ROMANUL POSTBELIC- REALIST

„MOROMETII”
de Marin Preda

-apartenenta la specie-

Romanul „Morometii” a aparut in doua volume, primul fiind publicat in 1955, iar cel de-
al doilea in 1967, fiind nu numai un punct de reper in proza postbelica, ci si o
reprezentare de exceptie a satului traditional romanesc din Campia Dunareana, in
perioada interbelica si postbelica. Romanul a fost precedat de 3 nuvele: „Intalnirea din
pamanturi”, „O adunare linistita” si „Dimineata de iarna”.

Continuand traditia romanului romanesc de inspiratie rurala (Rebreau, Slavici,

Sadoveanu), Marin Preda a creat un roman original, cu o viziune moderna asupra lumii
rurale. Scriitorul isi fundamenteaza romanul din perspectiva relatiei omului cu timpul, a
umanitatii cu istoria, la rascruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necrutatoare.
Marin Preda este un narator omniscient, care povesteste intamplarile si evenimentele la
persoana a III-a. Modalitatea narativa se remarca, asadar, prin absenta marcilor formale
ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia fata de evenimente si personaje, desi
romanul are elemente autobiografice. Perspectiva temporala este cronologica, bazata pe
relatarea evenimentelor in ordinea derularii lor, iar cea spatiala reflecta un spatiu real,
acela al satului Silistea-Gumesti si unul imaginar inchis, al trairilor interioare din sufletul
si constiinta personajelor.
Actiunea primului volum al romanului e plasata cu trei ani inaintea inceperii celui de-al
doilea razboi mondial si pana in 1962- cel de-al doilea volum, in satul Silistea-Gumesti
din Campia Dunarii.

Romanul, asadar, este de factura realista pentru ca zugravste veridic si obiectiv realitatea
unei epoci care sta sub semnul unor evenimente istorice importante. Axa fundamentala a
romanului, pe care se aseaza actiunea, este timpul. Ingaduitor la inceput, idee formulata
in primele randuri ale primului volum „ se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita
rabdare: viata se scurgea aici fara conflicte mari” , ideea timpului revine simetric la
finalul volumului, rasturnand imaginea vietii tihnite de la inceput: „Trei ani mai tarziu
izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare”.

Scriitorul contureaza imaginea dramatica a satului rominesc surprins in tragismul

evenimentelor ce vor sparge tiparele existentei sale stravechi, prin disparitia taranimii
traditionale, a clasei sociale fundamentale aflate in declin si supusa destramarii de catre
istorie.
Planurile de actiune sunt paralele, destinele familiilor taranesti nu se intersecteaza si nu
se determima reciproc, asa cum se intampla in romanul „Ion” al lui Rebreanu. Exista aici
un plan al familiei Moromete, care este centrul intregii naratiuni si un plan al celorlalte
destine si familii din sat, care evolueaza paralel. Personajele sunt numeroase si puternic
individualizate, care intra in conflicte puternice, fie intre ele, fie cu oranduirea sociala.
Incipitul precizeaza locul si timpul desfasurarii actiunii. Axa timpului strabate tot
volumul I, majoritatea evenimentelor avand loc de sambata seara pana duminica
dimineata, cand timpul pare dilatat, oamenii pot sa faca o multime de lucruri. 2s34m0-
sdfsdn334

Debutul romanului prezinta intoarcerea de la camp a lui Ilie Moromete impreuna cu cei
trei fii mai mari, naratorul avand si el nesfarsita rabdare, staruind asupra fiecarui
amanunt, replica sau gest, construind o scena monumentala- aceea a cinei- cu o simplitate
desavarsita, a miscarii personajelor ce se deruleaza dupa o ordine prestabilita, dupa un
cod ancestral.

