Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj Napoca

Facultatea de Ştiinţa Mediului

Catedra de Ştiinţele Vieţii şi ale Pământului

Nicoleta BRIŞAN

PRACTICA STUDENŢILOR ANULUI I

(practica B)

2009
1
 CAIET DE PRACTICĂ
Perioada de desfăşurare: 01.07.2009 - 10.07.2009

Traseu: Cluj-Napoca - Cheia - Muntele Roşu – Slănic Prahova - Buzău - Arbănaşi - Platoul Meledic –
Întorsura Buzăului – Tuşnad – Lacul Sf. Ana – Balvanyos – Ditrău – Joseni – Corund – Praid –
Sovata - Cluj-Napoca

Traseul practicii în contextul hărţii geologice a României

MIERCURI (01.07.2009)
Cluj-Napoca - Cheia - Muntele Roşu (cazare)

STAŢIA SEISMICĂ MUNTELE ROŞU

Staţia seismică Muntele Roşu (fig.1), una dintre cele

Fig. 1. Staţia seismică de la Muntele Roşu
mai importante staţii seismice din România funcţionează din
1973. Aceasta a fost certficată din anul 2003 ca staţie
auxiliară în Sistemul Internaţional de Monitorizare (IMS).
Locaţia a fost aleasă datorită lipsei de activităţi şi
zgomot, fapt asigurat de substratul geologic, putându-se
astfel înregistra cutremure de o magnitudine scăzută (2-2,5
grade pe scara Richter). Datorită acestui fapt staţia este
inclusă în sistemul internaţional de percepere a activităţii
seismice şi nucleare, sensibilitatea aparaturii de aici
permiţând chiar înregistrarea unei furtuni de pe Marea
Neagră. Datele recepţionate la această staţie seismică sunt

2
transmise atât la Bucureşti cât şi la Viena.
Seismograful funcţionează pe baza inducţiei
electromagnetice. Dat fiind faptul că pentru localizare sunt
necesare minim 3 staţii, la Muntele Roşu se realizează doar
înregistrarea, localizarea făcându-se la Bucureşti. Pentru
dezvoltarea staţiei şi o bună observare, după 1977 s-a colaborat cu
Japonia, Franţa, Germania si S.U.A. Prin laboratorul de la Cheia,
Muntele Roşu, se realizează un sistem global de monitorizare a
mişcărilor seismice din acea parte a lumii.
Aparatura de aici are capacitatea de a detecta undele
seismice periculoase de la producerea în epicentrul cutremurului şi
de a anunţa cu 25”-30” înainte sosirea undelor seismice destructive
pentru ca apoi, prin sisteme de avertizare să se blocheze automat
Fig . 2. Seismograme instalaţiile care ar putea provoca distrugeri materiale şi pierderile
de vieţi omeneşti. Pe suprafaţa globului mai există încă 200 de staţii de acest gen. Înregistrarea curemurelor
se realizează cu ajutorul seismografului iar apoi sunt redate prin intermediul seismogramelor ilustrate în
figura 2.
Staţia seismică de la Muntele Roşu este conectată cu INCDFP (Institutului Naţional de Cercetare şi
Dezvoltare pentru Fizica Pământului) din Bucureşti unde practic se află „comandamentul seismic al
României.” Acesta este foarte important chiar la nivel mondial deoarece aici se află un sistem de avertizare
seismică în timp real prin care se poate vedea ce se întâmplă din Pacific şi până în Florida. Evoluţia este de-
a dreptul uluitoare dacă se ia în calcul faptul că în urmă cu doar 30 de ani, în România, pentru a depista ce
înseamnă epicentrul unui cutremur se făceau măsurători cu rigla pe hartă. INCDFP împreuna cu AFTAC
(Air Force Technical Application Center – Patrick Military Base) din Florida, SUA, prin laboratorul
seismometric de la Cheia – Muntele Roşu, realizează un sistem global de monitorizare a mişcărilor seismice
din această parte a lumii.
INCDFP prin Centrul National de Date, asigură monitorizarea exploziilor nucleare şi altor surse
seismice. Astfel, România participă la activităţi în sprijinul prevederilor Tratatului de Interzicere Totală a
Experienţelor Nucleare. În prezent sunt racordate la Sistemul de avertizare în timp real numai Reactorul si
Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară de la Măgurele. Urmează a fi racordate şi Reactorul din Piteşti,
Uzina de Apa Grea de la Turnu Severin şi alte obiective importante din diferite oraşe ale ţării. În cadrul
institutului se întocmeşte o hartă microseismică a Bucureştiului, în care vor fi delimitate zonele cele mai
periculoase pentru construcţii în caz de cutremur.

Joi (02.07.2009)
Muntele Roşu - Masivul Ciucaş – Muntele Roşu (cazare)

MASIVUL CIUCAŞ

Situat în partea centrală a Carpaţilor, în grupul muntos al

Carpaţilor de Curbură, Masivul Ciucaş se detaşează net faţă de
regiunile înconjurătoare prin abrupturile sale, dar în special prin
peisajul variat datorat substratului geologic specific. Acesta este
învecinat în V – M. Grohotiş, în SE şi E – M. Tătaru şi M. Siriu iar
în N- Depresiunea Întorsurii şi Munţii Întorsurii. Vârful cel mai înalt
al masivului este Vf. Ciucaş , cu 1954 m.
Masivul este alcătuit din culmea Ciucaş-Bratocea pe
aliniamentul SV-NE şi culmea Gropşoarele-Zăganu pe direcţia NV-
SE.
Substratul geologic este reprezentat de conglomerate (fig. 3) Fig. 3. Conglomerat – masivul
de vârstă Cretacic inferior a căror grosime atinge până la 600 m. Ciucaş
Acestea sunt constituite din roci cristaline, roci sedimentare (calcare)
şi roci eruptiv bazice prinse într-un liant calcaros-grezos. Calcarele sunt dispuse în blocuri izolate prinse în

