VAL ŞI CETATEA SUFLETELOR

Ana Alfianu s-a născut în 1979 la Brașov şi a urmat

cursurile liceului de artă din localitate. A absolvit Uni-
versitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, cu o licenţă în arte
plastice și decorative, specializarea conservare–restau-
rare, şi a lucrat vreme de câţiva ani ca restaurator și
grafician la Muzeul Judeţean din Târgu Mureș. Între
2006 şi 2007 a urmat cursuri de teatru, film și artă în
Statele Unite.
Val și Cetatea Sufletelor este prima poveste pe care a
scris-o și ilustrat-o.
 ANA ALFIANU
VAL ŞI CETATEA
SUFLETELOR
Redactor: Iustina Croitoru
Coperta: Ioana Nedelcu
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Andreea Niţă
DTP: Emilia Ionaşcu, Dan Dulgheru

© HUMANITAS, 2020 (ediţia digitală)

ISBN 978-973-50-6844-8 (pdf)

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0723.684.194
Părinţilor mei
 Capitolul I
La drum!

A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Val.

Casa în care locuia copilul se afla la marginea unei
păduri întinse și liniștite. Val era isteţ, iubea oamenii şi
cărţile, animalele şi călătoriile, dar mai cu seamă îşi iubea
părinţii.
Într-o zi, aceştia îl găsiră pe băiat rezemat de trun-
chiul nucului din grădină, cu ochii aţintiţi în zare.
― La ce te gândeşti? îl întrebă tatăl său, uşor îngri-
jorat de tristeţea care se citea pe chipul lui Val.
― La bunicul. Mi-e foarte dor de el. Ştiu că a plecat
în Cetatea Sufletelor, de unde nimeni nu se poate întoarce,
dar într-o zi o să mă duc să-l caut şi o să-l aduc înapoi.
Părinţii oftară, dar nu spuseră nimic. Val n-avea mai
mult de zece ani, se gândeau ei că era prea mic ca să înţe-
leagă anumite lucruri. Așa că se jucară împreună o vreme
înălţând un zmeu, discutară cu aprindere despre elfi, orci
și pitici, apoi foamea le dădu ghes și intrară în casă.
A doua zi dimineaţă, îndată după micul dejun, Val
plecă să se joace la marginea pădurii din spatele casei.

7
 ― Să nu te îndepărtezi prea mult şi să fii înapoi până
la prânz! îi strigă mama lui.
Era o zi caldă de la începutul lui septembrie. Nori
mari şi albi rătăceau pe cerul albastru, purtaţi de vânt. Val
intră plin de voioşie în pădure și hoinări vreme îndelun-
gată pe cărarea moale aşternută cu cetină, la umbra verde
și adâncă a frunzișului, privind la răstimpuri trunchiurile
groase ale copacilor, de pe care se prelingea, aurie, rășina.
Colindă astfel fără ţintă, cântând şi fluierând, până ce se
împiedică din nebăgare de seamă de o buturugă aflată
de-a curmezişul potecii.
― Te rog să fii mai atent, era să mă calci pe lăbuţă,
rosti buturuga cu glas somnoros.
Val tresări uimit şi se dădu un pas înapoi. Ce fel de
buturugă era aceea care vorbea şi se lăuda că are lăbuţe?
Băiatul se frecă la ochi şi privi din nou buturuga. Aceasta
se mişcă uşurel spre el.
― Nu te teme, nu muşc. Broaştele-ţestoase nu au
obiceiul să muşte copiii.
― O broască-ţestoasă? șopti Val, apropiindu-se.
De aproape se vedeau limpede plăcile carapacei, dure
şi mari cât nişte farfurii, precum şi capul cenuşiu, bălţat
cu pete galbene al straniei făpturi.
― O broască-ţestoasă vorbitoare? adăugă el, mai
mult uluit decât speriat.
― Nu trebuie să te miri atât. E drept că suntem un soi
rar și nu ne arătăm oricui, dar din când în când se-ntâmplă
să ne lăsăm descoperite. Pe tine te-am mai văzut pe-aici și
te cunosc, eşti Val. Mai toate animalele din pădure te știu
și se bucură când te zăresc. Ai inimă bună.

8
 ― Dar pe tine cum te cheamă? întrebă Val, fără să
știe de ce roșește.
― Mă cheamă Malila şi am o sută douăzeci şi şapte
de ani. Pe lângă că vorbesc, pot să zbor, să cos şi să fac ver-
suri pe loc.
― Poţi să zbori?
Băiatul făcu ochii cât cepele. Asta era prea de tot!
Cusutul şi versurile nu-l impresionaseră cine știe ce, însă
faptul că Malila putea să zboare era ceva cu adevărat nemai-
pomenit!
― Zbor prin nor,
peste răzor,
printre păsări felurite,
curajoase, ne-mblânzite,
printre aripi mici şi blânde,
alintându-se pe unde.
Zbor uşor peste ocean,
cu neostoit alean,
pentru fraţii mei cei duşi
’colo sus, pe veci supuşi
unei legi ce spune, iată
că n-o să-i mai văd vreodată,
în cetate depărtată,
unde sufletele-noată!
Ţestoasa rostise versurile dintr-o suflare, apoi se
afundă în tăcere.
La început, Val nu prea pricepu cuvintele poeziei,
însă, după o clipă de gândire, întrebă plin de speranţă:

9
 ― Cetatea Sufletelor? Așadar există cu adevărat?
Fraţii tăi se află acolo?
― De unde ştii tu de cetatea asta?
Acum era rândul Malilei să fie uimită.
― Acolo se află și bunicul meu, care a plecat de-acasă
acum un an şi nu s-a mai întors.
― Micuţule, din Cetatea Sufletelor nimeni nu se mai
întoarce!
― Ştiu, aşa zic şi părinţii mei, dar eu trebuie neapă-
rat să ajung acolo şi să-l văd, ba chiar, dacă vrea, să-l aduc
înapoi, acasă.
Ţestoasa îl privi lung și oftă:
― E foarte greu de ajuns acolo, Val. Poate chiar im-
posibil. Nimeni nu ştie cu siguranţă unde se află cetatea,
nici care este drumul către ea. De cincizeci de ani zbor
dintr-o parte în alta a pământului, întrebând animalele
şi păsările, peştii şi arborii, valurile şi munţii, dar nimeni
nu știe nimic. Am auzit zvonuri, legende, am văzut poteci
care apar şi dispar, însă de fiecare dată m-am întors de
unde am plecat, fără să aflu nimic folositor. Dar curând
am să plec din nou la drum, nu am de ales.
― Te rog, ia-mă cu tine, spuse hotărât Val. Nu-mi
pasă cât e de greu sau cât e de departe. O să mergem până
la capătul pământului şi-o să întrebăm peste tot. Cineva
tot o să ştie să ne arate drumul.
― Ar fi un loc unde încă n-am ajuns şi de unde putem
primi îndrumare.
― Unde?
― Pe fundul oceanului locuieşte o caracatiţă uriaşă,
în vârstă de şapte sute de ani, care ştie o grămadă de lucruri.

10
S-a întâlnit cu bătrâni căpitani de nave și mateloţi, cu
sirene și cu piraţi, cu rechini înţelepţi şi cu alge povesti-
toare, cu vântul de miazăzi şi cu cel de miazănoapte, şi
cunoaște mai multe despre Cetatea Sufletelor decât oricine
altcineva.
― Bine, dar cum o să ajungem noi tocmai pe fundul
oceanului? Şi cum o să respirăm sub apă?
― Nu te îngriji de asta, ştiu pe cineva tocmai potri-
vit să ne ajute. Dar eşti sigur că vrei să vii cu mine, Val?
Călătoria va fi lungă şi primejdioasă. Părinţii tăi se vor
îngrijora...
― Mama! Tata! strigă băiatul, ca trezit din vis. Sigur
n-o să ne-ntoarcem acasă până la prânz, şi atunci o să se
sperie foarte tare! Ce-i de făcut?
În glasul lui nu se simţea pic de șovăire, ci o dorinţă
fierbinte ca Malila să-i vină în ajutor.
Ţestoasa rămase pe gânduri câteva clipe, apoi zise:
― Ştiu! Mi-a trecut prin cap să le trimit un vis în
care să le povestesc despre drumul nostru, dar ce te faci
dacă părinţii tăi nu cred în vise? Atunci, ar fi mai bine s-o
rugăm pe Pitica Ocrotitoare a Călătorilor să le facă perso-
nal o vizită şi să le spună cum stau lucrurile. Hai s-o căutăm!
De obicei, la vremea asta, este acasă, strânge provizii.
Urcă în spinarea mea şi ţine-te bine de marginea carapa-
cei. La început o să zbor uşurel şi la mică înălţime, ca să
te obişnuieşti, da?
Zis şi făcut. Val se cocoţă în spinarea Malilei, se prin-
se bine de marginile carapacei şi într-o clipă se găseau
amândoi la câţiva metri de pământ, chiar sub primele

11
ramuri ale copacilor. Era o senzaţie nouă și ciudată pentru
copil, care ameţi şi simţi că-i vâjâie capul.
― O să-ţi treacă ameţeala, stai liniştit, îi spuse Malila,
parcă citindu-i gândurile. Încearcă să nu te uiţi în jos, ci
drept înainte. Ia priveşte poiana aceea.
La câteva zeci de metri în faţa lor frunzișul se dădu
în lături și un coridor de lumină se deschise printre frunze
şi ramuri spre o poiană cu brânduşe. Pete de soare sclipeau
şi se topeau în verdele aurit al ierbii, şi totul era atât de
orbitor pe lângă umbra deasă şi răcoroasă a pădurii, încât
Val începu să clipească des, ferindu-și ochii.
Zburau drept, desprinzându-se treptat din întune-
ricul moale al pădurii spre a se afunda în lacul de lumină
al poienii. Val admira în voie miile de flori-nestemate care
înţesau, grele, iarba. Malila zbura aproape de pământ, ast-
fel că băieţelul întinse mâna şi culese flori din care făcu
un buchet pestriţ. Spre marginea poienii se găsea un lac,
iar Malila se înălţă lin deasupra lui. Val zâmbi, privindu-și
oglindirea în valurile mărunte, străpunse de cioburi de
soare.
Dar nu se opriră aici. Lăsară în urmă luminişul și,
în scurtă vreme, în faţa lor se arcui un deal înalt, înve-
lit în brazi. Malila şi Val pluteau peste vârfurile lor întu-
necate, ce nu lăsau să se vadă mai nimic din pădurea de
dedesubt.
― Aici locuieşte Pitica, şopti ţestoasa. Ţine-te bine!
Începu să coboare cu grijă, ocolind acele brazilor. O
tăcere plină luase locul zumzetului de până atunci. Aerul
arămiu dintre ramuri era încremenit şi prietenos. Cei doi

14
poposiră la rădăcina unui brad bătrân care adăpostea, la
câţiva metri de pământ, o scorbură – locuinţa Piticii Ocro-
titoare. Aceasta îşi făcu apariţia de cum auzi glasul
Malilei.
Era o pitică la fel ca toate piticele, nici mai frumoasă,
nici mai urâtă, şi destul de bătrână – chipul ei, brăzdat de
ani, părea străbătut de râuleţe nehotărâte, care îşi schim-
bau mereu cursul. Pălărioara verde închis îi tot aluneca
pe ceafă, ceea ce-i dădea un aer binedispus.
― Ce vânt te-aduce pe la mine, Malila? Şi văd că de
data asta ai un însoţitor. Bună ziua!
― Bună ziua, rosti politicos Val, după care tăcu.
Deşi se obişnuise oarecum cu gândul că există o ţes-
toasă zburătoare care vorbeşte limba copiilor, nu era chiar
de ici, de colo să întâlneşti o pitică în carne şi oase. Pitica
se aşeză pe un morman de cetină moale şi le făcu semn
musafirilor să i se alăture.
― Nu vă poftesc în scorbură, nu am pic de loc săp-
tămâna asta. Am adunat tot ce era de adunat, şi mai mult
chiar, pentru iarna care vine. Acum trebuie să mă gândesc
cum să construiesc o cămară nouă, mai încăpătoare. Dacă
vă vine să credeţi, de câteva zile dorm pe un săculeţ de
alune; e destul de neplăcut, dar nu am de ales, căci sal-
teaua mea e acoperită cu nuci şi pere, cu borcane de mure
murate, ciuperci afumate, căpşuni confiate şi dulceaţă de
conuri de brad. E o nebunie! Dar voi pentru altceva aţi
venit, aşa că spuneţi, cum pot să vă ajut?
În vreme ce Val încerca în zadar să-şi închipuie ce
gust au murele murate şi celelalte bunătăţi din scorbură,

15
Malila îi povesti piticei despre călătoria lor şi despre rugă-
mintea pe care o aveau. Pitica ascultă cu atenţie, apoi spuse:
― Părinţii sunt uneori foarte fragili, nu se vor linişti
aşa, cu una, cu două. Am să vorbesc cu ei numaidecât și-o
să rămân în apropiere, ca să le dau mereu vești despre cele
ce urmează să se întâmple. Tu, se-ntoarse pitica spre Malila,
să-mi trimiţi vise în fiecare noapte, că de restul mă ocup
eu. Iar acum, descântecul de ocrotire, mai zise și, închi-
zând ochii, rosti câteva cuvinte într-o limbă necunoscută.
O rază de energie vie păru să le inunde trupul, și cei
doi se simţiră dintr-odată plini de curaj și de încredere.
― Mulţumim din suflet, spuse ţestoasa.
Val adăugă, întinzându-i piticei buchetul de flori
adunate în poiană:
― Poate o să le folosiţi la proviziile pentru iarnă sau,
dacă nu, să le atârnaţi la intrarea în scorbură.
― O să fac un ghiveci nemaipomenit din ele. Mulţu-
mesc, Val! râse Pitica Ocrotitoare şi dispăru în penumbra
înmiresmată a culcuşului ei lemnos.
Băieţelul se sui din nou pe broasca-ţestoasă şi îm-
preună se ridicară ușor în văzduh, mai sus, tot mai sus,
până ce se pomeniră plutind peste pădurea de brazi. Cerul
se boltea uriaş deasupra, păsări se roteau în preajma lor,
vântul le răcorea frunţile şi ziua îi scălda într-o lumină
frumoasă.
Zburau deja de câteva ceasuri bune, când, deodată,
în depărtare se zări oceanul. Sclipea sub soare, alb-argin-
tiu şi neted ca o oglindă nou-nouţă.

