Arbovirusuri

• Arbovirusurile (arthropode borne viruses) reprezintă

un grup de peste 400 de virusuri care se transmit mai
ales, dar nu exclusiv, prin artropode: ţânţari, căpuşe,
păduchi, etc.

• Iniţial grupate ca arbovirusuri, dar, în prezent denumi-

rea nu mai este agreată de taxonomişti deşi este menţi-
nută măcar din motive didactice.
• Definiţie: arbovirusurile reprezintă acea
entitate ecobiologică alcătuită din mai
multe familii virale:
– flavi-,
– toga-,
– bunyav-
– reoviridae
• transmiterea prin vectori este esenţială în
realizarea lanţului epidemiologic.
• Din cele peste 400 de arbovirusuri doar 15-20%
au fost izolate de la om, iar recent au fost clasi-
ficate în aceste 4 familii, care reunesc cele mai
importante arbovirusuri;
• Unele virusuri au determinat infecţii reemergente
(Ebola, Zika).
• Pentru zona României şi ţările limitrofe sunt mai
importante următoarele virusuri:
• Virusuri cu genom cu sens pozitiv
• Flaviviridae: grupul encefalitei ruse de primăvară, West Nile,
ocazional Denga, virusul febrei galbene (nu este de interes pentru
ţara noastră, dar ridică probleme deosebite pe glob).
• Complet diferit biologic: virusul hepatitie C (genul Hepacivirus).
• Recent: Ebola şi virusul Zika (nu există risc pentru România –
deocamdată)
• Togaviridae: genul Alphavirus (virusul Sindbis), genul Rubivirus
(virusul rubeolei, complet diferit de arbovirusuri ca biologie).

• Virusuri cu genom cu sens negativ

• Bunyaviridae: grupul bunyamwera, agenţii febrei hemoragice de
Crimeea, genul Hantavirus.
• Arenaviridae: genul Arenavirus (virusul choriomeningitei
limfocitare - VCML, virusul febrei de Lassa).
• Patogenie şi tablou clinic: omul este implicat accidental în
ciclul natural al arbovirusurilor, prin înţepătura ţânţarilor,
căpuşelor, flebotomilor.
• Nu se înscriu în acest model febra galbenă urbană şi denga,
care pot fi transmise şi interuman, prin ţânţari.
• In cazul meningoencefalitei central-europene, cu evoluţie
difazică, pe lângă transmiterea prin intermediul căpuşelor
infectate s-a mai semnalat transmiterea prin lapte nefiert de
la capre şi vaci infectate.
• Arenavirusurile şi Lyssavirusurile febrelor hemoragice se
pot transmite şi pe cale aero-digestivă.
• Înţepătura insectelor hematofage infectate este urmată de
replicarea arbovirusurilor în endoteliul vascular şi în celulele
sistemului fagocitic mononuclear din ganglionii limfatici,
splină, ficat, etc.
• Ulterior se instalează viremia, care, la rândul ei, poate
reprezenta punctul de plecare pentru infectarea altor insecte.

• După o incubaţie de 4-7 zile, în paralel cu evoluţia viremiei, se

notează un debut de tip pseudo-gripal (febră, cefalee, frisoane).

• Infecţia se poate limita la acest stadiu sau, alteori, când replica-

rea virusului are loc la nivelul unor organe ţintă se instalează
manifestările clinice specifice.
• Majoritatea infecţiilor arbovirale evoluează
subclinic sau se manifestă cu:
– febră,
– artralgii
– cu/sau fără erupţie cutanată

• (ex: boala cu virusul Sindbis, febra Denga, febra

de West Nile, febra papataci, etc.);
Manifestări clinice cu:
• febră şi hemoragii (febra hemoragică Denga, febra galbenă,
febra hemoragică de Omsk, febra hemoragică de Crimeea-
Congo, febra determinată de virusul Ebola sau Marburg, etc);

• febră, hemoragii, hepatită şi nefrită (ex.: febra cu virusul

Hantan);

