Vsevolod Meyerhold (1874-1940) - actor, teoretician şi director de teatru din Rusia,

este unul dintre cei mai de seamă exponenţi ai intelectualităţii ruse şi, prin forţa
lucrurilor, îi urmează destinul.

Meyerhold s-a născut în Penza, în familia ruso-gemană a fabricantului de vinuri Emil

Meyerhold. În 1895 a început să studieze ştiinţele juridice la Universitatea din
Moscova, dar nu a reuşit să termina facultatea de drept niciodată. Ucenicia în arta
dramatică şi-a început-o la “Şcoala Filarmonică Dramatică” din Moscova, avându-l ca
profesor pe Vladimir Nemirovici-Dancenko, cofondator al “Teatrului de Artă” din
Moscova, teatrul în care mai târziu Meyerhold a jucat ca actor. Meyerhold a fost unul
dintre cei mai fervenţi apărători ai simbolismului în teatru, în special în perioada în care
a lucrat ca producător-şef al “Teatrului Dramatic Vera Kommisarjevskaia”, (1906 -
1907).

Meyerhold a continuat căutările pentru inovaţii teatrale între anii 1907 - 1917, când a
lucrat la “Teatrul Imperial” din Sankt Peterburg, unde s-au jucat piese clasice în
prezentări moderne, inovatoare şi unde s-au pus în scenă opere ale unor autori
contemporani controversaţi precum Fiodor Sologub, Zinaida Gippius şi Alexandr Blok.
În aceste piese el a încercat să readucă jocul actoricesc la tradiţiile Commediei dell'Arte,
regândite pentru realitatea teatrală contemporană. Conceptele sale teoretice despre
“teatrul condiţional” au fost prezentante în cartea sa “Despre teatru”din 1913.

Revoluţia rusă din 1917 l-a transformat pe Meyerhold într-unul dintre cei mai entuziaşti
activişti ai noului teatru sovietic. Meyerhold a intrat în rândurile Partidului Bolşevic, a
căpătat posturi de conducere în consiliul teatral al guvernului sovietic, pentru ca mai
apoi să-şi deschidă propriul teatru, care-i poartă numele până în zilele noastre.
Meyerhold a înfruntat cu violenţă principiile formalismului teatral, pretinzând că
acestea nu ar fi capabile să găsească tangenţe cu noile realităţi.

Meyerhold a inspirat artiştii şi regizorii de film revoluţionari, aşa cum a fost Serghei
Eizenştein, în ale cărui filme au jucat actori care lucrau în tradiţia meyerholdiană.
Metoda sa actoricească era diametral opusă metodei lui Constantin Stanislavski. Un
exemplu al stilului său actoricesc poate fi văzut în filmele lui Eizenştein, în care a
distribuit actori ţinând seama de înfăţişare. În filmul “Loveşte!”, în care sunt înfăţişate
începuturile revoluţiei bolşevice, burghezii exploatatori sunt întotdeauna reprezentaţi de
obezi care beau, mănâncă şi fumează, iar muncitorii sunt atletici şi bine proporţionaţi.

Începînd cu punerea in scenă a operelor lui Maeterlinck şi pînă la cele ale lui
Maiakovski, Meyerhold ascultă întotdeauna de asemenea argumente, si în aceasta
constă continuitatea sa. De fapt, la originea oricărei realizări a lui, se află, nu cauze
străine de artă, ci temperamentul său, o plăcere aproape fizică de a produce,
condiţionată în esenţă de istoria teatrului. Iar Meyerhold este desigur una din figurile
cele mai multilaterale, mai inspirate şi mai vitale. Jocul său este adesea construit la rece,
ori înşelător, ori gratuit. Fiecare pas al lui pare să nu fie decît o diversiune: dar lasă
urme de neşters. Timp de zece ani dispune de remarcabila putere de a reprezenta o ţară
mare şi evenimente grandioase. Meyerhold are avantajul de a aduce la rampă, adică in
faţa publicului celui mai vast, suflul culturii contemporane, de la Blok la Maiakovski,
de la Apollinaire la Picasso, exploatînd cu perseverenţă toate resursele stilului, toate
combinaţiile posibile cu manierele trecutului.

Meyerhold restabileşte raporturi absolut naturale între sală şi scenă, între actor şi
muzică, costum şi scenă, între spectacol şi edificiul respectiv. Socoteşte necesară
intervenţia în texte. Artiştii cu înclinaţiile lui Meyerhold recurg in general bucuros la
clasici si a modificat un clasic modern european: „Le cocu magniţique”; dintre ruşi,
„Revizorul” de Gogol, ”Pădurea” de Ostrovski, „Moartea lui Tarelkin” de Suhovo-
Kobîlin, „Prea multă minte strică” de Griboedov. Le-a refăcut structura după criterii noi
şi cu inserări care să le lămurească semnificatia istorică în lumina marxismului. Mai
tîrziu acceptă şi producţia medie sovietică, supunind-o însă de asemenea unui control
personal: pune în scenă „Komandarm 2” de Selvinski, „Urlă tu”, „China” de Tretiakov,
„Ultimul, hotărîtor” de Vişnevski, „Dascălul Bubus” de Faiko, „Mandatul” de
Erdmann, „Lista meritelor” de Olesa, „Focul de armă” de Bezîmenski. .

Noua teorie a artei scenicc elaborată de Meyerhold şi de discipolii săi, în opoziţie cu

aceea a lui Stanislavski şi Dancenko a fost numită biomecanică, şi a numărat printre
susţinătorii ei cei mai tenaci pe tînărul Eisenstein impreună cu Alexandrov (animator al
unor spectacole teatrale care foloseau formele tipice ale circului: căutau adică să
reprezinte piese clasice în mod revoluţionar şi revelator). Sprijinul teoretic al
biomecanicii a fost creat prin asocierea unor deducţii scoase din materialismul dialectic
şi din teoriile lui Pavlov, cu experienţele teatrului oriental şi ale Commediei dell’Arte.
Expresia artistică era inclusă în emotivitatea fizică, iar stimularea sentimentelor, in
posibilităţile plastice ale corpului si ale glasului. Pe lîngă aceasta, se atribuia artei
dramatice o sarcină revoluţionară faţă de spectatori, printr-o punere in scenă care să se
încadreze în conceptia marxistă despre acţiunea istorică.