CAPITOLUL X - ÎNŢELEGEREA SUPREMĂ

Cântecul se încheie:
„Înţelegerea supremă transcende dualitatea.
Acţiunea supremă manifestă energia divină fără ataşament.
Desăvârşirea supremă înseamnă a realiza imanenţa şi non- speranţa.
La început, yoghinul simte că mintea sa se prăbuşeşte ca o cascadă; la mijloc, precum
Gangele curge uşor şi domol; în final, este un vast ocean, în care luminile fiului şi ale
mamei se contopesc într-una singură.”

FIECARE ESTE NĂSCUT IN LIBERTATE, dar moare încătuşat.

Începutul vieţii este relaxat şi natural, dar apoi apare societatea, apoi vin regulile
şi regulamentele, moralitatea, disciplina şi alte asemenea condiţionări, iar relaxarea,
naturaleţea şi spontaneitatea fiinţei sunt pierdute. Omul începe să creeze în jurul său un
fel de armură, să devină din ce în ce mai rigid. Blândeţea interioară nu mai transpare.
În jurul său, omul creează o fortăreaţă pentru a se proteja, pentru a nu fi
vulnerabil, pentru securitate, pentru siguranţă, dar in schimb este pierdută libertatea
fiinţei. Omul începe să se uite în ochii altora; aprobările sau negările altora,
condamnările sau aprecierile lor devin clin ce în ce mai importante. Ceilalţi devin
criteriul şi omul începe să îi imite şi să îi urmeze, deoarece el trebuie să trăiască cu alţii.
Un copil este foarte vulnerabil, el poate fi modelat în orice fel: şi societatea începe
să îl modeleze - părinţii, profesorii, şcoala - şi cu timpul devine mai mult un caracter,
decât o fiinţă. El adoptă toate regulile societăţii. Ori devine un conformist - asta este tot
o încătuşare; ori devine rebel - şi aceasta este un alt tip de încătuşare. Dacă devine un
conformist este încătuşat; poate că la un moment dat va reacţiona, poate deveni un
hippy, se poate îndrepta spre extrema cealaltă, dar şi aceasta este tot o încătuşare -
deoarece reacţiunea este complementară acţiunii.
Alţii urmează regulile, tu eşti împotriva lor, dar atenţia rămâne fixată pe aceleaşi
reguli. Reacţionari sau convenţionali, toţi călătoresc în aceeaşi barcă. Poate că stau cu
spatele unii la alţii, dar barca este aceeaşi.
Un autentic om religios nu este nici revoluţionar şi nici reacţionar. Un om religios
este pur şi simplu degajat şi natural; nu este nici pentru şi nici împotriva a ceva, este pur
şi simplu el însuşi. Nu are nici un fel de reguli, pe care să le urmeze sau nu: pur şi simplu
nu are nici un fel de reguli. Un om religios este liber în propria sa fiinţă, el nu are un
tipar de obiceiuri şi condiţionări.
Nu este o fiinţă cultivată - dar asta nu înseamnă că este primitiv şi necivilizat: el
este manifestarea cea mai armonioasă a civilizaţiei şi culturii, dar nu este o fiinţă
cultivată.