• simptome tipice pentru encefalite: encefalita ecvină de Est,

de Vest, encefalita rusă de primăvară-vară, encefalita
japoneză, etc.
• Diagnostic de laborator: izolarea este posibilă, din sânge,
în primele 2-4 zile de boală sau de la nivelul organelor ţintă (în
cazul deceselor).
• Precauţii deosebite la manipularea probelor! Nivel de siguranţă
microbiologică 4 (maxim).
• Gazde de laborator receptive: cel mai sensibil este şoarecele
sugar, de 1-3 zile, după inocularea intracerebrală.
• Au fost puse la punct şi metodele de cultivare pe CC, urmate
de identificarea prin IF.
• Diagnosticul serologic este posibil prin: RIH, RFC sau RN.
Cel mai util, evidenţierea IgM pentru diagnosticul precoce.
• Familia Togaviridae, genul Alphavirus: reuneşte agenţii
etiologici ai:
- encefalitei ecvine de Est,
- encefalitei ecvine de Vest,
- virusul Sindbis, etc.
• Sunt virusuri învelite, cu diametrul de 65–70 nm, sferice,
capsidă isosaedrică, genom ARN m.c. cu sens pozitiv.
• Se replică în citoplasmă şi înmuguresc prin membrana
citoplasmatică.
• De interes pentru zona Europei de Est este virusul Sindbis.
• Denumiri : boala virusului Sindbis, poliartrita epide-
mică cu rash.
• Caracteristici: virion sferic, învelit, 40-70 nm, genom
mc., ARN (+).
• Sensibil la dezinfectante uzuale (70% etanol, hipoclorit de sodiu 1%,
glutaraldehidă 2%), la inactivarea prin căldură, UV, radiaţii gamma,
frig.
• Rezistă în picături de sânge, 2 zile, la temperatura
camerei.
• Tablou clinic: boală febrilă cu evoluţie autolimitată.
• Debut brusc cu febră, exantem, artralgii sau artrită (exantemul
poate precede, cu 1-2 zile, apariţia artralgiilor).
• Exantemul de la nivelul trunchiului se extinde la faţă, picioare,
palme, plante şi durează aproximativ 10 zile.
• Rar, icter şi leziuni miocardice. Uneori infecţia evoluează
subclinic.
• Răspândire: Africa, Asia, Australia, Orientul Mijlociu,
Europa de Est, Scandinivia.
• Gazde: omul, mamiferele, păsările.
• Rezervorul de virus: păsările, iar vectorii sunt specii de
ţânţari (Anopheles, Aedes, Culex şi Culista spp).
• Modul de transmitere: prin înţepătura ţânţarului infectat.
• Incubaţie: maxim 7 zile. Nu s-au semnalat transmiteri
interumane.
• Nu există antiviral specific.
• Nu există vaccin şi nici metode de prevenţie specifice.
• Genul Rubivirus, familia Togaviridae, cu virusul
rubeolei ca reprezentant.
• Familia Flaviviridae: sunt virusuri ARN sferice, 40-
60 nm, învelite, capsidă icosaedrică, genom ARN
(+); înmuguresc prin reticulul endoplasmatic.
• Genul Flavivirus, cu virusul febrei galbene ca
reprezentant.

• Febra galbenă (FG) este o boală virală care evo-

luează epidemic în Africa şi America de Sud, fiind
descrisă în urmă cu aproximativ 400 de ani.
• Denumirea de “febră galbenă” este legată de icterul
prezent la unii pacienţi.
Virusul febrei galbene
• Agentul etiologic
• In regiunea Africii de Est şi de Vest, circulă două
tipuri de virus genetic distincte (numite topotipuri).
• In America de Sud au circulat două tipuri diferite de
virus, dar, din 1974, a fost identificat un singur agent
etiologic al izbucnirilor epidemice.
• Deşi diferite antigenic, vaccinul anti-VFG este unic,
sigur şi eficient în proporţie de 95%.
• Forme evolutive
• Forma silvatică (sau de junglă) este întâlnită în jungla tropicală; boala
este întâlnită la maimuţe infectate de ţânţari.
• Transmiterea de la o maimuţă la alta este posibilă prin intermediul
ţânţarilor, iar omul este accidental infectat, înregistrându-se cazuri
sporadice de boală.
• Febra galbenă urbană poate înregistra epidemii importante.
• Ţânţarii, în special cei din specia Aedes aegypti transmit boala de la o
persoană la alta.
• Forma intermediară este semnalată în zonele umede sau semi-umede
ale savanei africane unde se înregistrează epidemii neextensive, spre
deosebire de cele urbane care, însă, înregistrează puţine cazuri fatale.
Ţânţarii semi-domestici infectează atât oamenii, cât şi maimuţele.
• Mortalitatea poate atinge 50% în cazurile
severe, cu o medie de 20% pentru celelalte
forme de manifestare.
• De regulă decesul se înregistrează în a 10-a zi de boală prin
colaps circulator, delir şi comă
• Diagnostic de laborator, vezi febra denga.
• Tratament specific: nu există.
• Familia Flaviviridae mai cuprinde:
– virusurile encefalitelor transmise de ţânţari
(encefalita de St. Louis, encefalita japoneză, etc);
– virusurile encefalitelor transmise prin căpuşe
(encefalita central europeană, encefalita rusă de
primăvară-vară);
– virusurile febrei Denga.
• Virusul febrei de West Nile face parte din această
familie şi a fost reletiv recent implicat în epidemii de
meningoenecefalită în ţara noastră (1996-1997 şi cazuri
sporadice mai recent: sezon 2018, 237 cauzri, cu 30 decese).
• De regulă, boala este încadrată în grupul arbovirusurilor
care determină: febră, artralgii, cu sau fără exantem.
• Este un virus transmis prin ţânţari.
• Sursa de virus: păsările migratoare.
Virusul West-Nile
• Izolat pentru prima dată în 1937 în provincia West Nile,
din Uganda.
• Izbucniri epidemice cu acest virus au fost semnalate în
Egipt, Israel, Africa de Sud, Asia, Europa.
• Ultimele izbucniri s-au semnalat în America de Nord,
Franţa, Israel (2000), Rusia (1999) şi România (1996-
1997).

