Ieromonah Benedict Aghioritul

Gândurile și înfruntarea lor

Ivan Aivazovski, Printre valuri

După cum este firesc ca stâncile să fie lovite de valuri, tot astfel
și omul, negreșit, va veni în atingere cu atacurile gândurilor.
(Sfântul Efrem Sirul)
 Traducere din limba elenă

de Ieroschim. Ștefan Lacoschitiotul

Schitul Lacu

Sfântul Munte Athos

2000

Mulțumim Preacuviosului Părinte Ierom. Benedict de a

Nea Skiti, pentru generozitatea cu care ne-a acordat
dreptul traducerii și editării prezentului text în limba
română.

© Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000.

Ediție eleccronică:

CĂRȚI ORTODOXE

2017
Această ediție a cărții poate fi descărcată și distribuită liber, spre folosul oricărui
nevoitor în războiul nevăzut. Bunul Dumnezeu să ne ajute tuturor în lupta cu
gândurile și să ne dăruiască discernământul sau darul deosebirii duhurilor, ca să nu
cădem în mrejele întinse de vrăjmașul prin gânduri și să ne întâlnim oarecând, cu
bucurie – în Rai.

© Copyright 2017 CĂRȚI ORTODOXE

https://blogcartiortodoxe.wordpress.com/

carti.ortodoxe@yahoo.ro

Cărți Semnat digital de Cărți

Ortodoxe

Ortodoxe Data: 2017.11.14 13:46:19

+02'00'
Cuprins

Scurtă lămurire

Prolog

Nevoința aspră

Gândurile și proveniența lor

Călătoria spre țara păcatului

Stadiile (treptele) păcatului

Patimile – izvorul gândurilor viclene

Categoriile de gânduri

Gândurile – începutul războiului

Viclenia diavolească

Gândurile de hulă

Șiragul gândurilor

Legătura gândurilor

Urmările gândurilor

Înfruntarea gândurilor

În loc de postfață

Cuvânt către tineri al Sfântului Ignatie Briancianinov

 Iconar: Olga Șapiro

Dacă înrâurirea vătămătoare a gândului devine mai

intensă... să suportăm până atunci când Domnul va căuta
spre răbdarea noastră.

Sfântul Vasile cel Mare.

 Scurtă lămurire

Experiența noastră ne-a arătat că avem cu toții trebuință, ca de aer, de o strategie bine pusă la
punct în războiul duhovnicesc în care suntem antrenați din momentul în care ne-am hotărât să
pășim pe calea mântuirii și să-I urmăm lui Hristos.

Se spune că iadul este pavat cu bune intenții. Aceasta înseamnă că multe din bunele noastre
doriri pot fi – și chiar sunt! – furate de vrăjmașul și întoarse spre paguba noastră și a semenilor
noștri. Alteori însă, chiar gândul care pare bun este nimic altceva decât o sugestie demonică,
întrucât vrăjmașul are obiceiul de a ambala frumos și atrăgător momeala sa, aparent creștinește
pentru creștini, pentru că, dacă și-ar arăta adevărata față și intențiile reale, pe prea puțini i-ar
convinge să îi urmeze sau chiar pe nimeni.

Adeseori, fapte ale noastre, pe care le-am socotit a fi fost bune când le-am săvârșit, vedem în
timp că au urmări rele. Și noi știm că „nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă
roade bune” (Matei 7: 18). Cum s-a putut, așadar, ca faptele noastre bune să aibă consecințe rele?
Răspunsul este că ele nu au fost cu adevărat bune, ci doar păreau a fi astfel, în realitate, gândul
care ne-a împins să le săvârșim ne fusese indus de vrăjmașul.

Alteori, nici măcar nu ne dăm seama de consecințele nefaste ale faptelor noastre aparent
bune, atât suntem de aprinși de o râvnă fără socoteală, care ne împietrește inima și ne întunecă
judecata.

Cum este cu putință să cădem pradă înșelării cu o uimitoare ușurință, când noi nu am dorit să
facem rău, dimpotrivă?

Pentru că ne lipsește discernământul. Nu putem deosebi duhurile. Nu putem identifica

originea gândurilor proprii: dacă ele sunt de la Dumnezeu, de la vrăjmașul ori sunt neutre, de la
mintea noastră omenească.

Prin cartea de față, Părintele Benedict Aghioritul ne vine în sprijin, în lupta noastră cu
gândurile. Ea este un instrument util în războiul nostru duhovnicesc. Nu este singurul de care
avem trebuință, dar este unul de care ne putem folosi, spre izbândă. Este asemeni unui îndrumar
de laborator.

Dar noi avem nevoie și de un îndrumător.

Pentru că avem nevoie de o întreagă strategie de luptă, după cum am mai spus, iar pentru a
pune la punct această strategie, avem nevoie de un duhovnic față de care să avem ascultare.

Echipa Cărți Ortodoxe a pornit la digitalizarea acestei cărți, deși ea se află deja pe internet, în
varianta scanată. Mobilul întreprinderii noastre stă în valoarea duhovnicească a cărții de față,
valoare pe care și noi am dorit să o scoatem în evidență, în felul nostru, iar prețioasele sfaturi ale
Părintelui Benedict să afle și prin noi o cale pe care să ajungă la inima cât mai multor nevoitori.
 Pe de altă parte, am ținut să adăugăm câteva note acolo unde lucrurile sunt expuse într-un
mod care se adresează mai cu seamă celor inițiați deja în tainele luptei cu gândurile și ale
războiului duhovnicesc. Iar această dorire a noastră s-a născut din întrebările cu care am fost
abordați, adeseori, de frați ai noștri începători. Adnotările noastre sunt, așadar, nu altceva decât
răspunsuri la aceste întrebări. Răspunsuri de care nădăjduim să se folosească mai mulți semeni ai
noștri, nu doar cei care ne-au adresat direct întrebările. Aceasta nu înseamnă că noi înșine facem
parte din categoria celor inițiați, ci că ne-am interesat și am aflat răspunsurile de la cei ce cu
adevărat au depășit treapta de începători. Iar noi ne îngrijim să putem măcar pune un început bun
pe drumul propriei noastre mântuiri.

Mai trebuie să adăugăm faptul că am ales pentru coperta ediției de față pictura lui Ivan
Aivazovski: Printre valuri. După cum ați putut observa, în pictură este reprezentată o întindere
de apă înspumată, învolburată chiar, ale cărei valuri se ridică și se sparg la o oarecare înălțime,
iar altele coboară în sânul mării de unde s-au născut. Lipsește stânca din imaginea existentă în
ediția tipărită. Această pictură ni s-a părut o metaforă mai aproape de noi, cei începători,
acoperiți cu totul de văltoarea apelor sau de vălmășagul gândurilor care ne duc unde vor sau,
măcar, ne acoperă cu urgia lor. Și care ne aflăm departe de a fi stânci în mijlocul furtunii. Să ne
ajute Bunul Dumnezeu, Maica Domnului și toți Sfinții tuturor ca, în urgia în care suntem
antrenați de războiul gândurilor vrăjmașe, să aflăm Stânca Hristos și, prinzându-ne cu hotărâre
nezdruncinată de Mântuitorul nostru, războiul vrăjmașului să nu ne vatăme cu nimic. Iar de am și
fost răniți în luptă, tot de Domnul nostru să ne ținem și la El să alegrăm îndată cu lacrimi și cu
pocăință pentru slăbiciunea pricinuită nouă de răutatea din noi.

Iar icoana Mântuitorului pictată de Olga Șapiro a fost aleasă de noi, pentru blândețea privirii
Domnului nostru Iisus Hristos zugrăvită în această icoană, blândețe care exprimă dragostea Sa
nebiruită pentru făptura umană. Această dragoste ne dă îndrăzneala să alergăm la El în toată
clipa, așa cum suntem, știind că El Însuși a spus că „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei
bolnavi” (Matei 9: 12) și ne-a chemat: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi
odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu
inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11: 28-29). Așadar, noi, cei bolnavi, să venim
cu credință la Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre și să-L lăsăm să lucreze în noi, luând
jugul Său cel bun și ușor asupra noastră și străduindu-ne să ne însușim blândețea și smerenia Lui,
spre însănătoșirea și spre mântuirea noastră. Amin.

Echipa Cărți Ortodoxe

 Prolog

Printre problemele cu care se confruntă omul care se roagă, este problema gândurilor.

Cărticica de față nu constituie un studiu amănunțit privitor la subiectu cel atât de important al
gândurilor, ci este o predică ce s-a ținut cu câtva timp mai înainte. Aici, ea este prezentată într-o
formă îmbunătățită, fără însă să-și piardă din forma ei începătoare, de omilie. Și, deoarece sunt
mulți cei care se luptă cu gândurile necurate și, mai mulți, aceia care nu arareori se pierd în
vălmășagul războiului cu ele, s-a făcut o încercare prin care creștinul ce se nevoiește să înțeleagă
ce sunt gândurile, de unde provin ele, care sunt urmările lor și cum pot fi ele înfruntate.

Dacă din această lucrare mică se va folosi cineva, să se roage și pentru cei care s-au ostenit
întru alcătuirea și editarea ei.

Ierom. Benedict Aghioritul

 Nevoința aspră

S-a spus de multe ori că, pentru cel ce se roagă, rugăciunea este o faptă dinamică, folositoare
și plăcută lui Dumnezeu.