3
masa de conglomerate spre baza acestora unde apar la suprafaţă prin eroziune şi se înscriu în peisaj prin
mici proeminenţe cu doline sau prin chei şi văi seci. Eroziunea diferenţiată (fig. 4) la nivelul
conglomeratelor datorată rezistenţei diferite la atacul agenţilor modelatori a generat un relief specific de
tunuri, stâlpi, ciuperci, stânci izolate precum „Babele la sfat”, „Mâna cu 5 degete” ,”Tigăile mari” „Tigăile
mici”, „Piatra vulturilor”, „Sfinxul Bratocei”, „Turnul Goliat”, „Colţul uriaşului”, sau „Mâna dracului”,
elemente ce măresc valoarea peisajului regiunii. Toate acestea alcătuiesc un relief ruiniform la a cărui
apariţie au avut un rol deosebit îngheţul şi dezgheţul (procesele de gelivaţie), apa meteorică, dizolvarea şi
vântul. Examinarea atentă a lor permite observarea unor goluri emisferice rezultate din desprinderea din
ciment a unor blocuri, prezenţa unor poliţe pe fâşiile din ciment mai omogen şi mai compact, a fisurilor ce
pregătesc viitoare prăbuşiri de blocuri etc.
Masivul corespunde unui sinclinal de conglomerate, cu
axul situat în partea de est, fapt care îi conferă individualitate
prin înălţimi de peste 1 700 m prin abrupturile ce taie capetele
de strat şi suprafeţele structurale localizate cu precădere în
partea de nord-nord-vest şi în cea de est.
Datorită constituţiei geologice, Munţii Ciucaş
înmagazinează apa meteorică ce ajunge la baza
conglomeratelor, pe patul impermeabil şi care poate reapărea la
zi sub forma unui curs de apă, motiv pentru care Ciucaşul
devine un adevărat “castel de ape” din care izvorăsc râurile Fig. 4. Eroziune diferenţială – masivul
Teleajen şi Buzău şi pârâurile Ramura Mică, Tarlung şi Testla. Ciucaş

Deşi nu au înălţimi mari, care să permită evidenţierea unui

etaj alpin, frumuseţea şi ineditul peisajului Munţilor Ciucaş, constă
în prezenţa a numeroaselor specii floristice, din care unele endemice.
Din acest considerent s-au constituit unele rezervaţii - Zona cu
Rhododendron din Munţii Ciucaş, Culmea Zăganului- Gropşoarele,
Tigăile Mari, Şuviţele Benii, Pâlcul de jneapăn de pe Muntele
Bratocea, în care aceste specii să fie ocrotite şi menţinute nealterate.
Zonele protejate au un relief uiniform şi o vegetaţie bogată de pajişti,
tufărişuri (afin-Vaccinium myrtillius, ienupăr- Juniperus sibirica,
smârdar- Rhododendron kotschyi, jneapăn) şi plante de stâncărie
(rogoz verde, floarea de colţ- Leontopodium Alpinum, iedera albă –
Fig. 5. Rhododendron kotschzi-
Daphne blagayana, ghinţura galbenă – Genţiana lutea. Zona cu
Smârdarul specia Rhododendron kotschyi (fig. 5) din Munţii Ciucaş, pune sub
ocrotire o suprafaţă de 2 ha cu smârdar, plantă ocrotită, declarată monument al naturii.
În Masivul Ciucaş trăiesc numeroase animale sălbatice: ursul – Ursus arctos, mistreţul- Sus scrofa,
cerbul- Cervus elaphus, râsul- Lynx lynx, lupul- Canis lupus, vulpea- Vulpes vulpes, jderul- Martes martes,
veveriţă- Scirus Vulgaris, pisică sălbatică – Felis silvestris, capră neagră- Rupicapra rupicapra. Speciile de
păsări sunt reprezentate prin vultur, acvilă de munte, uliu, privighetoare, cinteză, iar reptilele prin vipera
comună – Viperus berus şi şopârla de munte -Lacerta vivipara.

Vineri (03.07.2009)
Cheia – Slănic Prahova - Arbănaşi (cazare)

SALINA SLĂNIC PRAHOVA

Oraşul Slănic este situat în zona de curbură a Subcarpaţilor, pe râul Slănic, afluent al râului Varbilău,
istoria şi economia lui fiind în mare măsură legate de prezenţa acestui important zăcământ de sare.
Cea mai parte a teritoriului pe care se desfăşoară oraşul se află în zona unui masiv de sare de vârstă
neogenă- Badenian mediu, apreciat ca având o suprafaţă de 1,6 km2 şi o grosime de 300- 340 m. Unele din
proeminenţele lui se situează la adâncimi mici, altele apar chiar la suprafaţă. Zăcământul de sare este

4
acoperit de depozite constituite din roci argiloase, marnoase, puternic sărăturate care formează aşa-numita
brecie a sării.
Fenomenul de diapirism, care apare şi în această zonă, la fel ca în zone de pe bordura Bazinului
Transilvaniei, este descris pentru prima dată de profesorul Ludovic Mrazec în anul 1907 ca fiind expresia
unor anticlinale caracterizate prin existenţa unui sâmbure format din roci sau din minerale plastice, care
frecvent străpung stratul de roci acoperitoare; cutele diapire, în cazul sării sunt cauzate deci de plasticitatea
şi densitatea mică a acesteia, care prin ridicare străpunge formaţiunile de deasupra.
Prima perioadă a exploatării zăcământului de
sare de la Slănic datează din anul 1689, din timpul lui
Mihai Cantacuzino şi s-a încheiat în 1943 când s-a
trecut la o nouă exploatare sub minele Mihai şi Carol,
care s-a numit Unirea. Această exploatare a continuat
pânǎ în anii ’70, timp în care s-au extras aproximativ 3
milioane de metri cubi de sare. Dupǎ anul 1970 mina
Unirea a devenit centru turistic. Sălile salinei au formă
de trapez cu înălţimea de circa 60 m şi baza mare de 35
m.
Interesante aici sunt varietatea de imagini pe
care le compun orizonturile de sare în tente de alb
imaculat la nuanţe de gri şi negru, unghiurile ascuţite, şi Fig. 5. Salina Slănic – Mina Unirea
cutele observate pe pereţii salinei. Benzile de sare de
diferite culori indică aspecte legate de depunerea sării. Astfel, benzile de sare albă indică intervalele de timp
în care apele concentrate în sare, care se evaporă şi permit depunerea sării, sunt limpezi, fără suspensii iar
clima în care s-au format depozitele a fost una foarte caldă. Benzile mai închise la culoare denotă faptul că
acea parte a depozitului s-a format într-un moment în care apele lagunei erau tulburi, fapt datorat îndulcirii
apelor lagunei prin aport de apă de pe continent şi odată cu acesta a materialului în suspensie.
Salina Slănic (fig. 5) oferă condiţii naturale deosebite datoritǎ microclimatului sǎu bogat în aerosoli
cu eficienţǎ în tratarea unor boli respiratorii. Microclimatul minei este asigurat prin aeraj natural şi menţine
indiferent de sezon o temperatură constantă de 12 grade Celsius. În camerele subterane, sunt amenajate
terenuri de handbal, fotbal şi chiar un mic muzeu istoric sculptat în sare. Diferenţa de cotǎ dintre suprafaţǎ şi
vatra minei este de aprox. 208 m din această cauză accesul în salină se realizează cu ajutorul unui lift
(colivie). Deasupra minei “Unirea” există mina “23 August” care a funcţionat între 1912 şi 1943.
Turismul intensiv din zonă a fost determinat
şi de existenţa unui munte miatural în sare, modelat
de apa ploilor care s-a extins pe o suprafaţă de 2
hectare (astazi este în mare parte surpat). Muntele de
sare de la Slănic Prahova, (fig. 6) a fost declarat
rezervaţie şi monument al naturii. Aceasta adăposteşte
o serie de lacuri carsto-saline cu o adâncime maximă
de 32 m precum Lacul Porcilor, Baia Baciului - lac
antroposalin, rezultat prin acumularea apei meteorice
în cavităţile vechii ocne prăbuşite şi Lacul Miresei -
format în 1914, prin prăbuşirea unei mine de sare de
425 m2 şi 20 m adâncime. Pe solurile sărate din
aceasta zonă se dezvoltă o serie de specii vegetale
halofile dintre care mai importante sunt sărărica
Fig. 6. Muntele de sare de la Slănic Prahova (Salicornia herbaceea), pelinul (Artemisia salina),
steluţa (Aster tripolium), tufărişuri de cătină, etc.