• Caracterele epidemiei din 1996 au fost: concentrarea

cazurilor în mediul urban, frecvenţa formelor grave şi a
deceselor la vârstnici, diseminarea vectorilor (ţânţari din specia
Culex pipiensis) într-un teritoriu unde populaţia era neprotejată
imunologic (absenţa circulaţiei virusului anterior).
• Patogenia: prezenţa virusului în sânge şi LCR se semnalează
în perioada de incubaţie şi prima săptămână de boală.
• In cazurile severe prezenţa Ac intratecal, o precede pe cea a
celor serici.
• Evidenţierea Ac IgM peste 6-8 săptămâni sugerează posibi-
litatea persistenţei virale.
• Tablou clinic: evoluează ca meningite, meningoencefalite sau
encefalite. Multe infecţii sunt subclinice.
• Confirmarea s-a realizat (în cazul epidemiei din ţara noastră,
din 1996) prin diagnostic serologic prin evidenţierea Ac de
clasă IgM în ser sau/şi LCR, prin evidenţierea Ac de tip IgG în
LCR sau pe baza seroconversiei IgG pe două probe de ser.

• Din 2017 s-a institut în România sistemul de supraveghere al

infecției (confirmarea cu laboratorul a cazurilor suspecte: Ac
IgM și RT-PCR).
Caractere diferite al erupţiei cutanate (şi vectorul…)
• Denga este o infecţie transmisă prin interme-
diul ţânţarilor şi a devenit o problemă de
sănătate publică la nivel mondial.
• Boala este răspândită în regiunile tropicale şi
subtropicale, mai ales în zonele urbane şi peri-
urbane.
• Febra hemoragică denga (FHD) este o
complicaţie potenţial letală a bolii, descrisă
iniţial în anii 50,’ iar astăzi reprezentă una
dintre principalele cauze de mortalitate, la
copii, în multe ţări ale Asiei.
 Agentul etiologic
• Virusul FHD aparţine familiei Flaviviridae, genului Flavivirus;
• este sferic, învelit, de 40-50 nm diametru, cu genom ARN m.c.,
(+) şi simetrie icosaedrică a capsidei.

• Din punct de vedere antigenic s-au descris 4 serotipuri de virus,

respectiv 1, 2, 3 şi 4.
• Cele patru serotipuri prezintă mulţi epitopi antigenici comuni
ceea ce duce la numeroase reacţii încrucişate în diagnosticul
serologic, care devine astfel inoperabil.
• Infecţia cu un serotip induce o imunitate de durată, fără însă a
conferi imunitate încrucişată pentru celelalte serotipuri.

• Virusul este sensibil la acţiunea dezinfectantelor uzuale: alcool 70%,

hipoclorit de sodiu 1% sau glutaraldehidă 2%.
• Tablou clinic

• Febra denga este o boală care seamănă din punct de

vedere clinic cu gripa, copiii fiind cel mai frecvent
afectaţi.
• Letalitatea are valori reduse, în schimb, FHD este o
formă de evoluţie potenţial fatală a febrei denga
(50% letalitate).
• Diagnosticul, comun pentru toate flavivirusurile,
presupune prelucrarea probelor în laborator cu
siguranţă microbiologică 4 (un astfel de laborator există la
Institutul de Boli Infecțioase „Prof. Dr Matei Balș„, București).

