ANTON PANN ŞI SENSURILE CÂNTECULUI MUT…

Lect. univ. dr. DIANA CÂMPAN

Există câteva paliere de semnificare foarte dense, în jurul cărora se încheagă, elaborat,
profund filosofic şi în cheie mitologică evidentă, destinul personajului blagian Anton Pann din
drama omonimă: iubirea, condiţia de poet şi trubadur, tentaţiile de a depăşi – haiduceşte! – limitele,
patima aşezării în spectacolul lumii şi, nu în ultimul rând, înţelepciunea şi predispoziţia la gândirea
de sine, cu luciditate. Lucian Blaga însuşi a lăsat o mărturie certă despre simbolurile fundamentale
care însoţesc rapsodul, pe care ulterior le-a filtrat printr-un imaginar ce deschide grabnic calea
poveştii şi a mitului; în Spaţiul mioritic. Trilogia culturii, Blaga afirma: „În Anton Pann s-a întrupat
pe deplin întâia şi ultima oară proverbul românesc şi spiritul latent al acestuia... Nu s-a mai găsit un
al doilea, care să trăiască în aceeaşi măsură proverbul, să aibă acelaşi tact, aceeaşi dragoste şi
vioiciune în întrebuinţarea lui, ca Anton Pann” (Lucian Blaga, Spaţiul mioritic. Trilogia culturii,
Bucureşti, Edit. Fundaţiilor, 1944, p. 264). În fond, personajul lasă impresia că se destramă esenţă
cu esenţă pentru că zbaterea sa este una mult mai subtilă: el suferă de prea mare deschidere către
oameni şi către cântec şi se izbeşte necruţător de neînţelegerea Ioanei; între iubirea pentru Ioana şi
cea pentru lume se interpune un exerciţiu de căutare de sine şi tocmai acesta este semnificativ
pentru conturarea destinului său aflat în permanentă stare de provizorat.
Că personajul blagian traversează o teribilă criză identitară o dovedeşte chiar intrarea sa în
scenă sub semnul incertitudinilor. Indeterminarea domină totul: este o entitate ieşită din timpul
sacru („Astăzi e duminecă? Zău c-am uitat!”), din spaţiul sacru („Anton Pann, te cheamă clopotele
la biserică! Şi dumneata – n-aude, n-a vede” îl apostrofează Spuderca), nu-şi poate defini reperele
cauzalităţii („La ceasul acesta ar trebui să cânţi troparele în strană, şi dumneata potriveşti stihuri la
cârciumă!” sesizează Bidu). Ratarea condiţiei iniţiale are însă efecte diametral opuse pentru
personaj şi pentru ceilalţi: intrat într-o nouă ordine – aceea a cuvântului-cântec şi a carnavalului
lumii – Pann dezvoltă progresiv noi sensuri, edificate prin reluarea de la capăt a cunoaşterii de sine.
Semnele degradării sunt legate organic de spiritul sarcastic care însoţeşte gândul şi replicile lui Pann,
chiar şi atunci când în miezul discursului său ar trebui să troneze un principiu al ordinii ontologice
(„Ei, băieţi, de fiecare-nţelepciune un covrig!”). Surprinzător, cea dintâi definire a entităţii lui Pann
vine, în chiar primele scene ale dramei, de la un musafir ocazional al cârciumii dar care, paradoxal,
prinde rotund întregul tipar pe care se va desfăşura, ulterior, evoluţia personajului: „Cântăreţul de la
Sfântul Niculae! Cât e ziulica zi, îşi slăveşte nevasta la cârciumă şi suflă cârciumăresei snoave şi
cântece de lume făcute de el!”. Pus, la un moment dat, în situaţia de a-şi da o definiţie, Anton Pann
însuşi va conchide: „Eu nu-s nimic! Eu nu sunt decât Anton Pann, poet şi cântăreţ de strană!”,
configurând, în răspăr, o stranie consistenţă a „nimicului” pe care-l reprezintă: el este, de fapt,
întregul, în felul său.
Personajul este asimilat condiţiei de „ales” în alt regim, nu în cel fiinţial propriu-zis, ci într-
unul mito-simbolic. Semnele diferenţierii, conştiinţa profunzimii personale – pe alocuri mărturisită
aproape narcisic, în contrast cu atitudinile habituale ale personajului – potenţează dimensiunea
arhetipală a Poetului: Pann simte semnul de lumină ascensională, un substitut al aurei care-l
înconjoară („Vedeţi voi raza asta, măi blajinilor? – li se adresează el petrecăreţilor de la cârciumă. O
poţi pipăi ca o întrupare de sus! O poţi prinde cu mâna! Când atingi minunea, iese din ea fum şi praf!
E ca o explozie! S-a rătăcit raza printre voi – şi voi râdeţi. Vă munceşte hazul...”); se conturează aici,
în fază incipientă, o dihotomie care se va aprofunda sistematic în desfăşurarea dramei: între
înţelepciunea care întemeiază sensurile grave ale lumii şi spiritul ludic, între sacru şi profan.