5
 PIATRA VERDE

Muntele Piatra Verde (fig. 7), situată la 4 km

distanţă de Slănic Prahova, s-a format prin consolidarea în
timp geologic a cenuşii vulcanice rezultate în urma
erupţiilor vulcanilor ce azi formează lanţul muntos Oaş-
Gutâi-Ţibleş.
S-a propus încadrarea într-o rezervaţie geologică a
zonei situate în lungul benzii de tufuri, începând cu
versantul dinspre localitatea Slănic. Lungimea acesteia este
de circa 200 m, cu o lăţime de 60-200 m.
Tufurile dacitice vulcanice (fig. 8) şi gipsul –
formaţiunea numită molasă de Slănic cu vârsta Badenian
inferior conţine un tip de minerale numite zeoliţi , minerale
rare şi foarte importante datorită structurii lor interne, a Fig. 7. Muntele Piatra Verde – Slănic,
dispunerii Prahova
atomilor
care permite utilizarea lor ca filtre moleculare în scopul
depoluării apelor uzate. Zeoliţii sunt de asemenea buni
aditivi furajeri, fertilizează solurile, combat dăunătorii şi
sunt tot mai preferaţi în fabricarea hârtiei, căreia îi cresc
calitatea.
În zona Clujului tuful vulcanic este reprezentat de
nivelul tufului dacitic de Dej şi acesta având un conţinut
mare de zeoliţi.
Fig. 8. Tuf vulcanic – „piatra verde”

SÂMBĂTĂ (04.07.2009):
Arbănaşi – Pâcle (Vulcanii noroioşi) - Arbănaşi (cazare)
VULCANII NOROIOŞI

Rezervaţia naturală de tip geologic şi botanic „Vulcanii

noroioşi”, localizată în Subcarpatii de Curbură , la aproximativ
12 km de localitatea Berca –Arbănaşi din judeţul Buzău a fost
declarată în 1924 iar în 1995 a fost inclusă în registrul naţional
şi european, ocupând o suprafaţă de 30 de ha (19,63 ha – Pâclele
Mari şi 9,4 ha- Pâclele Mici) .
Cele două zone – Pâclele Mari şi Pâclele Mici fac parte
dintr-un proiect de realizare a unui geoparc, derulat de Consiliul
Judeţean Buzău şi Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa“,
sub genericul „Ţinutul Buzăului“. Acesta a primit finanţare prin
Fondul Cultural Naţional.
Fig. 9. Vulcanii Noroioşi - Pâclele Mari
Din punct de vedere geologic zona este un
anticlinal sub aspect de depresiune. Substratul zonei este
format din pietrişuri, nisipuri şi depozite loessoide de vârstă cuaternară – Holocen inferior şi marne, marne
nisipoase şi nisipuri neogene – Pliocen, rezistente la eroziune. Există aici şi numeroase zone fosilifere de
nevertebrate. Sunt delimitate 4 zone cu vulcani noroioşi: „La Fierbători”, „Pâclele Mici”, „Pâclele Mari” şi
„Beci”.
Aceşti vulcani noroioşi sunt manifestări legate de emanaţii de gaze de la exploatări de petrol iar
activitatea acestora se datorează faptului că în partea superioară a zăcământului de petrol există gaze care
6
prin intermediul unor accidente tectonice sunt eliberate spre
suprafaţă. În ascensiunea lor, venind de la 3000 m adâncime,
gazele întâlnesc apa subterană iar aceasta se combină cu
substratul format din roci de natură moale, formându-se
nămolul care este apoi antrenat spre suprafaţă (fig. 10).
Coeficientul de vâscozitate al noroiului este mult mai mic
după o perioadă îndelungată de ploi, indicând conexiunea
care există între apele de infiltraţie şi producerea noroiului
adus la suprafaţă de gaze.
Aceste formaţiuni sunt numite “vulcani” din cauza
faptului că au morfologia tipică vulcanilor şi au formă de
con; vulcanii activi au maxim 3 m iar cei fosili pot avea Fig. 10. Vulcanii Noroioşi - Pâclele Mari
chiar mai mult de 5 m înălţime. De obicei, vulcanii al căror
Ieşirea la suprafaţă a noroiului şi agazelor
noroi este mai puţin vâscos nu au conuri impunătoare, ci
creează cratere largi. În cazul în care presiunea gazelor
scade, noroiul fiind vâscos, se formează domuri care nu mai erup şi care, în timp, devin vulcani fosili.
Pe partea superioară a craterului se poate observa o peliculă de hidrocarburi care face legătura
acestui fenomen cu zăcămintele de petrol, iar soluţia albicioasă (săruri) este dovada faptului că apa antrenată
întâlneşte zăcăminte de sare, iar soluţia colorată este datorată mineralelor cu oxizi de fier.
În zona Pâclelor Mici, pe o suprafaţă de aproape 10 hectare, se află cei mai mulţi dintre vulcanii
noroioşi, de forme extrem de variate dar de dimensiuni relativ reduse. Aici pot fi văzuţi vulcani deja formaţi,
cu cratere în forma unor trunchiuri de con, având înălţimea între 2 şi 8 metri, iar în vârf - mici lacuri de
“lava” rece, mai exact un amestec de pământ şi apă. Vulcanii rămân activi
şi în perioadele de secetă, datorită apei din freatic. Când solul se
deshidratează, acesta crapă. Se poate întâmpla ca vulcanii să se stingă dacă
gazele nu pot împinge noroiul la suprafaţă sau coşul vulcanic este acoperit.
În acest caz, apele meteorice care pornesc radiar din varful conurilor,
formează multe ogaşe meandrate. Ajunse la baza conurilor, ele se
transformă în şanţuri adânci iar apoi brăzdează meandrat suprafaţa
platoului, transformându-se, la periferia acestuia, în organisme torenţiale
viguroase.
La periferia vulcanilor noroioşi se întâlnesc asociaţii vegetale
Fig. 11. Nitraria schoberi
halofile cum sunt sărăcica (Suaeda maritima), branca (Salicornia europaea),
rugina (Juncus gerardi), pelinul (Artemisia maritima), gărdurăriţa (Nitraria
schoberi. Fig. 11) şi Obione verrucifera etc. Acestea găsesc în această zonă un mediu de viaţă prielnic
datorită conţinutului ridicat de săruri al materialului expulzat de vulcani.
Întreaga depresiune este caracterizată de fenomene de versant (fig.12) datorate substratului alcătuit
din roci moi, uşor modelate de acţiunea apelor. Microrelieful platourilor vulcanice este condiţionat de
intensitatea curgerilor noroioase, însă evoluţia ulterioară a acestora se datoreşte mai mult particularităţilor
climatului, secetelor prelungite ori ploilor ce antrenează praful rezultat din sfărâmarea argilei depuse de
vulcani.