Acest fapt adevărat îl irită pe diavol și-l face să lupte împotriva celui ce se roagă. De aceea,
credinciosul care dorește unirea sa cu Dumnezeu întâlnește piedici diavolești organizate în
sisteme capabile și de o ofensivă înfricoșător de bine programată.

Din pricina acestei ofensive programate, rugăciunea devine uneori o faptă obositoare, care
pricinuiește o osteneală mai mare decât oricare altă lucrare. De aceea, unul dintre Părinții pustiei
subliniază: „Nu există osteneală mai mare decât a se ruga cineva lui Dumnezeu. A se ruga cineva
până la ultima sa suflare cere nevoință”.

Și nu numai rugăciunea este aceea care obosește, ci, mai ales, războiul îndârjit al diavolilor
este cel care face rugăciunea mai obositoare.

Mânia diavolilor împotriva celor ce se roagă este vădită. Războiul viclenilor diavoli
împotriva celor ce se roagă este de două feluri: la vedere și nevăzut, pentru începători și pentru
cei desăvârșiți.1

La începători, folosește, de multe ori, și războiul văzut. Folosește sunete, obiecte, pricinuiește
zgomote, ca să-l poată distrage de la rugăciune. Totuși – și pe începători, și pe cei desăvârșiți, îi
luptă mai ales prin gânduri.

Așadar, cel ce a început lupta împotriva gândurilor și-a luat asupra sa o nevoință aspră,
deoarece gândurile constituie piedica cea mai mare pe care o întâmpină omul în curățirea și
desăvârșirea sa duhovnicească. Și, la această desăvârșire, nu se ajunge altfel decât numai prin
chemarea neîncetată a numelui Domnului nostru Iisus Hristos.2 Iar chemarea trebuie să fie atât
de deasă3, încât, așa cum subliniază Sfântul Grigorie Teologul, „e mai de preferat să pomenească
cineva pe Dumnezeu decât să respire”.

1
Ne permitem să facem observația că războiul nevăzut ne prinde pe toți în vâltoarea lui, numai că noi, veșnic
începători, nici măcar nu ne dăm seama de el. E adevărat că vrăjmașul luptă cu noi într-un mod mai grosolan, dar
ne luptă și văzut, prin oameni, fapte și întâmplări, și nevăzut, prin sugestiile pe care noi le preluăm ca pe niște
gânduri ale noastre și pe care le considerăm, adeseori, bune. (De altfel, Părintele Benedict face însuși această
observație numai puțin mai încolo.) Notă Cărți Ortodoxe.
2
Este vorba despre rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.
Această rugăciune o pot spune și mirenii, nu doar monahii. Să încercăm să o spunem în gând tot timpul, oriunde
ne-am afla și cu orice ne-am ocupa. Ea ne umple mintea cu gândul la Dumnezeu și, cu timpul, ne umple inima cu
simțirea prezenței Sale. Dar cine vrea să aprofundeze această rugăciune să nu o facă de unul singur, ci numai sub
povățuirea unui Părinte duhovnicesc ce a mers mai înainte pe drumul acesta. Pentru că nu mici sunt pericolele și
nu ușoare căderile pentru cel lipsit de un povățuitor experimentat. Însă la nivel de rugăciune spusă în gând, o
putem face fiecare dintre noi și e de dorit să o facem, ca să nu lăsăm mintea noastră pradă ușoară sugestiilor
diavolești. Notă Cărți Ortodoxe.
3
Deasă, dar nu repede sau repezită. Că nu suntem la întrecere cu timpul. Ci rugăciunea să fie deasă în sensul de
continuitate, pe cât se poate. Să o spunem, adică, neîntrerupt, aceasta vrea să spună Părintele Benedict când
afirmă că rugăciunea trebuie să fie deasă: să ne rugăm neîncetat. Dar cu luare-aminte, atenți la sensul cuvintelor,
 Dar mai există și războiul lăuntric. Nici un război nu este atât de sălbatec precum acela al
unui gând viclean ce se cuibărește în sufletul nostru și ne răzoiește de acolo. Toate cele ce provin
dinlăuntrul nostru sunt mai grele decât cele ce ne atacă din afară. Cariul ce se naște în lemn roade
mai mult miezul lemnului. Bolile ce se nasc înlăuntul nostru sunt viclene și pricinuiesc o
catastrofă mai mare decât cea pricinuită de cauze exterioare.

Statele, de asemeni, nu au fost distruse atât de mult de dușmanii exteriori, precum au fost
distruse de cei dinlăuntru.

Așadar, sufletul nu poate fi distrus atâta de mașinațiile ce vin din afară, precum de bolile ce
se sădesc înlăuntrul nostru, adică, de gândurile necurate și hulitoare4.

nu grăbiți la mulțimea rugăciunilor. Pentru că și aici, ca în orice lucrare a omului, graba strică treaba. Un model de
rugăciune bine făcută ne dă Maica Siluana Vlad într-un videoclip pe care-l găsiți pe internet
(https://www.youtube.com/watch?v=LrFAyr8GniM&t=203s). Notă Cărți Ortodoxe
4
Referitor la gândurile hulitoare, trebuie făcută o precizare. Dacă ne referim la gândurile de hulă împotriva lui
Dumnezeu, gânduri care pot trece oricui prin minte, acestea – spun Sfinții Părinți – sunt păcate străine, adică, fiind
semănăturile diavolilor, sunt păcatele lor. Gândurile de hulă care vin fără voia noastră și asupra cărora nu zăbovim,
nici nu ne învoim în sinea noastră cu ele, nu suntem de acord cu ele, aceste gânduri sunt păcate străine pe care nu
trebuie să le băgăm în seamă, ci să le lăsăm să treacă, precum o pasăre în zbor pe deasupra creștetului nostru.
Notă Cărți Ortodoxe
 Gândurile și proveniența lor

Ce sunt gândurile și de unde provin?

Când spunem „gânduri”, nu înțelegem prin aceasta în mod simplu cugetele, ci chipurile și
reprezentărie sub care se înfățișează ele, de fiecare dată însoțind cugetele corespunzătoare. Deci
chipurile împreună cu cugetările se numesc gânduri5.

Prima și cea mai de temelie pricină a gândurilor în om este păcatul strămoșesc. Până atunci,
mintea omului era neîmpărțită la alte lucruri, fiind ațintită numai la Dumnezeu. Însă, din clipa
săvârșirii păcatului strămoșesc, a început să lucreze gândul tăgăduirii și, în continuare, toate
celelalte gânduri.

A doua cauză care pricinuiește gândurile în om o constituie organele simțurilor, atunci când
acestea nu sunt conduse de mintea stăpânitoare. Dar, mai ales: auzul și vederea. Astăzi îndeosebi,
datorită tehnologiei, simțurile primesc mult mai multe iritații decât primeau mai de mult. De
aceea, și lupta cu gândurile este mai puternică.

Al treilea motiv îl constituie patimile care există în om. De la acestea, diavolii iau pricină să
miște împotriva noastră gândurile cele rele.

Al patrulea motiv și cel mai însemnat sunt diavolii. Sfântul Grigorie Sinaitul subliniază în
mod explicit și pregnant: „Gândurile sunt cuvintele diavolilor și înaintemergătoarele patimilor”.

Încă și Sfântul Isaac Sirul spune că gândurile stârnesc și „voința naturală” ce există în noi
înșine precum și înclinațiile ce le are sufletul nostru.

În mod deosebit, războiul acesta este mai puternic la monahi, care, de multe ori, ajung la
lupta corp la corp cu diavolul în timpul atacului gândurilor viclene. De aceea, Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune că războiul acesta este mult mai greu decât războiul simțit.

Gândurile viclene pot apărea, de asemenea, și din temperament, dar și din dieta zilnică,
precum și din mișcările trupului însuși.

Gândurile necurate provin din motivele de mai sus.

5
Gândurile sunt mai întâi cugete simple. Dacă întârzii cu mintea asupra cugetului simplu (dacă „intri în vorbă” cu
el), apar imaginile („chipurile și reprezentările”). În nevoința luptei cu gândurile, este de dorit să nu lăsăm
gândurile simple (cugetele) să devină compuse, adăugându-și chipuri și reprezentări, ci să respingem gândurile rele
numaidecât, imediat ce apar, în fașă, în starea lor de cugete simple. Trebuie să ne străduim și să cerem de la
Dumnezeu ajutor, ca să dobândim această trezvie. Vrăjmașul are obiceiul să ne doboare prin minte și o face
fulgerător, încât noi adesea nici nu de dăm seama de cugetul simplu întins nouă ca o momeală de către vrăjmaș, ci
ne dezmeticim târziu, cu mintea plină de imagini sau, mai rău, cu inima grea de îndulciri păcătoase, dacă nu cumva
chiar numai după ce am comis o faptă reprobabilă, la sugestia vicleană a diavolului. De lupta cu gândurile, se leagă
direct efortul continuu de despătimire. Însă vrăjmașul poate aduce în mintea noastră și în mod direct imagini. Spun
Sfinții Părinți că imaginația este poarta prin care diavolul intră în sufletul omului. De aceea, trebuie să veghem
permanent asupra noastră și să fim treji cu sufletul, neîngăduindu-ne să primim nici o imagine, toate imaginile din
mintea noastră socotindu-le ca fiind trucaje demonice. Notă Cărți Ortodoxe.
 Călătoria spre țara păcatului

Păcatul se poate vedea la exterior ca un simplu fapt, ca un accident sau ca o oarecare altă
întâmplare. Dar, pentru punerea în practică a acestui fapt, au premers acțiuni repetate. Ca să se
săvârșească o ucidere, de pildă, în mintea omenească au premers mii de cugetări și de planuri.
Până să ajungă la săvârșirea uciderii, mintea omenească a devenit un întreg cartier militar.