Familia Morometilor este numeroasa, alcatuita si din copii proveniti din alte casatorii,
este o „familie hibrida” , generatoare de conflicte in interiorul ei, „prin ignorarea
realitatilor sufletesti individuale” (M.Ungheanu). Ilie Moromete, tatal, cu zece ani mai
mare decat sotia lui, Catrina, venise in aceasta a doua casatorie cu trei baieti, Paraschiv,
Nila si Achim, carora li se adaugasera doua fete, Tita si Ilinca, si inca baiat, Niculae,
mezinul de 12 ani al familiei.
Morometii se afla la cina, stransi „in tinda”, in jurul unei mese mici, joase si rotunde, „pe
niste scaunele cat palma”, asezati „unul langa altul, dupa fire si neam”. Cei trei frati
vitregi stateau spre partea dinafara a tindei, „ca si cum ar fi fost gata in orice clipa sa se
scoale de la masa si sa plece”, prevestind parca fuga la Bucuresti; in partea dinspre vatra,
aproape de oalele cu mancare statea intotdeauna Catrina, avand langa ea pe Niculae, pe
Ilinca si pe Tita, „copii facuti cu Moromete”. Autoritatea capului familiei este sugerata
inca de pe acum, deoarece Moromete statea parca deasupra tuturor”, veghindu-si familia,
stapanind „cu privirea pe fiecare”.

Inca din acest prim episod, atmosfera este tensionata, fiecare dintre membrii familiei
avand nemultumiriri care moocnesc, si care aveau sa izbucneasca in conflictele ce
zguduiesc puternic familia, ducand la destramarea ei. In desfasurarea actiuni descoperim
trei conflicte principale.
Un conflict este intre Moromete si sotia sa, deoarece Catrina revendica, din ce in ce mai
insistent, pogonul ei de pamant, pe care Moromete il vanduse in timpul foametei de dupa
primul razboi mondial. Barbatul promisese in schimb ca trece casa si pamantul din jurul
ei pe numele ei, urmand astfel sa asigure ca sotia sa nu va ramane pe drumuri, la o adica.
Insa Moromete nu se tinuse de cuvint, glumind chiar batjocoritor cand ea aducea vorba
despre asta. Zbuciumarile interioare ce o inspaimantau pe Catrina o fac sa se indrepte
spre Biserica, unde gaseste alinarea dupa care tanjea.0234m0-sdfsdn334

Un al doilea conflict se desfasoara intre Ilie si sora sa, Maria- zisa Guica. Nemultumirile
acesteia gravitau in jurul celei de-a doua casatorii al fratelui sau si aveau ca obiect
evident atat pe Catrina cat si pe Ilie insusi. Mama adevarata a celor trei frati murise cand
acestia erau foatre mici. Atunci Guica ii propusese lui Ilie sa nu se recasatoreasca, ci so ia
pe ea la casa lui sa aiba grija de copii si de gospodarie (pentru a putea avea pretentii
indreptatite asupra casei parintesti si a gradini din jurul ei). In momentul in care
Moromete se recasatoreste, Guica prinde o ura atat pe frate cat si pe noua lui sotie,
sfarsind prin a-i indrepta impotriva mamei vitregi si a tatalui si pe cei 3 baieti. Desi ii
crescuse de la o varsta frageda, cu greu si cu sacrificii (inclusiv vanzarea pogonului de
pamant), Catrina primeste in loc de recunostiinta ura, acuzatii si cuvinte de ocara din
partea celor trei baieti. Guica ii inversuneaza pe Paraschiv, Nila si Achim si impotriva
surorilor vitrege, sub pretextul ca ele culeg rodul trudei lor sub forma hainelor si zestrei
ce li se pregatea. Tot Giuca este cea care ii convinge pe cei trei sa fuga la Bucuresti,
lasand familia fara oi si cai, obligandu-i astfel sa lucreze singuri, dar si sa suporte rusinea
in sat de a fi fost furati de proprii copii.