• Produse patologice: sânge și LCR, recoltate cât

mai precoce;
• post-mortem se recoltează probe de la nivelul
creierului, măduvei, ficatului, rinichiului, cordului.

• Diagnosticul direct: presupune identificarea de

antigene prin IF, metode imunohistochimice sau
identificarea ARN prin RT/PCR.
IHC- Metoda indirectă ABC
Etapa 1: Ac primar se cuplează cu
Ag urmărit în probă.
Etapa 2: Ac primar se leagă de un
Ac secundar, marcat cu biotină.
Etapa 3: se introduc molecule
cuplate cu avidină, marcată cu
peroxidează.
Puterea de legarea a complexului
biotină-avidină, crește sensibilitatea
reacției.
IHC
METODA DEXTRANULUI
Un schelet de dexdran poate cupla
mai multe molecule de enzimă,
care la rândul lor vor putea detecta
o cantitate mai mare de Ag (prin
intermediul unui Ac intermediar).)
• Izolarea este posibilă pe CC de ţesut de ţânţar sau, pentru
virusul febrei galbene, pe CC de maimuţă - Vero, rinichi de
porc – PS;
• izolarea se poate face şi pe şoarecele nou-născut sau ţânţar.
• Identificarea prin:
- RT-PCR, utilizând lichidul din CC sau prin
- teste imunologice (IF, ELISA), utilizând Ac monoclonali.

• Serodiagnosticul: există reacţii încrucişate între antigene ale

virusului febrei galbene, febra denga şi virusul febrei de St.
Louis.
• Criteriile pe două probe de ser stabilesc diagnosticul.
• Pentru infecţiile în care există complexe Ag-Ac (febra denga,
encefalită sau febră galbenă) se utilizează un test ELISA tip
“captură” pentru a evidenţia Ac IgM.
ELISA- IgM
• Prezenţa Ac-lor în LCR este dovada prezenţei intratecale,
deci a encefalitei.
• Anticorpii IgG pot fi evidenţiaţi prin ELISA, sau, mai bine,
utilizând RN.
• RIH sau RFC, cu sensibilitate şi specificitate mai redusă,
pot stabili diagnosticul pe baza dinamicii semnificative sau
a seroconversiei.
• Confirmarea diagnosticului presupune izolarea şi identi-
ficarea virusului, în paralel cu evidenţierea Ac-lor speci-
fici.
https://www.google.ro/search?q=Cowan+coagglutination&biw=1440&bih=805&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved
=0ahUKEwiz-djnxIDKAhUL8RQKHdW
RFC
• Denga - Epidemiologie
• Sursa de virus este reprezentată de om, maimuţe şi
ţânţari;
• transmiterea transovariană asigură persistenţa virusului, iar glandele
salivare produc secreţii infecţioase.

• Virusul FHD se transmite îndeosebi prin ţânţarii din

specia Aedes aegypti la care se pot adăuga alte specii
(ex. Stegomya spp).
• Ouăle de A. aegypti supravieţuiesc timp îndelungat,
uneori şi un an, în condiții de uscăciune.
• Transmitere: VFHD este transmis la om prin înţepătura
ţânţarului infectat.

• Femela devine sursă de virus în timpului “prânzului” infectându-se iniţial

de la un bolnav iar apoi, tot restul vieţii transmite boala la gazde receptive.
• Femela infectată poate transmite virusul transovarian generaţiei următoare,
însă un asemenea mecanism nu a fost bine documentat pentru om care este
principala gazdă.

• Viremia durează 2-7 zile, în paralel cu evoluţia febrei, iar

ţânţarii se pot infecta în această perioadă.

• Ciclul la maimuţe - ţânţarul este frecvent implicat în transmiterea VFHD în

zone ale Africii de Vest şi Sud-Estul Asiei şi mai puţin în alte zone.
• Prevenţia generală

• In prezent singura modalitate de a controla şi preveni

FHD este aceea de a combate circulaţia vectorilor.
• In ultimii ani s-a descris o nouă specie de ţânţar,
Aedes albopictus.
• Reducerea densităţii vectorilor presupune aplicarea
de măsuri privind tratarea deşeurilor menajere.
• Prevenţia specifică nu este încă posibilă.
https://www.ecdc.europa.eu/en/dengue-monthly
 ROBOVIRUSURI
• Acesta este un acronim pentru boala virală transmisă
prin rozătoare (rodent borne viruses), care este
transmisă de la rozătoare la rozătoare și direct de la
rozătoare la oameni, fără participarea unui artropod.
• Transmiterea are loc prin contactul direct cu lichidele
corporale sau cu excretele rozătoarelor.
• Principalele boli virale transmise de la rozătoare la
nivel mondial:
- infecția cu Hantavirus,
- febra Lassa
- febra hemoragică din America de Sud
• Dintre Bunyaviridae, de interes pentru zona noastră
sunt: febra hemoragică cu sindrom renal (FHSR) şi
febra hemoragică de Crimeea (numită şi FH
Crimeea-Congo).