Așa se întâmplă și cu săvârșirea oricărui alt păcat. În atelierul ce se numește minte

omenească, au premers un întreg studiu și nenumărate acțiuni, desigur: fără ca cineva să priceapă
ceva.

Și începutul a pornit de la un gând simplu.

Dar să mergem mai departe pe drumul către țara păcatului după atacul acelui gând simplu.

De faptul că prin mintea noastră trec în mod simplu o cugetare simplă sau un chip, nu suntem
noi răspunzători și nici nu este greu să le stăm împotrivă. Dar, din clipa în care vom deschide ușa
acestei cugetări și vom începe să discutăm cu ea, să luăm aminte la gândul acesta, atunci, el se
poate înrădăcina întru noi și atunci poate deveni un gând care tinde să ne stânjenească.

Gândul care este lăsat să se dezvolte și să se înstăpânească astfel devine călăuză spre păcat6.

Să urmărim puțin această călătorie care, pe plan spiritual, este foarte asemănătoare cu ceea ce
sunt mersul și evoluția bolii în trupul omenesc. Și, precum pentru a ajunge cineva la spital, după
cum am spus mai sus, au premers diferite alte schimbări în organismul uman, așa și pentru a
ajunge cineva la săvârșirea păcatului, a premers un război mare, [s-au făcut] o mulțime de
schimbări în acest atelier care este mintea omenească. Și, precum pentru nașterea unui copil, a
premers o întreagă lucrare – de la zămislire, la purtarea în pântece timp de nouă luni – tot așa, și
pentru păcat, premerge un mecanism complicat: zămislirea gândurilor, purtarea în pântece a
păcatului și nașterea lui.

Sfântul Nicodim Aghioritul consideră că gândul este începutul, centrul, rădăcina din care
răsar tulpina, ramurile și întregul copac al păcatului.

Răul începe de la primul gând și se mărește continuu. Atunci când cineva aruncă o piatră
într-o fântână, unduirea pricinuită de căderea ei pricinuiește la început un cerc mic, cercul cel
mic, în continuare, pricinuiește altul mai mare, acesta, altul și mai mare, până când valul ajunge
la pereți.

Așa se întâmplă și cu păcatul. Înainte de săvârșirea lui, premerg mecanisme și acțiuni

succesive.

6
Nu putem opri trecerea gândurilor prin mintea noastră, cum nu putem opri trecerea păsărilor pe cer. Dar nu
trebuie să întârziem cu mintea asupra lor, nu trebuie să le îngăduim să-și facă cuib în noi, ci să le lăsăm să treacă,
ignorându-le. Notă Cărți Ortodoxe.
 Stadiile (treptele) păcatului

Astfel, putem distinge trei stadii în cadrul călătoriei spre țara păcatului: atacul, consimțirea și
robia.

Cum funcționează acest mecanism?

El funcționează astfel: un oarecare gând viclean (al slavei deșarte, al iubirii de argint, al
clevetirii etc.) vine în mintea omului. Diavolul lucrează prin imaginație și prezintă chestiunea cât
se poate mai atractivă. În felul acesta, atacul devine mai atrăgător și mai puternic.

Până în acest punct, omul nu este răspunzător. Așadar, un atac, un asalt al vrăjmașului sau,
mai simplu: o bătaie în ușă constituie primul stadiu. Iar starea aceasta este normală. Căci este cu
neputință să existe om care nu primească atacul (să nu fie atacat). Sfântul Efrem Sirul spune că,
precum în grădină, în chip firesc, împreună cu plantele bune răsar și buruienile sau precum
insulele sunt lovite de jur împrejur de valuri, așa și omul: neapărat va veni în contact cu atacurile
gândurilor.

Stadiul luptei cu păcatul începe de aici încolo.

Începutul luptei este atacul. Dacă omul îl îndepărtează din mintea sa fără să conlucreze deloc
cu el, atunci se izbăvește și scapă de urmările nenorocite [ale acestuia]. Dar, dacă primește
convorbirea cu gândul cel viclean care, mai înainte, în mod simplu i-a bătut la ușă, pricinuiește
prietenia și atunci ajunge la consimțirea păcatului, care este stadiul al doilea în săvârșirea
păcatului.

De acum, omul, avându-se pe sine ca actor principal, săvârșește păcatul în adâncurile

nepătrunse ale sufletului său. Judecă, hulește, desfrânează, preadesfrânează, săvârșeșete ucidere
și alte nenumărate fapte rele și face tot ceea ce își poate închipui mintea omenească.

După aceasta, nu rămâne nimic altceva fără numai stadiul al treilea al păcatului, care este
săvârșirea activă [cu fapta] a lui de către om, a cărui minte, mai înainte, a devenit roaba gândului
pe care, iată, de acum, nu-l mai poate stăpâni, ci ea este stăpânită de el.

Astfel, gândul care a început cu o simplă bătaie în ușă, cu un atac, a înaintat – prin
deschiderea ușii – la consimțire și, în cele din urmă, neputând fi biruit, a sfârșit prin săvârșirea
păcatului.

Aceasta este călătoria spre păcat, care începe printr-un simplu gând.
 Patimile – izvorul gândurilor viclene

Până la moarte, în tot acest timp în care sufletul se află în trup, nu este cu putință ca omul să
nu aibă gânduri și război.

Pricina de bază a gândurilor este războiul diavolului. Cele mai multe dintre gânduri sunt
diavolești. Scopul diavolului este să-l arunce pe om în păcat fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfântul
Macarie Egipteanul numește consimțirea cu gândurile viclene preacurvie duhovnicească. De
aceea și spune. „Păzește-ți sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos!”

De cele mai multe ori, gândurile seamănă cu un curent de apă înaintea căruia omul, de multe
ori, intră în panică. De aceea, diavolii mai întâi ne luptă cu gândurile și după aceea cu lucrurile.
Dacă cedăm în ele, atunci, încet-încet, ne îmbrâncesc în păcatul cu fapta.

Sfântul Ioan Damaschin ne spune că principalele gânduri ale răutății sunt opt. Să le
enumerăm: al lăcomie pântecelui, al desfrânării, al iubirii de argint, al mâniei, al mâhnirii, al
plictiselii, al slavei deșarte și al mândriei.

Atcineva ne va spune că patima cea mai de seamă a omului, din care provin toate celelalte
patimi, este iubirea de sine. Iar iubirea de sine înseamnă dragostea și grija nerațională față de noi
înșine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine, izvorăsc trei gânduri
principale: al lăcomiei pântecelui, al slavei deșarte și al mândriei. Din aceste trei gânduri, provin
toate celelalte.
 Categoriile de gânduri

Cele citate mai sus se referă la gândurile viclene. Însă, în afară de acestea, există și gânduri
bune, și gânduri deșarte sau omenești. Gândurile bune vin de la Dumnezeu. Dar cum le vom
deosebi de gândurile viclene?

Un oarecare frate a întrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta și a primit răspunsul
următor: „Atunci când gândul te îndeamnă să faci ceva după voia lui Dumnezeu și ai bucurie7 în
a face aceea și o întristare care i se împotrivește, află că e de la Dumnezeu. Iar gândurie de la
diavoli sunt tulburate și pline de întristare”. Deci: gândurile ce vin de la Dumnezeu pricinuiesc în
om o pace și o bucurie lăuntrică. Și, dimpotrivă, gândurile ce vin de la diavolul sunt pline de
tulburare și de mâhnire.

7
Tot ce vine de la Dumnezeu se însoțește cu pace și bucurie. Tot ce vine de la diavol aduce tulburare și o stare
sufletească negativă: mândrie, slavă deșartă, mânie, înfricoșare etc. După cum și Sfântul Apostol Pavel ne arată în
Epistola către Galateni, capitolul 5, versetele 19-23: „Iar faptele trupului sunt cunoscute ca unele ce sunt: adulter,
desfrânare, necurăție, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi,
dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemeni acestora *…+ Iar rodul duhului este dragoste,
bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credință, blândețe, înfrânare, curăție”. Așadar, nu
trebuie să luăm de bun și să dăm crezare oricărui gând, chiar dacă el pare bun, ci trebuie să cercetăm și să
încercăm gândul dacă el este bun cu adevărat sau este o sugestie demonică îmbrăcată în chipul binelui. Notă Cărți
Ortodoxe.
 Gândurile – începutul războiului

În general, așa cum am spus și mai sus, gândurile sunt începutul războiului diavolului
împotriva noastră.

Și războiul începe prin atacul gândului, înaintează la consimțire și sfârșește prin săvârșirea
păcatului8.

Aceasta este călătoria și evoluția gândurilor care vin, mai ales, de la diavol și de la om.

8
De aceea, Sfinții cultivau trezvia sau luarea-aminte de sine, prin care iși supravegheau cu atenție viața interioară,
pentru a surprinde la timp și a putea respinge atacul gândului viclean. Notă Cărți Ortodoxe.
 Viclenia diavolească

Să vedem, așadar, cum este atacat omul de gânduri sau ce mod folosesc diavolii, ca să ne
atace prin gânduri.