Al treilea conflict este cel dintre baieti si tatal lor, fiindca acesta „nu face nimic, sta toata
ziua”, iar pe ei ii scoala cu noaptea in cap ca sa plece la munca si nu-i slabeste toata ziua
cu ordine si porunci. Il acuza pe Moromete ca nu e in stare de a vedea in recolte valoarea
comerciala, pe cand „altii, ca alde Balosu”, stiu sa castige bani din vanzarea produselor. Il
silesc sa plece si el la munte cu cereale. Dar nu iese nimic nici din aceasta calatorie(spre
satisfactia cinica a lui Ilie), caci Moromete, induplecat de lacrimele unei vaduve, vinde
porumbul mai ieftin decat avea sa o faca Balosu putin mai tarziu.

Datoriile la banca, plata focierii si traiul zilnic al unei familii numeroase il sufoca pe
Moromete, care trebuie sa se descurce cumva, fara a vinde din pamant. Ca sa mai acopere
din datorii, se hotareste sa vanda lui Tudor Balosu salcamul din curte, desi acesta
„strajuia prin inaltimea si coroana lui stufoasa toata partea aceea a satului”, ca simbol al
trainiciei si al stabilitatii.
Taierea salcamului este al doilea dintre cele trei momente esentiale ale volumului
(primul fiind cina), atat prin maiestria construirii lui din detalii ce se aduna progresiv,
prin cuvinte expresive, si prin simbolistica dramatica, acesta fiind pimul semn al
declinului familiei Moromete, dar si al satului traditional, ramas parca aparare: „...acum
totul se facuse mic. Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnici. Cerul deschis si
cimpia napadeau imprejurimile”. Scena taierii salcimului este de un dramatism
impresionant, asfel ea se desfasoara inainte de rasaritul soarelui, in lumina crepusculara a
sfarsitului noptii, pentru ca nimeni sa nu fie martor la actul distrugator, pe fondul
bocetului ce venea din cimitir. Acest amanunt ne duce cu gandul la faptul ca taierea
salcamului nu era numai prevestirea unei drame personale, ci inceputul unei decaderi
universale, deplansa de intreaga natura, facand durearea personala, o durere universala.
Liantul universului satului in general, si elementul central al Silistei-Gumesti in
particular-salcamul, fusese taiat, acest lucru prevesteste decaderea ce va urma.Chiar si
ciorile se roteau dezorientate, nemaiavand pe ce sa se aseze. Salcamul taiat facea parte
din viata familiei Moromete, si, deopotriva, din existenta satului, „toata lumea cunostea
acest salcam”, simbolizand elementul pastrator al traditiilor si credintelor stramosesti, al
stabilitatii taranesti.