• FHSR este o hantaviroză care a fost denumită de-a

lungul timpului: nefrozo-nefrita hemoragică,
nefropatia epidemică, febra hemoragică epidemică.
• Maladia este determinată de virusul Hantaan numit
iniţial şi “virusul fără nume” (ulterior, denumire după numele
unui râu care separă Coreea de Nord de Coreea de Sud) (1951).
Agentul etiologic

• Virionii sferici sau ovalari cu genom ARN au 80-120 nm diametru şi

caracteristicile morfologice şi fizico-chimice ale membrilor familiei
Bunyaviridae.
• Datorită gazdei principale, rozătoarele, virusul Hantaan face parte din
grupul robovirusurilor.
• S-au descris mai multe variante antigenice.
• Virusul este prezent în materiile fecale sau urina diferitelor rozătoare:
şobolanul de bumbac, şobolanul de orez, şoarecele cu picioare albe sau
dihor.
• Transmiterea virusului la om are loc prin intermediul ţânţarilor, căpuşe-
lor sau prin contact direct cu urina şi materiile fecale provenite de la
animale infectate.
 Patogenie şi tablou clinic
• Poarta de intrare a VFHSR este, cel mai probabil, secundară
inoculării artropodului infectat sau direct la nivelul tractusului
respirator sau digestiv.
• Iniţial virusul se replică la nivelul sistemului reticuloendotelial;
perioada de viremie, care corespunde febrei, se înregistrează la 2-
14 zile de la contactul infectant.
• Leziunile de la nivelul capilarelor sunt cele care duc la pierderi de
eritrocite şi plasmă.
• S-au mai semnalat hepatita, uneori severă, hemoragii mai ales la nivelul stomacului, intestinului
subţire, rinichilor, plămânilor şi creierului.

• In paralel cu trombocitopenia se instalează fenomene de coagulare

intravasculară diseminată cu stare de şoc şi hemoconcentraţie.
• După o incubaţie de 9-30 de zile,
• invazia este dominată de febra persistentă, cu valori ridicate la
aproximativ 50% dintre pacienţi, mialgii severe, conjunctivită,
peteşii, sângerare şi stare de şoc.

• In general perioada de stare se desfăşoară în trei faze:

- febrilă , cu o durată de 5-7 zile caracterizată mai ales prin
febră şi instalarea sindromului hemoragic;
- faza afebrilă, cu hipotensiune şi uneori instalarea şocului
şi, în final,
- faza de recuperare; în cazul evoluţiilor favorabile
manifestările hemoragice dispar, iar diureza se reia.
- Aproximativ un sfert dintre pacienţi rămân
cu sechele renale, mai ales prin afectarea
parţială a funcţiei tubulare.
• Evoluţia bolii este diferită:
- mortalitatea pentru forma coreeană a bolii este
de 5-20% în comparaţie cu
- forma europeană, mai benignă, cu mortalitate
de 1%.
• Confirmarea diagnosticului de laborator se realizează prin:
- evidenţierea Ac IgM specifici sau
- dinamica semnificativă a IgG,
- detectarea genomului viral prin RT-PCR sau
- evidenţierea antigenelor virale prin tehnici de imunohistochimie.
• Un argument în suspicionarea bolii îl reprezintă datele anamnes-
tice care remarcă o călătorie recentă într-o zonă endemică pentru
febrele hemoragice.

• Tratamentul este doar suportiv.