Fig. 12. Fenomene de versant

7
 Pe glob se cunosc aproximativ 1100 vulcani noroioşi, mai mulţi existând sub mări, cum ar fi spre
exemplu vulcanii noroioşi din apele Norvegiei, cei din mările Caspică şi Barents. Fenomene similare celor
din zona localităţii Berca ( Pâclele Mari, Păclele Mici) se mai înregistrează doar în Azerbaidjan, Siberia, în
Australia şi insula Trinidad din Caraibe.
În România astfel de fenomene au mai fost semnalate lângă Ocna Sibiului, la Homorod, la Bazna,
pe dealurile Transilvaniei, în anumite zone colinare din Moldova însă vulcanii de la Pâclele Mari şi cei de
la Pâclele mici sunt cei mai reprezentativi, atât ca dimensiuni ale formaţiunilor conice, cât şi ca intensitate a
fenomenelor.
O recentă erupţie foarte gravă a unui vulcan noroios, a avut loc la 29 mai 2006, în estul insulei Java
(Indonezia) în localitatea Sidoarjo, la 20 km sud de importantul oraş Surabaya. Erupţia s-a intensificat cu
timpul, ajungând în noiembrie 2006 până la expulzarea a 125.000 m³ de noroi pe zi.

DUMINICĂ (05.07.2009)
Arbănaşi – Mânzăleşti – Lopătari – Terca - Arbănaşi (cazare)

PLATOUL MELEDIC

Este localizat în Subcarpaţii de Curbură, în bazinul superior al râului Slănic, între râul Slănic la sud,
pârâul Jgheabu la est, pârâul Meledic la nord şi pârîul Sărata la vest. Reprezintă o rezervaţie mixta
(geologica, zoologica, speologica) extinsă pe o suprafaţă de 67,50 ha .
Din punct de vedere geologic platoul este constituit din argile şi gresii de cuvertură ce alcătuiesc
molasa miocenă.
În platoul Meledic, situat la altitudinea de 60 am, intalnim numeroase doline simple sau ingemanate,
extrem de largi (diametrul maxim de 40m) si adanci (pana la 25m), cu versanti abrupti, lapiezuri adanc
taiate în sare, avene profunde la contactul dintre sare si argila saraturoasa si 26 de pesteri dezvoltate la baza
unor doline. Unele doline si uvale (rezultate din ingemanarea dolinelor) s-au transformat in lacuri. Dintre
acestea sunt mai importante doua: Lacul Mare - cu suprafata de 0,72 ha; 5,4m adancime maxima si 16430m
m3 apa si Lacul Castelului 0,38ha suprafata; 3,9m adancime maxima si 6857 m3 apa.
Cea mai interesanta pestera din Platoul Meledie este Pestera 6S de la Mânzăleşti. Este situată la nord
de Lacul Mare, la baza unui versant abrupt cu inaltimea de 15m. Pestera a obtinut in 1980 recordul mondial
ca cea mai lunga pestera in sare -1257 m. In 1983 însă o altă peşteră a fost descoperită, devenind cea mai
lungă - pestera ICRC (MALHAM) din Israel - 3 l00 m, pestera 6S de la Manzalesti trecand pe locul al
doilea in lume ca lungime. Aceasta pestera se mai remarca si prin abundenta, varietatea si frumusetea
concretiunilor de sare. Cele mai numeroase sunt stalactitele deviate ca pozitie de tipul anemolitelor, cu
lungimi de 50-100 cm si cu diametrul de circa 2 cm. Stalagmitele sunt foarte rare, cu inaltimi de cativa zeci
de centrimetri si grosimi de 5-8 cm. La exterior atat stalactitele, anemolitele cât si stalagmitele sunt
imbracate, de obicei, in mici cristale de sare.

Lacurile prezente aici s-au format în urma a trei

faze: infiltrarea apei prin brecia sării, scufundarea
platoului cu fundul lacului şi stabilirea legăturii cu
reţeaua hidrografică; în a treia fază, în lipsa vegetaţiei
reglatoare a regimului hidric şi fixarea de sol pe versanţii
lacurilor. Datorită precipitaţiilor a avut loc transportul de
material aluvionar care a impermeabilizat fundul lacului
întrerupând legătura cu masivul de sare. În urma aportului
de ape meteorice şi în lipsa contactului cu masivul de
sare, pe care aceste lacuri s-au format, apele au devenit
Fig. 13. Lacul Meledic mai dulci, fapt care, implicit, a dus la modificarea tipului
de vegetaţie.
Peşterile din Mânzăleşti constituie un şir cuprinzând: peştera din platoul Meledic (cea mai
importantă şi cea mai lungă peşteră în sare de pe glob), peşterile din bazinul Jgheabului, reunind 35 mari

8
 Valoarea ştiinţifică a platoului este completată de existenţa în zona a broaştei ţestoase şi a
scorpionului, într-un regim de climă blândă. Versanţii platoului Meledic au canioane adânci de 5-6 m cu
lăţimi de 0,5 - 3 m şi pante de 2 m.

