Chiar în fața prispei au un păr bătrîn. Sub el e o masă veche de lemn cu două bănci lungi.

Acolo, la masa de sub păr, de cum dă căldura și pînă trece vara, se strîng cu toții și mănîncă la
umbră. Doi pași mai încolo, în grădinuța din fața casei, au vreo două tufe înalte cu frunze mari.
Acela e frigiderul: sub palmele late ale frunzelor, direct pe pămîntul negru și rece, ascunde tata
cîte un harbuz uriaș, care se răcorește numai bine pînă se strîng toți la masă. Cînd vine rîndul
lui, harbuzul e pus pe masă așa, întreg, și tata îl spintecă pe din două cu un cuțit lung, bine
ascuțit. Mai întîi scoate miezul, îl taie și împarte fiecăruia cîte o bucată. Pe urmă taie felii pe
lung, cîte una pentru fiecare. După ce desprinde cîte o felie, o bate cu dosul lamei puțin, ca să
cadă sîmburii. Zeama dulce se scurge pe masă, apoi pe jos.
- Vezi că iar faci zoaie, iar nu putem scăpa de gîze!
- Las, să se bucure și ele de praznic, grohaie tata,clefăind bucuros, cu mustața încleiată,
murdar de harbuz pe bărbie și pe fălci, pînă la urechi.
Mama îi trimite pe toți în casă, la dos de căldura amiezei, apoi adună cojile într-o căldare, zvîrle
vreo două ulcele de apă deasupra mesei, să împraștie dulceața zamei de harbuz scurse peste
tot, își pune pe cap un batic răcoros, de pînză, și pornește cu mîncare la porci.
Ograda e mica și rînduita cu mare chibzuială: în stînga casei, lîngă paravan, e loc îngust cît să
încapă o căruță și să poată trece în spatele casei, unde e o șură pentru vite și stogul cu fîn. De
lîngă stog pornește un gard înalt de scîndură care separă ograda de grădină. În margine e o
portiță pe care ei o țin mereu bine legată, să nu intre vreo pasăre din curte în grădină să
scurme, să ciupească, să le strice legumele. În fundul grădinii lor e cimitirul din sat, prin care
umblă slobozi cîinii nimănui. Dacă lași poarta deschisă, coboară hămesiți, intră în bătătură, ling
urluiala din troaca porcilor, fură ouă de sub cloșcă, ba chiar fură găina cu totul, sau rață, curcă,
orice nimeresc, că-s rupți de foame. Unii zic că-s așa răi că-s de pe altă lume, nu degeaba stau
în cimitir. Stăpînii lor, de la doi metri sub pămînt, le poruncesc să prade și să strice gospodăriile
ălora vii. Mama nu se teme de ei. Toți suntem ca niște cîini ai nimănui cînd ne rupe foamea:
umblăm bezmetici, cerșim, ne lingoșim, urlăm, scoatem colții și la nevoie sfîșiem ce ne iese în
cale. De foame și de sărăcie au plecat și ei de la oraș, unde nu mai aveau nici de unele.
Poarta de la grădină stă mereu legată, ca să n-aibă necazuri. Numai urletele cîinilor se aud
uneori pe înserat, ascuțit, de răsună toată valea și dau fiori reci în spinare tuturor. Nimeni n-a
vrut să cumpere gospodăria asta mică de la vale de cimitir atunci cînd s-au stins moșul și baba.
Tot satul s-a temut, dar mama a avut nevoie de o ogradă și o grădină unde să crească de-ale
gurii, să aibă cu ce trăi și să-și poată ține copilele în școală. Ce dacă e cimitirul aproape? Morții
nu îți fac nimic, numai cei vii se țin de rele. Tata s-a temut, că el e mai slab de fire, dar cum n-au
avut bani de ceva mai bun, au cumpărat gospodăria asta pe o nimica toată într-o primăvară și s-
au mutat chiar de a doua zi. O juncă, o cloșcă cu pui, o scroafă cu purcei și vreo două păsări
ouătoare atît au avut în primul an, dar au muncit și l-a mers bine. Nu erau bogați, dar aveau de
toate. Cu ce adunau din grădină, din șură și din cotețe se hrăneau toți, se îmbrăcau și țineau și
copilele la gazdă în oraș. O dată pe an făceau o pomană la cimitir pentru moșul și baba care au
trăit aici: roșii, ardei din gradina lor, pere din copacul din fața casei, o oală de chișleag, pîine de
casă și o lumînare aprinsă date nevoiașilor peste mormîntul babei și al moșului. Oamenii din sat
îi lăudau că mențin gospodăria ca pe vrema cînd trăiau baba și moșul și se minunau cum niște
oameni care au trăit la oraș se pricep așa de bine.
- Deh, foamea te învață, zicea mama.
Dincolo de locul lăsat cît să treacă o cărută aveau cotețul porcilor și poiețile pentru păsări.
Găinile separat, rațele separat și încă o cămărușă mică, cu trei cuibare, unde erau puse vara
cloștile la clocit. Ușile erau joase, ca la căsuțele de pitici. Baba și moșul erau mici de statură, nu
aveau nevoie de mai mult, dar mama și tata se aplecau tare ca să poată intra. În fiecare poiată
erau cuibare din coșuri, umplute cu paie, iar afară, între ele, era o treucă mare din lemn pentru
boabe și două mai mici, jumătăți de cauciucuri de tractor, pentru apă. Scroafa a primit
bucuroasă cojile de harbuz: s-a băgat cu picioarele din față în troacă și a început să clefăie cu
poftă.O să fete la toamnă, iar purceii din pîntecul ei aveau să aducă familiei un ban frumos.
Mama i-a turnat și o căldare de apă proaspătă, apoi s-a retras în casă la răcoare, la un pui de
somn.