Dramaturgul Lucian Blaga a conferit semnificaţii aparte personajului său ca instanţă prinsă
în caruselul multiplusemiotizant al iubirii. Pann se zbate între o iubire imperială, de sorginte
arhetipală, pentru principiul feminin însuşi, desemnat prin Ioana, soţia sa, şi predispoziţia lui de a se
livra iubirii vremelnice pentru femeia-lut, şăgalnică şi provocatoare, luată la întâmplare dintr-o serie,
dar care merită a fi slăvită – spune Pann – pentru înţelepciunea ei matricială şi pentru frumuseţe de
rang înalt. Ioana însă primeşte, în destinul personajului, dimensiuni mitologice de netăgăduit, este
un excelent bulgăre identitar care reuneşte, simbolic, tot ceea ce individualizează femininul originar:
pentru Pann, Ioana este, simultan, femeia-iubită, femeia-mamă, femeia-copil, femeia protectoare,
femeia sacră, femeia adorată pentru frumuseţea şi înţelepciunea ei ancestrală, femeia-absenţă,
femeia-gând, femeia-joc. Cea mai consistentă latură a existenţei lui, împărţind egal sensurile cu
dedicarea de sine poeziei şi cântecului, este revendicată de Ioana. De fiecare dată când Ioana îl
caută cu încăpăţânare, încercând să-i recupereze esenţa cum o ştia ea, Pann desfăşoară lungi
mărturisiri despre sine. Prin învecinare, Pann se descoperă, la fel cum i se vor revela şi laturi
ascunse, nebănuite, ale propriului suflet, în absenţa Ioanei. Drama celor doi aici sălăşluieşte, în
mereu afirmata incapacitate a Ioanei de a pricepe valorile lui Pann: ea şi l-ar dori numai pentru ea,
în timp ce el se mărturiseşte a fi sortit să se împartă, în mod egal cântecului, şi lumii. Pann o
avertizează de la început că miezul existenţei lui stă sub alte norme, el este Poetul de extracţie
lumească, iar izolarea lui şi ruperea de lume pentru el ar echivala cu nefiinţa: „Ioano, vezi – aici
greşeşti! Pentru un poet nu există societate nepotrivită! Putem noi oare – neadormiţii, chinuiţii,
nerăsplătiţii luminii – să ne scutim de atingerile acestea cu tărâmurile care ne strigă până-n măduvă?
Nici un cântec şi nici o înţelepciune n-ar ieşi din strunele noastre dacă am ocoli atingerile!”. Este
aceasta o definire filosofică şi arhetipală a însăşi condiţiei creatorului, conştiinţa de sine a lui Pann
completându-se ulterior cu mărturisiri din aceeaşi gamă. Pann îşi rosteşte fără reţineri dramatica
împărţire între două secvenţe cu drept de cetate în destinul său: Ioana şi cântecul, semnând, într-o
alegorie poetică rafinată, un fel de oglindire în propria-i conştiinţă a identităţii duale, care îi va
prilejui dramatice fisuri existenţiale: „Te iubesc, Ioano, cum nici nu crezi. Câteodată, când rămân
singur în vreo cârciumă, lăcrimez, cât o livadă în răcoarea serii, la gândul şi de teama că aş putea să
te pierd! Te iubesc, Ioano. Pe tine şi cântecul, gluma şi tristeţea, şi iarăşi pe tine! Poate că de-acolo
de unde se hotărăsc tablele sorţii – mie mi s-a menit să devin haiduc, să mă-ndrăgească fetele şi
nevestele din împărăţia otomană şi din ăst colţ de-mpărăţie nemţească! Dar mi s-a ales altfel!
Dumnezeu m-a ademenit cu tine şi cu cântecul!”. Prin urmare, Ioana este singura care, pentru Pann,
poate închide cercurile şi poate deschide sensurile de dincolo de cântec.
În faţa Ioanei, alegorizându-şi destinul dorit, Anton Pann împlineşte ritualul mutării înspre
poezie a tuturor sensurilor vieţii, liberul arbitru, transcenderea limitelor pe care firea sa de poet le
doreşte, readuc registrul dramei spre nuanţele arhetipale; se cultivă, în discursul pannesc,
simbolistica primară a Binelui şi a Răului, a fiinţialului sacralizat prin sentimentul pur, prin creaţia
eliberată de prejudecăţi: „Între patru pereţi, focul n-are vânt. Între gratii – aripile sunt chiar şi pentru
păsări o povară! Eu trebuie să mă ciocnesc de oameni, de lucruri, să-nfrunt valul şi-ntâmplarea!” În
registrul ideatic şi al simbolizării, definiţiile pe care Pann i le dă Ioanei ţin de zona mitologiei şi au,
adesea, consistenţă biblică robustă, mergând până la refacerea unităţii primordiale şi la relevanţa
perechii adamice: „Tu, Ioana, tu poţi să rămâi ceea ce eşti. Lumină, numai lumină!”, „Cu cât mă
îngrădeşti mai puţin, cu atât viaţa mea este mai mult a ta. Numai a ta. Arde jeraticul în pahar, Ioano,
nu-l stinge!”, „Te iubesc, Ioano. Simţi cât de nătâng şi de gol sună acest cuvânt? Nu te supăra, viaţa
mea! (...) Nu, Ioano, eu nu te iubesc! Căci noi suntem una. Tu ai intrat în mine, tu ai devenit sângele
meu, ziua mea şi noaptea şi străfundul! Tu eşti izvorul, aerul, lumina. Cum mai aştepţi să te
iubesc?”.
