Teoria lui Henry Fayol

O concepţie care a exercitat o influenţă mare asupra dezvoltării teoriei şi practicii administraţiei publice
îi aparţine lui Henry Fayol (1841-1925). Locuind în Franţa şi fiind preocupat de activitatea
întreprinderilor, el adaugă Ia funcţiile tehnice, comerciale financiare, de securitate şi contabile, exercitate
de acestea, funcţia administrativă, considerînd ca fiind cea mai complexă.

Principiile lui Fayol privind activitatea întreprinderilor pot fi utilizate şi in administraţia publică.
Abordările întreprinse de Fayol în ştiinţa administraţiei se bazează pe cinci elemente, şi anume:
planificare previzională, organizare, comunicare (comandă), coordonare şi control.

Planificarea previzională iniţiază orişice proces de administrare. Putem spune că noţiunea de

administrare este inseparabilă de cea de prevedere şi planificare. Cunoscînd finalitatea la care trebuie să
ajungă şi posibilităţile sale, întreprinderea (instituţia) dobîndeşte încredere în activitatea sa. Există
previziuni pe termene scurte şi pe termene lungi. Prin programul de acţiuni se trasează căile de dobîndire
a celor planificate prin participarea agenţilor cointeresaţi în aceasta.

Organizarea reprezintă un element principal în procesul de administrare. Fayol pune accent pe schema
organizării, care reprezintă o expunere grafică a organizaţiei (instituţiei) şi prin care se identifică modul
de interacţiune dintre diferite structuri ale organizaţiei şi din care rezultă responsabilităţile acesteia.

Organizarea presupune, de asemenea, asigurarea întreprinderii (instituţiei) cu resurse umane, financiare,

materiale, folosirea lor raţională pentru dobîndirea unei mai bune performanţe. Activitatea
administrativă, în sens de organizare, mai presupune stabilirea programului de acţiune, selectarea
personalului şi definirea precisă a atribuţiilor lui, încurajarea iniţiativelor, respectarea disciplinei şi alte
activităţi desfăşurate în cadrul instituţiei.

Comunicarea (comanda) presupune punerea în mişcare, în funcţiune al organizaţiei. în exercitarea

acestei activităţi un rol aparte îi revine conducătorului. Fiind adeptul conceptului de comandă, conform
căruia fiecare angajat primeşte ordine numai de la superiorul său ierarhic, Fayol consideră că
conducătorul trebuie să-şi cunoască temeinic personalul, să fie lai curent cu raporturile de muncă din
colectiv, să aibă un personal auxiliari pentru corespondenţă şi planificare.

Coordonarea însemnă, în viziunea lui Fayol, acţiuni de armonizare a activităţii administrative. Aceasta
mai semnifică unificarea şi sincronizarea eforturilor tuturor subdiviziunilor întreprinderii (instituţiei) şi
orientarea lor la atingerea scopului formulat în previziune. Coordonarea ca atribut al conducerii se
regăseşte aproape la toate nivelurile structurilor administrative şi reprezintă un element al dirijării care
asigură interacţiunea subdiviziunilor structurale ale organizaţiei.

Controlul ca element al conducerii reprezintă acţiunea de verificare a îndeplinirii programului

organizaţiei. Controlul trebuie să semnalizeze la timp erorile comise în procesul de administrare şi să fie
urmat de sancţiuni. In aşa fel, controlul asigură îndeplinirea sarcinii trasate şi este exercitai pentru o mai
bună desfăşurare a procesului de administrare de către Lin personal bine pregătit în acest scop.
 Teorii contemporane:
Teoria resurselor umane prin esenţa sa exprimă şi accentuează rolul deosebit pe care îl are în activitatea
administrativă personalul implicat în procesul de exercitare a funcţiilor publice. La intersecţia anilor
cincizeci-şaizeci ai secolului trecut, se face observată intensificarea reevaluării relaţiilor umane din
societate, în general, şi din cadrul activităţii administrative, în particular. Aceasta influenţează şi
dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în domeniul respectiv, care se axează pe investigarea noilor raporturi
de muncă, a sistemelor de evaluare şi apreciere a activităţii oamenilor.

Teoria dezvoltării organizaţionale constituie o continuare, o dezvoltare a concepţiei privind resursele

umane. Ea concretizează şi identifică unele'' căi concrete de eficientizare a activităţii administrative. O
caracteristică a acestei teorii constă în faptul că ea abordează schim-l bările atît la nivelul primar al
organizaţiei, cît şi la nivelul sistemului şil subsistemelor organizaţionale, ca o necesitate permanentă de
perfecţionare| a lor, în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii indivizilor administraţi, precum| şi a
performanţelor organizaţiei, instituţiei, în ansamblu.

Teoria contingenţei concepe procesul administrativ ca fiind un proces generat nu numai de nişte
circumstanţe sociale generale, dar şi în funcţie de circumstanţe specifice. Aceasta se referă atît la
problemele resurselor umane, cît şi la problemele organizaţionale ale unei instituţii (organizaţii).
In acest sens, se consideră că nu există forme unice de organizare, conducere a instituţiei şi de motivare
a activităţii administrative. Din aceasta rezultă, că modul de abordare a oricărei probleme urmează să fie
adecvat mediului în care activează instituţia, contingentului de colaboratori ai săi şi, desigur, trăsăturilor
specifice şi particularităţilor fiecărui tip de activitate prestată de instituţia respectivă.

In aşa fel, teoria contingenţei, prin ceea ce promovează, facilitează soluţionarea eficientă a problemelor
cu care se confruntă orişice instituţie administrativă în procesul său de funcţionare, sporeşte gradul de
participare activă în procesul administrativ a angajaţilor şi măreşte gradul de motivare şi responsabilitate
a lor în activitatea administrativă.