PIATRA ALBĂ „LA GRUNJ”

Monument al naturii de inters geologic, aflat la

confluenţa râurilor Slănic şi Jgheab, în comuna
Mânzăleşti, „La Grunj” sau „Piatra Crucii”, cum se mai
numeşte, este rezultatul proceselor de eroziune hidraulică
şi eolină.
Ocupă o suprafaţă mică (0,0025 ha), are formă
piramidală (fig. 14), este de culoare alb-cenusiu-galbui şi
reprezintă un martor de eroziune, litologic formată din tuf
dacitic de vârstă badeniană. Acesta este prins între
stratele de marne şi gresii cu poziţie aproape verticală.
Grosimea mai mare a tufului în acest loc, ca şi
poziţia laterală faţă de şuvoiul principal de apă, a dus la
individualizarea lui. Pe stânca înaltă de aproape 18 m şi
cu un diametru bazal de circa 15 m se văd urmele
eroziunii apelor, subliniate de mai multe trepte. Deşi albia
Fig. 14. “La Grunj”
minoră a Slănicului se află la est de el, totuşi, la viituri,
apele ajung la baza sa, exercitând o eroziune intensă.

FOCUL VIU DE LA TERCA

Situat pe valea Slănicului pe un deal în apropiere de satul Terca (comuna Lopătari), la 1 km de

confluenta Slanicului cu pârâul Smoleanu „focul viu” este un fenomen natural datorat emisiilor de gaze
naturale din subsol, prin fisuri profunde, care în contact cu aerul se aprind spontan formând flăcări (fig. 15)
ce ard în permanenţă. Flacarile pot avea uneori înãltimi de pânã la 0,5 m. Locul unde apar aceste flacari se
schimba dupa cum unele orificii se închid iar altele se deschid.
: Suprafaţa ocupată de aceste vetre este de 0,03 ha.

Fig. 15. Focul viu- Terca

9
 LUNI (06.07.2009)
Arbănaşi – Întorsura Buzăului – Tuşnad – Balvanyos (cazare)
TUŞNAD
Staţiunea balneoclimaterică Băile Tuşnad este
situată în partea sudică a Depresiunii Ciucului, la o
altitudine de 650 m, între Munţii Harghita şi Bodoc, în
defileul Oltului. Poziţia în teritoriu îi conferă un cadru
deosebit de pitoresc, cu aer puternic ozonat, bogat în
aerosoli şi ioni negativi datorită cărora staţiunea
dispune de un bioclimat montan tonic, favorabil
reconfortării psihice. Temperatura medie anuală este de
8°C ( iulie 17,5°C, ianuarie -7°C), cu ierni reci şi
nebulozitate redusă.
Apele minerale din zona Tuşnadului sunt
atestate încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, izvoarele scrise menţionând existenţa unor izvoare
de ape minerale cu efecte curative, folosite de către
localnicii satelor din apropiere
Fig. 16. Băile Tuşnad Activitatea balneară în Băile Tuşnad se
desfăşoară încă de la jumătatea secolului XIX. În anul
1968 staţiunea Băile Tuşnad a fost declarată oraş turistic.
Apele minerale de la Băile Tuşnad sunt carbogazoase, clorosodice, calcice, magneziene, feruginoase,
bicarbonatate, cu o mineralizare totală de 0,67-17,86 g/l.
Potenţialul terapeutic al zonei este conferit şi de existenţa unor substanţe minerale terapeutice cu
caracter unicat: gazele mofetice şi solfatariene, considerate rarităţi ale naturii şi chiar unice în Europa (în
cazul solfatarienelor) precum şi a altora puţin răspândite în Europa: lacurile sărate, peloidele (substanţe care
rezultă din procese geologice, care se găsesc în stare fină în nămoluri, întrebuinţându-se pentru comprese şi
băi) şi un microclimat salin. Mofetele reprezintă emanaţiile naturale de bioxid de carbon gaz uscat şi sunt
legate de vulcanismul din zona Carpaţilor Orientali. Acestea sunt valorificate în cura balneară. Mofeta
naturală folosită în scop terapeutic la noi în tară este un fenomen unic în lume.
Staţiunea este recomandată pentru tratamentul bolilor cardio vasculare, urinare şi a sistemului
nervos.

PEŞTERA PUTUROSU (TURIA)

În masivul Puciosu din Munţii Harghitei există 5 peşteri, cea mai mare având o lungime de 14 m şi o
înălţime de 6 m, toate având o atmosferă puternic încărcată cu hidrogen sulfurat şi bioxid de carbon, gaze
rezultate în urma intensei activităţi vulcanice care a avut loc în această regiune acum un milion de ani şi
datorită căreia în această regiune se găseşte o bogată reţea de ape minerale.
În afara elementelor geologice de interes ştiinţific,
Muntele Puciosu mai adăposteşte şi o valoroasă floră spontană,
fapt pentru care o suprafaţă de circa 156 de ha a fost declarată
monument al naturii.
Peştera Puturosu (fig. 17) este o rezervaţie geologică
din Munţii Harghita constând într-o veche galerie de sulf, aflată
la o altitudine de 1052 m în versantul de sud al Măgurii. Este
cea mai eficace solfatară uscată din toată Europa cu un debitul
al sulfului de 3000 m³ pe zi.
Această peşteră la fel ca şi celelalte întâlnite în această
zonă: Peştera cu Alaun, Cimitirul Păsărilor şi Peştera Ucigaşă
Fig. 17. Peştera Turia
(similară cu Peştera Puturosu), sunt vestigii ale mineritului de
sulf practicat între secolele XIV-XVIII de către locuitorii
aşezării Turia, reprezentând totodată o manifestare postvulcanică.