• Singura tentativă de a demonstra eficienţa ribavirinei administrate intravenos
nu a fost convingătoare, deşi, autorii afirmă eficienţa acesteia după
administrarea precoce.
 Febra hemoragică de Crimeea-Congo

• Febra hemoragică de Crimeea-Congo (FHCC) a fost iniţial

descrisă în Africa, de unde şi denumirea de FH de Congo.
• Mai târziu, s-au descris cazuri similare pe teritoriul ex-Uniunii
Sovietice.
• După Al doilea Război Mondial boala a fost descrisă şi în
peninsula Crimeea.
• Ulterior s-a generalizat utilizarea denumirii de febra hemoragică
de Crimeea-Congo.
• Ultimele izbucniri epidemice s-au semnalat în 1998, în Pakistan
şi Afganistan.
• Agentul etiologic

• Virusul aparţine familiei Bunyaviridae, grupul

Nairovirus;
• este sferic, învelit, cu diametrul de 85-100 nm,
genomul alcătuit din trei segmente este mc., ARN,
cu sens negativ.
• Tablou clinic
• Incubaţia bolii este de 1-9 zile (în medie de 1-3), în cazul
transmiterii prin căpuşe sau de 5-13 (media de 5-6 zile), când
aceasta are loc prin intermediul sângelui.
• Boala debutează cu febră şi mialgii, mimând o gripă, dar cu
alură severă.
• Manifestările hemoragice apar după câteva zile (exantem, echimoze,
gingivoragii, hematemeză şi melenă) fiind însoţite de leucopenie şi
trombocitopenie.
• Mulţi pacienţi prezintă icter, hepatomegalie cu creşterea
transaminazelor.
• Rata mortalităţii, în jur de 30% (limite: 10 - 50%).
• Decesul survine, de cele mai multe ori, în a 2-a săptămână
de boală prin hemoragii severe, stare de şoc cu insuficienţă
renală.
• Pacienţii care supravieţuiesc fazei acute se vindecă, de
regulă, fără sechele.
• Prezenţa anticorpilor specifici, în absenţa unui tablou clinic
manifest, sugerează existenţa infecţiilor subclinice.
• Diagnosticului presupune:
- izolarea virusului pe culturi de celule, în termen de 1-6
zile care însă este mai puţin sensibilă decât
- izolarea pe şoarecele nou-născut, care are dezavantajul
obţinerii rezultatelor după 6-9 zile de la inoculare.

• Recent a fost pusă la punct o variantă a RT-PCR care permite

diagnosticul precoce.
• Diagnosticul indirect este posibil prin evidenţierea serocon-
versiei sau anticorpilor IgM (prin ELISA) care persistă, în
medie 4 luni, fiind înlocuiţi de cei de tip IgG care rămân
decelabili 5 ani.

• In mod obişnuit persoanele cu infecţii severe sau cele aflate în

primele zile de boală nu prezintă un titru decelabil,
preferându-se în aceste cazuri izolarea pe culturi de celule
cu identificarea antigenelor sau evidenţierea direct în
ţesuturi, prin IF sau ELISA.
IF - metoda directă
• Familia Flaviviridae mai cuprinde:
– virusurile encefalitelor transmise de ţânţari
(encefalita de St. Louis, encefalita japoneză, etc);
– virusurile encefalitelor transmise prin căpuşe
(encefalita central europeană, encefalita rusă de
primăvară-vară);
– virusurile febrei Denga.
• Virusul febrei de West Nile face parte din această
familie şi a fost reletiv recent implicat în epidemii de
meningoenecefalită în ţara noastră (1996-1997 şi
cazuri sporadice mai recent: sezon 2018, 237 cauzri, cu 30
decese).

• De regulă, boala este încadrată în grupul arbovi-

rusurilor care determină: febră, artralgii, cu sau fără
exantem.
• Este un virus transmis prin ţânţari.
• Sursa de virus: păsările migratoare.
• Izolat pentru prima dată în 1937 în provincia West Nile,
din Uganda.
• Izbucniri epidemice cu acest virus au fost semnalate în Egipt, Israel,
Africa de Sud, Asia, Europa.
• Ultimele izbucniri s-au semnalat în America de Nord, Franţa, Israel
(2000), Rusia (1999) şi România (1996-1997).

• Caracterele epidemiei din 1996 au fost: concentrarea

cazurilor în mediul urban, frecvenţa formelor grave şi a
deceselor la vârstnici, diseminarea vectorilor (ţânţari din specia
Culex pipiensis) într-un teritoriu unde populaţia era neprotejată
imunologic (absenţa circulaţiei virusului anterior).
• Patogenia: prezenţa virusului în sânge şi LCR se semnalează
în perioada de incubaţie şi prima săptămână de boală.
• In cazurile severe prezenţa Ac intratecal, o precede pe cea a
celor serici.
• Evidenţierea Ac IgM peste 6-8 săptămâni sugerează posibi-
litatea persistenţei virale.
• Tablou clinic: evoluează ca meningite, meningoencefalite sau
encefalite. Multe infecţii sunt subclinice.
• Confirmarea s-a realizat (în cazul epidemiei din ţara noastră,
din 1996) prin diagnostic serologic prin evidenţierea Ac de
clasă IgM în ser sau/şi LCR, prin evidenţierea Ac de tip IgG în
LCR sau pe baza seroconversiei IgG pe două probe de ser.

