Formarea Dobrogei

În 1357, Dobrotici se declară despot. În același an, pierde Mesembria și Anhialos cucerite de împăratul
bizantin Ioan V Paleolog. Dar doi ani mai târziu, în 1359, Dobrotici cucerește gurile Dunării cu cetățile Vicina
și Chilia de la Demetrius,cu porturile Constanța și Mangalia,Delta Dunării expulzându-i de acolo pe Genovezi
care păstrează doar portul Licostomo.Regiunea este numită Dobrogea. Arhiepiscopul Vicinei, Iachint, devine
primul metropolit al Țării Românești tot în 1359. În 1366 Ioan V Paleolog vizitează Roma și Buda, încercând să
capete ajutor pentru campania sa împotriva Dobrogei, în cursul căreia este capturat la Varna. O nouă campanie
condusă de Amadeus VI de Savoia, sprijinită de Veneția și Genova încearcă să-l elibereze pe împărat. După ce
Amadeus cucerește unele cetăți din sud, Dobrotici negociază pacea eliberându-l pe împărat și căsătorindu-și
fiica cu Mihail, fiul împăratului.
În 1369, Dobrotici împreună cu aliatul său Vladislav I al Țării Românești l-au ajutat pe Ivan Strațimir să
revină la tronul Vidinului. Cu acest prilej cetățile Dârstor și Chilia trec în posesia Țării Românești. În 1379,
flotele munteană și dobrogeană blochează flota genoveză în fața Constantinopolului.
În 1386, Dobrotici moare și îi urmează la tron Ivanko sau Ioan, care acceptă pacea cu Murad I al
Imperiului Otoman și semnează un tratat comercial cu Genova. Ivanco moare în 1388 în timpul expediției
Marelui Vizir Çandarli Ali Pasha împotriva Țaratului Târnovo (și a cetății Dârstorului atunci în stăpânirea Țării
Românești). În urma expediției, peste jumătate din teritoriul Dobrogei cade sub dominația Imperiului Otoman,
în timp ce Dobrogea de Nord intră în componența Țării Românești, care îl învinge pe Marele Vizir.
De notat că istoria Dobrogei independente este ocultată de aproape toate atlasurile istorice și lucrările de
vulgarizare, fiind menționată doar în lucrările și articolele de specialitate, nu fără câteva polemici de altfel, dat
fiind caracterul său multinațional care permite atât Bulgarilor, cât și Românilor, să revendice această istorie a
Dobrogei ca parte integrantă a istoriei naționale a fiecărei țări
Mircea cel Bătrân a alipit Țării Românești Dobrogea în 1388/9. În 1393, Baiazid I cucerește sudul
Dobrogei și îl atacă pe Mircea în Țara Românească, dar fără succes, iar în 1395 Mircea recucerește teritoriile
pierdute cu ajutorul aliaților săi, Regatul Ungariei. A treia ocupație otomană a avut loc între 1397 și 1404.
Înfrângerea lui Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara în 1402 deschide o perioadă de anarhie în
Imperiul Otoman.În 1403, Mircea ocupă cetatea genoveză Licostomo de la gurile Dunării, iar în 1404
recucerește Dobrogea și se implică în luptele dinastice din Imperiul Otoman.
După moartea lui Mircea, în 1418, fiul său Mihail I, reîncepe luptele cu turcii, pierzându-și viața într-o luptă în
1420.În anul acela, sultanul Mehmed I cucerește Dobrogea, Țara Românească rămânând doar cu Delta Dunării,
dar nu pentru mult timp.
În ceea ce privește momentul intrării definitive a Dobrogei sub dominația turcă, opiniile istoricilor sunt
împărțite. Nicolae Iorga socotește că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea otomană în 1416. C. C.