17
 Capitolul II
Ela. Thurr. Puterea poveştilor

― Oceanul este un tărâm uriaş şi misterios, dragii

mei. Primejdiile pândesc la fiecare pas şi lumina soarelui
nu răzbate decât la mică adâncime. E drept că în afund
sunt nenumărate şi uimitoare frumuseţi, dar trebuie să
aveţi mare grijă pe unde mergeţi.
Malila şi Val şedeau pe stânca cenuşiu-gălbuie aflată
în mijlocul oceanului şi ascultau atenţi.
Pentru cineva care s-ar fi nimerit acolo din întâm-
plare, scena ar fi părut stranie, deoarece vocea care vorbea
părea să nu vină de nicăieri. Şi totuşi ea răsuna limpede,
când spartă şi bubuitoare ca un val lovind un perete de
granit, când moale şi şoptită ca spuma alunecând pe alge.
Era glasul Stâncii Galbene.
― Eu mă aflu la mijloc între cele trei tărâmuri: al
apei, al uscatului şi al cerului. Viaţa mea este frumoasă şi
grea. Am puteri pe care le-am adunat, vreme de mii de ani,
de la forţele naturii, şi ştiu mai multe despre lumea aceasta
decât orice învăţat şi decât orice înţelept. Cu toate acestea,
nu ştiu drumul spre Cetatea Sufletelor. Am să vă ajut să

19
ajungeţi la caracatiţa vindecătoare Elacaravolturna, din
neamul zeităţilor care stăpâneau demult peste ape. Poate
că ea va ști să vă arate încotro s-o apucaţi. Acum închideţi
ochii şi nu-i deschideţi până nu vă spun eu.
Val şi Malila ascultară şi, încrezători, închiseră ochii.
După câteva clipe simţiră un val de aer cald mângâindu-le
chipurile. Şoapte mărunte, ca o incantaţie ritmică, veneau
dinspre stâncă.
― Gata, acum puteţi deschide ochii. Vraja pe care
am făcut-o o să vă ajute să respiraţi sub apă câteva ore,
dar nu mai mult. Caracatiţa locuieşte în apropiere, în par-
tea aceea, rosti Stânca Galbenă și, suflând către ape, croi
o cărare vălurită. La ora asta primeşte bolnavi şi povesti-
tori, aşa că s-ar putea să fie nevoie să aşteptaţi o vreme.
Când vă vine rândul, salutaţi-o, vă rog, din partea mea.
Malila şi băieţelul mulţumiră, apoi, cu oarecare tea-
mă şi întrebându-se în sinea lor despre ce bolnavi şi poves-
titori putea fi vorba, se lăsară să alunece în apă. Spre marea
lor mirare, oceanul nu era atât de rece pe cât se aştepta-
seră. O căldură plăcută îi învălui treptat, şi peste câteva
clipe îi năpădi o senzaţie de încredere şi de moleşeală.
„Poate din cauza vrăjii, îşi spuse Val. Poate pentru că acum
nu mai suntem nişte străini oarecare.“
Malila îl prinse pe copil de mână şi, căutându-i apro-
barea în privire, începu să coboare încet-încet, urmând
cărarea desenată de Stâncă. Se cufundară tot mai adânc
și mai adânc, departe de lumină, printre pietre acoperite
de vegetaţie stranie, printre bancuri de peşti coloraţi şi alge.
Și, cu toate că nu mai văzuseră unele ca acestea, simţeau

20
21
că ajunseseră într-o lume demult cunoscută. Până și ochii
li se obișnuiră cu verdele luminii din adâncuri, iar de res-
pirat, respirau în voie, de parcă toată viaţa ar fi trăit sub
apă. Nu după multă vreme, cei doi ajunseră la o deschi-
dere largă, înconjurată de stânci şi năpădită de o vegetaţie
feerică, bogat colorată şi unduitoare. În mijlocul lumini-
şului se deslușea, încă de departe, o forfotă de fiinţe care
aşteptau nerăbdătoare să ajungă în dreptul Caracatiţei.
Aceasta stătea neclintită, cu ochii închişi, şi părea că doar-
me. Pe fiecare ventuză de pe fiecare tentacul se găseau
peşti, scoici, sirene, inflorescenţe de corali, pisici-de-mare,
alge, sepii, ţestoase şi nenumărate alte creaturi despre
care Val nici măcar nu auzise şi nici nu era sigur că puteau
exista cu adevărat. Dinspre Elacaravolturna răzbătea un
amalgam de şoapte de neînţeles, chicote, hohote de râs
sau suspine, vorbe tăioase sau drăgăstoase, toate rostite,
după cum se părea, într-o infinitate de limbi subacvatice.
Cei doi se aşezară în rând cu ceilalţi, iar băiatul, curios,
întrebă un peşte gras de culoare albastră din apropiere:
― Nu vă supăraţi, ne puteţi spune şi nouă ce se
întâmplă?
Peştele deschise o gură rotundă şi păru să ofteze. Îi
privi pe Malila şi pe Val, apoi rosti cu voce ostenită:
― Aşadar nu sunteţi de pe tărâmul nostru. Veniţi
de pe pământ, aşa-i?
Rostise cuvântul „pământ“ cu un amestec de vene-
raţie şi teamă.
― Da, de-acolo venim. Avem nevoie de ajutorul
şi îndrumarea Caracatiţei. Căutăm o cetate îndepărtată,

22
despre care nimeni nu ştie cu siguranţă unde se află.
Poate că Eliraba... Elaraba... Elacarafi... se poticni Val
ruşinat.
― Elacaravolturna, sări peştele albastru. Dar toată
lumea îi spune Ela. Da, s-ar putea să ştie ceea ce vă inte-
resează, dar s-ar putea de asemenea să se supere că veniţi
la ea cu o astfel de rugăminte. Nu cu asta se ocupă ea de
şapte sute de ani.
― Ni s-a spus că este o caracatiţă vindecătoare. E
adevărat?
― E adevărat. Totuşi, să nu credeţi că e vorba de
medicina obişnuită. Ce face ea nu seamănă cu nimic din
ce se întâmplă în ape sau pe uscat în lumea vindecătorilor.
Singurul leac folosit de Ela sunt poveştile.
― Poveştile? căscă Val ochii plin de neîncredere.
― Vieţuitoarele din adâncurile oceanului se îmbol-
năvesc ca şi cele aflate sus la voi, pe pământ. Se întâmplă
ca unii peşti să își piardă câte-o culoare sau să își rupă din
nebăgare de seamă câte-o aripioară; alţii se luptă între ei
cât e ziua de lungă şi îşi sfâşie solzii ori îşi sparg dinţii, iar
alţii sunt răniţi la vânătoare. Câteodată, căluţii-de-mare
tineri și nărăvaşi se lovesc de stânci din prea mare grabă,
iar sirenelor li se întâmplă adesea să-şi prindă pletele
lungi în capcanele coralilor sau în rădăcini şi ramuri în-
câlcite. Ca peste tot, vietăţile de aici suferă uneori de dureri
felurite, fac vânătăi sau răcesc. Boala se găseşte pretutin-
deni. Şi când unul dintre noi se îmbolnăveşte, dă fuga la
Ela, se aşază pe una din ventuze şi ascultă o poveste. Pe
măsură ce cuvintele poveştii se rânduiesc, rana începe să

23
se închidă, vânătaia dispare, aripioara creşte la loc, solzii
se refac, durerile se risipesc şi aşa mai departe. Însă nu
doar boli de felul ăsta vindecă Ela. Acestea sunt pentru
ea o nimica toată. Ea se-ngrijeşte mai ales de suferinţe ale
sufletului.
Malila şi Val se priviră uimiţi. Deşi băiatul era prea
mic ca să aibă habar despre ce e vorba, bănuia că dorul de
bunicul lui ar fi putut fi una dintre acele suferinţe de care
pomenise peştele albastru.
― Suferinţe ale sufletului? Adică doruri, şi nos-
talgii, şi tristeţi? întrebă broasca-ţestoasă.
Malila era bătrână, trăise destule la viaţa ei ca să în-
ţeleagă că aceste boli sunt mult mai grave decât orice rană
şi orice vânătaie.
― Da, acestea şi altele asemenea. Uite, de pildă, eu
sunt mâhnit deoarece în urmă cu câteva zile, cel mai bun
prieten al meu a fost prins în năvodul unui pescar şi a
dispărut pentru totdeauna. Ştiu că n-am să-l mai văd nici-
odată. Astfel de lucruri nu-s neobişnuite pe aici, ni se
spune de mici să ne înarmăm cu tărie sufletească, deoa-
rece vom pierde mereu pe cineva drag, cu toate astea,
niciodată nimeni nu este cu totul pregătit sau nepăsător.
Întotdeauna ne doare, şi atunci venim cât putem de repede
la Ela şi ea ne mângâie aşa cum poate, cu câte o poveste.
Nu ştiu să vă explic exact cum funcţionează asta. Nici să
vă spun cum anume se risipește durerea. Pur şi simplu,
după ce ascultăm povestea, ne dăm seama că respirăm
mai în voie. Durerea nu trece de tot, şi nici nu o uităm
vreodată, dar poveştile Elei sunt un balsam care alină şi
face ca totul să fie mai uşor de îndurat. E ca şi cum Timpul,

24
despre care se zice că vindecă orice rană, ar sălășlui în
aceste poveşti. Pe măsură ce povestea se deapănă, peştele,
sau sirena, sau scoica începe să simtă cum greutatea din
piept se ridică şi cum zâmbetul şi liniştea par din nou cu
putinţă. Pe de altă parte, nu toţi vin la caracatiţă ca să as-
culte o poveste; sunt unii care vin să spună, la rândul lor,
poveşti, astfel încât niciodată Ela să nu rămână fără leacuri
pentru cei bolnavi. De aceea este mereu acest du-te-vino
în luminiş: pentru ca echilibrul să fie păstrat între poveş-
tile spuse şi cele ascultate.
În vreme ce vorbise peştele albastru, mulţimea de
vietăţi înaintase destul de mult, astfel încât acum Malila
şi Val se aflau foarte aproape de Ela.

*
În câteva clipe urma să le vină rândul, iar băiatul,
privind trupul imens şi greoi al caracatiţei încărcat cu
fiinţe înlăcrimate, simţi că-l încearcă un soi de teamă.
― Mai e vreme să te răzgândeşti, şopti Malila, care-i
urmărise privirea, dar cred c-ar fi păcat. Haide, tocmai s-a
eliberat o ventuză.
Copilul se apropie de Ela, o salută fâstâcit (caraca-
tiţa ţinea în continuare ochii închişi) şi aşteptă.
― Marea Stâncă Galbenă îţi trimite salutări, rosti
cu voce joasă ţestoasa, pentru a nu-i deranja pe ceilalţi.
O ventuză se mişcă uşor spre cei doi şi se auzi:
― Îi mulţumesc din inimă. Stânca cea bătrână a
avut grijă de mine pe când eram foarte tânără şi neştiu-
toare. Cine sunteţi voi şi ce necazuri aveţi?

25
 Glasul ce se ridica din ventuză era ferm, însă răspân-
dea o căldură liniştitoare.
― Eu sunt Val, iar ea este tovarășa mea de drum,
Malila. Căutăm Cetatea Sufletelor şi sperăm ca dumnea-
voastră, care ştiţi atât de multe, să ne ajutaţi s-o găsim.
În clipa aceea, braţul caracatiţei se cutremură şi
câteva vietăţi mai mici căzură de pe ventuzele de care
stăteau atârnate. Ela rosti cu mânie în glas:
― Nesăbuiţilor! Cum îndrăzniţi să-mi cereţi una ca
asta? Nu pentru a le arăta drumul călătorilor mă aflu eu
aici, ci pentru a alina suferinţele celor din ţinuturile de
ape! În spatele vostru aşteaptă zeci şi sute de locuitori ai
oceanului, fiecare cu dorul şi durerea lui, iar voi vreţi să
vă arăt drumul spre o cetate care s-ar putea nici să nu
existe? Plecaţi în clipa asta şi nu mă mai faceţi să-mi pierd
vremea!
Val se trase speriat înapoi, dar Malila nu-și pierdu
cumpătul cu una, cu două.
― Mărită Ela, spuse ţestoasa, tot suferinţe ale sufle-
tului avem şi noi! Eu mi-am pierdut fraţii, iar Val şi-a
pierdut bunicul. Dorul pe care-l simţim zi de zi nu este
oare tot boală? Nu vrem decât să găsim pe cineva care ştie
drumul spre cetatea unde se află cei dragi nouă. Iar dacă
această cetate într-adevăr nu există, vom trăi mai departe
cu dorul în suflet, dar şi cu bucuria de a-i fi iubit. Te rugăm,
ajută-ne! În locul unei poveşti vindecătoare, arată-ne dru-
mul! Iar eu am să-ţi spun, la rândul meu, o poveste, s-o
păstrezi pentru cine va avea nevoie de ea.
Caracatiţa păru se se înmoaie la auzul acestor vorbe
şi o vreme tăcu gânditoare.

26
 ― Fie, spuse după un răstimp, cu glas îmblânzit.
Când eram tânără şi mi-am pierdut părinţii, am vrut şi
eu să pornesc spre cetatea aceasta. Eram mânată mai mult
de furie decât de dor şi, din pricina asta, m-am întors fără
nici o izbândă. Între timp am îmbătrânit şi ştiu că în
curând am să găsesc cu uşurinţă acel drum. Nu cred că
vă pot fi cu adevărat de folos, dar o să încerc. Până una,
alta, Malila, să auzim povestea ta. Este o poveste veselă,
sau tristă?
― Cred că este mai degrabă o poveste despre spe-
ranţă, aşadar este deopotrivă veselă şi tristă.

Malila povestește

M-am născut în urmă cu foarte mulţi ani, deşi nici

pe departe atât de mulţi câţi ai tu, măreaţă Ela, în Regatul-
Curcubeu. Acest regat este, după cum îl arată şi numele,
un ţinut viu colorat şi fericit. Pe vremea aceea, tatăl meu,
regele, domnea cu dreptate şi înţelepciune peste un popor
felurit şi cuprinzător precum culorile curcubeului. Lumea
trăia în pace şi armonie, iar micile neînţelegeri care se mai
iveau uneori erau dezlegate fie de tatăl meu, fie de dre-
gătorii de la curtea lui.
Aveam doi fraţi mai mari cu care mă jucam în fie-
care zi în grădinile nesfârşite ale palatului. Aceste grădini
erau mândria cea mai mare a regelui. Fuseseră proiectate
şi desăvârșite de-a lungul a mai multe generaţii, dar adău-
girile aduse de tatăl meu erau de-o splendoare rară. Găseai

28
aici plante din ale căror pâlnii gingașe se auzeau cântece
și râsete limpezi, flori înalte cât castelele, la umbra cărora
şedeau toropite creaturi blânde şi fabuloase, cu cozile îm-
blănite legănându-se în vânt. Erau râuri în undele cărora
se adăposteau minusculele orașe ale elfilor-de-apă, eleştee
cu peşti înaripaţi, cascade repezi şi terase abrupte, fântâni
fără fund, statui de marmură şi chioşcuri umbroase de
sticlă colorată, parfumuri ca de pe altă lume şi păsări
gigantice, uşoare ca aerul, cu penaj mătăsos în culorile
vieţii, culori care încă nu au primit nume. Acolo ne petre-
ceam cea mai mare parte a timpului, fraţii mei şi cu mine,
alături de oricine dorea un petic de linişte sau un loc de
joacă.
De pe tot întinsul grădinii numai într-un singur loc
nu ne era îngăduit să intrăm. Acest loc era Peştera Mon-
strului Cenuşiu. La drept vorbind, nimeni nu-și mai amin-
tea cine era acel monstru şi de ce era închis în peşteră. Se
zvonea doar că s-ar fi aflat acolo de sute de ani, şi că apa-
riţia lui în regat, printre locuitorii acestuia, ar fi fost devas-
tatoare. Cei foarte bătrâni spuneau că în clipa în care
creatura ar fi văzut lumina zilei, aceasta ar fi dispărut, şi
odată cu ea toate culorile din regat. Nimeni nu se încu-
meta să se apropie de peşteră şi de fapt nimeni nu prea
pomenea de monstru. Ceea ce nu este rostit și numit nu
există, gândeau ei.
Într-o dimineaţă de primăvară mă jucam alături de
fraţii mei, când, din nebăgare de seamă, m-am pierdut
de ei şi am ajuns aproape de intrarea în peşteră. Locul era
neîngrijit şi sălbatic, vegetaţia creştea din abundenţă,