10
 MARŢI (07.07.2009)
Balvanyos – Masivul Ciomadu – Balvanyos (cazare)
LACUL SF. ANA

Lacul Sf.Ana (fig. 18) se aflǎ în Masivul Ciomadu

Mare din Munţii Harghitei, în apropiere de Băile Tuşnad.
Rezervaţia geologică şi peisagistică constă într-un lac
format în craterul vulcanic Ciomadu după ce, în urmă cu
50.000 ani vulcanul a încetat să mai erupă. Acesta este unicul
crater din Europa păstrat intact.
Aflat la o altitudine de aproape 950 de m, lacul are o
formǎ aproape circularǎ cu un diametru de 1,5 km. Suprafaţa
este de aprox. 19,50 ha şi are o adâncime maximǎ de 7 m.
Lacul nu are izvoare, aşa cǎ işi completeazǎ apele numai din
precipitaţii (apele meteorice).
Acesta manifestă o activitate postvulcanică
concretizată prin emanaţii de gaze, sensibile la schimbarea Fig.18. Lacul Sf. Ana
presiunii atmosferice; când presiunea atmosferică scade, gazele
de CO2 şi S, cu miros înţepător, urcă la suprafaţă.
Substratul zonei este format din roci magmatice, andezite cu piroxeni şi amfibioli. Lacul este
înconjurat de formaţiuni vulcanogen-sedimentare iar la baza lacului se găsesc roci piroclastice fine. Aceste
magmatite au vârstă cuaternară şi neogenă.
Apa lacului este lipsită de oxigen, motiv pentru care în acest lac nu trăieşte nici o vietate.
Capacitatea troficǎ redusǎ a apei se datoreazǎ şi prezenţei mofetelor, a emanaţiilor reci postvulcanice care
conţin preponderent CO2 şi în cantităţi mai mici, azot, hidrogen şi metan.

TURBĂRIA MOHOŞ

Turbăria sau Tinovul Mohoş (fig. 19) - rezervaţie floristică, se află în partea de sud-est a conului
vulcanic Ciomatu, în craterul Mohoş, crater conjugat cu cel al
Lacului Sf. Ana, cu o adâncime maximă de 80 de m. Aceasta are o
suprafaţă de 40 de ha şi este situat la o altitudine de 1050 m.
În urmă cu 1500 de ani vulcanul a erupt ultima dată iar
cenuşa a reprezentat un bun substrat pentru instalarea muşchilor de
turbă din genul Sphagnum, încă de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni.
Deşi în prezent este mlaştină oligotrofă de mare altitudine–
săracă în substanţe minerale şi nutritive, a evoluat spre această stare
de la un lac de 4 ori mai
mare decât lacul Sf. Ana.
Fig.19.Turbăria Mohoş
Turba are o grosime de
10 m spre centru fiind
mai subţire spre exterior, apt pentru care se observă şi o
descreştere a înălţimii a pinului silvestru- Pinus Silvestris, care
sunt mai înalţi la marginea turbăriei şi mai pitici în centru unde
condiţiile sunt neprielnice. În zonele periferice ale turbăriei
Fig. 20. Vaccinium axycoccos
vegetează arinul – Alnus glutinosa, rogozurile- Carex remota,
Carex elongata, în dumbravă se găseşte pinul – Pinus sylvestris
(fig. 21), care înconjoară întreg tinovul şi pătrunde adânc în interiorul sau, mai ales în porţiunile de nord -
est şi sud – est. În zonele fără vegetaţie s-au format lacuri de dimensiuni mici a căror apă este acidă.

11
 Substratul geologic al zonei este format din depozite de mlaştină şi formaţiuni vulcanogen-
sedimentare cuaternare şi neogene.
Zona este fascinantă din punct de vedere al vegetaţiei şi faunei bogate. Vegetaţia cuprinde specii
cum sunt:

Fig. 21. Pinus sylvestris Fig. 22. Drosera obovata

Rozmarinul de turbă (Andromeda polifolia), Bumbăcăriţa (Euforium vaginatum), Afine de turbă

(Vaccinium axycoccos, fig. 20), Merişorul de munte, Mesteacănul pufos (Betula pubescens), plante relicte-
reminescenţe cuaternare: plante insectivore, endemice reprezentate de Roua cerului (Drosera obovata, fig.
21), Roua longitudinala (Drosera rotundifolia, fig. 22). Fauna este reprezentată de: diferite specii de
şopârle, vipera neagră, vipera albastră, păianjenul de coasă, etc.

MIERCURI (08.07.2009)
Balvanyos – Tuşnad – Ditrău – Bucin - Corund (cazare)
MASIVUL SIENITIC DITRĂU

Regiunea aparţine din punct de vedere fizico-geografic Munţilor Giurgeului din Carpaţii Orientali şi
e situată la est de cursul superior al Văii Mureşului. În ansamblu, masivul are formă circulară de circa 180
km2. Morfologia actuală a reliefului este rezultatul interacţiunii desfăşurate în timp dintre structura şi
constituţia petrografică a zonei, evoluţia ciclurilor cristaline şi efectele mişcărilor tectonice. Zonele
depresionare tectonic sunt caracterizarte prin forme plate, netede sau uşor rotunjite, fiind umplute cu
depozite recente sau produse vulcano-sedimentare.
Altitudinile culmilor nu depăşesc 1500 m, cu excepţia Muntelui Pricske, care atinge înălţimea de
1545 m. Partea de mijloc a masivului de la est la vest este străbătută de valea Ditrăului care izvorăşte de sub
muntele Izvoarela Belchiei.
O privire de ansamblu asupra întregului masiv al Ditrăului arată interdependenţa dintre aspectul
morfologic şi constituţia petrografică a regiunii. Fomaţiunile de şisturi cristaline din jurul masivului sunt
caracterizate printr-un relief mai accentuat, culmile fiind pronunţate, văile mai abrupte. Masivul propriu-zis
prezintă aspectul unei vaste peneplene slab fragmentată de cursurile de apă, în care s-au individualizat o
serie de terase ce coboară treptat spre bazinul Mureşului.
Masivul de la Ditrău reprezintă un domeniu petrografic foarte heterogen, incluzând o gamă de roci
cu compoziţii şi chimism mergând de la acide la ultra bazice. Astfel se pot menţiona roci granitoide,
monzonite, diorite şi hornblendite. Heterogenitatea constă atăt în faptul că aceste tipuri de roci se
repartizează neuniform în limitele masivului cât şi existenţei aproape a tuturor tipurilor petrografice de
trecere de la o rocă la alta.
Rocile eruptive ale vulcanismului neogen apar în zona contactului vestic şi nord-vestic al masivului;
dar ele mai apar şi sub formă de conuri andezitice cu dimensiuni mici chiar în interiorul masivului, în zona
aglomeratelor andezitice.
Depozitele sedimentare aparţin Cuaternarului şi constau din pietrişuri, nisipuri, argile, sau Panonian
- Pleistocenului şi constau din pietrişuri, marne, argile, formaţiuni vulcanogen-sedimentare, brecii şi
conglomerate.