Toată vara dormeau toți patru într-o odaie, acoperiți cu cearșarfuri ușoare de pînză albă,
departe de bîzîiala muștelor strînse afară la zeama de harbuz, supravegheați de baba și de moș
care îi priveau rece dintr-o poză veche, agățată pe perete.

În septembrie morții din deal veneau peste ei grămadă. Ploua uneori și cîte patru, cinci zile la
rînd. Peste tot era glod: în grădină, în orgadă, pe prispa lor de lut, pe ciubotele de gumă cu care
umblau de colo colo, pe haine și pe așternuturi. Zilnic săpau șanțuri după casă, dar apa le
umplea la loc cu mîl galben cărat tocmai din deal. Trimiteau copilele la oraș, la gazdă, că
începea școala, iar ei, mama și tata, vedeau înainte de gospodărie. Se duceau prin mocirlă să
hraneasca animalele, se afundau în pămînt pană la genunchi, noaptea uscau nămolul pe sobă
și a doua zi o luau de la capat. Mai mult de cinci zile nu a plouat niciodată fără oprire pînă
acum. De o săptămînă, însă, ploaia nu mai stă. Mama zice că a venit potopul. Tata nu s-a mai
sculat din pat de două zile. Mama crede că are pneumonie. Tușește și are temperatură. Ieri a
venit salvarea și l-a luat la spital. Acolo nu e pămînt rece, nici glod. O să se facă bine și cînd stă
ploaia o să vină înapoi. Scroafa stă să fete de la o zi la alta. Mama face ziua șanțuri cu sapa pe
după casă și după cotețe, noaptea iese din oră în oră cu lanterna în coteț, să vadă de grija
scroafei. S-au mai auzit cazuri cînd scoafa își sufocă puii, sau îi lățește, sau de spaimă îi
mănîncă. Mama a făcut focul în casă și a pus hainele la uscat pe sobă. Toată casa miroase a
mucegai. Nici cîinii din cimitir nu mai urlă. Or fi și ei murați de la atîta ploaie. Salteaua e caldă și
uscată. Numai să nu adoarmă cu hainele pe sobă, că dă foc la casă. N-ar fi ironic să-ți ia foc
casa atunci cînd din cer curge apă de o săptămînă fără încetare?
Mama își trage ciubotele de gumă în picioare, pelerina de ploaie în spinare, ia lanterna și se
duce în coteț. Scroafa nu doarme. Stă culcată și răsuflă greu, așa cum face de cîteva zile
încoace. E uscată la coadă, dar tot trebuie s-o mai încerce. E aproape miezul nopții, se duce în
casă, are să se întoarcă peste vreo două ceasuri. Dacă ar putea, ar aduce-o în casă lîngă sobă.
Dacă ar avea unde, ar dormi lîngă ea, pe paie, în coteț. Cu Dumnezeu înainte! Sau cu Satana!
Mama se întoarce în casă. Mai e un pic de jar, focul încă nu s-a stins. O bubuială cruntă se
aude dintr-o dată, de o trezește din piroteală. A mai căzut o pară din copac pe tabla de pe casă.
Dacă nu ar fi fost așa obosită, poate s-ar fi speriat. Măcar un pic să se odihnească. Copilele ei
sunt bine la gazdă, le-a dus de toate. Bărbatul e bine îngrijit la spital. Mereu a fost bolnavicios.
Și moșul a murit tot de boală la plămîni. Dar baba ce a avut? Baba a trăit vreo cîțiva ani în plus
după moartea lui. Nu mulți, vreo doi, trei. Și totuși, ea de ce a murit? De bătrînețe? Sau de
osteneală, că nu e ușor pentru o femeie să țină o gospodărie. Și n-au avut nicun ajutor, niciun
copil, nicio rudă. S-a făcut frig în casă, așa frig...sau poate e doar de la oboseala? Și pereții
ăștia din pămînt, care vara țin răcoare și iarna cald, acum țin umezeală, iar peste ei aduce
ploaia glod de la celelalte morminte. Baba o învelește bine cu plapuma, moșul a zis ceva de
scroafă, baba îi face semn să tacă. Sunt mititei de statură și au fața luminoasă, nu ca în poză.
Focul din sobă e stins, hainele nu s-au uscat cum trebuie, ea o sa doarmă puțin, iar moșul și cu
baba, dacă vor, pot să ia lanterna să se uite un pic la scroafă, pînă se odihnește ea un pic.
Dacă fată cinci purcei, trei îi dam și doi îi ținem pentru la anu. Cinci zice baba că sînt, dar unul
să-l dăm de pomană de sufletul lor, iar nouă ne ajung patru. Și o căldare de pere zice moșu să
dăm. Cum adica zice moșul să dăm pere de pomană? Cum adică zice moșu? Care moș? Iar a
bubuit o pară pe acoperiș. S-a trezit, adormise un pic. Era frîntă de oboseală. E deja cinci
dimineața. A furat-o somnul și a dus-o departe. E prima dată cînd îi visează pe babă și pe moș.
De la oboseală și de la frig, dar ce mai vis!
Afară s-a crăpat de ziuă. Ploaia a stat. Vîntul a scuturat bine părul din fața casei. Mai acus o sa
ia căldarea de zoaie și o să adune de pe jos perele căzute în glod, să le dea la porci. Mama își
ia ciubotele de gumă în picioare, o vestă în spate și se duce în coteț. Scoafa a fătat singură.
Lîngă ea, în paie, sunt cinci purcei vii. Niște zoaie calde ar trebui pentru scroafă. Iese din coteț.
Poarta de la grădină e larg deschisă. Cum o fi deschis-o oare vîntul, că doar era legată cu
sîrma?