29
ascunzând privirii cărările, băncile şi micile bolţi de pia-
tră. Peste tot plutea un miros greu, stătut, de apă care
bălteşte. M-am oprit în loc, încremenită de teamă. Dină-
untrul peşterii răzbătea un sunet grav, ca vaietul unui
copac bătut de vânt. Fără să ştiu de ce, m-am apropiat cu
paşi mărunţi şi tăcuţi.
Am intrat în peşteră cu inima strânsă. După câţiva
metri ochii mi s-au obişnuit cu penumbra şi am văzut
pereţii de piatră jilavi, pe care se prelingeau firișoare de
apă, precum şi o cuşcă mare, zăbrelită, în care se afla o
făptură lipsită de culoare. M-am apropiat mai mult şi am
văzut că animalul, departe de a fi creatura înspăimântă-
toare şi gigantică pe care mi-o închipuisem scuipând
flăcări şi plesnind dintr-o coadă grea și însolzată, era o
vietate nu mult mai mare decât un lup, cu care de altfel
semăna foarte bine. Însă blana, aspră şi murdară, îi era
acoperită din loc în loc de petice solzoase, avea o coadă
despicată ca de peşte şi cu fiecare răsuflare coastele i se
ridicau şi coborau chinuit, încât animalul stârnea mai
degrabă milă decât teamă. Singurul lucru care putea să
pară înspăimântător era lipsa lui de culoare, acel cenușiu
mort, împotriva firii.
Am vrut să ies. Ca să nu trezesc creatura, am început
să merg uşor de-a-ndăratelea spre gura peşterii. Din nebă-
gare de seamă, am călcat pe o ramură uscată care a trosnit
cu zgomot. Răsuflarea lupului s-a întrerupt pentru câteva
clipe, apoi s-a înteţit. Am văzut cu groază că ochii îi erau
acum deschişi şi mă priveau ţintă. Cel puţin aşa îmi ima-
ginam, dar nu aş fi putut băga mâna-n foc: avea pupila şi

30
irisul în întregime albe – un alb lichid, neliniştitor. Atunci
i-am auzit vocea joasă spunând:
― Cine eşti şi de ce ai intrat în peştera interzisă?
Spre marea mea mirare, glasul făpturii era foarte
blând şi trist, fără nici o urmă de furie sau de cruzime.
Teama mi s-a mai potolit şi m-am apropiat iar de cuşcă.
Deşi tânără, eram încă de pe atunci o ţestoasă de dimen-
siuni considerabile. Lupul s-a apropiat şi el de zăbrele, nu
era cu mult mai mare decât mine. Am prins curaj, uitând
pe loc poveţele tatălui meu şi legendele din bătrâni, şi i-am
spus cum mă cheamă şi cine sunt. Apoi l-am rugat să-mi
povestească despre el, dacă se simte în stare.
Mi-a spus că îl cheamă Thurr, dar că nimeni nu-i
mai rostise numele din clipa când fusese întemniţat.
Thurr mi-a povestit cu glas stins despre copilăria lui,
despre fraţii şi surorile lui, dar mai ales despre cum tânjea
de dorul culorilor.
— Ştii, mi-a spus, sunt atât de flămând să văd albas-
trul cerului şi purpura soarelui la apus, mi-e atât de dor
să-mi afund capul în verdele ierbii şi-n sutele de nuanţe
ale florilor! Adevărata mea închisoare aceasta este, faptul
că tot ce văd este alb, sau negru, sau gri. Nu-ţi poţi închi-
pui amărăciunea întunecată a negrului, urgia orbitoare a
albului sau încremenirea fără sfârșit a cenuşiului. Lumea
crede că dacă voi ieşi la lumină voi devora culorile, şi este
adevărat, dar nu cum cred ei, în frica lor nemăsurată. Am
să devorez culorile precum cel care, supravieţuind deșer-
tului, primește un pahar cu apă. Ori ca pasărea eliberată din
colivie, care-și întinde iar aripile pe tot cerul. Dar nu am
să răpesc nimănui lumina, aşa ceva nu stă în puterea mea.

31
 Ascultam şi nu-mi venea să cred.
― Dar toate basmele şi legendele născocite pe sea-
ma ta? Cine le-a scornit? Şi mai ales de ce?
― Au trecut de atunci atâtea sute de ani, încât ade-
vărul s-a topit în poveste. A fost în anii aceia o urgie de
neînchipuit în Regatul-Curcubeu, o nebunie furioasă a
unui zeu care a lăsat lumea, pentru câtăva vreme, fără
lumină şi culoare. Pe atunci, cei mai mulţi locuitori de
aici erau fiinţe omenești, nu animale, ca acum. Trăiam
cu toţii în armonie, dar încă din acele vremuri începeau
să se arate tarele şi răutatea oamenilor. Iar aceştia, în teama
lor superstiţioasă, au crezut că dacă vor sacrifica pe cineva,
zeul se va liniști.
Familia mamei mele era printre cele mai puternice
din regat, însă mulţi nu ne priveau cu ochi buni, deoarece
sângele nostru nu era pur: eram pe trei sferturi lupi şi pe
un sfert peşti; făceam parte aşadar din soiul lupeştilor,
neam care între timp pesemne că a dispărut. Aveam duş-
mani mai cu seamă printre oameni, şi acei duşmani au
fost cei care mi-au hotărât soarta.
Astfel, din pricină că eram de sânge amestecat, am
fost învinuit de a fi furat lumina. Am fost închis şi uitat
aici. Vreme de sute de ani nimeni nu a îndrăznit să intre
în peşteră. M-am hrănit cu insecte şi licheni, cu pământ
şi cu apa îngheţată care se prelinge pe pereţii de lângă
zăbrelele cuştii. Ochii mei, care fuseseră arămii ca frun-
zele de toamnă, au devenit albi și orbi. Blana mea, care în
lumina soarelui avea sclipiri aurii şi brune, s-a stins într-un
cenuşiu lipsit de viaţă. Sideful albastru de pe solzii mei și-a

33
pierdut luciul. Puţinele vietăţi – oameni sau animale –
care au ajuns aici, din greşeală sau din fanfaronadă, nu
au stat să mă asculte. M-au cercetat cu dezgust sau cu
teamă, mi-au aruncat vorbe grele şi mi-au întors spatele.
Tu eşti prima fiinţă care s-a aşezat pe pardoseala de piatră
şi care m-a ascultat fără să mă urască şi fără să mă judece
sau să se teamă. Pentru asta îţi mulţumesc. Chiar dacă o
să pleci şi n-o să te întorci niciodată, sunt recunoscător
că te-am putut întrezări. Carapacea ta, din câte mai pot
vedea, are nuanţe de un azur încântător.
După ce a rostit aceste cuvinte, cu glasul topit, lupul
a tăcut. Cuprinsă de milă şi de mânie faţă de nedreptatea
pe care o suferise Thurr, m-am îndreptat cât am putut eu
de repede (ceea ce nu înseamnă prea mult) către uşiţa ză-
brelită, mi-am strecurat o lăbuţă înăuntru şi am început
să mângâi blana însolzată a lupului-pește.
― Am să te eliberez, fii fără teamă! i-am strigat. O
să vezi din nou culorile şi o să-ţi faci iarăși prieteni. Spu-
ne-mi doar unde se află cheia de la cuşca ta, şi am s-o aduc.
― Nu este nevoie de nici o cheie, Malila. Cel puţin
nu de o cheie obişnuită. Tot ce trebuie să faci, dacă vrei
cu adevărat să mă eliberezi, este să atingi lacătul, şi acesta
se va sparge. Cei care m-au întemniţat au ştiut prea bine
că frica şi neîncrederea sunt cei mai aprigi paznici ai tem-
niţelor.
Auzind acestea, m-am înălţat cât am putut şi am
atins cu lăbuţa lacătul mare de fier. Într-o clipă, acesta s-a
spart şi a căzut cu zgomot pe pământ. Uşa cuştii a sărit
în lături şi trupul slăbit al lui Thurr a fost scuturat de un

34
tremur puternic. L-am ajutat să iasă din temniţă, iar mai
apoi, cu mare greutate, afară din peșteră, sub strălucirea
soarelui.
Nu sunt în stare să vă povestesc ce s-a întâmplat în
continuare, în zilele şi săptămânile care au urmat. Nu
găsesc cuvinte care să descrie fericirea nebună şi nebunia
fericită care l-au cuprins pe lupul-pește când a regăsit
lumina, culorile şi viaţa. Au fost săptămâni şi luni de vin-
decare, de iertare şi de tihnă deplină. Treptat Thurr s-a
întremat la trup şi la suflet, s-a împrietenit cu fraţii mei
şi mai apoi cu restul locuitorilor regatului, care, auzindu-i
povestea, au fost cuprinşi, ca şi mine, de ruşine şi de milă.
De atunci au trecut foarte mulţi ani, tatăl şi fraţii mei au
plecat spre alte tărâmuri, însă Thurr trăieşte încă, bătrân
şi mulţumit, în regatul culorilor.
Iată, Ela, povestea mea, mai adăugă Malila, apoi tăcu
îngândurată.

Val ascultase cu ochii măriţi şi cu gura întredeschisă,

iar acum, fără să înţeleagă prea bine de ce, se simţea pre-
schimbat. Deși era trist, parcă o putere uriaşă şi nouă i se
cuibărise în inimă.
Ela tăcu şi ea o vreme, apoi rosti cu voce caldă:
― Cu adevărat, Malila, am să dăruiesc mai departe
povestea ta. Îţi mulţumesc. Sunt gata să vă împărtășesc
puţinul pe care-l ştiu despre Cetatea Sufletelor.
În vremea asta, Val nu-și mai găsea astâmpărul; se
foia de pe un picior pe altul, iar când Ela îi zâmbi, prinse
curaj:

35
 ― Eu nu ştiu să spun poveşti, doar să ascult sau să
citesc seara, înainte de culcare. Dar simt că acum, după
ce am aflat povestea lui Thurr, sunt mai hotărât ca
oricând să ajung la bunicul meu. Pentru toate jocurile pe
care le inventa pentru mine, pentru plimbările pe dealuri
şi bărcuţele de lemn pe care mi le-a cioplit, pentru râsul
lui puternic şi pentru felul în care mâna lui aspră o ţinea
pe a mea, pentru toate acestea şi pentru multe altele am
să găsesc Cetatea Sufletelor.
Ela şi Malila se priviră mirate. Ce se întâmplase?
Acestea nu erau vorbele unui copil.
― Malila, cred că povestea ta și-a dovedit puterea.
Atât spusese caracatiţa şi Malila înţelese: de-acum
nu mai călătorea alături de un băiat oarecare.
― Cât despre cetatea pe care o căutaţi, tot ce ştiu
este că drumul spre ea începe în Labirintul de Pământ al
Coşmarurilor. Cine reuşeşte să iasă de acolo are sorţi de
izbândă să meargă mai departe. Dar, după cum vă puteţi
închipui, acest labirint este un loc teribil. Înarmaţi-vă cu
răbdare şi curaj. Val, dacă dorul de bunicul tău este atât
de mare pe cât văd, o să răzbaţi, alături de înţeleapta
Malila.
― Dar cum o să ajungem acolo? se cutremură bă-
iatul.
― Există o singură cale, un singur mijloc de trans-
port: o poveste.
Cei doi călători se priviră uimiţi.
― Aşezaţi-vă aici! arătă Ela către o ventuză mai
mare decât restul, aflată la capătul unuia dintre tentacule.

36
Ascultaţi în linişte povestea şi nu vă împotriviţi la cele
ce-o să urmeze, orice s-ar întâmpla. Mi-a făcut plăcere să
vă întâlnesc, Malila şi Val. Vă doresc noroc şi putere în
călătoria voastră.
Ţestoasa şi copilul se aşezară lângă ventuză şi se
pregătiră. Mai întâi se lăsă o tăcere adâncă, apoi un glas
şoptit, dar limpede rosti:
― A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Val. Casa
în care care locuia copilul se afla la marginea unei păduri în-
tinse și liniștite. Val era isteţ, iubea oamenii şi cărţile, animalele
şi călătoriile, dar mai cu seamă îşi iubea părinţii.
Şi glasul continuă să depene aventurile de până
atunci ale celor doi, care ascultau în tăcere, aşa cum îi
sfătuise Ela. După o vreme povestea ajunse pe Stânca
Galbenă, apoi lângă peştele albastru, la Thurr şi în sfârşit
se auzi:
― După ce Ela îşi luă rămas-bun de la Malila şi de la
Val, aceştia porniră mai departe în drumul lor, şi în scurtă
vreme ajunseră în Labirintul de Pământ al Coşmarurilor.
 Capitolul III
În labirint

Totul în jurul lor era pământ. Tuneluri înguste de

pământ, bolţi de pământ, gropi, mormane, şanţuri de pă-
mânt. Pământ mlăştinos sau afânat, pietros sau moale, plin
de nisip, sau puturos, sau străbătut de rădăcini, pământ
negru şi gras sau roşu şi uscat, galben şi alunecos, vâscos
şi plin de târâtoare fără nume, tot pământul acesta alcă-
tuia pereţii unui labirint viu, care creștea și se mărea fără
oprire. Cerul de deasupra abia se zărea undeva foarte de-
parte, îngust şi mic ca un ochi întredeschis. Malila încercă
să-şi ia zborul, dar fu cuprinsă de groază dându-și seama
că nu era în stare. De parcă, pe acest tărâm, totul ar fi fost
legat de pământ.
Resemnaţi, cei doi înaintau cu greu, făcându-şi loc
printre grămezile de pământ, când, deodată, din peretele
din stânga lor, o creatură diformă se desprinse pe jumă-
tate şi întinse spre ei nişte braţe rugătoare, în vreme ce
din gâtlej dădu drumul unui vaier chinuit, care le îngheţă
sângele în vine. Malila și Val se traseră într-o parte, dar alte
şi alte creaturi începură să se mişte în preajma lor, ieşind

39
pe sfert sau pe jumătate din pereţii-închisoare. Erau îngro-
zitoare la vedere, nici oameni şi nici animale, nici plante şi
nici peşti, ci un amestec fără noimă, o nepotrivire înspăi-
mântătoare şi hidoasă, iar Malila înţelese prima că acestea
erau spaimele care populau coşmarurile celor din lumea
de sus, cea care acum părea atât de îndepărtată. Nici o
creatură nu semăna cu alta, şi nici una nu părea să aibă
viaţă în ea. Erau apariţii în continuă schimbare – aici un
cap de hipopotam se transforma cu repeziciune într-un
muşuroi de furnici, dincolo un vierme alb, gigantic se pre-
schimba într-un bolovan plin de ochi care clipeau, altun-
deva cineva înghiţea o mână de scame, în altă parte un
animal ciudat se apleca spre pământ şi se prefăcea într-o
rădăcină ale cărei tentacule sufocau tot ce întâlneau în
cale, într-un colţ un cârlig minuscul devenea pieliţa sub-
ţire pe care o înţepa, nişte flăcări flămânde se schimbau
în cârpe lipsite de viaţă şi aşa mai departe. Val era peste
măsură de îngrozit de toate aceste viziuni, însă şi mai
mult îl înfricoşa că acele arătări de la marginea vieţii nu
scoteau nici măcar un singur cuvânt. Dinspre ele nu se auzea
decât un fel de vaiet continuu, sfâşietor, pe mii de voci,
iar disperarea din acele urlete era mai înspăimântătoare
decât toate creaturile la un loc. Și cu cât creaturile de coș-
mar se zbăteau şi plângeau mai tare, cu atât pereţii labirin-
tului păreau să crească şi să se învârtoșeze.
― Parcă s-ar hrăni cu deznădejdea lor, şopti Malila,
şi o tristeţe nemărginită o cuprinse. Trebuie să avem mare
grijă să nu ne lăsăm şi noi învăluiţi de tristeţe, să nu ne des-
curajăm cu nici un preţ, Val!