Viclenia diavolilor care vor să semene înlăuntrul nostru o mie și unul de gânduri necurate
este de nedescris.

Diavolul exploatează și cel mai neînsemnat fapt al vieții noastre9 sau cazul cel mai
neprobabil; sau iscodește modul cel mai ciudat, pentru ca să ne întineze.

Mai întâi de toate, înainte de a ne arunca în păcat, ne aduce gânduri că Dumnezeu este iubitor
de oameni.

Iar după păcat, ne bombardează cu gândurile că Dumnezeu este aspru și neîndurător, ca să ne

arunce în deznădejde.

9
Întotdeauna suntem ispitiți prin slăbiciunile noastre, prin înclinările noastre păcătoase, prin patimile din noi.
Diavolul nu ne luptă în ceea ce știe că nu ne poate agăța. El intră întotdeauna prin poarta pe care noi înșine o
ținem deschisă influențelor lui. De aceea, lupta cu răutatea din noi, cu propriile noastre patimi și înclinări spre
păcat este de neapărată trebuință. La judecată, nu vom putea da vina nici pe diavol, nici pe semenii noștri care ni
se pare acum că ne împing spre păcat. Pentru că avem libertatea de a alege și toate faptele noastre sunt rezultatul
alegerilor noastre. Notă Cărți Ortodoxe.
 Gândurile de hulă

După aceea, diavolii încearcă să ne întineze clipele sfinte precum sunt: rugăciunea, Sfânta
Euharistie sau ne aruncă gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu.

Deci acest preanecurat, de multe ori, ne aruncă gânduri hulitoare în vremea slujbelor sfinte și,
mai ales, în aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne să hulim pe Domnul și cele sfinte. Adică, satana
vine în ceasul în care se săvârșește Taina Sfintei Liturghii și ne bagă diferite gânduri de hulă:
cum că Cele Sfinte nu sunt Trupul și Sângele lui Hristos, că ceea ce primim nu este nimic. Sau
ne aduce gânduri și mai necuviincioase și necurate, pe care ne rușinăm să le spunem.

Sfântul Ioan Scărarul ne spune că un monah era luptat de aceste gânduri de 14 ani întregi.

Nici un gând nu este atât de greu de spovedit ca gândurile hulei care îl poate duce pe om la
deznădejde.

Acest război îl avea și Avva Pamvo și, rugând pe Dumnezeu pentru aceasta, a auzit de sus o
voce dumnezeiască, spunându-i: „Pamvo, Pamvo, nu te mâhni pentru păcate străine, ci
îngrijește-te de faptele tale10”.

Aceste gânduri de hulă și necurate au luptat și pe alți bărbați mari și drepți, precum pe
Sfântul Meletie Mărturisitorul.

Și lucrul acesta, îl adeveresc și Sfântul Petru al Alexandriei și Sfântul Pafnutie Mărturisitorul.

Sfântul Petru al Alexandriei povestește că „în vreme ce mărturiseam credința în Hristos și-mi
munceau trupul cu diferite chipuri, și-l ardeau cu foc, diavolul, dinlăuntrul meu, Îl hulea pe
Dumnezeu”.

Sfântul Nicodim Aghioritul subliniază că gândurile acestea provin, mai ales, din judecata
aproapelui11, din mândrie și din pizma diavolilor. De aceea, arma cea mai bună împotriva lor
este smerenia și prihănirea de sine.

10
După cum am arătat deja într-o notă mai sus, gândurile trec prin mintea noastră, cum trec păsările în zbor pe
cer. Nu trebuie să le cuibărim. Ele trec, nu le putem opri să treacă, dar ne putem împotrivi să le lăsăm să-și facă
cuib în mintea noastră. Orice gând de hulă vine de la diavol, deci este mincinos, nimic din ceea ce ne sugerează nu
este adevărat. Gândurile de hulă sunt păcat străin de noi oameniii, sunt ale diavolului. Nu trebuie să deznădăjduim
că ne trec asemenea gânduri prin minte, ci să le ignorăm și, de insistă în mintea noastră, să nu ne punem de acord
cu ele, ci să cerem ajutor în rugăciune, ca Dumnezeu să le îndepărteze de noi și să le mărturisim la spovedanie.
Notă Cărți Ortodoxe
11
Mărturisim că noi înșine am avut acest război vreme de câteva ceasuri și că el este cumplit. Și l-am avut din
această pricină: a judecării semenului nostru. Ne căzuse în mână, în vremea tinereții noastre, o carte care promitea
să facă lumină asupra unor lucruri și să dezvăluie niște „adevăruri”. Pe cât înaintam în lectură, vedeam că
„adevărurile” promise erau miciuni diavolești, hule de-a dreptul. Cum autorul le prezenta sub nume de adevăr,
convins de dreptatea sa, l-am judecat în sinea noastră, zicând: „Doamne, cum poate să spună așa ceva?”.
Răspunsul lui Dumnezeu a venit imediat, instantaneu am putea spune, căci toate acele hule ni se păreau acum a fi
„adevăruri”. Am fost bulversați, nu înțelegeam ce ni se întâmplă, nu înțelegeam cum puteam lua de bune acele
lucruri care numai la nivel teoretic ni se mai păreau hulitoare, practic, le credeam. Ne-am chinuit așa câteva
ceasuri, până când sufletul nostru a întrebat pe Dumnezeu: „de ce, Doamne, se întâmplă acestea, cum e cu putință
să luăm de bun așa ceva?” Și bunul Dumnezeu ne-a luminat, punând răspunsul în inima noastră: judecasem pe
autorul cărții, semenul nostru, nepricepând cum putea gândi el în felul acela hulitor. Și Dumnezeu ne-a arătat cum:
ne-a lăsat la mintea noastră, doritoare să judece. Mintea omului fără ajutorul lui Dumnezeu nu-i în stare singură să
deosebească binele de rău, adevărul de minciună. Am cerut iertare cu lacrimi, am pus pocăință și Dumnezeu a
ridicat războiul hulei de la noi. Așa am învățat pe porpria noastră piele care este puterea cuvântului: „Nu judecați,
ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați veți fi judecați și cu măsura cu care măsurați, vi se va
măsura” (Matei 7: 1-2). Desigur că judecarea aproapelui vine din mândrie. Un om smerit nu judecă pe nimeni, căci
el își cunoaște propria păcătoșenie și nu privește peste gard, în curtea vecinului, la păcatele acestuia, ci este ocupat
cu pocăința, nădăjduind în mila lui Dumnezeu pentru sine însuși și pentru tot omul trăitor pe pământ. Notă Cărți
Ortodoxe.
 Șiragul gândurilor

În Scara Sfântului Ioan Sinaitul, se spun următoarele: „Să băgăm de seamă și vom afla că
atunci când sună trâmbița duhovnicească (clopotul de rugăciune), se adună frații în chip văzut și
vrăjmașii, în chip nevăzut. De aceea, stând lângă pat unii dintre aceștia, după ce ne-am deșteptat,
ne îndeamnă să ne întindem iarăși în pat, zicând: «Mai stai până ce se vor isprăvi cântările
începătoare și vei merge la biserică după aceea!». Unii, apoi, stând lângă noi la rugăciune, ne
scufundă în somn; alții ne împung în stomac mai mult ca de obicei; alții ne atrag mintea la
gânduri urâte; alții ne îndeamnă să ne rezemăm de perete, socotindu-ne slăbiți, ba, uneori, fac să
vină peste noi multe căscături”. Alții ne aduc aminte de conturi și contracte, și de dobânzi
bancare. Și, astfel, în loc să plecăm de la biserică folosiți sufletește, plecăm păgubiți, fără să fi
auzit nici măcar lucrurile cele mai elementare. Și, în timp ce, de multe ori în vremea rugăciunii,
mintea noastră este plină de gânduri necuviincioase, îndată ce se termină rugăciunea, toate dipar.

Știe diavolul folosul ce vine din rugăciune și, de aceea, încearcă s-o murdărească.

Iar dacă vom birui pe diavol prin multe nevoințe12, atunci ne aduce gânduri de mândrie,
schimbând tactica și spunându-ne că am sporit, chipurile, în virtute, deoarece, de pildă, au
dispărut toate gândurile de desfrânare.

Gândul acesta – că am biruit pe diavolul – seamănă cu un șarpe care este ascuns în murdăria
mândriei. În adâncul inimii noastre, există gând viclean.

Există diavoli care întinează sufletul nostru imediat cum ne culcăm. Există și alții care ne
întinează prima noastră cugetare, adică, atunci când abia ne sculăm din somn. Diavolul nu pierde
niciodată ocazia să ne lupte.

