Dacia romană

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare
Deși acest articol conține o listă de referințe
bibliografice, sursele sale rămân neclare deoarece îi lipsesc notele
de subsol.
Puteți ajuta introducând citări mai precise ale surselor.
Această pagină (secțiune) necesită o verificare.
De verificat: modificările din data de 4 septembrie 2014

Ștergeți eticheta numai după rezolvarea problemelor.

Dacia romană
Dacia

—  provincie romană  —

Coordonate: 45°42′N 26°30′E

Țară Roma Antică

Dacia romană

Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu[1], își avea hotare:

spre apus Tisa, spre nord munții Carpați, în sud Dunărea, iar spre răsărit
râul Hierosos. Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova erau
locuite de dacii liberi[2].
La granițele Daciei a fost liniște cât timp a trăit împăratul Traian.
După moartea sa (11 august 117) încep năvăliri ale migratorilor și ale dacilor liberi din
nord[3].

Procesul de colonizare[modificare | modificare sursă]

În perioada stăpânirii romane (106 - 271), în provincia cucerită au loc evenimente și
transformări importante:

 construirea a numeroase orașe, cetăți, castre și monumente:

o Tropaeum Traiani
o În 108 - 110 se construiește noua capitală a provinciei Dacia, Colonia
Ulpia Traiana Augusta Dacica (în sud-vestul Depresiunii Hațegului)
o În jurul lui 210 este refăcut în piatră castrul de la Porolissum
 construirea unei bogate rețele de drumuri pietruite:
o În 107 - 109 romanii prelungesc drumul care lega Dunărea (la Dierna) cu
interiorul Daciei până la Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-
Napoca) și Porolissum (Moigrad). Acesta este unul dintre cele mai vechi drumuri
de piatră de pe teritoriul României.
 exploatarea masivă a bogățiilor subsolului (aur, argint, sare etc.)
Coloniile erau locuite de coloni, adică cetățenii romani cu toate drepturile. Coloniile au
constituit o lovitură grea pentru viața tradițională autohtonă, deoarece pe ele se
sprijinea întreaga viață constituțională iar dacii au trebuit în cei 170 de ani să se
adapteze prezenței zecilor de mii de romani, sau astfel spus, venirii printre ei a atâtor
vorbitori de limbă latină.
Colonizatorii erau de două tipuri: civili și militari. Colonizarea cu civili în Dacia e aproape
caz unic în vremea împăraților romani (conform lui Nicolae Iorga). Cei mai mulți coloniști
au venit, firesc, din împrejurimile Daciei[4], și foarte puțini din inima imperiului, din Italia
de astăzi, deoarece populația se rărise acolo, iar împărații au interzis colonizările cu
cetățenii născuți în Peninsula Italică. Cei veniți din apropierea Daciei erau de obicei
traci, înrudiți cu geții (dacii), vorbeau aceeași limbă, fapt ce a dus la o apropiere între ei.
Din Imperiu au mai venit cei mai prigoniți, mai ales creștinii [5] și preoții lor.
Deși a avut o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei cu oameni proveniți din toate
provinciile imperiului a fost cea mai intensă, iar limba latină s-a impus ca lingua franca.

Războaiele daco-romane[modificare | modificare sursă]

Expediția împăratului Domițian[modificare | modificare sursă]

Decebal
Domitian

Istoricul Dio Cassius scria că regele dac Duras a renunțat la domnie și i-a transmis

funcția lui Decebal-Diurpaneus, ce era "ager în planurile de război ca și în împlinirea lor,
știind să-și aleagă timpul când să năvălească asupra inamicilor, fiind asemenea și în
momentul când trebuia să se retragă, fiind dibaci la întinderea curselor, viteaz la luptă,
folosindu-se cu înțelepciune de victorie și de înfrângere." Pe plan intern, Decebal
Diurpaneus a reușit să refacă unitatea politică a dacilor.
Conflictul a izbucnit în urma atacului dacilor peste Dunăre în Moesia, la sfârșitul
anului 85. Armata lui Oppius Sabinus a fost distrusă, guvernatorul provinciei fiind ucis.
Vestea înfrângerii îl determina pe împăratul Titus Flavius Domitianus să pornească o
expediție împotriva dacilor. Pentru a înlocui legiunea pierdută și a consolida armata
romană în această secțiune, a mutat legiunile IV Flavia din Dalmația, I și II Adiutrix, în
Moesia. Regiunea Sirmium a fost anexată la Moesia Superior, în scopul de a avea o
singură comandă pe frontiera dacică.
Împăratul s-a oprit la Naissus unde a organizat petreceri și banchete. L-a trimis
pe Cornelius Fuscus împotriva dacilor, acesta fiind o fire aventuroasă ce iubea
primejdia.
S-au desfășurat tratative în ideea evitării unei confruntări, dacii cerând pacea în
schimbul a unei sume de doi oboli plătită de orice roman din imperiu. Expediția lui
Fuscus s-a soldat cu un eșec, generalul roman fiind ucis în luptă, iar legiunea V
Alaudae fiind anihilată în Prima Bătălie de la Tapae din 87. Dacii au capturat steagurile
și mașinile de luptă romane. După această victorie, regele dac Diurpaneus a primit
supranumele de Decebalus, însemnând "cel curajos" sau "cel puternic"
În 88, Domitian și-a dat seama de puterea adversarului său și a trimis o armata
condusă de Tettius Iulianus. Romanii au traversat Dunărea la Viminacium și au pătruns
în Transilvania dinspre Banat. Romanii obțin o victorie în Prima Bătălie de la Tapae.
După cum scria Cassius Dio, Decebal a recurs la o stratagemă, tăind copacii unei
păduri întregi, îmbrăcându-i cu haine de soldați pentru a-i face pe romani să creadă că
el dispunea de forțe mari.
Romanii și dacii au încheiat pace după ce Domițian a suferit înfrângeri și pierderi în
confruntările cu quazii și marcomanii, ce îi sprijineau pe daci. Decebal a încheiat o pace
favorabilă lui cu Domițian în anul 89, Dacia devenind regat clientelar al Romei, primind
meșteșugari, constructori, instructori militari și bani pentru a apăra granițele imperiului.
Unii istorici consideră că această pace nefavorabilă romanilor a provocat asasinarea lui
Domițian în septembrie 96.
Decebal, în loc să folosească banii așa cum doreau romanii, a hotărât să înceapă
construcția unor noi cetăți în munți, în puncte strategice importante, și să le întărească
pe cele deja existente.[6]
Expedițiile împăratului Traian