12
 Masivul alcalin de la Ditrău fiind amplasat în formaţiunile cristaline ale seriei metamorfice de
Tulgheş, formează în cadrul acestuia o aureolă de contact. Atât căldura cât şi aportul de soluţii metasomatice
au schimbat echilibrul termic şi chimic al şisturilor cristaline declanşând în masa acestora modificări
mineralogice şi textural-structurale.
Aureola de contact consta în apariţia unor minerale tipomorfe. Efectele termice şi metasomatice ale
masivului pot fi sesizate până la distanţa de peste 1 km.
Porţiunea din masiv expusă la zi are o formă circulară uşor
alungită în direcţia nord-sud cu cele două intrânduri dinspre vest
spre interior, porţiuni umplute cu depozite sedimentare sau formate
din roci cristaline.
Determinările de vârstă prin diferite metode asupra
masivului alcalin de la Ditrău au evidenţiat prin determinări
folosind metoda Pb comun, vârste între 326 şi 297 milioane ani.
Alte seturi de determinări ale vârstei, mai recente, prin metoda K-
Ar au evidenţiat rezultate ce cuprindeau o perioadă de existenţă a
masivului alcalin de la Ditrău de aproximativ 80 milioane de ani şi
se extind între 112 şi 190 milioane ani.
Sienitul este o rocă magmatică intruzivă din familia rocilor
granitoide. Este compus din cristale mari şi bine dezvoltate din
Fig.23. Sienit cu sodalit
seria izomorfă a feldspaţilor de ortoclaz şi oligocolaz, alaturi de
care apar feldspatoizii (sodalit, fig. 23, nefelin), rar amfiboli, biotit
şi cuarţ. Pe lîngă mineralele principale în sienite mai poate sa apară o sumedenie de minerale accesorii,
căror prezenţă influenţează culoarea rocii, ca de exemplu, titanitul, care are o culoare de ceară gălbuie spre
maroniu deschis, pe lângă care adeseori întâlnim apatit şi magnetit.
Diferenţa dintre granit şi sienit constă în prezenţa respectiv absenţa cuarţului şi a micei, aşadar în
granit aceste două minerale, în special cuarţul este prezent într-o proporţie de 20-60%, pe când în sienite
între 0-20%. Datorită acestor fapte adesea găsim roci intermediare între cele două tipuri. La nivel global
sienitele se găses mai rar decât rocile granitice, deşi geneza lor este comună.

JOI (09.07.2009)
Corund – Praid –Corund (cazare)
SALINA PRAID

Salina Praid (fig. 24) aflată în bazinul munţilor Gurghiului, este cuprinsă în Dealul Sării, formând
triunghiul Praid - Ocna de Jos - Ocna de Sus.
Sarea din Bazinul Transilvaniei este datată ca fiind de vârstã badenian medie (Miocen mediu),
respectiv de circa 14 milioane de ani. Marea din Bazinul
Transilvaniei (de mică adâncime şi cu specific lagunar) s-a
separat prin praguri, de Marea Tethys, care era întinsă în
mijlocul Europei. Din cauza evaporării puternice a apei de
mare, straturile de sare precipitate au constituit depozite pe
fundul bazinului marin, aflat în continuă subsidenţă. În
timpul erelor geologice care au urmat, prin procese de
sedimentare, s-au depus straturi groase de argile, marne,
gresii etc. care prin greutatea lor uriaşă au apăsat depozitele
de sare. Astfel sarea, fiind o roca plastica, a migrat spre
marginile Bazinului Transilvaniei, unde s-a ridicat sub
formă de cute diapire. Aceste zăcăminte de sare sunt
prezente mai ales în partea axială a anticlinalelor, sau de-a
Fig. 24. Salina Praid lungul faliilor tectonice existente la marginea Bazinului
Transilvaniei.
La Praid (judeţul Harghita), se află cel mai dezvoltat diapir din România şi din Europa, având
aproximativ 2000 m grosime (fig. 26). Sarea a apărut la zi sub formă de relief pozitiv reprezentat prin
13
domuri diapire, datorită densităţii mici a acesteia şi a faptului că este o rocă plastică. Pentru a ajunge la zi,
sarea a pătruns prin strate de argile, marne, gresii, nisipuri, conglomerate de vârstă neogena –Miocen.
Extragerea sării din mină a început prin anul 1200 iar din anii `60 a început utilizarea acesteia în
scopuri curative – speleoterapie şi climatoterapie.
În 1978, la 40 m sub minele vechi s-au deschis orizonturi noi care sunt în exploatare şi în prezent.
Aici metoda de exploatare folosită este cu camere mici şi pilieri dreptunghiulari, camere ce au 20 până la
270 m lungime. În 1991 au început lucrările de deschidere a sectorului Telegdy în care exploatarea se face
în prezent la orizontul 448 m în camere cu pilieri pătraţi.
În urma extracţiei şi prelucrării sării se obţin trei mari
categorii de produse: sare gemă, sare recristalizată, sare în soluţie.
La Praid produsele obţinute sunt: sarea gemă pentru uz
industrial, sare gemă bulgări (chimie, industria energetică,
zootehnie), pastile de sare (dedurizarea apei), sare de baie
terapeutică (tratarea afecţiunilor reumatice, arteriale). Sarea de la
Praid are un aspect macro- sau microcristalin fiind impurificata cu
dispersii mecanice singenetice constituite din argile, marne, gresii,
calcare cristaline etc. fie sub formă de diseminări, impregnaţii,
incluziuni stratiforme sau enclave de diferite dimensiuni.
Fig. 25. Salina Praid – perete de sare
Impactul negativ al exploatării sării la Praid asupra
mediului se manifestă fie prin modificarea peisagistică, fie prin
poluarea aerului, apei şi solului. În zona Corundului, grosimea formaţiunilor acoperitoare este sub şase
metri, în aceste condiţii, o parte din apele pluviale au ajuns la spinarea sării, apoi prin dizolvare şi eroziune
s-au format căi de circulaţie care la început se descărcau în Corund, iar acum sunt drenate la cote inferioare
în minele vechi, principalul colector fiind puţul Gheorghe Doja.
Forme de relief carstic pot să ia naştere şi în depozitele insolubile care acoperă sarea; de amintit ar fi
dolinele carstice de sufoziune prezente în zona minelor vechi de la Praid ce se formează prin prăbuşirea
unor goluri rezultate în urma dizolvării sării de către apele subterane.
Impactul pozitiv se manifestă cu precădere asupra mediului social prin perspectiva valorificării
turistice a salinei de la Praid. Datorită microclimatului stabil caracterizat printr-o temperatură constantă de
12◦ C şi umiditate de circa 50 % cu aerosoli salini, aceasta are efecte terapeutice. Tratamentul cu
speleoterapie şi climatoterapie este foarte util în cazul bolilor căilor respiratorii.