Uneori, ne aduce gânduri împotriva părintelui nostru duhovnicesc13; alteori, ne spovedim și,
după spovedanie, ne întinează cu amintirea păcatelor ce le-am spovedit14, ca să ne ducă la
12
Noi, începătorii, trebuie să știm că diavolul nu poate fi biruit prin puterea omenească, oricâte nevoințe am avea
și oricât de aspre ni s-ar părea a fi acestea. Diavolul este biruit numai de Dumnezeu. De aceea, la nevoințele
noastre, trebuie să adăugăm rugăciunea. De altfel, sunt oameni bolnavi, care nu se pot îndeletnici cu nevoințe
trupeși altele decât cele impuse de boala lor însăși; singura lor nevoință reală rămâne rugăciunea și, dacă se roagă
din inimă, Dumnezeu vine numaidecât în ajutor. La fel, Dumnezeu ajută tuturor celor ce-L cheamă în ajutor. Este
cunoscut cazul bătrânului pustnic la care diavolul a venit în chilie, cu gând să-l ademenească și să-l trimită în cetate,
spre a-l ispiti mai puternic acolo, doar va reuși să-l arunce în păcat. În lupta corp la corp, vrăjmașul l-a târât,
trăgându-l de picior, până la ușa chiliei, cu gând să îl scoată afară și să îl ducă în lume. Până aici, bătrânul s-a
împotrivit singur și era pe cale să fie biruit. Văzând că diavolul este aproape să-l scoată pe ușa chiliei, a strigat la
Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru ce m-ai părăsit?” Și Histos a venit numaidecât, răspunzându-i: „Nu
te-am părăsit, dar, dacă nu M-ai chemat, am stat aici și am privit lupta ta, așteptând să Mă chemi”. Lupta cu
diavolul nu este a noastră, este a lui Dumnezeu, căci diavolul ne luptă pe noi, pentru a-L lovi pe Dumnezeu.
Biruința asupra potrivnicului este a lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, în Duhul Sfânt și trebuie să o cerem în
rugăciune. Altfel, Dumnezeu nu intervine. El ne-a dăruit libertatea de a alege: putem alege să luptăm singuri sau
putem alege ajutorul dumnezeiesc în lupta noastră. Iar ceea ce depinde de noi în lupta cu diavolul este
împotrivirea. Ne împotrivim diavolului, dar, ca să biruim asupra lui, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Deci
împotrivirea trebuie însoțită cu rugăciunea. Notă Cărți Ortodoxe.
13
În Patericul egiptean, se povestește o întâmplare cutremurătoare referitoare a un ucenic ce își judeca părintele
duhovnicesc. Gândurile de judecare îi erau aduse de diavol, iar ucenicul le credea și le primea, socotind ca
deznădejde. Alteori, iarăși ne aruncă în păcat15 și, după aceea, ne aduce gânduri să învățăm și pe
alții a păcătui.

În linii generale, acestea sunt gândurile pe care le pricinuiește diavolul.

Să vedem acum gândurile pricinuite de omul însuși.

Mintea omului este ca un câine care pururea dă târcoale măcelăriei. Căci, precum câinele se
duce la măcelărie, să răpească vreo bucată de carne sau, precum unui prieten a mâncărurilor îi
place să vorbească mereu despre ele, așa este și mintea omului. De multe ori, se hrănește cu
înțelegeri necuviincioase și necurate.

Un monah care nu are nimic și nici nu dorește nimic (și, prin extensie, un creștin) nu este
deranjat în rugăciunea sa de cele ce le are. În vremea rugăciunii, nu-i vin în mintea sa problemele
legate de lucrurile ce le are. În timp ce unul iubitor de agoniseală va avea închipuiri și gânduri
ale lucrurilor materiale, atunci când se roagă.

Omul necumpătat, adică rob pântecelui, are cugetări și gânduri pline de idoli necurați. Sfântul
Ioan Scărarul aduce și un exemplu. Așa cum mulțimea bălegarului dă naștere la viermi, așa și
mulțimea mâncărurilor naște căderi, gânduri necurate și vise necurate. Lăcomia pântecelui este
pentru gândurile desfrânării ceea ce este untdelemnul pentru foc.

adevărate cele ce-i veneau în minte. Ajunsese în așa înșelare, încât, într-o zi, i s-a părut că părintele făcea
desfrânare într-o capiște diavolească. El vedea bine ce vedea, dar nu înțelegea ceea ce cu adevărat chiar vedea.
Căci diavolul luase chipul părintelui său și îi servea un „film” potrivit cu obiceiul său de a judeca. Și a alergat naivul
ucenic în mănăstire, strigând în gura mare fraților despre „păcatul” părintelui său. Drept urmare, Dumnezeu i-a
îngăduit diavolului să intre în ucenic și el a devenit posedat. Nu a scăpat decât cu rugăciunile de dezlegare făcute
de părintele său, pe care îl judecase mereu și îl osândise pe nedrept. Notă Cărți Ortodoxe
14
Sfinții Părinți ne recomandă această metodă de autoapărare în fața acestui tip de atac diavolesc: să nu
rememorăm păcatele făcute, pentru că, spun ei, se zgârie conștiința; de aceea, ei ne sfătuiesc să avem în
permanență în minte faptul că suntem păcătoși – „dintre care, cel dintâi sunt eu” – fără a permite ca memoria
noastră să intre în amănunte. Iar la spovedanie, de asemenea, să mărturisim păcatul fără a intra în amănuntele lui.
După spovedanie, să avem conștiința că Dumnezeu ne-a iertat și ne-a dezlegat prin părintele duhovnic și să nu
luăm în seamă orice gând ne-ar mai veni în legătură cu cele spovedite și dezlegate prin duhovnic. Notă Cărți
Ortodoxe
15
Lupta cu patimile cere perseverență, rugăciune, credință și nădejde în Dumnezeu. Nici o patimă nu se lasă
dezrădăcinată ușor. De aceea, mai ales la începutul luptei cu o anumită patimă, omul cade din nou în păcatul pe
care l-a spovedit. Aceasta nu trebuie să deznădăjduiască pe nimeni – căci diavolul aduce deznădejdea în sufletul
celui ce recade în păcat – ci fiecare să-și pună nădejdea în Dumnedeu și, punând pocăință, să alerge iarăși la
spovedanie. Se spune că cineva cădea adesea în desfrânare. Dar nu deznădăjduia. El venea în biserică după
săvârșirea păcatului, cădea înaintea icoanei Mântuitorului și, punând pocăință, cerea iertare cu lacrimi. Sufletul său
era îndurerat de neputința trupului de a birui acest păcat. Într-o zi, plângând el la icoana Mântuitorului după ce iar
săvârșise păcatul, vine îngerul morții, căci sosise ceasul lui de a pleca din lumea aceasta. Și vine și diavolul care îl
împinsese mereu în păcatul acesta și îi face judecată, căutând să-l arunce în deznădejde în cea din urmă clipă a sa:
„al meu ești, căci toată viața ta ai făcut desfrânare, degeaba mai plângi și ceri iertare acum!” Dar, iubitorul de
oameni Dumnezeu nu l-a părăsit pe cel smerit, ci i-a răspuns diavolului: „Al Meu este, căci l-am găsit în pocăință!”.
Așadar, fraților, nimeni să nu deznădăjduiască, ci fiecare să alerge mereu la Hristos, mărturisindu-și păcatele în
Taina Spovedaniei, cerând iertare de la Dumnezeu și pocăindu-se pentru păcatele sale. Notă Cărți Ortodoxe
 De aceea, Sfântul Ioan Sinaitul, scriind Scara, după cuvântul despre lăcomia pântecelui, în
chip înțelept, a așezat cuvântul despre desfrânare, „deoarece – spune el – cred că aceasta este
maica aceleia”.

Adică, de unde provin gândurile viclene?

Dacă un om trăiește bine, are toate conforturile și nu se ostenește, nici nu se nevoiește deloc,
atunci, un om ca acesta e foarte firesc să aibă gânduri de desfrânare, care vor sfârși în fapte. Și,
iarăși, când omul își are simțurile nestăpânite și vede oarecare persoană sau atinge cu mâna pe
cineva, sau aude ceva necuviincios, atunci este ca și cum ar deschide el însuși ușa gândurilor
necurate. Desigur, în cazul acesta, ajută și firea omului care înclină spre aceste gânduri.

Încă și neascultarea față de făgăduințele date lui Dumnezeu naște „depozit de gânduri”,
adică, mintea omului devine depozitul gândurilor rele.

Aceleași gânduri le creează și neascultarea de părintele nostru duhovnicesc16.

De multe ori, curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creează gânduri de hulă,
ba, chiar și pe acela că Dumnezeu este nedrept și părtinitor. Căci unora le dă vedenii și minuni,
iar altora, nu le-a dat nimic.

16
Pentru ascultarea de părintele duhovnicesc, vedeți cartea Duhovnicul către ucenicul său, pe care o puteți
descărca în format electronic de aici: https://drive.google.com/file/d/0B1nkrrhpOA-YNGpUOGdmQVRBQ1E/view
Notă Cărți Ortodoxe
 Legătura gândurilor

Există însă și gânduri care provin și de la om, și de la diavol. Acestea sunt gânduri unite
(legate, combinate).

Am văzut – spune Sfântul Ioan al Scării – pe unii mâncând cu lăcomie și nefiind luptați
îndată. Și pe alții, întâlnindu-se și având legături cu femeile și, în vremea aceeea, să nu aibă nici
un gând viclean. Dar, în vremea în care se credeau în pace și în siguranță, în chilia lor, au suferit
vătămare neprevăzută. Firea i-a îmbrâncit să mănânce și să bea cu îndestulare și să privească cu
patimă. Satana a exploatat asta și i-a aruncat în păcat.

În linii generale, acestea sunt gândurile ce vin și de la om, și de la diavol.

În tot acest război, există o scară: atac, unire, consimțire și robie.