• Din 2017 s-a institut în România sistemul de supraveghere al

infecției (confirmarea cu laboratorul a cazurilor suspecte: Ac
IgM și RT-PCR).
Caractere diferite al erupţiei cutanate (şi sursa…)
• Denga este o infecţie transmisă prin interme-
diul ţânţarilor şi a devenit o problemă de
sănătate publică la nivel mondial.
• Boala este răspândită în regiunile tropicale şi
subtropicale, mai ales în zonele urbane şi peri-
urbane.
• Febra hemoragică denga (FHD) este o
complicaţie potenţial letală a bolii, descrisă
iniţial în anii 50,’ iar astăzi reprezentă una
dintre principalele cauze de mortalitate, la
copii, în multe ţări ale Asiei.
 Agentul etiologic
• Virusul FHD aparţine familiei Flaviviridae, genului Flavivirus;
• este sferic, învelit, de 40-50 nm diametru, cu genom ARN m.c.,
(+) şi simetrie icosaedrică a capsidei.

• Din punct de vedere antigenic s-au descris 4 serotipuri de virus,

respectiv 1, 2, 3 şi 4.
• Cele patru serotipuri prezintă mulţi epitopi antigenici comuni
ceea ce duce la numeroase reacţii încrucişate în diagnosticul
serologic, care devine astfel inoperabil.
• Infecţia cu un serotip induce o imunitate de durată, fără însă a
conferi imunitate încrucişată pentru celelalte serotipuri.

• Virusul este sensibil la acţiunea dezinfectantelor uzuale: alcool 70%,

hipoclorit de sodiu 1% sau glutaraldehidă 2%.
• Tablou clinic

• Febra denga este o boală care seamănă din punct de

vedere clinic cu gripa, copiii fiind cel mai frecvent
afectaţi.
• Letalitatea are valori reduse, în schimb, FHD este o
formă de evoluţie potenţial fatală a febrei denga
(50% letalitate).
• Diagnosticul, comun pentru toate flavivirusurile,
presupune prelucrarea probelor în laborator cu
siguranţă microbiologică 4.

• Produse patologice:
– sânge și LCR, recoltate cât mai precoce;
– post-mortem se recoltează probe de la nivelul
creierului, măduvei, ficatului, rinichiului, cordului.

• Diagnosticul direct: presupune identificarea de

antigene prin IF, metode imunohistochimice sau
identificarea ARN prin RT/PCR.
IHC- Metoda indirectă ABC
Etapa 1: Ac primar se cuplează cu
Ag urmărit în probă.
Etapa 2: Ac primar se leagă de un
Ac secundar, marcat cu biotină.
Etapa 3: se introduc molecule
cuplate cu avidină, marcată cu
peroxidează.
Puterea de legarea a complexului
biotină-avidină, crește sensibilitatea
reacției.
IHC
METODA DEXTRANULUI
Un schelet de dexdran poate cupla
mai multe molecule de enzimă,
care la rândul lor vor putea detecta
o cantitate mai mare de Ag (prin
intermediul unui Ac intermediar).)
• Izolarea este posibilă pe CC de ţesut de ţânţar sau, pentru
virusul febrei galbene, pe CC de maimuţă - Vero, rinichi de
porc – PS;
• izolarea se poate face şi pe şoarecele nou-născut sau ţânţar.
• Identificarea prin:
- RT-PCR, utilizând lichidul din CC sau prin
- teste imunologice (IF, ELISA), utilizând Ac monoclonali.