Inima adevarata a satului este Poiana lui Iocan, locul unde se aduna gospodarii satului,
cei care sunt „nici saraci, nici bogati”, intre care Moromete, Cocosila si Dumitru al lui
Nae citesc ziarul, comenteaza politica ironic si cu umor, dupa legi anume, stravechi,
stiute numai de ei; in dialogul lor duelul inteligentei scapa spontan, dandu-le iluzia
libertatii si a demnitatii lor. Aici spiritul rational al lui Moromete e recunoscut de toti, el
este cel care explica, clarifica, trage concluzii: „trei chestiuni se desprind de fapt din
aceasta situatie” spune Moromete. Astfel se poate spune ca Moromete nu era o autoritate
doar in familie, ci si in comunitatea rurala. El este spiritul intalnirilor din Poiana lui
Iocan, absenta sa facea ca intalniriile saptamanale de duminica dimineata sa fie „nu prea
reusite”. Moromete avea placerea vorbei, mestesug cu care isi fascineaza consatenii, dar
si criticii vremii, care apreciaza: „Ilie Moromete reprezinta tipul taranului filosof”.
Plata darilor constituie principalul motiv de ingrijorare pentru Moromete, desi avea acum
„vreo sase pogoane de pamint si-si facuse o casa frumoasa”, insa nu avea suficienti bani
pentru plata impozitelor pe pamant (foncierea) si ratele imprumutului de la banca.
Chemat sa vina acasa de la fierarie, Moromete vazu pe prispa casei doi oameni care-l
asteptau. Unul dintre ei era Jupuitu, agent de urmarire, care venise dupa „fonciirea
pamantului”. Ceea ce urmeaza este un episod demn de nenea Iancu: Moromete „joaca”
scena „foncierii” cu o gama inepuizabila de tertipuri, incercand sa scape si data aceasta.
Gesturile, vorbele rostite, agitatia lui fara rost construiesc un moment unic in literatura.
Desi era singur acasa, Moromete striga la toti ai casei „Catrina, ia, fa, secerile astea”,
„Paraschive nu vezi ca furca aia sta acolo langa gard de cinci saptamani”, pentru a parea
un om ocupat, care are probleme mult mai importante decat cele pentru care venisera cei
doi, pe care-i ignora cu desavasire; apoi se intoarce brusc „pe calcaie si striga: N-am!”. In
final Moromete le da 1000 din cei 1200 de lei primiti pe salcam, spunand ca vor primi
restul „peste o saptamana, doua”.
Scena secerisului este al treilea moment important al primului volum. Ea prezinta datini
din viata satului traditional, constituindu-se intr-o adevarata monografie a obiceiurilor si
ritualurilor din timpuri stravechi. Culegerea roadelor pamantului este un moment de
bucurie, de contopire deplina a omului cu ritmurile naturii. Secerisul are reguli precise,
impuse de traditia strabuna: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneste
recoltarea granelor, masurand cu pasul „statiile”, partile de loc, pe care vor trebui sa le
duca fiecare secerator la capat, apoi „incepe sa taie spicele si sa arunce manunchiurile in
urma”, iar tatal leaga snopii si-i aseaza in clai. Femeile se ocupau de mancarea pentru
seceratori, iar in anul acesta recolta este foarte buna, de aceea o veselie nemaipomenita ii
cuprinsese pe toti, Catrina laudandu-l pe Cel de Sus pentru „mana cereasca”, cum ii
spunea ea graului, „cu care ii milostivise Dumnezeu”.
De aici lucrurile se precipita, Paraschiv, Nila fug la Bucuresti luand cu ei caii, toti banii
si covoarele de zestre ale fetelor, iar Moromete era convins ca Achim nu va mai trimite
nici un ban acasa(el fiind plecat la Bucuresti cu oile familiei). Confruntat cu aceste
probleme, Moromete ia hotarariri decisive: vinde din pamant si achita fonciirea, banca, ia
doi cai si il trimite pe Niculae la scoala. Naratorul noteaza insa ca problema banilor
ramasese nerezolvata pe termen lung: „din nou rata la banca, din nou fonciirea, din nou
Niculae”.

Volumul se incheie rotund, infirmand cele afirmate la inceputul lui: „timpul nu mai avea
rabdare”.
 Volumul al doilea se intinde pe durata a 24 de ani. Desi acopera o perioada atat de lunga
de timp, faptele prezentate sunt mult mai putine si mai slab individualizate. Astfel,
romanul incepe cu o interogatie retorica: „In bine sau in rau se schimbase Moromete?”.
De remarcat insa ca si ceilalati tarani isi schimbasera atitudinea fata de el: Balosu il
compatimea, Guica tacuse...