Vrăjmașul îl atacă pe om cu un gând simplu sau cu un chip. Când omul îl primește, atunci se
face consimțirea. Începe împreună-vorbirea cu gândul. Din momentul acesta, începe
responsabilitatea omului. După aceea, omul consimte cu plăcere să înfăptuiască ceea ce-i spune
gândul și, la sfârșit, se robește de patimă.
 Urmările gândurilor

Când gândul petrece mai mult timp în noi, ne facem robi în străduința noastră și toată
strădania ni se îndreptează spre alipirea de lucrurile zidite și spre dorința de a le dobândi numai
pe acestea. Astfel, mintea omului se dezleagă de hrana cea veșnică. Și, când mintea omului se va
depărta cu desăvârșire de Dumnezeu, atunci devine „sau fiară, sau diavol”, lucru pe care îl
vedem petrecându-se în societatea de astăzi. Gândul omului s-a lipit numai de pământ și omul nu
se gândește deloc la cer, având ca rezultat îndobitocirea sa și îndumnezeirea 17 tehnicii, în orice
formă ar fi ea. Când omul nu se luptă împotriva gândului său, atunci se face rob păcatului.

Gândurile ne macină și ne zdrobesc, ele ne creează probleme și în relațiile noastre personale.

Gândurile intră și ne întinează sufletul, îl intoxică și îl otrăvesc. „Aceasta este lupta celui
viclean. Și, după aceste săgeți, otăvește tot sufletul” – spune Isihie prezviterul.

Prin primirea gândurilor [de către om], diavolul dobândește stăpânirea și îl poate duce pe om
chiar și la sinucidere, deoarece omul nu mi poate rezista puterii diavolului.

Gândul spurcat aruncă la pământ sufletul omului.

Cel ce simte supărarea continuă a gândurilor și se arde de poftele cărnii dovedește că se află
departe de mireasma Duhului.

Se pierde îndrăzneala18 către Dumnezeu. Când mintea intră în discuție cu gândurile necurate,
atunci îndrăzneala către Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniune cu omul a
cărui minte se întinează mereu cu gânduri necurate și viclene, exact așa cum ticălos este acela
care, fiind înaintea unui stăpânitor pământesc, își întoarce fața de a el și vorbește cu vrăjmașii
aceluia.

17
Părintele Benedict nu se referă la îndumnezeirea efectivă a tehnicii, fapt care nici nu-i cu putință, ci la situația în
care tehnica uzurpă locul lui Dumnezeu în mintea și în sufletul omului, iar aceasta nu o face tehnica, ci omul care
face un idol din tehnică și se închină acestui idol prin felul în care se raportează la ea. Notă Cărți Ortodoxe.
18
Sfinții Părinți vorbesc adeseori despre îndrăzneala către Dumnezeu. Putem înțelege ce este această îndrăzneală,
dacă avem cât de cât experiența rugăciunii. Când ne așezăm la rugăciune fără cea mai mică răutate în suflet, fără
supărare – oricât de măruntă și oricât de îndreptățită ni s-ar părea ea – asupra aproapelui nostru, fără nici un „cui”
sau împotrivire asupra cuiva, chiar de ne-ar fi greșit grav cineva, iertând din inimă tuturor toate și având conștiința
propriei noastre păcătoșenii, în această stare a inimii rugându-ne, avem îndrăzneală la Dumnezeu, Îi vorbim
deschis în rugăciune, ca niște fii, fără teamă, chiar de ne știm cei mai mari păcătoși. Prin această îndrăzneală, venim
înaintea lui Dumnezeu așa precum suntem și Îi spunem toate câte avem a I le spune, cu curaj, dar nu cu obrăznicie.
Dar, dacă ne așezăm la rugăciune într-o stare a inimii nepotrivită rugăciunii, purtând înlăuntul nostru gânduri și
sentimente rele, atunci nu avem îndrăzneală, nu ne putem ruga cu adevărat, rugăciunea se împiedică ( în răutatea
din noi!) și Dumnezeu ni se pare a fi departe, de neajuns, nu putem comunica cu El, căci nu putem intra în
comuniune cu El; avem chiar tendința de a ne ascunde de Dumnezeu, ca Adam după cădere, căci ne știm goi și ne
temem de judecata Lui. Nu îndrăznim nici iertare să cerem. Atunci, trebuie să căutăm să aflăm în noi înșine cu ce
am greșit înaintea lui Dumnezeu, cu ce ne-am murdărit sufletul și pentru ce conștiința noastră ne acuză și, îndată
ce aflăm, să punem pocăință, cerând cu lacrimi iertare lui Dumnezeu și ajutor în neputința noastră de a scoate
afară răutatea din noi. Dumnezeu ne va ierta și va trimite asupra noastră mângâierea Duhului Sfânt; și vom căpăta
iarăși îndrăzneala în rugăciune. Notă Cărți Ortodoxe
 Gândurile necurate despart pe om de Dumnezeu. Dumnezeu nu Își descoperă tainele Sale
omului ce este stăpânit de gânduri necurate.

Deoarece gândurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare, creează și alte

anomalii trupești [și sufletești]: neliniștea, nesiguranța, precum și boli trupești își au cauza în
gânduri. Lucrul acesta l-au conștientizat și medicii, fapt pentru care dau poruncă să nu ne gândim
la diferite lucruri și să nu ne supărăm.

Un gând îl poate face pe om să nu doarmă toată noaptea. De aceea, spunem că gândurile îl

tulbură pe om și chiar îi distrug nervii. Avva Teodor spunea: „Vine gândul și mă tulbură”.

Acestea, pe scurt, sunt consecințele gândurilor viclene.

Trebuie însă să vedem și modalitățile de înfruntare a acestor gânduri care vin, mai ales, de la
diavolul.
 Înfruntarea gândurilor

Cum se poate elibera cineva de gânduri?

Sfinții Părinți ai Bisericii noastre ne-au arătat diferite moduri de înfruntare a gândurilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuiește să nu le exprimăm, ci să le înecăm în tăcere.

Deoarece și fiarele, și târâtoarele, atunci când cad în vreo groapă, dacă află vreo ieșire înspre
sus, urcă și, de obicei, devin mai sălbatece. Dar, dacă rămân mereu închise înlăuntru, ușor se
pierd și dispar.

La fel se întâmplă și cu gândurile spurcate. Dacă află vreo ieșire cu ajutorul gurii, prin
mijlocirea cuvintelor, aprind flacăra lăuntrică. Iar dacă sunt închise cu tăcerea, slăbesc, se topesc
ca de foame și dispar repede.

Primul mod de înfruntare a gândurilor este cugetarea: „Cum să fac acest mare rău și să
păcătuiesc înaintea lui Dumnezeu?” (Facere, 39: 9). Atunci când ne tulbură vreun oarecare gând
necuviincios, să ne gândim că nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici și mai
lipsite de importanță.

Cercetarea legii lui Dumnezeu și cugetarea la cele pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi
precum și la bunurile viitoare micșorează gândurile viclene și le face să nu afle loc înlăuntrul
nostru.

Spovedirea lor. Precum șarpele, atunci când iese din culcușul lui, aleargă să se ascundă, așa
și gândurile viclene, prin spovedanie, pleacă de la om. Trebuie să știm că nimic nu pricinuiește
atâta bucurie diavolilor ca tăinuirea gândurilor.

Smerirea sufletului și osteneala trupească în tot timpul, locul și lucrul ajută pe om, ca să nu
aibă gânduri necurate.

„Îngrijește-te să te eliberezi de patimi și îndată vei alunga gândurile de la mintea ta”,

subliniază Sfântul Maxim Mărturisitorul. Adică, pentru a se elibera cineva de desfrânare, trebuie
să se ostenească și să postească; ca să se elibereze de mânie și de mâhnire, trebuie să
disprețuiască slava și cinstea; ca să se elibereze de ținerea în minte a răului, trebuie să se roage
pentru cel ce l-a mâhnit.

Nu putem împiedica gândurile să vină însă putem să nu le primim. Dacă nu putem împiedica
ciorile să zboare pe deasupra noastră, putem însă să le împiedicăm să-și facă cuib pe capetele
noastre.

Dar să ascultăm puțin pe Sfântul Vasile cel Mare. Ce spune referitor la războiul acesta?
„Trebuie ca atacurile acestea să le înfruntăm cu grijă și veghe sporită, precum face atletul care
evită loviturile luptătorilor prin precauție atentă și încovoierea trupului și să încredințăm sfârșitul
războiului și evitarea loviturilor rugăciunii și ajutorului de sus.
 Și, chiar dacă vrăjmașul cel viclean ne aduce imaginațiile lui cele viclene în timpul
rugăciunii, sufletul nostru să nu-și întrerupă rugăciunea și să nu creadă că este responsabil de
atacurile viclene ale vrărmașului precum și de imaginațiile ciudatului făcător de minuni.
Dimpotrivă, să se gândească la faptul că gândurile acestea se datorează obrăzniciei
descoperitorului răutății, să-și mărească durata de îngenuncheri și să-L roage pe Dumnezeu să
distrugă zidul gândurilor necuviincioase, pentru ca, astfel, fără de împiedicare, să se apropie de
Dumnezeu.