Giurescu, Ștefan Ștefănescu și Gheorghe I. Brătianu sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417, iar
Viorica Pervain — în 1420. Există, de asemenea, o serie de istorici care consideră că Dobrogea a căzut sub
stăpânirea otomană treptat, în etape. Astfel, M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru este de părere că ofensiva
otomană în acest sens a început în 1417 și s-a terminat în anii 1445 - 1452, în urma cruciadei europene cu
sfârșitul tragic la Varna, iar Anca Ghiață[11] plasează începutul în 1420 și finalul în 1484, când otomanii
cuceresc și gurile Dunării. Maria Chiper argumentează că Dan al II-lea a stăpânit și el, vremelnic, măcar o parte
din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ștefan Ciobanu[13], bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea
Enisala, împinge această stăpânire cu dese întreruperi a domnilor români până în vremea lui Vlad Țepeș.
Stăpânirea lui Vlad Țepeș, pentru câteva luni, peste cel puțin o parte a Dobrogei este legată de campania sa pe
malul drept al Dunării din primăvara lui 1462.
 În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară la sudul Dunării, cucerind
cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Razgrad, Rusciuc, Șiștova,
Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole
în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a
readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată
cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la
moarte.
După cucerirea Dobrogei, otomanii au transformat-o într-un sangeac al provinciei Rumelia, după care, în
1599, a fost înființat elayetul Silistra, ce cuprindea Dobrogea (toată), Bugeacul și Edisanul. În secolul al XVII-
lea, acestui elayet i-au mai fost adăugate o mare parte din Bulgaria și Turcia europeană de astăzi. În 1864 ce mai
rămăsese din elayetul Silistrei (părțile la nord de Dunăre fiind anexate de Imperiul Rus) a fost transformat în
vilayetul Dunării.
Pe hărțile din secolele XVI și XVII (de exemplu pe harta lui Abraham Ortelius, Antwerpen 1602),
Dobrogea apare și sub denumirea de Syrfia despre care s-a presupus că ar deriva din Servia (Serbia) greșit
plasată, dar în arhivele Mitropoliei din Tărnova, este menționată în 1630 : "Episcopia Varnei din Syrfia"[15]:
este deci clar că Syrfia era o denumire de atunci a Dobrogei (cu atât mai mult cu cât Serbia figurează aparte, la
locul ei), cuvântul Syrfia însemnând în limba greacă "muscărie", lesne de înțeles pentru oricine cunoaște roiurile
estivale de diptere din jurul limanelor dobrogene, probabil favorizate de dominanta ovină a păstoritului din ținut
sub stăpânirea otomană.
Sub dominația otomană, Dobrogea, pe lângă Turcii și Tătarii musulmani așezați aici din ce în ce mai
numeroși, cuprinde în continuare o populație de "Ghiauri" printre care administrația otomană îi deosebește pe
Ladinlar (Evrei de limbă spaniolă, veniți în Imperiul otoman din Andaluzia, după cucerirea Grenadei de către
catolici), pe Ermenlar (Armeni), pe Gök-Oğuzlar (Găgăuți), pe Rumlar (Greci), pe Cingene (Țigani), pe
Bulgarlar (Bulgari) și pe Iflaklar (Români), aceste două ultime grupuri fiind cele mai numeroase. Românii
dobrogeni băștinași, care își spuneau Dicieni (nume care după George Vâlsan provine de la cetatea Vicina
menționată în cronicile medievale [16]) erau raia (adică supuși otomani), și ca atare plăteau, ca toți ghiaurii,
haraciul (impozit pe necredincioși), în timp ce Românii veniți din părțile Sibiului, din Moldova sau din Țara
Românească, ziși mocani erau parțial scutiți.
În decursul celor peste patru veacuri de stăpânire otomană, un număr neverificabil, dar însemnat de ghiauri s-au
turcit pentru a scăpa de acest haraci, astfel că o parte din turco-musulmanii dobrogeni sunt, de fapt, de origine
creștină.
Începând cu anul 1840, în Dobrogea au fost colonizați germani, cunoscuți ca germani dobrogeni, care au
înființat o serie de localități noi. Majoritatea acestora, aproape 16.000, au părăsit teritoriul dobrogean în anul
1940.