Fig. 26. Sectiune prin diapirul de sare de la

Praid

14
 CHEILE CORUNDULUI

Cheile Corundului s-au format în urma acţiunii

pârâului Corund asupra masivului de sare şi se întind în
partea de sud-vest a Dealului Sării. Aici pârâul Corund
a străpuns muntele de sare, erodându-l puternic. Cheile
Corundului sunt marcate de forme de dizolvare lentă a
sării datorate apei meteorice, sunt marcate de lapiezuri,
de mici peşteri şi izvoare cu ape sărate ale căror maluri
sunt acoperite de cristale de sare.
Dealul Sării (Corbul Mare)a fost secţionat de
pârâul Corund în Cuaternarul târziu formând un
„canion de sare” şi rezultând un deal mai mic (Corbul
Mic), separat de cel mare.
Vegetaţia caracteristică acestei zone este cea
halofilă, cantonată în jurul izvoarelor sărate şi în
vecinătatea masivelor de sare reprezentată de Salicornia Fig. 27. Cheile Corundului
herbacea- iarba sărată violetă sau verde.
Din anul 1995 zona este declarată rezervaţie geologică.

VINERI (10.07.2009)
Corund – Sovata – Cluj Napoca
SOVATA

Staţiunea balneară Sovata este situată în judeţul

Fig. 28. Lacul Ursu
Fig. 29. Lacul Roşu şi Lacul Verde
Mureş, pe cursul superior al râului Târnava Mică, la
confluenţa cu râul Sovata, la poalele dinspre sud-vest
ale munţilor Gurghiu.
Staţiunea Sovata a fost menţionată pentru prima
oară ca loc tămăduitor într-un document în 1597, dar
abia in 1850 devine staţiune balneară. Este înconjurată
de dealurile Cireşelu (912 m), Capela (720 m), Bechiş
(1.079 m), Dealul Mic şi Muntele de Sare, fiind
acoperită cu păduri de fagi, stejari, carpeni, ulmi,
castani, brazi şi mesteceni.
Renumele Sovatei se datorează lacurilor Ursu
(46.000 m2), Lacului Aluniş (9.000 m2), Lacului Verde
(5.000m2), Lacului Negru (instalat într-o mină de sare
prabuşită este folosit la băi calde şi reci, fiind prevăzut
cu instalaţii proprii), Lacului Roşu, Lacului Mierlei şi
Lacului Şerpilor, cu ape clorurate, cu concentraţie
mare - de la 40 la 250 g/l, şi sodice, prezentând
fenomenul de heliotermie. Astfel, vara, temperatura
apei variază în funcţie de acumularea căldurii solare
în apa sărată, apa caldă fiind protejată de un strat de
apă proaspată provenită din râuleţe, care nu se
amestecă cu apă sarată, ci se menţine la suprafată,
acţionînd ca un izolator termic. Acest lucru face ca
vara temperatura Lacului Ursu, cel mai mare lac
heliotermal, să varieze între 10-20°C la suprafaţă, 30-
40°C la adâncimea de 1 m şi 40-60°C la adâncimea
de 1,5 m.

15
 Lacul Ursu (fig. 28) este cel mai mare lac heliotermic din lume. Acest fenomen produce o răcire
mai lentă a apei în unele lacuri sărate datorită existenţei la suprafaţa lor a unui strat de apă dulce care
împiedică iradierea căldurii în atmosferă. Lacul s-a format între anii 1875-1880 în urma alunecărilor de
teren care au blocat pâraiele Topliţa şi Auria, având o adâncime de de 18 m. Alunecarea si prabuşirea
depozitelor de pantă sunt strâns legate de prezenţa masivului de sare care s-a dizolvat şi care a contribuit
după formarea lacului la salinizarea apei. În 1879 se menţionează deja fenomenul de heliotermie atât de
caracteristic si util funcţiei balneoterapeutice a lacului. Salinitatea apei este între 10- 15 g/l la suprafaţă, pe
cca. 2 m, dupa care urmează o creştere bruscă între 2 şi 3 m adâncime, la 240 g/l, iar de aici şi până la fund
valorile oscilează între 250- 290 g/l şi chiar 300 g/l. Acesta primeşte o cantitate de apă dulce din pâraiele
menţionate, formându-se un strat la suprafaţă ce nu se amestecă cu apa sarată. Apa dulce se scurge mai
departe în lacul Aluniş.
Datorită apei sărate şi a nămolurilor cu proprietăţi curative staţiunea este indicată pentru tratamentul
bolilor ginecologice, pentru afecţiuni degenerative, inflamatorii şi reumatismale, stări posttraumatismale,
pentru boli ale sistemului nervos periferic, tulburări endocrine dar şi pentru boli cardiovasculare.

Bibliografie selectivă

BLEAHU M., BRĂDESCU VL., MARINESCU FL., (1976)- Rezervaţii naturale geologice din România,
Ed. Tehnica, Bucureşti, 1976
MOŞNEAGĂ M, (1958)- Rezervaţia naturală “Vulcanii noroioşi” , Ocrotirea naturii 3, 160-162, Bucureşti
POSEA GR, IELENICZ M, (1971)- Judeţul Buzău, Ed. Acad, Bucureşti
PROTESCU O, (1917)- Cercetări geologice în regiunea subcarpatică a districtului Buzău, Inst. Geologic
Român, VII, Bucureşti.
STOICA C, (1962) – Cosideraţii privind stratigrafia neogenului din v. Buzăului, 1957-1958, Bucuresti.
BLEAHU M., BRĂDESCU VL., MARINESCU FL., (1976)- Rezervaţii naturale geologice din România,
Ed. Tehnica, Bucureşti, 1976
MOHAN GH., IELENICZ M., PĂTROESCU M., (1986) - Rezervaţii şi monumente ale naturii din
Muntenia, Ed. Sport-Turism, Bucureşti
MOHAN GH., ARDELEAN A., GEORGESCU M., (1993) – Rezervaţii şi monumente ale naturii din
România, Ed. Casa de Cultură şi Comerţ “Scaiul”
http://www.salinapraid.ro
http://www.eco-turism.ro/arii.htm
http://members.tripod.com/a.moraru/Mohos1.htm
http://www.didactic.ro/files/8/sovata.doc

16