Iar dacă influența vătămătoare a gândului devine mai puternică din pricina obrăzniciei
vrăjmașului, nu trebuie să ne înfricoșăm, nici să ne lăsăm de nevoință la mijlocul ei, ci să răbdăm
până atunci când Dumnezeu, văzând insistența noastră, ne va lumina cu harul Sfântului Duh care
pe vrăjmaș îl pune pe fugă, iar mintea noastră o umple de lumină, așa încât gândul nostru să
slăvească pe Dumnezeu cu pace și cu bucurie netulburată.”

În general, Sfinții Părinți au trei moduri de înfruntare a gândurilor necurate: rugăciunea,

împotrivirea și disprețuirea (defăimarea).

a) Rugăciunea.

Este cu neputință ca începătorul să alunge singur gândurile. Lucrul acesta este un semn al
celor desăvârșiți.

Rugăciunea minții – Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine,
păcătosul – este arma cea mai puternică, necesară celui ce vrea să biruiască gândurile19. „Cu
Numele lui Iisus, biciuiește pe vrăjmași, căci nu este armă mai puternică în cer și pe pământ”, ne
spune Sfântul Ioan Scărarul.

„Cugetarea în adâncul inimii, continuă și cu înțelegere, cu sete și cu credință, a Numelui celui

preadulce al lui Iisus adoarme toate gândurile cele rele și deșteaptă pe toate cele bune și
duhovnicești. Și, de acolo, din inimă, de unde mai înainte ieșeau gânduri viclene, ucideri,
desfrânări (Matei 15: 19), precum a spus Domnul, acum ies gânduri bune și cuvinte de
înțelepciune și de har.”

b) Împotrivirea

Rugăciunea este pentru începători și neputincioși. Iar cei care pot lupta să folosească
împotrivirea, care obișnuiește să astupe gura diavolilor20. În felul acesta, Domnul nostru a biruit

19
Trebuie să luăm aminte însă ca nu cumva să ne închipuim că luptăm și învingem singuri pe diavol și gândurile
venite de la el, mânuind această „armă”. Ci Domnul Iisus Este Acela Care îi biruiește, căci, fiind chemat prin această
rugăciune, El vine și luptă, biruind pentru noi. Chemarea Numelui Domnului Iisus Hristos aduce prezența Celui
numit, de Care diavolul se teme și fuge. Notă Cărți Ortodoxe
20
Să nu socotim însă că noi, cei mereu începători, nu suntem datori cu împotrivirea. Căci degeaba s-ar ruga cineva
ca Domnul să alunge gândurile viclene de la el, în timp ce el le-ar primi și s-ar îndulci cu ele. Și noi trebuie să ne
împotrivim gândurilor, fiecare după putere, și, în același timp, să nu lăsăm rugăciunea. Dar a ne împotrivi
gândurilor nu înseamnă a intra în vorbă cu diavolul. Sub nici o formă nu trebuie să discutăm cu diavolul, nici ca să-i
cele trei mari războaie ce i le-a pus înainte diavolul, sus, pe munte. Senzualitatea, prin „nu numai
cu pâine va trăi omul”; slava deșartă, prin „să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” și iubirea
de arginți, prin „numai Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui Unuia să-I slujești”
(Matei 4: 10).

Sfințitul Mucenic Petru Damaschin ne spune, referitor la acestea: „Când diavolii îți aduc
vreun gând de mândrie, atunci să-ți aduci aminte de gândurile necuviincioase pe care ți le
spuneau și smerește-te. Iar când îți vor aduce gânduri necuviincioase, să-ți aduci aminte de acele
gânduri de mândrie și să le biruiești în felul acesta, încât nici să nu deznădăjduiești din pricina
gândurilor necuviincioase, nici să te mândrești din pricina celor bune”.

Astfel, când un oarecare cuvios bătrân era luptat de gânduri de mândrie, își spunea gândului
său: „Bătrâne, vezi-ți desfrânările tale!” și războiul înceta21.

Există cazuri când cineva își mobiizează toate puterie duhovnicești, toate gândurile bune și,
totuși, nu poate alunga un gând rău. Care este pricina? Deoarece, mai întâi, am primit să judecăm
pe aproapele. Am judecat pe fratele nostru și gândul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai
înainte.

Uneori, suntem fără minte, de aceea ne stăpânesc gândurile.

Însă, de cele mai multe ori, nu avem puterea să ne luptăm împotriva gândurilor, deoarece
cedăm atacurilor lor, primim astfel de răni duhovnicești care nu se vindecă nici chiar cu trecerea
unui mare interval de timp.

De aceea, e mai bine să scape cineva prin puterea rugăciunii și a lacrimilor, deoarece sufletul
nu are întotdeauna aceeași putere, iar diavolul are experiența multor mii de ani, în timp ce a
noastră este foarte limitată și, încercând [doar] să ne împotrivim, vom fugi biruiți și răniți, căci
mintea noastră iarăși se întinează cu imaginația necuviincioasă; și alungă mândria și arată
smerenie cel ce scapă la Dumnezeu [cu rugăciunea] în ceasul războiului gândurilor și se
mărturisește pe sine nevrednic, smerit și neputincios în a se lupta și numai pe Iisus Hristos, tare
și puternic în război, deoarece El ne-a spus: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16: 33),
adică: patimile, gândurile și pe diavolul.

c) Disprețuirea (defăimarea)

Dacă ne ocupăm cu gândurile ce ni le aduce vrăjmașul, nicodată nu vom putea face vreun
bine, căci vom fi războiți de acela.

spunem că nu dorim să primim gânduri de la el, ci noi, neputincioși fiind, trebuie doar să-l ignorăm, să nu ne
îndreptăm atenția către el, ci numai către Dumnezeu. Notă Cărți Ortodoxe
21
Este știut faptul că noi, oamenii, un pumn de humă și nici pământul de pe noi nu e al nostru, nu avem nici un
motiv să ne mândrim. Gândurile de mândrie care ne dau târcoale sunt semănătura vrăjmașului. Și chiar aceste
gânduri sunt dovada că nu avem cu ce ne mândri și putem face din ele pricină pentru smerenie, căci, iată, are
vrăjmașul de unde să ne apuce și ne invită la mândrie, tocmai de aceea, pentru că nu e nimic de capul nostru și nu
avem cu ce ne mândri. Notă Cărți Ortodoxe
 Disprețuirea și faptul de a nu se ocupa cineva cu gândurile vrăjmașului constituie o armă
puternică și o lovitură tare dată diavolului.

Trebuie să considerăm gândurile lui ca pe niște gângănii, ca pe lăturile cățeilor, ca pe niște

țânțari și, în cel mai rău caz, ca pe vuietul avionului. Sau – ca pe nimic, deoarece: credem în
puterea Marelui nostru Conducător Iisus Hristos și credem că, după Crucea și moartea [și
Învierea] Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere împotriva noastră, ci este slab și
neputincios, după cum este scris: „Vrăjmașului i-au lipsit săbiile până în sfârșit” (Ps. 9: 6).

Mai mare biruință împotriva diavolilor și rușinare a lor nu există ca disprețuirea22, deoarece
cel ce a ajuns în punctul acesta este înarmat cu harul lui Dumnezeu și rămâne neatins de gânduri
și de diavoli.

***
Acestea sunt cele trei moduri de înfruntare a gândurilor ce vin, mai ales, de la diavolul.

În completare, am putea spune că pomenirea morții este un mijloc foarte puternic, pentru
biruirea gândurilor. Ea ne pricinuiește dureri de inimă pentru păcatele noastre și ne păzește
mintea de gânduri. Cel ce socotește ziua ce-o parcurge ca pe ultima zi a vieții sale va limita într-
un grad foarte mare gândurile necuviincioase.

Stai la masă și mănânci? Să ai pomenirea morții, ca să nu te ispitească lăcomia pântecelui.

Starețul Siluan spunea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui23!” În modul acesta, nici un
gând nu se va încuiba înlăuntrul nostru.

Ce mod trebuie să folosim noi, ca să scăpăm de „mucenicia cea îndelungată și mult

chinuitoare”, așa cum caracterizează Sfântul Teodor Studitul lupta cu gândurile?

Să urmăm tactica Sfântului Ioan Colov care a încercat toate modalitățile.

Acest mare nevoitor al duhului ne sfătuiește următoarele: „Asemenea sunt unui om care șade
sub un copac mare și vede multe fiare și târâtoare venind spre dânsul. Și, când nu va putea să
stea împotriva lor, aleargă sus în copac și scapă. Așa și eu stau în chilia mea și văd cugetele cele
viclene venind împotriva mea. Atunci, mă urc în copacul vieții, la Dumnezeul meu, prin
rugăciune, și mă izbăvesc de vrăjmașul”.

22
Disprețuire în sensul de ignorare a lor și a gândurilor venite de la ei, iar nu în sens de atitudine de superioritate,
care înseamnă mândire și e tot o sugestie a vrăjmașului. Dar, în același timp, să avem conștiința că diavolul este
neputincios în fața lui Dumnezeu și că nu avem a ne teme de el, câtă vreme alergăm la ajutorul lui Dumnezeu. Notă
Cărți Ortodoxe.
23
O posibilă „traducere” a acestui cuvânt pe care Sfântul Siluan Athonitul l-a primit de la Însuși Domnul nostru Iisus
Hristos ar fi aceasta: fii conștient că ești cel mai mare păcătos de pe pământ, vrednic de iad, dar pune pocăință și ai
nădejde în Dumnezeu! Notă Cărți Ortodoxe
 În loc de postfață

„Păzește-ți sufletul tău curat, deoarece este mireasa lui Hristos.”