40
 Copilul o privi mâhnit, însă spuse cu hotărâre:
― Nu te teme, Malila. Eu am curaj! O să ieşim cumva
de aici. Ela ştie ce vorbeşte.
În aceeaşi clipă, cei doi văzură cum pământul care
forma pereţii se mişcă din nou, însă de data asta mai lent,
ca pielea unui atlet sub care joacă muşchii. Învingându-şi
teama, priviră cu atenţie şi deodată nişte peşti uriaşi, plă-
mădiţi cu totul din pământ, prinseră să înoate printre
creaturile de coşmar şi să le soarbă lacrimile, adunându-le
în boturile larg căscate. Se îndepărtau apoi cu repeziciune,
topindu-se în pereţii labirintului.
― Peşti care se hrănesc cu lacrimi, se cutremură Val.
― Poate nu le culeg pentru ei, ci pentru labirint.
Ca pentru a-i întări spusele, din depărtare începu să
se audă, mai întâi slab, apoi din ce în ce mai puternic,
vuietul adânc al unei cascade.
― Să încercăm să ajungem acolo, poate găsim o cale
de ieşire, spuse Val.
Malila aprobă şi continuară să înainteze cu greu
prin labirint, asaltaţi de arătările nevolnice, ba ajungând
în coridoare care se îngustau până când făceau trecerea
cu neputinţă, ba rătăcind în tuneluri circulare care îi adu-
ceau în locul din care porniseră.
Umblară aşa vreme îndelungată, cu urechea la bu-
buitul cascadei, care uneori părea să dispară cu totul, spre
marea spaimă a călătorilor. În cele din urmă, la capătul
unui tunel larg se deschise o privelişte nouă: la picioarele
lui Val şi ale Malilei se căsca un gol larg şi adânc, adăpos-
tind un lac cu ţărmuri ce se pierdeau în depărtări ceţoase.

41
Atât cât se putea vedea însă, pereţii labirintului erau stră-
punși din loc în loc de cascade mai mici sau mai mari care
se vărsau necontenit în lac. Din când în când, peşti de
pământ se năşteau din burta labirintului şi vărsau în cas-
cadă lacrimile adunate de la miile de făpturi de coşmar.
Acela era cu adevărat un lac de lacrimi, un lac în care se
adunaseră laolaltă toate supărările, suferinţele, durerile
şi mâhnirile lumii, iar în clipa în care cei doi călători îşi
dădură seama de acest lucru, o deznădejde necunoscută
puse stăpânire pe ei. Val se aşeză pe marginea prăpastiei,
cu picioarele atârnându-i în gol.
― Suntem pierduţi, spuse. Am ajuns în centrul
labirintului, nu la ieşirea din el.
Malila şedea şi ea tăcută, căutând în zadar să-şi amin-
tească un lucru frumos, unul singur, care ar fi putut să-i
alunge tristeţea. Toate gândurile care o năpădeau erau
sumbre, şi întunecate, şi nămoloase. Tăcură vreme înde-
lungată, şezând alături şi neştiind ce era de făcut. Din
când în când oftau din rărunchi, ca şi cum pe lume nu ar
mai fi rămas nici un crâmpei de bucurie.
Într-un târziu, Val spuse:
― Nu vreau să rămân aici. Nu se poate ca ăsta să
fie sfârşitul drumului, Malila. Am stat şi m-am gândit la
bunicul meu, mi-am amintit cum vorbea, şi cum mă pri-
vea zâmbind, şi cum iubea viaţa, mi-am amintit de dorul
meu pentru el şi ştiu că acest dor e mai puternic decât
disperarea din labirintul ăsta. Ela a avut încredere în noi,
aşa că trebuie să încercăm orice ca să ieşim de aici. Înapoi
nu putem merge, aşa încât cred că trebuie să ne învingem

44
teama şi să sărim în lac. Ce-o fi o fi! Poate pe partea cea-
laltă este un ţărm jos care dă spre un alt ţinut.
― Dar ăsta este un lac al disperării şi al celei mai
adânci tristeţi, Val! Te-ai gândit că poate nu suntem des-
tul de puternici ca să reuşim?
― M-am gândit, dar nu mi-e teamă. Ai încredere
în mine, Malila. Prinde-te de mine şi să nu-ţi dai drumul!
O să ieşim la suprafaţă cât ai zice peşte.
Spunând acestea, Val prinse în mână lăbuţa Malilei,
o strânse cu putere şi sări.
 Capitolul IV
Oraşul schimbător

Puterea cuvintelor

Se izbiră de ceva tare şi, când îndrăzniră să deschidă

ochii, rămaseră uimiţi. Se aflau într-o piaţetă largă, frumos
pietruită, înconjurată de case cu acoperiş ascuţit şi feres-
tre frumos arcuite. Din loc în loc porneau străduţe în-
guste şi cochete, pe care se zăreau copii şi câini jucându-se,
trecători grăbiţi sau bătrâne aşezate la taifas în faţa por-
ţilor. Soarele scânteia în înaltul cerului, apa unei fântâni
împodobite cu statui de piatră susura liniştitor în preaj-
mă, iar Val şi Malila se priviră cu încântare, răsuflând
uşuraţi. Reuşiseră! Undeva în apropiere se găsea un grup
de oameni care discutau înfierbântaţi. Larma vocilor era,
pentru urechile celor doi călători, bine-venită. În sfârşit,
glasuri omeneşti, în locul vaierelor din labirintul din care
tocmai scăpaseră. Cu siguranţă cineva din orașul ăsta va
fi în stare să le spună ceva despre Cetatea Sufletelor, gândi
Val. Însă rămase în continuare aşezat pe bordura de pia-
tră, bucurându-se de căldura soarelui şi de odihnă. Ţinea
pleoapele închise şi era cât pe ce să alunece, toropit, într-un
somn lin, când Malila îl atinse uşor şi-i spuse:

47
 ― Ceva nu se potriveşte aici.
Val deschise ochii şi privi în jur, însă totul părea să
fie la fel ca înainte.
― Nu văd nimic ciudat, zise el şi căscă leneş.
În vremea asta, forfota glasurilor se înteţise, căci
oamenii din apropiere ajunseseră să se certe aprins, răstin-
du-se deodată unii la alţii şi încălecându-şi vorbele într-un
noian de zgomot fără noimă.
― Lumea se mai şi ceartă. Cine ştie ce-or fi având de
împărţit, adăugă Val şi dădu să închidă iar ochii.
Malila îl scutură din nou de braţ, de data asta mai
ferm:
― Nu, uită-te mai bine! Casa aceea cu acoperiş de ar-
dezie avea în urmă cu o clipă un singur horn, însă acum
are două. Şi pot să jur că adineaori între cele două case cu
faţade cărămizii se deschidea o străduţă mică, iar acum,
vezi bine, casele sunt lipite una de alta.
― Cred că eşti obosită, Malila, spuse Val şi, plin de
duioşie, mângâie ţestoasa pe creştet. Eu n-am văzut nici o
străduţă acolo. Cât despre hornuri, e foarte uşor să te în-
şeli în puzderia asta de acoperişuri înţesate de ochiurile
rotunde ale mansardelor şi sute de hornuri. Mai bine în-
chide şi tu ochii şi hai să dormim puţin. Trebuie să prindem
puteri ca să ne putem continua drumul.
Malila mormăi neconvinsă, dar nu-i stătea în fire să
fie încăpăţânată. Se gândi că era totuşi posibil să se fi în-
şelat, aşa încât își găsi o poziţie comodă şi curând se lăsă
furată de un somn greu.
După vreun ceas, când se trezi şi deschise anevoie
ochii, înlemni de uimire. Lângă ea, Val stătea şi el cu gura
căscată şi cu o expresie de neîncredere întipărită pe chip.

48
 Se găseau în continuare în piaţetă, dar forma şi mă-
rimea acesteia se schimbaseră, fântâna îşi pierduse sta-
tuile, iar casele, deşi semănau cu cele dinainte, erau totuşi
altele. Mici detalii care, luate separat, ar fi trecut poate
neobservate, adunate laolaltă alcătuiseră o cu totul altă
piaţă, în cu totul alt oraş.
Singurul lucru care rămăsese neschimbat, ba chiar
căpătase proporţii, era gâlceava asurzitoare care izbucnise
în apropierea celor doi. Oamenii gesticulau nervoşi şi se
încruntau, iar vocile lor semănau, una câte una și toate
deodată, cu sirenele de ceaţă, cu croncănitul gros şi pă-
trunzător al ciorilor, cu bubuitul unor ciocane gigantice sau
cu miorlăitul unei pisici înfuriate.
Stridenţa sonoră devenise de nesuportat, iar Val şi
Malila îşi acoperiră urechile, însă în zadar. Ceea ce era şi
mai de neînchipuit se petrecea chiar sub ochii lor, de fie-
care dată când cearta se înteţea: toate obiectele din preajmă
se preschimbau treptat, alungindu-şi câte o linie, transfor-
mându-şi câte o culoare, mutându-se în altă parte sau dis-
părând cu totul.
O străduţă care pornea din piaţă se răzgândi brusc
şi deveni o boltă de piatră galbenă şi roasă de vreme.
Boabele de mazăre pe care o precupeaţă le vindea la
un colţ de stradă se grăbiră deodată să-i sară din coş şi se
rostogoliră pe pavaj, transformate într-o armată de broaște.
Acoperişul unei case oftă, liniile i se înmuiară ca
nişte firişoare de aţă și se surpă fără zgomot în el însuşi,
preschimbat într-o terasă arsă de soare.
Mierea din borcanul unei femei care trecea prin dreap-
ta lui Val se umflă cu zgomot, sparse borcanul şi dispăru
în văzduh sub forma unui roi de fluturi.

49
 Val se frecă la ochi. Locuitorii oraşului păreau obiş-
nuiţi cu astfel de schimbări şi îşi vedeau mai departe de
treburi, bombănind resemnaţi. Malila şi băiatul încercară
să-şi dea seama ce se petrece. Era limpede că cearta celor
din piaţă avea de-a face cu schimbările oraşului, însă aşa
ceva părea de necrezut.
Se apropiară, încercând să tragă cu urechea, însă
nici un cuvânt, nici o frază inteligibilă nu ajunseră la ei.
Tot ce putură prinde din zbor erau frânturi de cuvinte,
silabe ascuţite, injurii neterminate şi răcnete. Luându-şi ini-
ma-n dinţi, Val se apropie şi îndrăzni:
― Bună ziua! Mă iertaţi că vă întrerup, dar prietena
mea, Malila, şi cu mine am avea nevoie de un sfat.
Preţ de câteva clipe, peste grup se lăsă tăcerea, şi oa-
menii se întoarseră plini de curiozitate spre nou-veniţi.
Feţele lor păreau acum mai calme, ba chiar prietenoase.
Unul dintre ei începu să întrebe:
― Cine sunteţi? De unde veniţi? Cu ce vă putem fi
de folos? Broasca-ţestoasă este fermecată? Ce părere aveţi
de oraşul nostru?
Până să apuce călătorii să deschidă gura, alt glas se
auzi din mulţime:
― De ce aveţi hainele pline de pământ? Câţi ani ai?
Unde sunt părinţii tăi?
Apoi, deodată, ca şi cum gurile lor ar fi avut viaţă
proprie, toţi deodată se năpustiră cu un noian de întrebări
şi de sfaturi asupra celor doi. Din nou, în loc de fraze
închegate, la Val şi la Malila ajungeau caricaturi de cuvin-
te şi schimonoseli de sunete fără noimă. Încercară să răs-
pundă pe rând la toate întrebările şi să povestească pe

50
scurt istoria drumeţiei lor, dar nimeni nu-i asculta. Locui-
torii oraşului comentau deja aprins ceea ce prinseseră din
zbor, dar pentru că ascultau doar cu un sfert de ureche,
fiecare înţelesese altceva, iar acum răbufni o nouă ceartă:
― A zis că se numeşte Manila!
― Ba Lamina! se răsti altă voce. Şi sunt în căutarea
unei cetăţi!
― Certatea Sufletelor, da!
― Ba a unui cetaceu suflător! Şi nu mă mai între-
rupe! Iar pe copil...
― ...l-a crescut o caracatiţă!
― Nu-i adevărat! Ştiu absolut sigur că au povestit
ceva despre o cataractă!
― ...care avea ventuze!
― Vindecătuze!
― Ba piticătoare şi lupeşti! Nu încapre nici o în-
doială!
― Ba labirinţi de plământ şi coşare! Ştiu ce vorbesc!
― Adică prinţi prin meşteri întunecate şi grădini
cu rucubeu!
― Nu există rucubeu! Habar n-ai despre ce vorpleşti!
― Trăcere! Sunteţi neptuni cu toţii!
În vremea asta, Val şi Malila priveau cu groază cum
piaţeta se strânge peste ei şi cum acoperişurile, devenite
brusc fluide, se apleacă, pierzându-şi vigoarea, cum bor-
durile se înmoaie şi se scurg devenind pâraie, șiruri de
cărăbuși sau rădăcini de arbuşti, cum porţile de lemn tros-
nesc şi dispar, lăsând în locul lor găuri întunecate în ziduri,
străzi noi, balcoane, statui sau grilaje.

52
 Cei doi se îndepărtară repede de grup, încercând să
găsească o stradă mai ferită. Dar nu puteai fi sigur de ni-
mic. Şi ce s-ar fi întâmplat oare dacă ar fi fost prinşi în
mijlocul unei transformări? se întrebară ei, pătrunzând pe
o alee îngustă şi umbrită, unde larma din piaţă abia răz-
bătea. Dar nici nu apucară bine să facă doi paşi, că vraja
vorbelor ajunse şi aici, iar pereţii caselor începură să se
zbată, şi în clipa următoare călătorii se treziră într-un parc
minuscul şi bine îngrijit, unde domnea o tăcere deplină.
― Trebuie neapărat să ieşim din oraşul ăsta, spuse
Malila răsuflând obosită. Oare cum pot oamenii ăştia
locui aici? Haide să pornim, până nu se face seară.
Zis şi făcut. Cei doi o luară din loc hotărâţi pe o stra-
dă ce părea să se termine într-un câmp. Nicăieri nu se
zărea picior de om şi nu se auzea nimic în afară de ciri-
pitul păsărilor şi de foşnetul frunzelor în vânt. Mergeau
aşa de ceva vreme, bucurându-se de nemişcarea pietrelor,
a bolţilor, a podeţelor, a caselor din partea asta de oraş,
când deodată în spatele lor se auzi un tropăit mărunt de
paşi, urmat de zvon de glasuri. Alt grup de oameni se apro-
pia dinspre parc, şi, cu toate că se-ndreptară mai apoi
într-altă parte, gâlceava lor aprinsă fu de-ajuns pentru a
muta din loc nişte case şi nişte pomi, astfel că, în locul
câmpului salvator, în faţa băiatului şi a ţestoasei se ridica
acum un zid înalt.
― Am putea încerca să zburăm pe deasupra, sugeră
Malila, nu foarte convinsă.
Cine putea spune dacă aici, ca şi în labirint, puterile
ei nu erau slăbite? Încercă prima dată singură şi reuşi să
se înalţe deasupra pământului, deşi cu oarecare greutate.

53
 ― Altă cale nu văd, mai spuse. Urcă pe spinarea mea
şi hai să plecăm.
Val ascultă şi în clipa următoare se ridicară în aer,
înaintând spre zidul care-i despărţea de câmp.
Dar nu mică le fu mirarea când, ajunşi pe coama lui,
văzură că dincolo de el, în loc de întinderea verde, se des-
făşura, uriaş şi mişcător, oraşul. Oriîncotro s-ar fi uitat, ca-
sele şi străzile creşteau, se umflau, dispăreau dintr-un loc
doar ca să apară în altul, iar certurile şi discuţiile aprinse
dirijau aceste schimbări, ba înteţindu-le, ba împuţinându-le.
― E limpede că din cauza certurilor se întâmplă
toate astea, spuse Val după ce, descurajaţi, coborâseră în
altă piaţă ce părea mai liniştită. Totuşi, cum e cu putinţă?
La urma urmei, sunt doar cuvinte! Cum se poate una ca
asta? Şi mai ales ce putem face ca să ieşim de-aici?
― Asta mă întreb şi eu de ani de zile, se auzi o voce
chiar în spatele celor doi.
Malila şi Val se răsuciră pe călcâie şi se treziră faţă-n
faţă cu un bătrânel gârbovit, cu hainele curate, dar pono-
site, şi cu o tichie galbenă pe creştet. Şedea abătut pe o
băncuţă de lemn şi ofta.
― Bună ziua, salutară cei doi cu sfială, temându-se
de ce s-ar fi putut petrece în clipa următoare cu cuvintele
şi cu lucrurile din preajmă.
― Bună ziua, răspunse bătrânul, apoi, privindu-i cu
luare-aminte, adăugă: Nu trebuie să vă fie teamă, cuvin-
tele noastre nu lucrează deocamdată.
― Deocamdată? se sperie Val.
― Câtă vreme ne ţinem departe de certurile lor,
suntem la adăpost. Eu am ajuns în oraşul ăsta acum aproa-

54
pe trei ani (cel puţin aşa cred) şi am reuşit să mă ţin la dis-
tanţă de orice ciorovăială. Dar e drept că nici ieşirea de-aici
n-am găsit-o încă.
― Trei ani!? nu-i veni băiatului să creadă. Cum aţi
rezistat? Cum rezistă de fapt oricine aici? E de necrezut!
― Aaa, e mai simplu decât crezi. Nimeni nu are
ceva anume de făcut, tocmai pentru că totul se schimbă
mereu şi nici un locuitor nu ajunge vreodată să aibă casa
sau grădina lui, meseria sau obiceiurile lui. Fiecare face ce
poate, când poate, schimbând cu repeziciune locul, prie-
tenii, ocupaţiile şi aşa mai departe. Este o harababură de
nedescris, e adevărat, dar în acelaşi timp este şi un loc al
belşugului întâmplător: dacă aştepţi cu răbdare, mai de-
vreme sau mai târziu va ajunge la tine o piaţă de zarzava-
turi sau o vânzătoare de peşte, sau te poţi trezi pur şi simplu
muşcând dintr-o bucată de brânză care apare din senin
în gura ta. Desigur, uneori mai sunt şi neplăceri.
― Cum adică?
― Păi deunăzi stăteam liniştit pe-o bancă, exact ca
acum, şi în clipa următoare m-am pomenit călărind un
biet câine, iar altă dată m-am trezit muşcând cu poftă
dintr-o gheată, care mai înainte fusese un măr delicios în
mâna mea!
Val şi Malila izbucniră în râs, dar apoi, văzând ex-
presia abătută de pe faţa bătrânului, tăcură.
― Cât despre legătura dintre oraş, oameni şi cu-
vinte, ce să vă spun? Nici eu nu sunt sigur că ştiu exact
despre ce e vorba. Dar din câte am văzut şi auzit, iată ce
cred: oamenii sunt foarte leneşi şi nepăsători când vine

55
vorba de cuvinte. Le folosesc adesea cu nesăbuinţă şi fără
pic de răbdare sau răspundere. Nimeni nu ascultă cu
adevărat ce are de spus cel de lângă el şi nimeni nu se
nevoiește să descopere adevăratul înţeles al fiecărui cuvânt,
oricât ar fi el de mărunt şi de neînsemnat. Să ştiţi – cuvin-
tele sunt foarte mândre şi foarte pretenţioase! Şi poate că
au dreptul să fie. De aici, aţi văzut ce larmă şi ce război!
Nici un cuvânt nu poate respira şi nu-şi poate trăi viaţa
până la capăt. Nu-i de mirare că se nasc aşa de uşor certuri
şi deformări ale cuvintelor. Iar pentru că un cuvânt poate
însemna pentru un om ceva şi pentru altul altceva (şi ni-
meni nu încearcă să se oprească două minute să cerce-
teze) nici lucrurile din oraş nu pot rămâne aceleaşi pentru
toată lumea! Dacă un om arată spre un acoperiş şi strigă,
din grabă sau neştiinţă, „Iată o terasă!“, acoperişului nu-i
rămâne altceva de făcut decât să se supună şi să devină,
împotriva voinţei lui, terasă! Acum totul a luat-o razna,
nici nu mai e nevoie de rostirea unui cuvânt anume. E des-
tul ca oraşul să audă larma grozavă a certurilor pentru a
deveni pe dată foarte confuz şi schimbător. Şi culmea este
că oamenii nu tac aproape niciodată. Până şi noaptea, în
somn, se aud ciorovăieli şi boscorodeli, gâlcevi şi certuri.
Când găsesc un loc mai liniştit, sunt extrem de recunos-
cător, deşi ştiu că nu va trece mult şi fie voi fi purtat în alt
loc din oraş, fie oraşul se va încuvânta către mine sub o
altă formă.
Chiar în vreme ce bătrânul povestea, se petrecură
câteva schimbări minore în preajma celor trei, ca pentru
a-i întări spusele.

56
 ― Dar cu voi ce-i? Cine sunteţi şi încotro mergeţi?
vru să ştie bătrânul.
― Eu sunt Val, iar ea este prietena mea, Malila. Am
pornit în căutarea Cetăţii Sufletelor, pentru că acolo se
află fraţii Malilei şi bunicul meu. Oare nu ştiţi dumnea-
voastră drumul?
― Am auzit mai demult poveşti despre cetatea
aceasta, dar nu credeam că există cu adevărat. Nu ştiu
drumul către ea, şi oricum, vedeţi bine, mai întâi ar trebui
să puteţi ieşi de aici.
― O să ieşim, spuse Val plin de încredere. O să
găsim o cale. Veniţi cu noi, dacă vreţi, şi o să ne gândim
mai uşor ce se poate face.
― Păi eu cred că e destul de simplu, de fapt, răsună
vocea Malilei aproape veselă.
Când cei doi o priviră întrebător, ea zise:
― Trebuie să-i facem pe locuitori să tacă.

Puterea muzicii

― Uşor de zis, greu de făcut, spuse bătrânul, clă-

tinând din cap. Oraşul e mare, locuitorii – numeroşi. Chiar
dacă am reuşi să-i facem pe câţiva dintre ei să tacă preţ de
câteva clipe, tot n-ar însemna mare lucru şi nu am fi în
stare să găsim ieşirea.
― Eu mă gândeam la ceva mai mult de-atât. Ceva
care o să ceară timp şi un pic de noroc, dar care merită
încercat.
― Ce anume? întrebă curios Val.

57
 ― Muzica! strigă Malila, triumfătoare. Gândiţi-vă
un pic, nu este oare acesta unul dintre cele mai puternice
motive pentru care oamenii se opresc din vorbit? Ca să
asculte muzică? Ştiu că pare cu neputinţă într-un loc ca
acesta, dar trebuie să încercăm!
Val şi bătrânul se priviră o vreme în tăcere, întoar-
seră ideea pe toate părţile şi recunoscură că nu era rea. Mai
greu era să-i strângă laolaltă pe toţi şi să improvizeze un
concert. Dar Malila spuse:
― Nu e nevoie să facem totul deodată, o putem lua
treptat. Poate unul dintre locuitori ne va urma exemplul
şi va începe să cânte, apoi alţii şi alţii. Și mai cred că e bine
să găsim cântece fără versuri. Tu ştii să cânţi la vreun
instrument, Val?
― La clarinet, dar nu mă descurc grozav.
― N-are importanţă. Cântăm ceva uşor. Iar dumnea-
voastră? se-ntoarse Malila spre bătrân.
― La vioară, dar de când am ajuns aici n-am cântat
deloc, şi unde mai pui că degetele îmi tremură de la ar-
trită. Totuşi am să încerc, îmi place ideea. Nu ştiu însă
unde vom găsi instrumente, pentru că oamenii de aici au
uitat cu totul de muzică. Sper doar că, aşa cum se găsesc
de toate în oraşul acesta, se vor găsi şi pentru noi un cla-
rinet şi o vioară.
― Şi un fluier pentru mine, preciză Malila, mândră.
Eu cânt foarte bine şi am o memorie bună. O să ne des-
curcăm grozav.
Acestea fiind zise, se ridicară tustrei de pe băncuţa
care, ca printr-o minune, nu se preschimbase în vreun
câine şi porniră la întâmplare pe străzi. Era, se pare, un

58
moment mai liniştit al zilei, deoarece schimbările se pro-
duceau lent şi rar. Nu după multă vreme, cei trei ajunseră
în faţa unei clădiri mari şi părăginite, pe care abia se mai
descifra inscripţia TEATRU. Când dădură să urce treptele
către intrare, acestea începură să se foiască nervoase.
Câteva dintre ele îşi pierdură cu totul cumpătul şi dispă-
rură, dând la iveală o armată de pisici din subteranele
clădirii. Pisicile o zbughiră speriate, iar cei trei, sărind pe
treptele rămase, se grăbiră să intre pentru a nu fi surprinşi
de vreo schimbare serioasă.
Teatrul era întunecos, pustiu şi plin de praf. Lui Val
i-ar fi plăcut nemaipomenit de mult să colinde încăperile
şi sălile de spectacol, dar nu era vreme. Ajunseră destul
de uşor în spatele scenei principale, şi de acolo în camera
de recuzită. „Iată un loc de joacă grozav!“ îşi spuse iar Val,
privind cu jind sutele de obiecte, mari şi mici, adunate
acolo. Se găseau armuri, pălării, cuţite, săbii şi pistoale,
cărţi, peruci, un pian cu coadă, scaune, caiete, undiţe, cos-
tume, sfori, mese, ceşti de ceai, oglinzi, polonice, pantofi,
ancore, tichii de bucătar, cuşti de câini, bile colorate, o
portavoce, perne, tobe, piepteni, două divane, o corabie cât
o cameră, mingi, bastoane, cufere de comori, colivii, evan-
taie, chei, sticluţe, o vioară (la care se repezi bătrânul), cu-
tiuţe de bijuterii, ghivece de flori, tablouri, rame, un fluier
(pe care-l luă fericită Malila), lumânări, păpuşi de cârpă,
un leagăn de copii, hărţi, dulăpioare, pene multicolore, un
clarinet (Val îl apucă grijuliu) şi o mulţime de alte comori
de care, din păcate, trebuiau să se despartă dacă vroiau să
iasă nevătămaţi la lumina zilei.

59
 Mergeau acum pe o stradă mare, unde forfota înce-
pea din nou să se facă simţită: pietrele de sub picioare se
clătinau, casele se aplecau, dar deocamdată totul era supor-
tabil.
Şi atunci cei trei începură să cânte. Mai întâi încet
şi timid, acordându-şi instrumentele, obişnuindu-se cu
ele şi cu ei înşişi, apoi tot mai tare şi mai cu inimă, plini
de o bucurie de nedescris. Cântau tot ce le trecea prin cap
şi tot ce-şi puteau aminti, cântau împreună sau singuri,
înţelegându-se din priviri. Val știa mai ales cântecele ve-
sele ale copilăriei, în vreme ce Malila cânta melodii care
te purtau pe mări îndepărtate şi în ţinuturi necunoscute.
Vioara bătrânului avea glasul cel mai trist, căci din ea
răzbăteau anii de mult trecuţi şi amintirile unei vieţi care
se apropia de sfârşit.
Oamenii din preajma celor trei păreau ca treziţi
dintr-un vis. Se priveau buimaci şi treptat îşi încetau cer-
turile, vorbind din ce în ce mai rar, până ce tăcură cu totul.
Hipnotizaţi de sunetul când sprinţar, când domol şi volup-
tuos al muzicii, o porniră în urma celor trei, îngânând
treptat melodiile pe care şi le aminteau ca dintr-o altă
viaţă. Nu după multă vreme, în urma călătorilor se adu-
nase o mulţime de oameni, care creștea văzând cu ochii.
Cu cât muzica se înteţea, cu atât se potolea oraşul şi se
oprea din vânzoleala lui haotică. Unii oameni căutară şi
găsiră alte şi alte instrumente, astfel încât în curând ora-
şul încremeni în cea mai muzicală linişte care a existat
vreodată.
La întretăierea a două străzi, Val zări în depărtare
câmpul. Îi privi pe ceilalţi şi porniră într-acolo, cântând

60
în continuare. De-acum primejdia trecuse. Oraşul era ne-
mişcat, iar oamenii cântau cu însufleţire şi recunoştinţă.
Aproape de ieşire, bătrânul se opri.
― Eu am să rămân aici, spuse.
― De ce? Nu vreţi să vă întoarceţi acasă? întrebă
Malila.
― Nu cred că mai am timp. Şi la urma urmei, de
unde ştiu că nu e chiar asta casa mea? Poate a fost dintot-
deauna şi am uitat. Am să rămân aici şi am să-i ajut pe cei-
lalţi să nu uite. Mai mult nu-i pot învăţa. Despre cuvinte
nu ştiu ce să le spun. Dar am să fac tot ce pot să nu uite
niciodată muzica.
― La revedere, atunci, spuseră Val şi Malila.
― Drum bun!
 Capitolul V
TârguŞorul pe roţi

Abia se-ndepărtaseră cei doi călători de oraș, când

îşi dădură seama că erau peste măsură de înfometaţi şi de
obosiţi. Nu puseseră nimic în gură de o zi întreagă. „Azi-
dimineaţă am mâncat pâine cu unt şi cu miere“, gândi Val
oftând. Acel „azi-dimineaţă“ părea să se fi petrecut în
urmă cu săptămâni întregi, nu doar cu câteva ore.
Înaintau pe un drumeag șerpuitor și prăfuit, măr-
ginit de coline. Din loc în loc, plopi înalţi străjuiau dru-
mul. Era linişte. Cerul de seară se colorase în nuanţe de
galben străveziu, iar Val și Malila păşeau în urma umbre-
lor lor albastre, din ce în ce mai lungi şi mai întunecate.
Mergeau de vreo jumătate de ceas, căutând în zare lumi-
na unei case unde să ceară adăpost, când auziră în spatele
lor un scârţâit puternic de roţi. Când se întoarseră, răma-
seră muţi de uimire. Dinaintea ochilor li se înfăţișa fie o
căruţă uriaşă pe care era clădită o mică aşezare, fie un sat
în miniatură, pe roţi. Altfel nu ar fi putut descrie con-
strucţia complicată, supraînălţată şi care se clătina vese-
lă spre ei. Nici un căruţaş şi nici un animal nu mânau

63
hardughia. Aceasta părea să fie pusă în mișcare de o vrajă.
În curând năzdrăvănia se apropie îndeajuns pentru ca Val
şi Malila s-o cerceteze mai bine. Părea să fie vorba de o
platformă uriaşă purtată de zeci de perechi de roţi. Pe
această platformă se înălţau case înguste şi foarte viu
colorate, la rândul lor cocoţate pe roţi. Cu toate astea, în
oraş nu era nici un du-te-vino agitat, doar din când în
când câte-o casă scârţâia încetinel şi se apropia de clădirea
învecinată. Atunci mai văzu Val că balcoanele caselor
aveau marginea din faţă foarte joasă, astfel încât, în clipa
în care două case se atingeau, balcoanele se uneau şi
locuitorii puteau păşi cu uşurinţă peste pragul astfel
format. Oamenii se aşezau atunci în tihnă la taifas, îşi
aprindeau pipele sau desfăceau o butelcă de vin şi poves-
teau în vreme ce seara se lăsa verzuie peste târgușor.
Malila şi Val erau încântaţi. Unul dintre locuitori îi
zări şi le făcu un semn prietenos să se apropie, apoi coborî
din căsuţă şi le aruncă o scară peste marginea înaltă a
platformei. Băiatul şi ţestoasa nu aşteptară altă invitaţie.
Malila se ridică în zbor şi ajunse cât ai bate din palme pe
scândurile de lemn ale micului târg, în vreme ce Val, din
politeţe, urcă agil pe scara de sfoară şi i se alătură. Îi aş-
teptau deja o mână de oameni, vânjoşi, cu chipurile arse
de soare și zâmbete primitoare. Unul dintre ei, cel care le
aruncase sfoara, vorbi:
― Arătaţi a fi osteniţi şi flămânzi. Veniţi să mâncaţi
şi să vă odihniţi, şi apoi, dacă vreţi, o să-mi spuneţi poves-
tea voastră, iar eu am să vă spun mica poveste a târgului
nostru.

65
 Val şi Malila primiră cu recunoştinţă. Intrară în
căsuţa lui Norori, căci aşa se numea gazda lor, şi, după ce
străbătură două camere şi urcară un şir de scări înguste,
se pomeniră deodată pe terasa largă de lemn.
Priveliştea care li se dezvăluia ochilor era de o frumu-
seţe şi o pace minunate: în dreapta se zăreau, multicolore
şi ascuţite, celelalte acoperişuri ale târgului (nu mai mult
de treizeci, aveau să afle mai târziu), care se înclinau, din
când în când, unele către altele, alene şi trosnind uşurel
din încheieturi. Cu toate acestea, forfota necontenită nu
semăna deloc cu vânzoleala bezmetică din orașul
schimbător. Era, dimpotrivă, liniştitoare şi plăcută, ca
mişcările moi şi rotite ale unui câine mare care-şi pregă-
teşte culcuşul pentru somn. De cealaltă parte a terasei,
abia mai ghicindu-se sub cerul verde-marin al nopţii, își
arcuiau spinările câteva coline domoale. Se auzeau gre-
ierii şi privighetorile, iar din ghivecele mari de pământ ars
de pe terasă se despleteau în aer parfumurile calde ale
florilor.
Lui Val i se părea că mâncarea nu avusese niciodată
un gust atât de desăvârşit, iar siropul de soc pe care i-l
pregătise gazda era de departe cea mai delicioasă şi mai
înviorătoare băutură închipuită vreodată de cineva. După
ce-şi mai reveniră cât de cât în fire, cei doi începură să
povestească, completându-se unul pe altul, aventurile şi
primejdiile prin care trecuseră în acea zi nesfârşită. Norori
îi ascultă în linişte, scoţând uneori exclamaţii de uimire.
― Am auzit şi eu de Cetatea Sufletelor, rosti el într-un
târziu, cu bărbia sprijinită în palme şi cu ochii pierduţi în

66
cerul luminat acum de o lună portocalie, gigantică. Dar
din câte am înţeles, nu este un loc, un oraş ca toate oraşele.
― Păi desigur că nu, răspunse Val, uşor întristat.
Este locul de unde nu se întoarce nimeni.
― Nu, nu asta am vrut să spun. Cred doar că nu
este un loc în spaţiu, un loc însemnat pe o hartă.
― Atunci ce este? întrebă Val, care nu înţelegea.
― O fi ceva ca o senzaţie? Ca o stare de spirit? în-
cercă timid Malila.
― Nu ştiu. Nu cred. Cel care mi-a vorbit despre
Cetatea Sufletelor auzise şi el doar nişte zvonuri. Nimic
întemeiat, nimic limpede. Îmi pare foarte rău că nu vă pot
fi de folos. Totuşi s-ar putea să am ceva care să vă ajute în
călătoria voastră. Acum însă, la somn cu voi! Sunteţi
frânţi.
― O clipă, vă rugăm! sări Val. Povestiţi-ne despre
târgușorul dumneavoastră. Pe urmă o să mergem la cul-
care.
― Nu-i mare lucru de spus, de fapt. Acum foarte
mulţi ani locuiam cu toţii într-o cetate uriaşă şi aglo-
merată, cu zeci de mii de locuitori şi cu mii de case. Era o
viaţă ca oricare alta. Mă trezeam dimineaţa şi munceam,
venea seara şi mă odihneam, dar în fiecare zi, când deschi-
deam fereastra, vedeam în faţa ochilor aceiaşi pereţi
cenuşii ai aceloraşi clădiri pe care le ştiam încă din copi-
lărie. Prea arareori puteam să plec unde mă mâna sufletul.
Şi ca mine erau mulţi alţii. Unii ar fi fost fericiţi în apro-
pierea mării, alţii la marginea deşertului, alţii între coline
ca acestea de aici, alţii pe înălţimile ameţitoare ale munţilor.

67
Dar eram ţintuiţi în loc şi plecările noastre deveniră cu
timpul tot mai rare şi mai scurte. Viaţa în marile oraşe
este doar pentru unii veșnic schimbătoare, veșnic nouă.
Pentru alţii nu este decât zidire treptată şi încremenire.
Aşa încât ne-am adunat o mână de locuitori şi am hotărât
să construim acest târgușor pe roţi, care ne poartă, pe rând,
în orice loc am dori să ajungem.
― Dar cum se poate? Cum ştie oraşul unde să mear-
gă? vru să ştie Malila.
― Ne citeşte visele. Şi dacă azi cei mai mulţi dintre
noi visează la malul însorit al unui lac de munte, oraşul
se îndreaptă într-acolo. Dacă mâine oamenii sunt însetaţi
de verdeaţa unor lunci înţesate de păsări, oraşul ne poartă
spre o asemenea luncă. Toată lumea ajunge unde vrea să
ajungă. Acum nimeni nu mai este nerăbdător, pentru că
visele fiecăruia sunt de fapt, pe rând, visele tuturor.
Val şi Malila zâmbeau fermecaţi. Mulţumiră pentru
masă şi pentru poveste şi, zdrobiţi de oboseală, se lăsară
conduşi într-o cameră răcoroasă cu un pat curat şi pri-
mitor. Curând, alunecară într-un somn adânc şi lipsit de
vise. Împrejurul lor, noaptea se bucura.
A doua zi dimineaţă, la primele raze ale soarelui, cei
doi se treziră învigoraţi. Norori le pregăti un mic dejun
gustos, le puse câteva provizii într-o desagă, apoi le spuse:
― Ieri v-am spus că s-ar putea să am ceva care să vă
ajute. Bătrânul care mi-a vorbit cu ani în urmă despre
Cetatea Sufletelor mi-a dăruit, înainte să-și dea obștescul
sfârșit, această piatră care arată drumul spre cea mai arză-
toare dorinţă a celui care o deţine. Cât timp piatra rămâne

70
cenuşie, înseamnă că vă aflaţi pe un drum oarecare. Însă
în clipa când se colorează în albastru, sunteţi pe drumul
căutat. Dacă voi doi vă doriţi cu ardoare să găsiţi Cetatea
Sufletelor, atunci piatra aceasta v-ar putea fi de folos. Eu
nu am ce face cu ea, am aici tot ceea ce-mi doresc. E a
voastră.
Şi spunând acestea, Norori scoase dintr-un sertar
o pietricică pe care i-o puse lui Val în palmă. Băiatul fu
foarte mișcat.
― Cum vă putem mulţumi pentru tot? Aţi fost atât
de bun cu noi!
― Povestea pe care mi-aţi spus-o este o răsplată
bogată. Vă mulţumesc şi eu că mi-aţi fost oaspeţi şi vă
doresc să găsiţi ceea ce căutaţi. Drum bun!
― Drum bun şi dumneavoastră, rostiră Malila şi
băiatul, îndepărtându-se cu strângere de inimă de casa
lui Norori.
Mai priviră o dată căsuţele care se trezeau şi tros-
neau încet în lumina albă a zilei şi în ciripitul zgomotos
al păsărilor, apoi coborâră de pe platformă şi se găsiră din
nou pe drumul dintre coline.
 Capitolul VI
O

O vreme păşiră tăcuţi alături, fiecare adâncit în

gândurile lui. Erau odihniţi, ce-i drept, dar descurajaţi
de faptul că nimeni nu putuse să-i îndrume către Ceta-
tea Sufletelor sau măcar să le spună câteva lucruri de-
spre ea.
― Oare ce-a vrut să spună Norori atunci când a zis
că nu este un loc anume pe hartă? se frământă Val. Ştiu că
nu-i un loc ca acelea pe care le cunoaştem noi, dar trebuie
să existe cumva, undeva.
Zicând acestea, scoase din buzunar piatra şi o înălţă
în dreptul ochilor: era neschimbată, deci apucaseră pe un
drum oarecare. Însă deocamdată nu aveau de ales, tre-
buiau să continue.
― Îmi vine a crede, spuse Malila, că poate cetatea
asta nu există, că totul este doar dorinţa noastră de a ne
găsi iar alături de cei dragi. Mă doare inima să recunosc,
dar până acum ar fi trebuit să aflăm ceva, oricât de mărunt.
Mi-e foarte dor de fraţii mei, dar încep să mă gândesc că
poate n-o să-i mai văd niciodată.

73
 Glasul Malilei era trist. Val se îngrijoră puţin, dar
spuse sigur pe el:
― Eu, când mă gândesc la bunicul, prind mereu
curaj. Aminteşte-ţi de fraţii tăi şi de jocurile voastre şi
nu-ţi pierde speranţa.
Chiar după ce rosti aceste vorbe, Val văzu că piatra
începe să se coloreze treptat într-un albastru uimitor, de
parcă o mână nevăzută ar fi turnat cerneală într-o sticluţă
cu apă. Cei doi călători se priviră bucuroşi şi începură să
ţopăie de fericire.
― Vezi, vezi? Ţi-am spus eu!
Val mângâie ţestoasa pe creştet, iar Malila zâmbi
recunoscătoare.
În faţa lor, la oarecare depărtare, se zărea o formă
neclară la marginea drumului. Prea mică pentru a fi o
cetate, părea mai degrabă cocoaşa unui deal. Val şi Malila
grăbiră pasul şi, spre marea lor mirare, înţeleseră că dealul
nu era altceva decât burta unui balaur care şedea tolănit
în iarbă. Cu toate că-i zărise pe cei doi, balaurul nu păru
să se sinchisească. Moţăia cu ochii întredeschişi, ţinând
între labe o vietate care din când în când se zbătea.
― Doar nu s-a albăstrit piatra pentru dihania asta,
şopti Val către Malila. Doar n-o şti tocmai el răspunsul la
întrebarea noastră.
Se apropiară totuşi, intimidaţi puţin de mărimea
balaurului, până ce se găsiră în faţa lui. Între labele acestuia
se afla o minunăţie de pasăre cu pene sidefate, colorate în
violet, albastru şi verde. Uitând de buna-cuviinţă şi fără să
salute, Val se repezi către balaur, strigând:

74
 ― Lăsaţi biata pasăre în pace! Sper că n-aveţi de
gând s-o mâncaţi! Lăsaţi-o să zboare, vă rog!
― Să zboare las orice fiinţ’ direct în gura mea cu
dinţ’! răcni balaurul.
Apoi, văzând expresia îngrozită de pe chipurile celor
doi, izbucni în râs şi adăugă:
― De mine nu vă fie teamă, glumesc, glumesc de
bună seamă!
Acum vocea sa suna potolit, iar în ochi îi luceau
două luminiţe ghiduşe, de parcă era copil pus pe şotii.
― Un balaur poet, şopti Malila, încântată. Apoi către
balaur, cu voce tare:
Cum vă numiţi, stimate domn?
Din ce ţinut veniţi şi oare
de ce purtaţi în pălmi
aşa splendoare?
― Sunt O, balaurul poet,
şi vin din insula cu ape.
În palme-o ţin pe-a mea Nimette,
de cântec soră şi de clape.
Alean alină ea mereu
când ostenitul O tânjeşte,
când doru-n inimă îi creşte,
iar O se plimbă teleleu.
― Cum adică soră de clape? vru să ştie Val. Şi oare
nu ne puteţi ajuta? Nu ştiţi cumva unde se află Cetatea
Sufletelor?
― Şşşşş, îi făcu semn Malila să tacă.
― În insula de care zic
să cânte ştie-orice pitic.

75
 Orice copac, pisoi sau floare.
La flaut, clape sau trombon,
vioară, tobă, saxofon.
E lucru mare, de mirare!
Cetatea voastră doar în vis
şi-arată drumul nedescris
prin vorbe, fraze cu duiumul.
― Aşa deci! exclamă uimit Val. Mulţumesc din ini-
mă, domnule O! Ne-aţi fost de mare ajutor!
Balaurul zâmbi dezvelindu-și şirurile de dinţi mari
cât nişte cozi de mătură, o mângâie pe Nimette, care părea
să fi adormit, apoi şopti:
― La drum acum
porniţi pe dat’.
În somn eu mă cufund, adânc.
Ne-om revedea în vis, nu-n fapt.
― La revedere, mare O!
De zei cuvântul tău e dat.
Şi somn uşor cu soare-n gând.
Şi spunând acestea, Malila şi Val porniră mai departe,
lăsându-l pe O să doarmă alături de Nimette a sa. Merseră
o bună bucată de drum prin soarele arzător, apoi pe la
prânz făcură popas, băură şi mâncară din merindele date
de Norori şi-şi traseră puţin sufletul. I-ar fi ispitit şi pe ei
un somn bun la rădăcina umbrită şi răcoroasă a vreunui
copac, însă nerăbdarea îi mâna mai tare.
Nu mai merseră mult şi ajunseră la o răscruce. Val
scoase din buzunar piatra şi porni pe drumul din stânga.

77
Piatra rămase neschimbată. Când se întoarseră şi porniră
pe drumul din dreapta, piatra începu din nou să se albăs-
trească, şi cei doi continuară plini de hotărâre pe cărarea
care părea să ducă spre o pădure.
 Capitolul VII
Pădurea tăcerilor

Umbra verde a brazilor fu o binecuvântare pentru

cei doi călători. În aer se simţea mirosul proaspăt de
cetină şi din loc în loc soarele răzbătea pe cărare, formând
mici iazuri de lumină. Alteori aerul se rotea prăfos şi
auriu printre ramuri, şi de peste tot se auzeau glasul piţi-
goiului, fluieratul grangurului şi ciocănitul iute al ciocă-
nitorii. Val şi Malila înaintau învioraţi şi plini de voioşie.
Băiatul povestea despre bunicul lui şi despre drumeţiile
prin pădurile de-acasă, iar Malila răspundea cu versuri
şchioape şi copilăreşti. Exersa, spunea ea, pentru o even-
tuală reîntâlnire cu O. Nu peste multă vreme în faţa lor
se deschise un luminiş cu totul şi cu totul aparte. Băiatul
şi ţestoasa se opriră în mijlocul cărării şi închiseră gura ca
să deschidă mai bine ochii.
Construite sus, între trunchiurile brazilor, se aflau
câteva căsuţe frumușele de lemn, cu scăriţe şi balcoane,
uşi şi podeţe, ferestre și hornuri, toate cioplite şi împodo-
bite cu multă fantezie. Aici un balcon avea drept stâlpi de

79
susţinere două vulpi, dincolo acoperişul unei case era
strunjit sub formă de ghindă, altundeva un perete era alcă-
tuit din sute de frunze traforate în lemn, câteva uşi erau
sculptate în formă de veveriţe, o casă avea drept horn un
cap de lup cu botul larg deschis, iar alta avea patru labe
uriaşe de urs cu care se prinsese de cei patru brazi care o
împrejmuiau. Val şi Malila nu se opriră mai mult să stu-
dieze casele, ci îşi coborâră privirile la ceea ce se petrecea
jos, în luminişul din faţa lor.
Locuitorii acestui cătun ciudat erau nişte omuleţi
mărunţi, aproape nişte pitici. Chipurile lor erau foarte
blânde şi gesturile măsurate. Nici unul nu vorbea. Şedeau
în micul luminiş şi păreau să lucreze, fiecare în legea sa:
unul meşterea o măsuţă, altul repara canatul unei ferestre,
altul încerca să picteze o veveriţă care, plină de neastâm-
păr, îşi schimba mereu poziţia, însă cei mai mulţi şedeau
doi câte doi sau în grupuri mai mari şi făceau ceva ce, la
început, le păru cu totul de neînţeles celor doi călători. Le
luă foarte mult timp să priceapă că ceea ce se întâmpla
acolo era o discuţie.
Piticii păreau să stea la taifas, dar nu ca toată lumea,
ci altminteri decât oricine altcineva văzuseră până atunci
ţestoasa și băiatul. Dacă unul dintre ei avea ceva de spus,
se aşeza confortabil şi începea să adune aer în palme, cu
mare grijă. După ce strângea destul aer, începea să-l mo-
deleze cu răbdare până ce, treptat, dintre palmele sale
ieşea la iveală o frumuseţe de cuvânt-obiect, să zicem o
ceaşcă de ceai. Să fie limpede, nu era vorba de o ceaşcă obiş-
nuită, de porţelan, care se sparge cu zgomot în clipa în

80
care cade pe gresie, ci de una înfăptuită din aer, care se
destrăma de îndată ce cuvântul era împărtăşit. În tot acest
timp, celălalt pitic tăcea şi aştepta liniştit. Formarea unui
cuvânt putea dura chiar şi o jumătate de oră, dacă era un
cuvânt mai complicat. Când cuvântul era gata, meşterul
îl dăruia ascultătorului său, şi acesta înţelegea pe dată
despre ce era vorba: o ceaşcă de ceai însemna, desigur, o
invitaţie, în aceeaşi seară, la ceai. Piticul accepta zâm-
bind şi aprobând din cap, după care conversaţia își putea
schimba cursul.
Acestea erau dialogurile simple. Erau însă şi pitici
prinşi în discuţii serioase, în care era vorba mai mult de
idei decât de lucruri, şi atunci munca vorbitorului deve-
nea mai anevoioasă. Cum să faci din aer un cuvânt care
să sugereze, de exemplu, infinitatea timpului? Şi cum să
spui o poveste despre bunătatea vreunei fiinţe a pădurii
cu care ai avut bucuria să te întâlneşti cu o zi în urmă? Şi
cu toate acestea, era limpede că piticii aveau o uşurinţă
nemaivăzută de a plămădi cuvinte, dar mai ales de a le
înţelege. Niciodată nici un pitic nu-l întrerupea pe altul,
dându-i de-nţeles că ar fi ştiut el deja despre ce e vorba.
Tăcea şi aştepta. Dacă, de pildă, vedea cum din mâinile
amicului său se naşte o pereche de ghete, ar fi putut pre-
supune că discuţia va fi despre o plimbare prin pădure,
însă el nu presupunea nimic, ci aştepta în linişte şi desco-
perea că, iată, prietenul său are nevoie de ajutor să-şi
peticească o talpă ruptă, şi că nicidecum nu-i arde de plim-
bare deocamdată. Poate mâine, dacă mai e vreme bună.
Pentru Val şi pentru Malila era limpede că aici nimeni nu

81
se certa şi nimeni nu se grăbea. Cuvintele se năşteau prea
anevoie şi erau prea preţioase ca să fie zvârlite de colo-colo
cu uşurinţă.
Cei doi stătură o vreme pe gânduri dacă să întrerupă
sau nu aceste dialoguri tăcute, dar în cele din urmă îşi
luară inima-n dinţi şi se apropiară cu băgare de seamă.
Când dădură cu ochii de ei, piticii zâmbiră cu căldură şi
le făcură semn să se apropie.
― Bună ziua! salută stingherit băiatul, neştiind
dacă piticii înţeleg limba vorbită.
Dar de bună seamă că o înţelegeau, pentru că tot de
la ea porniseră şi ei cândva, cu multe veacuri în urmă.
Unul dintre pitici începu să adune aer în căușul palmelor
şi într-o clipă le oferi Malilei şi băiatului un soare şi o
inimă. Se părea că acesta era răspunsul la salutul lor. Călă-
torii primiră zâmbind cuvintele, care în curând se risipiră
în văzduh, iar Val continuă:
― Nu vrem să vă deranjăm, dar prietena mea şi cu
mine căutăm drumul spre Cetatea Sufletelor. Fraţii Malilei
şi bunicul meu se află acolo, şi dorinţa noastră cea mai
fierbinte e să ajungem la ei. Ştiţi cumva ceva despre ceta-
tea asta?
O vreme, piticii nu răspunseră. Se priveau gânditori.
Era vădit că răspunsul va fi anevoie de înfăptuit. Totuşi,
unul dintre ei se aşeză turceşte, trase aer adânc în piept şi
se porni să mângâie şi să frământe aerul docil dintre pal-
mele sale. După câteva minute, o lună albă şi minunată
prinse să plutească pe deasupra capetelor lor.
― Noapte, şopti Val, apoi tăcu.

82
 Piticul îşi continuă lucrul şi, peste o jumătate de oră,
nu mică-i fu mirarea lui Val când se văzu chiar pe sine,
făptură minusculă de aer, dormind liniştit. Piticul se opri
şi privi către cei doi.
― Aşadar voi afla drumul în vis. Am mai auzit
lucrul acesta de la O, balaurul poet. Trebuie că e adevărat.
Mulţumesc mult! Dar dacă am să visez şi nu am să înţeleg
visul? se îngrijoră el brusc.
Piticii zâmbiră şi-l priviră cu atâta limpezime în
ochi, încât Val se linişti. Malila îl atinse uşurel şi, când bă-
iatul se aplecă spre ea, îi şopti ceva la ureche. Val zâmbi
şi, mutându-și privirea la casele frumos împodobite, spuse:
― Prietena mea ţestoasă are o idee, dacă vreţi s-o
ascultaţi.
Piticii aprobară curioşi, iar Malila spuse:
― Am văzut că unele dintre casele voastre sunt le-
gate prin podeţe, iar altele nu. Îmi închipui că este o muncă
anevoioasă, acolo la înălţime, şi de aceea nu aţi terminat
încă treaba. Dacă sunteţi de acord, am să vă ajut eu, pen-
tru că pot să zbor şi-mi va fi foarte simplu să vă port în
spinare atât pe voi, cât şi podeţele. Ce spuneţi, aţi vrea?
Pe chipurile piticilor răsăriră zâmbete de mare bucu-
rie şi recunoştinţă. Dădură din cap plini de însufleţire,
deşi nu mai era nevoie, şi se puseră pe treabă. Val pregătea
scândurelele şi desfăcea ghemurile de sfoară, iar Malila
şi piticii meştereau plini de zel, legând şipcile între ele.
Peste câteva ore, o reţea de punţi se legăna în vântul moale
dintre brazi, şi piticii alergau cu bucurie de la o casă la
alta, fără oprelişti.

84
 ― E vremea să plecăm, spuse Val şi se pregăti să-şi
ia rămas-bun de la noii săi prieteni, fără să aibă habar
încotro vor porni.
Scoase din buzunar piatra şi o privi. Aceasta era
cenușie şi mută.
Atunci unul dintre pitici le făcu semn să se apropie
şi le arătă un tablouaș la care lucra. Tabloul era aproape
gata. Malila şi Val se aplecară să vadă mai bine despre ce
era vorba şi dădură cu ochii de un peisaj cu o pădure în-
tunecată de brazi, în care se deschidea un luminiş cu că-
suţe de lemn printre care şedeau la taifas nişte pitici, o
broască-ţestoasă şi un băiat. Val înţelese. Vor călători aşa
cum călătoriseră dinspre Ela spre labirintul de pământ:
tot cu ajutorul unei poveşti, dar de data aceasta era vorba
de o poveste pictată, iar nu spusă. Le mai mulţumi o dată
piticilor, după care păşi alături de Malila în tablou, pe
cărarea care ieşea din cătun.
 Capitolul VIII
Insula pe ape

Nici nu se dezmeticiră bine că se pomeniră pe o

plajă, în faţa unei întinderi de apă. Spre orizont se între-
zărea un petic de pământ. Val scoase din buzunar piatra
şi o îndreptă spre insulă, iar cenușiul ei se preschimbă pe
loc în albastru.
― Aşadar acolo trebuie să ajungem.
Se întoarse apoi către Malila şi o întrebă:
― Eşti obosită? Sau crezi că reuşeşti să zbori cu
mine în spinare?
― Nu obosesc eu aşa uşor, micuţule! Urcă-te şi hai
să pornim!
Zis şi făcut, Val urcă pe spatele ţestoasei şi începură
traversarea. Apele de sub ei erau liniştite, iar soarele lumi-
na blând aripile pescăruşilor care săgetau aerul.
― Până şi ţipătul pescăruşilor îmi aminteşte de
bunicul, spuse Val. Odată, când eram mic de tot, am fost
împreună cu el şi cu bunica pe malul mării. Dimineaţa de-
vreme bunicul mergea să pescuiască guvizi. La scurtă vre-
me mă trezeam şi eu, ieşeam de-a buşilea din cort şi priveam

87
marea. Când am auzit prima dată pescăruşii, m-am spe-
riat. Bunicul tocmai se întorcea cu minciocul plin şi, auzin-
du-mă plângând, a venit repede şi m-a luat în braţe. Acum
nu mă mai tem, dar când îi aud, mi se pare că bunicul o
să vină să mă liniştească.
Malila începu şi ea să povestească despre fraţii ei,
despre cum o învăţaseră să zboare şi să vorbească în ver-
suri, cum să deosebească un copac de altul şi o pasăre de
altă pasăre, şi astfel se apropiară din ce în ce mai mult de
insulă. Nu părea să fie o insulă mare, aşa încât Val propuse
să o cerceteze de la înălţime înainte să coboare pe pământ.
Insula părea un ungher vrăjit de paradis. Vegetaţia
creştea din abundenţă, sute de soiuri de flori şi de fluturi
colorau verdele ierbii, şi peste tot era o rumoare de glasuri
mici şi mari. Din loc în loc se zăreau locuinţe felurite:
colibe de lut cu acoperiş de muşchi sau de stuf, cabane
mici de lemn asemănătoare cu cele din pădurea de brazi,
grote săpate în peretele de stâncă, căsuţe ascunse în coama
unei coline, cu ochiuri rotunde de ferestre şi portiţe de
lemn înrămate de flori; dar erau şi muşuroaie, cotloane,
vizuini, scorburi, culcuşuri şi cuiburi pentru animale şi
păsări, toate frumos alcătuite şi împodobite cu ramuri
împletite, cu flori şi pene, cu pietricele colorate şi câte şi
mai câte.
Oamenii, animalele şi păsările locuiau aici laolaltă,
în pace şi înţelegere. Lupi alergau şi se jucau împreună cu
copiii oamenilor şi cu puii de vulpe; jderi şi păsări formau
juriul pentru ceea ce părea să fie un concurs de dans; câini,
pisici şi veveriţe reparau un pod, ajutaţi de câţiva oameni.

88
Chiar şi câţiva copaci şi câteva plante mai mici se aplecau
şi întindeau o ramură sau o frunză de ajutor cui avea
nevoie. Şi cel mai minunat lucru dintre toate era muzica:
din toate părţile se auzeau cântece, unele în surdină, altele
mai tare, venind dinspre animale, plante, păsări şi oameni.
Fiecare cânta, şi cântecul său era altfel decât al celorlalţi.
Iar în loc ca amestecul acesta de sunete să fie supărător şi
ameţitor, totul se unea într-o singură melodie uriaşă şi
blândă, care învelea insula ca un văl minunat colorat.
Atunci băgară de seamă Malila şi Val apele care
împânzeau insula. Erau ca o ţesătură fină şi deasă de
pârâuri şi canale, de iazuri şi izvoare, de lacuri şi apeducte,
de cascade şi de râuri, şi toate acestea primeau din aer
sunetele şi melodiile, pentru a le înapoia de îndată, de o
mie de ori mai limpezi şi mai armonioase.
Cei doi călători hotărâră că e timpul să coboare în
acest ţinut fără seamăn. Malila se lăsă uşurel în jos şi ate-
riză într-o poiană mică înconjurată de colibe şi de muşu-
roaie, de nuci înalţi şi de râuleţe. Dintr-o colibă le ieşi în
întâmpinare o femeie în vârstă, care ţinea pe umărul
drept o şopârliţă sclipind în nuanţe de verde şi indigo.
― Bine aţi venit, Val şi Malila! spuse femeia şi zâmbi.
― Bună ziua şi bine v-am găsit! răspunseră cei doi
călători.
Val continuă, uimit:
― De unde ştiţi cine suntem?
― De la O, balaurul cu care v-aţi întâlnit azi-dimi-
neaţă, şi de la Pitica Ocrotitoare, care ne-a trimis un vis
despre voi şi călătoria voastră spre Cetatea Sufletelor. Eu

89
sunt Tia, iar aceasta este sora mea, Lunuma. Şopârliţa în-
clină politicos capul şi sâsâi un salut mic:
― Bună ssssiua!
― Ah! Acum înţeleg! Aceasta este insula cu ape de-
spre care a pomenit O. Este cel mai încântător loc în care
am ajuns vreodată!
― Mulţumesc, aşa credem şi noi, zâmbi femeia.
Înainte să vă povestesc mai multe despre insula noastră,
poftiţi înăuntru. Curând se va lăsa noaptea. Aţi avut o zi
lungă. Intraţi şi trageţi-vă sufletul.
Spunând acestea, femeia îi conduse către coliba ei,
le aşternu masa şi îi îndemnă să mănânce.
― Insula Apelor s-a format în urmă cu foarte mulţi
ani, începu Tia, când oaspeţii terminară de mâncat şi
aşteptau în tăcere. E o insulă care s-a născut singură, din
dorinţa nerostită a lumii de a se salva.
― De a se salva de la ce? întrebă nedumerit Val.
― De ea însăşi, de multe boli pe care le-a adunat de-a
lungul timpului. Dar asta e o poveste pe care n-am să v-o
spun acum. Important este să ştiţi că insula noastră vin-
decă treptat părţile bolnave ale lumii de-afară. Aţi fost la
caracatiţa Ela şi aţi aflat de poveştile ei vindecătoare. Ei
bine, noi avem aici, în loc de poveşti, muzica şi poezia.
― Şi cum pot ele salva lumea? Şi cum călătoresc
spre ea? întrebă Malila.
― O, e cât se poate de simplu: muzica şi poezia se
pricep să găsească, unul câte unul, milioanele de suflete care
alcătuiesc lumea şi, încet-încet, le vindecă. Iar de călătorit,
o fac în felul următor: toate poeziile şi toate cântecele care

91
au fost scrise vreodată de om, şi pe care omul le-a pierdut,
le-a uitat sau pe care le trece nepăsător cu vederea, s-au
adunat aici şi continuă să se adune aici. În clipa în care o
fiinţă nouă se naşte pe insulă, o poezie sau un cântec se
grăbeşte să pătrundă în acest nou-născut. Fiecare vietate
de aici are cântecul său sau poezia sa, pe care nu le poate
uita niciodată. Pe măsură ce înaintează în vârstă, vietatea
învaţă cântece şi poezii noi, sau le compune ea însăşi,
dacă are har. În fiecare zi se aud aici animalele şi păsările,
copacii şi oamenii, peştii şi fluturii, exersând poezia vieţii
lor şi pregătindu-se pentru marea plecare. Apoi, într-o zi,
când se simt pregătiţi, pleacă în lume, purtându-şi cân-
tecul. Nu au o ţintă anume. Cântecul sau poezia îi în-
dreaptă acolo unde este nevoie de ei, mai sigur decât cea
mai precisă busolă. Oricine e bolnav şi aude întâmplător
sunetul melodiei, pe dată se simte mai bine. Nu vi s-a
întâmplat şi vouă să fiţi trişti şi deodată să auziţi foşnetul
vântului într-un copac sau glasul mierlei între tufe şi să
zâmbiţi? Dar acela nu era doar foşnet, iar glasul păsării
nu era doar ciripit, ci chiar cântecul sau poezia lor, împăr-
tăşite lumii. Din păcate însă, nu toţi aud şi nu toţi înţeleg
acest glas. Iar unele boli se vindecă mai greu decât altele.
Orbirea şi uitarea se vindecă mai uşor decât cruzimea şi
teama, iar tristeţea şi deznădejdea se vindecă mai uşor
decât toate. Tot ce trebuie lumea să facă este să asculte.
Tot de la noi vine şi inspiraţia pe care o simt poeţii lumii.
Poate au fost atinşi de o pală de vânt, poate au auzit şipo-
tul unui izvor sau poate doar au văzut o pasăre luându-şi
zborul de pe un ram, şi, fără să ştie de ce, s-au dus acasă şi

92
au scris cel mai frumos poem, care nu este nici cu totul nou,
nici cu totul al lor, dar care s-a născut din ascultare şi din
foamea de vindecare.
Apoi Tia tăcu şi în colibă se aşternu liniştea. Seara
se lăsase şi ea, furând culorile şi înlocuindu-le cu o pen-
umbră caldă. Val şi Malila se simţeau copleşiţi de poveste
şi de oboseala zilei. Într-un târziu, băiatul întrebă:
― În drumul lor prin lume, surorile şi fraţii dumnea-
voastră nu au găsit Cetatea Sufletelor? Nimeni nu pare să
ştie unde se află, dar aproape toată lumea a auzit de ea,
aşadar trebuie să existe şi trebuie s-o găsim!
Glasul băiatului era plin de hotărâre, iar Tia zâmbi
în întuneric.
― Fiecare fiinţă caută şi găseşte această cetate în
felul său, Val. Sunt multe drumuri care duc la ea, iar tu
şi Malila sunteţi foarte aproape şi-o veţi găsi mai curând
decât credeţi. Dar acum cel mai bun lucru pe care-l puteţi
face este să mergeţi la culcare. Mâine vă aşteaptă o nouă
zi şi o nouă aventură.
 Capitolul IX
Palatul Lunii. Puterea visului

Val se răsucea în aşternut şi nu reuşea să adoarmă.

Se simţea obosit, şi cu toate acestea era asaltat mereu de
gânduri şi de imagini. Lângă el, Malila răsufla ușurel.
Plăcile carapacei abia se zăreau în întunericul camerei.
După o vreme răsări luna, uriaşă şi argintie, şi toate
lucrurile din cameră se acoperiră cu un strat subţire de sidef.
Pe cer, stelele aproape dispăruseră, ascunse de scânteierea
ei. Şi atunci băiatul văzu cum astrul începe să crească tot
mai mare şi începe să se rostogolească încet-încet spre
coliba Tiei, asemenea unei mingi scăpate de un copil pe
plajă. Val privea cu ochii rotunjiţi de uimire. O zgâlţâi uşor
pe Malila, însă aceasta dormea adânc şi nu se trezi. În cele
din urmă, luna ajunse în dreptul ferestrei deschise. Era
atât de mare încât nu i se mai desluşea forma, şi dinaintea
ochilor lui Val se înălţa acum un zid de marmură albă,
sclipitoare, în care se deschidea o uşă.
Fără să stea pe gânduri, băiatul păşi pe pervazul
ferestrei şi de-acolo trecu pragul şi intră. În urma lui uşa

95
se închise cu un pocnet uşor, iar el se pomeni într-un cori-
dor larg din care se deschideau nenumărate uşi. Totul era
scăldat într-o lumină liniştitoare care venea de peste tot
şi de nicăieri. În jur era tăcere deplină şi, cu toate acestea,
din când în când se auzeau, ca de la foarte mare depărtare,
zgomote felurite, şoapte, muzică, râsete, valurile mării,
foşnetul pădurii, o pasăre. Val deschise la întâmplare o
uşă şi păşi într-o încăpere frumoasă şi spaţioasă, ale cărei
ferestre deschise dădeau spre o pajişte cu iarbă proaspătă
şi zumzet de albine. În dreptul uneia dintre ferestre, mama
lui Val era adâncită într-o conversaţie cu cineva de afară.
Copilul se repezi către ea, strigând:
― Mamă! Mamă! Sunt aici!
Dar ea nu-l auzi. Când se apropie, Val văzu că de
partea cealaltă a ferestrei se găsea Pitica Ocrotitoare. Părea
să-i povestească ceva femeii, iar aceasta asculta cu atenţie.
Val încercă să atingă braţul mamei, însă mâna lui trecu
prin el ca prin abur.
― Mamă! strigă din nou, dar nimic nu se întâmplă.
Chipul ei părea liniştit, aşa încât Val se resemnă, se
îndepărtă încet și ieşi din nou în coridor.
Deschise o altă uşă şi văzu strada aglomerată a unui
mare oraş. Se retrase repede şi continuă să se plimbe la
întâmplare. În spatele următoarei uşi găsi podul prăfuit
şi ispititor al unei case, numai bun de jucat de-a v-aţi as-
cunsea, îndărătul altei uşi era o scorbură nemaipomenit
de încăpătoare unde se jucau câteva veveriţe, apoi, când
mai deschise încă una, scoase un ţipăt de uimire văzând-o

96
pe Malila alături de fraţii săi, în minunata grădină a
tatălui lor.
― Malila! o strigă el, dar ţestoasa nu-l auzi, aşa cum
nu-l auzise nici mama lui.
Când ieşi din grădină, i se păru că-l zăreşte cu coada
ochiului pe O, intrând în altă cameră a lunii, şi începu să
alerge după el. Îl prinse în ultima clipă, când se pregătea
să urce pe o corabie ancorată la malul unui fluviu.
― O! Te rog, opreşte-te o clipă!
Spre marea lui bucurie, O îl auzi şi se opri mirat.
― Val!
― Unde mă aflu, O? Şi de ce sunt aici?
― Palatul Lunii, Palatul de Vis,
Va desluşi ce-ţi este scris.
Atât rosti O, şi apoi corabia dispăru, împreună cu
balaurul, iar camera se transformă într-un uriaş parc de
distracţii. După ce urmări o vreme forfota şi iureşul, roţile
multicolore, ţipetele copiilor, salturile saltimbancilor,
răcnetele leilor, după ce savură mirosurile de plăcinte şi
de vată pe băţ, Val ieşi din nou pe coridor şi colindă la în-
tâmplare prin camerele Palatului Viselor.
E greu de descris tot ce-a văzut băiatul în aceste
încăperi fermecate: se găseau acolo toate roadele imagi-
naţiei oamenilor, copiilor, animalelor şi plantelor din
lume. Val văzu visul nucului şi pe cel al furnicii care i se
căţăra pe trunchi, văzu visul unui bulgăre de pământ şi
pe cel al seminţei din el, văzu visul pârâului de munte şi
pe cel al păstrăvului, al steiului de stâncă şi al vulturului,
al stelei şi al astronautului.

98
 Şi în cele din urmă, când, ostenit şi recunoscător,
deschise încă o uşă, rămase înmărmurit: în faţa lui, pe o
plajă cu nisip fin, se afla bunicul său. Ochii îi erau ca două
mărgele strălucitoare şi negre, plini de veselie şi de poftă
de viaţă. Val nu fu în stare să scoată nici un cuvânt. Se
repezi doar spre bunicul, care-l aştepta cu braţele larg
deschise, şi nu se mai putu desprinde din îmbrăţișarea lui.
― De ce nu eşti şi tu din fum, ca visele celelalte? De
ce mă poţi auzi şi mă poţi lua în braţe?
― Pentru că sunt visul tău, la fel cum a fost şi O,
balaurul. Restul nu-ţi aparţineau, erau visele visate de
alţii – de mama ta, de Malila, de restul lumii. Dar eu sunt
visul tău şi asta înseamnă că pentru sunt aievea. Nu aşa
se întâmplă oare de fiecare dată când mă visezi?
― Ba da, şopti copilul. Dar tot nu este decât un vis
din care o să mă trezesc. Şi tu n-o să fii acolo. Mi-e dor de
tine şi vreau să te văd în carne și oase, în Cetatea Sufle-
telor. Spune-mi cum să ajung la tine.
― Dar acum mă vezi cu adevărat, Val. Iar la Cetatea
Sufletelor nu poţi încă să ajungi.
― De ce? Ştiu sigur că există! Iar Tia mi-a spus că
sunt multe drumuri care duc la ea. Arată-mi măcar un
drum, oricât de greu, şi am să vin.
Bunicul râse încetişor.
― Ţi-au mai spus şi alţii că această cetate nu este
un loc oarecare, micuţule. La ea nu se ajunge pe drumuri
obişnuite.
― Ştiu, dar nu mă tem. Aş merge oriunde ca să te
găsesc.

99
 ― Dar m-ai găsit deja! Vocea bunicului era din ce
în ce mai plină de veselie. Val, continuă el, Cetatea Sufle-
telor nu este o cetate a Spaţiului, ci a Timpului. Nu este
un oraş pe o hartă, ci un moment, o Oră potrivită la care
ajunge fiecare când îi este sortit. Tu mai ai de trăit o viaţă
întreagă, lungă şi plină. Când viaţa ta se va fi împlinit, o
să găseşti, fără nici o trudă, drumul către Cetatea Sufle-
telor.
Băiatul începea să înţeleagă. Se simţea în acelaşi
timp cuprins de tristeţe şi de uşurare.
― Nu fi trist, Val! Viaţa este un lucru minunat, iar
noi doi ne vom putea întâlni aici, în Palatul Viselor, de
câte ori vei vrea.
Spunând acestea, bunicul îl îmbrăţişă din nou pe
băiat, o îmbrăţişare nesfârşită, apoi se desprinse şi începu
să se depărteze încet, fluturând din mână. Băiatul privi
lung în urma lui. Era ca şi cum un bătrânel s-ar fi plim-
bat dimineaţa pe o plajă. Şi Val înţelese că acea plajă va fi
în acelaşi loc şi mâine, şi poimâine, cu bunicul aşteptân-
du-l. Iar dacă vor dori ei doi, plaja se va preschimba într-un
drumeag de munte sau într-o băncuţă de lemn dintr-un
parc înecat în verdeaţă. Un val uriaş de bucurie şi de căl-
dură îl învălui pe copil, şi în clipa următoare se trezi.
Camera era luminată de zorii albăstrui ai dimineţii.
Malila era trează şi-l privea cu o expresie de fericire
întipărită pe chip. Val dădu să-i povestească visul şi des-
coperirea, dar înţelese deodată că Malila avusese un vis
asemănător şi că aflase și ea care-i drumul ce duce la
Cetatea Sufletelor.

100
 Se ridicară din pat şi, auzind glasul Tiei chemându-i,
se repeziră înfometaţi spre bucătărie, ca să ia micul dejun
şi să se pregătească pentru lungul drum spre casă.
Cuprins

Capitolul I
La drum! 7
Capitolul II
Ela. Thurr. Puterea poveştilor 19
Capitolul III
În labirint 39
Capitolul IV
Oraşul schimbător 47
Capitolul V
Târguªorul pe roţi 63
Capitolul VI
O 73
Capitolul VII
Pădurea tăcerilor 79
Capitolul VIII
Insula pe ape 87
Capitolul IX
Palatul Lunii. Puterea visului 95
110