Plecarea Ioanei din viaţa lui Pann echivalează, în sufletul celui rămas singur, cu un fel de
moarte vie, femeia devine călăuză prin vămile singurătăţii; pentru Pann, Ioana s-a livrat laturii de
umbră („Şi ceasul s-a oprit – i-atârnă greul până-n fundul pământului. Singur sunt. Doborât şi
pustiit. Cel puţin ceasul de-ar învia, să-mi ţie de urât” pentru că Ioana „A plecat în noapte...”,
„Ioana e dincolo de neguri...”). Îmbolnăvit de propriul timp şi de pierderea iubirii („Pe dinafară mă
vindec, dar pe dinăuntru...”), Pann va extinde, prin prezenţa ieşită din norma trecerii fireşti, această
dimensiune a timpului mort.
Însă pentru Pann totul se raportează, obsesiv şi definitiv alegoric, chiar în cheia arhetipal-
mitologică, la Cuvânt şi la cântecul de lume. De cealaltă parte a fiinţei lui Anton Pann se aşează alt
nucleu întemeietor: cântecul. Din acest punct de vedere, Pann este creatorul desăvârşit, pus
definitiv în slujba artei sale, depozitar şi propovăduitor al înţelepciunii ancestrale a poporului.
Cartea este, pentru Pann, „ardere”, consumare a sinelui de adâncime: „De ani mă tot laud cu cartea
la care scriu”, „Şi are să fie Povestea vorbei, o carte în care înţelepciunea se toarce singură, ca
poveştile din O mie şi una de nopţi! Va mirosi cartea, îmbelşugat şi pestriţ, ca piaţa de lângă Turnul
Sfatului, cu adieri de verdeţuri şi peşte, de caşcalav, de garoafe şi mătăsuri. Şi vor suna vorbele
precum galbenii zarafilor, cari stau cu şetrele în şir, schimbând florini austrieci cu ruble ruseşti şi cu
parale otomane. Şi Povestea vorbei va fi hotarul dintre Apus şi Răsărit!” Coloratura aceasta
balcanică şi orientală a operei, acest Isarlîc poetic, este indubitabil legată de chiar structura binară a
lui Anton Pann, aici Blaga păstrând intactă relevanţa caracterologică a creatorului aparţinător
culturii române, aşezându-l în vecinătatea lui Nastratin Hogea. Prezenţa necesară a poetului într-o
lume mozaicată, căreia să îi recupereze sensurile abrupte, i-o mărturisise Pann şi Ioanei: „Pentru un
poet nu există societate nepotrivită!”.
Plecarea Ioanei îmbolnăveşte cântecul. O tăcere acaparatoare pune stăpânire pe gândul lui
Pann, dar sensurile ei sunt multiple: tac, în fond, liniile de forţă ale cuvântului înalt: „Au amuţit în
mine toate cuvintele, Nuşca! M-a acoperit muntele!”. Deloc întâmplător, apogeul valoric al creaţiei,
aşa cum afirmă Pann în repetate rânduri, este Cântecul mut. Cântecul... tăcut este, pentru Pann, cea
mai bine închegată confesiune întoarsă către sine şi împlineşte astfel rosturile arhetipale ale
cuvântului înfăptuitor. Cântecul mut, aşa cum îl descifrează creatorul lui, este singura sursă de
linişte, naşterea lui s-a produs printr-un travaliu spiritual şi ontologic, prin răsturnări de sensuri şi de
stări, prin tentaţia evadării din limite.
Scena finală a morţii lui Pann, reconstituie tiparele arhetipale ale trecerii prin vămile cele
înalte, plecarea poetului cu „ochii deschişi în sus” şi urmând „drumul robilor” îl asimilează pentru
eternitate simbolurilor ascensionale, singurele care l-au caracterizat, în cheie minoră, în întreaga sa
trecere prin lume. Îmbrăcat cu hainele haiducului şi purtat pe braţe de haiduc, Pann desăvârşeşte
condiţia luptătorului, în regim de urgenţă, cu un fatum imprevizibil, care-l plasează, metaforic, între
iubirea unică şi iubirea plurală, între certitudini şi angoase, între daimonul iubirii şi cel al creaţiei.
Mărturisirea ultimă a lui Pann pare să creioneze o autobiografie spirituală a dramaturgului
însuşi: „M-am dăruit... Am îndrăgit patima... mi-a plăcut jocul... în străfund n-am cunoscut decât
suferinţa. Gluma şi râsul meu au scânteiat câte-o clipă peste un adânc de tristeţe...”, aşa încât replica
cea de pe urmă a personajului redeschide calea creaţiei şi sipetul cu simboluri: „Mi-e dor cumplit...”