Sfântul Macarie cel Mare

„Din faptele lor îi veți cunoaște” și „din prisosul inimii grăiește gura”, căci „omul cel bun
scoate cele bune din vistieria inimii sale, iar omul cel rău scoate cele rele din vistieria sa cea rea”,
ne-a învățat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, oferindu-ne adevăratul criteriu în aprecierea
faptelor și a vorbelor noastre și ale semenilor noștri, din care să rezulte limpede măsura în care
ne-am însușit în mod real vrednicia numelui de creștin. Iar Dreptul Simeon, binecuvântând pe
dumnezeiescul Prunc și pe Maica Lui, a spus: „Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea
multora din Israil și ca un semn care va stârni împotriviri. Și, prin sufletul tău, va trece sabie, ca
să se descopere gândurile din multe inimi” (Luca 2: 34-35).

Într-adevăr, „cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, și mai ascuțit decât orice sabie
ascuțită de amândouă părțile și străbate până la despărțirea sufletului și a duhului, și a
mădularelor, și a măduvei și este judecător cugetelor și gândurilor inimii. Și nu este nici o
făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale și descoperite pentru ochii Celui în fața Căruia
noi vom da socoteală” (Evrei 4: 12-13).

Aașadar, pe lângă fapte și vorbe, vom fi întrebați și cercetați și pentru gânduri, în Ziua cea
mare a Dreptei și Înfricoșatei Judecăți și, fără o curățire cât mai deplină a inimilor noastre chiar
și de cugetele deșarte sau rele, nu vom avea acces la împlinirea celei mai mari dintre porunci: „să
iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și cu tot sufetul tău, și cu tot cugetul tău” și
nici la cea de a doua „asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:
36-38).

Iată cauza pentru care cuvintele pe care ni le adresează Părintele Ieromonah Benedict prin
prezenta predică, Gândurile și înfruntarea lor, sunt de un neprețuit ajutor și folos pentru toți cei
care vor să pună începutul cel bun și să intre într-o nouă fază de luptă, mai avansată, pentru
mântuirea și desăvârșirea lor și a celor pe care îi poartă în inimile lor.

Autorul scrierii de față este licențiat în teologie și viețuiește în Grădina Maicii Domnului,
Sfântul Munte Athos, într-unul dintre cele mai frumoase și mai pustnicești schituri așezate pe
malul mării, la Nea Skiti. Iubitorii de literatură ascetică români își amintesc că aici s-a nevoit în
ultimii ani ai mult ostenitoarei sale vieți Gheron Iosif Isihastul († 1959), marele și sfântul bărbat
cunoscut și îndrăgit de noi din minunata lucrare ce i-a închinat-o ucenicul său, Părintele Iosif
Vatopedinul. Desigur, cu rugăciunile lui Gheron Iosif și ale altor vestiți asceți athoniți care au
viețuit la Nea Skiti și, răspunzând chemării Mântuitorului Hristos și Preacuratei Sale Maici prin
râvna cea bună a inimii sale, Părintele Duhovnic Benedict, actualul egumen al Schitului, a lăsat
lumea și toate cele ale ei și – cu șaptesprezece ani în urmă – a venit să locuiască în obștea
Schitului, sub ascultarea Părintelui Ieromonah Spiridon. În „academia duhovnicească” a
aghioriților, Părintele Benedict s-a iscusit în toată fapta cea bună, prin smerită pocăință și
vitejească răbdare, și, neuitându-ne nici pe noi, frații săi cei aflați în călătorie pe marea cea mult
învolburată și tulburată a acestei vieți, ne-a dăruit, ca pe niște adevărate bărci de salvare, cuvinte
adânci, izvorâte dintr-o experiență și o lucrare corectă, puternice să ne ducă și pe noi la mult
doritul liman al mântuirii și al fericirii celei veșnice.

După ce am citit cu mare atenție Cuvintele adunate pentru noi de Preacuvioșia Sa de la cei
mai de seamă Sfinți Părinți ai ortodoxiei din toate veacurile, ne putem da seama cu mult mai bine
cât de actuale ni se înfățișează înaintea ochilor minții și inimilor noastre cuvintele rostite acum
mai bine de 140 de ani de marele ierarh al pravoslaviei, Sfântul Ignatie Briancianinov († 1864):
„Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită (Matei 25: 41), grăiește Domnul către ucenicii
Săi. Tuturor zic: privegheați (Marcu 13: 37), a vestit El la toată creștinătatea – prin urmare, și
celei a vremurilor noastre.

Cel ce duce viață împrăștiată se împotrivește nemijlocit, prin viața sa, poruncii Domnului
Iisus Hristos.

Toți Sfinții au fugit cu osârdie de împrăștiere. Ei se adunau în sine neîncetat sau, cel puțin,
cât de des puteau, luând aminte la mișcările inimii și minții și dându-le îndreptare potrivită cu
poruncile Evangheliei...

Aflând prin cercare folosul luării aminte și vătămarea adusă de împrăștiere, oarecare dintre
Părinții cei mari a spus: „Fără să priveghem cu deadinsul asupra noastră, nu putem spori în nici o
faptă bună” (Avva Aghaton)...

Este un lucru lipsit de judecată să ne petrecem scurta viață pământească, dată nouă spre
pregătirea pentru veșnicie, doar în îndeletniciri pământești, în plăceri de nimic, în nenumărate
pofte și dorințe neîmplinite, alergând fără seriozitate de la o desfătare a simțurilor la alta, uitând
sau amintindu-ne arareori sau superficial de veșnicia cea măreață și totodată înfricoșată, de care
nu vom putea fugi.

Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului din afară, ci, mai vârtos, celui lăuntric: ele
cuprind toate gândurile și simțămintele omului, până și cele mai subțiri mișcări ale lui. A păzi
aceste porunci este cu neputință fără priveghere statornică și adâncă luare aminte. Privegherea și
luarea aminte nu sunt cu putință pentru cel ce duce viață împrăștiată.

Păcatul și cel ce folosește păcatul, diavolul, se furișează pe nesimțite în minte și în inimă.

Omul este dator să stea necontenit de strajă împotriva vrăjmașilor săi nevăzuți. Cum va sta la
această strajă, dacă este dedat împrăștierii?

Omul împrăștiat se aseamănă unei case fără uși și fără zăvoare: nici o comoară nu poate fi
păzită într-o astfel de casă.; ea e deschisă pentru hoți, tâlhari și desfrânate...

În îndeletnicirile tale de serviciu, printre oameni, nu îți îngădui să omori vremea cu vorbire în
deșert și cu glume proaste; în îndeletnicirile de birou, nu te lăsa furat de închipuire: astfel, se va
ascuți degrabă conștiința ta și va începe să îți arate orice înclinare către împrăștiere ca pe o
încăcare a Legii evanghelice, ca pe o încălcare, chiar, a bunului simț. Amin.”

12 decembrie 2000
La Prăznuirea Sfântului Ierrh Spiridon,
Arhiepiscopul trimitundei,
Marele făcător de minuni.

Editorii [ediției tipărite]

 Cuvânt către tineri
al Sfântului Ignatie Briancianinov

Tinere! Fii înțelept și prevăzător: din anii tinereții tale, să dobândești deosebită luare aminte
spre dobândirea obiceiurilor bune; făcând astfel, atunci când vei fi în puterea vârstei, ca și la
bătrânețe, te vei bucura de bogăția dobândită fără osteneală, în anii tinereții...

Educatori și dacăli! Insuflați tineretului obiceiuri bune; feriți-l, ca de o mare nenorocire, de

obiceiurile rele.

Obiceiurile păcătoase sunt ca niște lanțuri pe om: îl lipsesc de libertatea duhovnicească, îl țin
cu silnicie în mlaștina puturoasă a patimilor...

Nimic nu clatină întreaga înțelepciune atât de tare ca obiceiul purtării îndrăznețe, slobode,
care leapădă legile modestiei...

Câteodată, ne leagă de picioare un obicei cât se poate de mărunt, ținându-ne pe pământ, în

vreme ce ar trebui să fim în cer.

Lupta cu silire de sine împotriva obiceiurilor păcătoase, Dumnezeu i-o socoate omului întru
mucenicie și cel ce dobândește biruință în această luptă este încununat cu cununa
mărturisitorilor, ca unul ce s-a nevoit pentru Legea lui Hristos.

Milostivul și Atotputernicul Domn primește pe oricine se apropie de Dânsul, tinde dreapta

Sa, spre a sprijini neputința noastră. Drept aceea, chiar de ai fi cu totul în obiceiuri rele ca în niște
lanțuri grele, nu te deznădăjdui de primirea slobozeniei. Purcede la războiul cel nevăzut, luptă-te
cu bărbăție și fără încetare, rabdă-ți înfrângerile cu mărime de suflet. Câteodată, Dumnezeu ne
lasă să ne luptăm doar cu puterile noastre, ca să cunoaștem prin cercare cât de slabi suntem
singuri și, ca urmare a acestei cercări, să ne ținem de Dumnezeu fără a ne depărta de Dânsul,
Singurul care poate birui păcatul în cei ce vor cu adevărat să vadă biruit păcatul în ei înșiși. Amin

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov