Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința

în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire

propovăduită deapostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie
înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche,
precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul
roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era
fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani.
Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul
că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe
care mai târziu creștinii i-o vor da. Această religie și crezul ei sunt
în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca
împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani,
Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit
mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea. În Imperiul roman al acelei vremi, acest fapt
trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai
vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus.
Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi
ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui
Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o
asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui
Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se
pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice,
considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase
relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia
evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr
important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale
Vechiului Testament.

Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul
și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din
morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin
monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deși, totuși, o altă religie din
aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar
istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter
exclusiv (absolut) precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică
"trei persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor
pluriforme, alături de religiile primitive, care, prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți
zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca
dogma trinitară, anume a coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de
manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”. Dubla natură
a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât
să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei.
De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații
trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.

Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al

universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr,
Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al
pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar
egale în natură.