Ilie Moromete nu mai este persoajul principal. Alaturi de el, se individualizeaza mai
pregnant Niculae.
Dupa plecare baietilor la Bucuresti, Moromete se apuca de negot, castigase bani buni,
„poli galbeni ii umpleau buzunarele”. Cu toate acestea el refuza sa-l mai trimita pe
Niculae la scoala, invocand absenta beneficiilor de pe urma unei astfel de investitii.
Moromete era acum un om schimbat, nu mai era atent si nici nu mai dadea raspunsurile
pline de o inteligenta cinica de altadata. Cu toate acestea, in momentul in care primeste o
scrisoare de la baietii din Bucuresti, cu primele stiri de cand au plecat, vede oportunitatea
de a-si reintregi familia. Conform acestei scrisori Paraschiv lucra acum ca sudor la
tramvai, Nila era portar la bloc, iar Achim era singurul care reusise cat de cat, el fiind
proprietarul unui magazin alimentar. Baietii anexasera chiar si o fotograie scrisorii, din
care Catrina si fetele incercasera sa ghiceasca „si ceea ce in scrisoare nu se spunea”.
Moromete ajunge la Bucuresti si se intalnesta cu cei trei. El le propune sa dea uitarii
toate neantelegerile si sa se intoarca acasa, avand acum destul pamant pentru toti trei.
Dupa un mome4nt de tacere semnificativa, Moromete le declara cu o voce inalta: „Mi-am
luat mana de pe voi. Mana mea asupra voastra nu mai exista”.
Era anul in care avea sa se declanseze razboiul.
Familia continua sa se destrame odata cu moartea lui Nila in razboi, precum si de
sfarsitul tragic al lui Paraschiv, care se imbolnaveste de tuberculoza pe fondul efortului
prea mare depus si moare.
Autoritatea lui Moromete scade atat in sat cat si in familie. Catrina il ameneninta ca il
paraseste, pentru ca in final sa o faca. Cu prietenii sai nu se mai intelegea: cu Cocosila nu
se mai intelegea deloc, cu Dumitru al lui Nae si Iocan nu mai vorbise demult, iar in sat se
ridicasera alti fruntasi „il vezi cum ii ia altul vorba din gura, fara nici un respect si el lasa
fruntea in jos si nu zice nimic”.

Anii ’50 aduc in viata satului schimbari importante: in 1945 reforma agrara, iar in 1949
colectivizarea, iar Silistea-Gumesti este scum „o groapa fara fund din care nu incetau sa
iasa atatia necunoscuti”.
Niculae Moromete ajunge activist de partid. Trimis cu sarcina de la „judeteana”, el
esueaza in plasa intrigilor oportunistilor, astfel incat este destituit. Se da la fund, isi
continua studiile si devine inginer horticol. Se casatoreste cu Marioara, o asistenta
medicala, o taranca care isi pierde si ea esenta originilor ei.
Ultimele capitole infatiseaza moartea lui Moromete. Ajuns la 80 de ani, moromete se
afla la capatul zilelor. Fara a suferi de o boala anume, el cade la pat pentru ca sa moara.
Paginile care infatiseaza moartea lui Moromete sunt cele mai frumoase pagini ale
literaturii romane care infatiseaza moartea, pentru ca ele descriu sfarsitul fara lamentari,
fara patetism, fara dramatism, un sfarsit lent, ca un episod firesc al vietii. Ultimele
cuvinte ale lui Moromete exprima crezul sau, un crez dupa care isi conduse viata si care il
facea acum un inadapatat al vremii „Domnule, eu totdeauna am dus o viata
independenta!”. Niculae se intoarce in sat, unde sora sa, Ilinca, ii povesteste ce se
petrecuse in timp ce el lipsise.
In volumul al II-lea, romanul pierde din coerenta narativa, epicul este dispersat,
fragmentat si sinuos, naratorul nu creeaza o lume noua, ci o comennteaza, o dezbate.
Problema timpului rabdator sau nu cu oamenii, nu mai este esenta epicului, ci acum este
importanta ideea, discursul despre destramarea satului traditional si al celei mai vechi
categorii sociale odata cu el, fata de care naratorul, ca si Moromete, se simte strain.
„Morometii” lui Marin Preda este un roman realist, caruia caracterul anticalofil,
asemenea stilului prozatorilor interbelici, ii confera precizie, concizie si claritate. El mai
releva si obiceiuri ale satului (jocul calusului, spalatul picioarelor, de Rusalii, ritualurile
de inmormantare, cina, secerisul), constituind o fresca a satului romanesc traditional din
Campia Dunarii si , totodata, un element adiacent in constructia realismului. Structura sa
este cinematografica, iar relevarea reactiilor sufletesti ale personajelor il incadreaza in
realismul psihologic.

„Prin ‹‹Morometii››, Marin Preda dovedeste ca taranimea nu e stapanita, cum se credea,

doar de instinct, ca, dimpotriva, e capabila de reactii sufletesti nebanuite”(Al. Piru).