• Serodiagnosticul: există reacţii încrucişate între antigene ale

virusului febrei galbene, febra denga şi virusul febrei de St.
Louis.
• Criteriile pe două probe de ser stabilesc diagnosticul.
• Pentru infecţiile în care există complexe Ag-Ac (febra denga,
encefalită sau febră galbenă) se utilizează un test ELISA tip
“captură” pentru a evidenţia Ac IgM.
ELISA- IgM
• Prezenţa Ac-lor în LCR este dovada prezenţei intratecale,
deci a encefalitei.
• Anticorpii IgG pot fi evidenţiaţi prin ELISA, sau, mai bine,
utilizând RN.
• RIH sau RFC, cu sensibilitate şi specificitate mai redusă,
pot stabili diagnosticul pe baza dinamicii semnificative sau
a seroconversiei.
• Confirmarea diagnosticului presupune izolarea şi identi-
ficarea virusului, în paralel cu evidenţierea Ac-lor speci-
fici.
 EBOLA
• Ebola este o infecţie hemoragică, cu o rată mare de mortalitate.
• Virusul descoperit în 1976 (în preajma râului Ebola din actuala
Republică Democratică Congo).
• Face parte din familia Filoviridae (virsuri ARN)
• S-au descris 5 tulpini:
• Tai Forest,
• Sudan,
• Bundibugyo,
• Zaire şi
• Reston.
• 4 tulpini (primele) – implicate în infecţiile umane.
• Recent (2018) s-a descris tipul Bombali (izolat de la lilieci din
Sierra-Leone).
• Virusul Ebola este vehiculat de lilieci, gorile,
maimuțe, antilope, cimpanzei și arici.
• Oamenii pot contracta virusul prin contact
apropiat cu corpul sau fluidele (inclusiv sân-
gele) unui animal infectat.
• Odata ce virusul se răspândeşte la un om, este
posibilă transmiterea de la o persoană la alta.
• Epidemia din 1976: cazuri sporadice în Zair,
Sudan, RD Congo, Gabon şi Uganda.
• Martie 2014: Guineea, Liberia, Sierra Leone,
Senegal, Nigeria.
– Cazuri confirmate: 8033
– Decese: 3865 (48%)
• Sursa probabilă: animalele
• Cale de transmitere: manipularea animalelor
infectate sau de la o persoană la alta.
• Transmiterea directă: contact cu sânge sau
alte fluide (lacrimi, fecale, urină) sau pe cale
sexuală.
• Transmiterea indirectă: prin obiecte contami-
nate.
 Tablou clinic
• Incubaţie: 21 zile
• Febră înaltă, vărsături, diaree, cefalee importantă,
mialgii, rach, astenie, hemoragii interne.
• Săngerări (apar ultimele): oculare, otice, nazale;
• insuficienţă hepatică şi splenică (demonstrate
prin teste de laborator).
• Mortalitate: 20-100%.
• The Democratic Republic of the Congo is
grappling with the world's second largest
Ebola epidemic on record, with more than
2100 lives lost and 3100 confirmed infections
since the outbreak was declared on 1 August
2018. The outbreak is occurring in North Kivu,
and Ituri provinces.
Diagnostic
• PRECAUTII MAJORE!

• ELISA (Ag sau Ac)

• R. DE SERONEUTRALIZARE
• Rt-PCR
• Este posibilă şi cultivarea (laborator cu nivel de
siguranță 4).
Prevenţie
• Dificilă
• Diagnostic precoce şi izolarea pacienţilor
• Foarte utile: mască, mănuşi, echipament de
protecţie.
 Virusul Zika
• Flavivirus transmis prin ţânţari (Aedes spp).
• 1947: pădurea Zika (Uganda)
• 1952: primul caz la om
• Ulterior: Africa tropicală, Asia de SE, insule
din Pacific.

• Inainte de 2007: 42 cazuri

• Nr cazuri martie 2017: 148 (2015-2017).
• Sursa date statistice: http://www.who.int/emergencies/zika-virus/situation-report/en/
• Sursa informatii pentru epidemia din 2016: http://www.who.int/emergencies/zika-
virus/situation-report/2-june-2016/en/
Flavivirus, genom ARN sens pozitiv (10.794 pb)
 Patogenie
• Iniţial se replică în celulele dentritice de la
poarta de intrare, ulterior diseminat prin
sânge şi sistemul limfatic.
• Replicare în citoplasmă (probabil şi în
nucleu, deoarece a fost izolat şi din nuclei).
 Clinic
• Incubaţie: câteva zile
• Febră, rash cutanat, dureri articulare, conjuncti-
vită (durată: aprox o săpt).
• Gravide: microcefalie şi alte leziuni cerebrale la
nou-născut.
 Diagnostic
• RT-PCR (în primele 10 zile de boală).
• IgM (ELISA) după 3-5 zile de la debut.
• Există R fals pozitive (similitudini cu alte
flavivirusuri – denga, febra galbenă, West-Nile, v. encefa-
litei japoneze)
• Cel mai util: testarea sângelui în dinamică (a 2
–a probă, după 2-3 săptămâni).
Răspândire
Transmitere
• Transmitere: ţânţari din spp Aedes (A. aegypti
şi A. albopictus)
• Dificil de controlat!!!
• Limitarea circulaţiei vectorilor