extins la 1.200.000
de hectare și, care a produs peste 700.000 de tone de ceai, realizând o valoare de 34 de
miliarde de yuani, circa 4 miliarde de dolari americani. În orașele chineze se pot găsi peste tot
magazine de ceai și ceainării. Renumitele sunt acelea din
orașele Hangzhou, Chengdu, Guangzhou, Chaozhou. Mulți oameni, atât vârstnici cât și tineri
au obiceiul de a se duce împreună cu prietenii la ceainărie. Este o plăcere deosebită să mergi
împreună cu prietenii la o ceainărie.
Japonia
Ceaiul verde japonez este bogat în vitamina C și prezintă un modest conținut de teină.
Ceaiul verde (茶 cha?, sau お茶 o-cha) este una din băuturile cele mai îndrăgite de japonezi. Îl
beau fără zahăr sau lapte.
În Japonia se vorbește despre existența unui ceai in pulbere, asemănător cu matcha, încă din
anul 730. Cert este că în anul 1193, călugărul Eisai a plantat semințe de ceai pe care le adusese
din China. Timp de ca. 500 de ani a fost folosit doar în formă de pulvere (matcha). Prelucrea
ceaiului sencha a fost inventată de abia în secolul al XVI-lea. Ceremonia ceaiului a fost
perfecționată de Sen no Rikyu la sfârșitul secolului al XVI-lea, iar înainte de era Edo (1600-
1868), consumul de ceai era limitat clasei conducătoare. Metoda de prelucrare a
ceaiului gyokuro a fost inventată în secolul al XIX-lea. Doar odată cu introducerea metodeleor
de producție în masă, ceaiul a devenit băutură îndrăgită de către majoritatea populației.
Cam jumătate din ceaiul produs în Japonia este din prefectura Shizuoka, dar în ultimii ani a
crescut și producția ceaiului produs în regiunea Kyūshū. La fel, în regiunea Uji, nu departe
de Kyoto, sunt prezente plantații de ceai numeroase. În 1981, Japonia devine prima țară care
comercializează ceai îmbuteliat în doza de aluminiu.
Tipuri
Tipurile depind de metoda de cultivare și de modul de prelucrare a frunzelor.
 Sencha (煎茶?): constituie 80% din toate frunzele de ceai prelucrate în Japonia; se
obține prin sterilizarea frunzelor cu aburi pentru a opri fermentarea (oxidarea). Astfel frunzele
nu își schimbă culoarea. Frunzele prelucrate se fac sul pentru a elimina umiditatea și
enzimele, și apoi uscate cu jet de aer cald, obținându-se mici bucăți de culoare verde închis,
care arată ca niște ace, gata pentru împachetat. Ceaiul se face cu apă fierbinte (nu clocotită).
Este transparent.
 Gyokuro (玉露?): este ceaiul de cea mai înaltă calitate din Japonia. Este obținut din
frunzele cele mai moi de pe plantație, care este protejată de un fel de jaluzele de bambus.
Prelucrarea este la fel ca cea pentru sencha.
 Matcha (抹茶?): este forma pulverizată a ceaiului verde, folosit mai ales la ceremonia
ceaiului. Nu se prepară prin opărire, ci se adaugă apă fierbinte în ceașca cu matcha, iar apoi se
bate cu un bătător special din bambus. Nu este transparent, ci are o culoare verde închis.
 Bancha (番茶?): este un ceai de calitate inferioară. Se obține din frunze mai puțin
proaspete care au început să devină sfărâmicioase. Are culoare transparentă (maro deschis
spre galben).
 Hōjicha (ほうじ茶?): se obține din frunze sencha și bancha care se încălzesc până
când devin maro. Are culoare transparentă (maro roșiatic), iar gustul este puțin prăjit.
Regatul Unit
Ceaiul a ajuns în Anglia în 1652, fiind consumat la început de nobili datorită prețurilor
ridicate. Elizabeth I a înființat John Company, o companie care avea monopol asupra
comerțului cu Asia și dreptul de a cuceri teritorii și de a guverna, de a bate moneda, de a purta
războaie atunci când ea considera necesar. Acesta a fost cel mai mare monopol din istoria
omenirii. El a ținut prețul ceaiului nejustificat de mare, ceea ce a creat în timp multe
probleme imperiului britanic. Pentru ceaiul luat de la chinezi, englezii ofereau opiu, pe care îl
plantau în coloniile din India.
Hong Kong
Ceaiul este o băutură importantă în Hong Kong deoarece cultura sa gastronomică a fost
influențată și de China și de Regatul Unit, ambele țări unde ceaiul este băut frecvent. Ceaiul
din Hong Kong se bea cu lapte, ca în Regatul Unit, și este vândut în timpurile moderne la
majoritatea supermarketurilor, autoservirilor și restaurantelor tip fast food. Există și ceaiuri
tradiționale chinezești, incluzând ceaiul verde și ceaiul de crizanteme.
Iran
Ceaiul a ajuns în Persia (astăzi Iran) din India, și în scurt timp a devenit băutura națională.
Nordul Iranului este o zonă importantă pentru cultivarea plantei de ceai. În această zonă,
milioane de persoane lucrează în cultivarea ceaiului. Iranienii au una dintre cele mai mari
consumații medii de ceai din lume, și aproape fiecare stradă are o casă de ceai, sau châikhâne.
Aceste case sunt locuri importante sociale și în ziua de astăzi. Iranienii beau tradițional
ceaiului fără nici un alt ingredient, deși există un obicei unic care nu se găsește nici unde în
lume: se plasează un cub de zahăr în gură înainte de a se bea ceaiul pentru a "îndulci" gustul.
Irlanda
Irlanda este țara cu cel mai mare consum de ceai pe cap de locuitor, fiecare irlandez având o
medie de patru pahare pe zi. Ceaiul se bea frecvent în loc de cafea. Obiceiurile și stilurile de
ceai sunt similare cu cele din Regatul Unit.
India
India este printre cei mai mari producători de ceai din lume, și băutură este populară în multe
state din țară ca băutură de mic dejun și cină. Este servit în general cu lapte și zahăr și de
multe ori cu alte ierburi care dau o aromă plăcută. Majoritatea ceaiului consumat în India este
ceai negru, și frunzele de ceai sunt fierte în apă, laptele fiind adăugat la sfârșit. Este un obicei
cultural să li se ofere oaspeților o ceașcă de ceai.
Sri Lanka
Ceaiul în Sri Lanka este servit în stil englezesc, cu lapte și zahăr, deși laptele este întotdeauna
încălzit de înainte. Băutul ceaiului este o parte importantă a culturii Sri Lankane.