1
 El a devenit complet conştient şi nu mai are nevoie de reguli, a transcens toate
regulile. Este cinstit nu pentru că urmează o regulă a cinstei; atunci când este degajat şi
natural, devine pur şi simplu cinstit. El are compasiune nu pentru că urmează preceptul:
“Fii milos!” Fiind relaxat şi natural, simte pur şi simplu cum compasiunea curge peste
tot în jur. Aceasta nu este un rezultat al acţiunii sale; este doar un produs al realizării
de sine.
Nu este împotriva societăţii şi nici în favoarea ei - este doar mai sus de aceasta.
A devenit iarăşi un copil, un copil al unei lumi absolut divine, un copil al
transcendentului - el este renăscut. Fiecare copil este natural şi relaxat; apoi apare
societatea, din anumite motive trebuie să apară... Nu este nimic rău în aceasta, pentru că
dacă un copil este lăsat singur nu va mai creşte niciodată spiritual şi nu va mai putea
deveni niciodată religios, va deveni exact ca un animal.
Este necesară intervenţia societăţii: trebuie să se treacă prin ea - este o
necesitate. Singurul lucru care trebuie ţinut minte este următorul: societatea
trebuie urmată şi apoi transcensă, regulile trebuiesc urmate şi apoi transcense.
Regulile vor aparea în viaţa ta deoarece există ceilalţi. Când copilul se află în
pântecul mamei este singur, nu are nevoie de nici o regulă. Regulile apar doar atunci
când apar şi ceilalţi: regulile apar odată cu relaţiile - deoarece nu eşti singur va
trebui să îi iei şi pe alţii în considerare.
In pântec, copilul este singur; acolo nu este nevoie de nici o regulă, de nici o
moralitate, de nici o disciplină, de nici o ordine; dar în momentul în care se naşte chiar
şi prima sa respiraţie este socială. Dacă copilul nu plânge, doctorii vor interveni, pentru
că altfel în câteva minute va fi mort. Trebuie să plângă, deoarece plânsul deschide
pasajul prin care să poată respira, plânsul îi curăţă gâtul. El trebuie forţat să plângă -
chiar si prima respiraţie este socială; ceilalţi încep să îl modeleze.
Nu este nimic rău în această modelare, dar ea trebuie făcută în aşa fel încât copilul
să nu îşi piardă niciodată conştientizarea de sine, să nu devină identificat cu vreun
şablon al culturii, să rămână în interior încă liber, să ştie că regulile trebuiesc
urmate, dar că acestea nu sunt viaţa.
Şi acest lucru va face o societate mai bună; "Astfel de reguli sunt bune, dar ele nu
sunt absolute şi tu să nu rămâi închis în ele - într-o bună zi va trebui să le
transcenzi.” O societate este bună dacă îi învaţă pe membrii ei civilizaţia şi totodată
transcenderea; atunci societatea este religioasă. Dacă aceasta nu învaţă niciodată
transcenderea, atunci ea este seculară şi politică, nu are în interior nici un fel de religie.
Trebuie să asculţi de alţii până la o limită şi apoi va trebui să începi să asculţi de
tine însuţi. În final, trebuie să ajungi la starea ta originară. Înainte de a muri, va trebui
să ajungi iarăşi un copil inocent - relaxat, natural; deoarece în moarte pătrunzi iarăşi
într-o dimensiune în care eşti complet singur. Exact aşa cum erai în pântec, în moarte
intri în tărâmul singurătăţii. Acolo nu mai există nici un fel de societate.

2
 Şi în tot timpul vieţii va trebui să găseşti spaţii, câteva momente precum
oazele deşertului, în care să poţi închide ochii şi să depăşeşti societatea, să
pătrunzi în tine însuţi, în propriul tău univers lăuntric - aceasta este meditaţia. Eşti
înconjurat de societate, dar poţi să închizi ochii şi să uiţi de ea, rămânând complet
singur.
Acolo nu există nici un fel de reguli, nu este nevoie de nici o moralitate, de nici un
fel de cuvinte, de nici un fel de limbaj. Poţi să te afli degajat şi natural în interior.
Creşte în această degajare şi naturaleţe. Chiar dacă este nevoie de o disciplină
exterioară, în interior rămâi sălbatic. Dacă cineva poate rămâne sălbatic
în interior şi în acelaşi timp se manifestă perfect integrat în societate, atunci acesta va
ajunge repede la un punct în care transcende totul.
Voi spune o poveste sufistă şi apoi voi comenta sutrele.
«Un bătrân şi un tânăr călătoreau cu un măgar. Au ajuns aproape-de un oraş şi
amândoi mergeau pe lângă măgar.
Pe lângă ei au trecut nişte şcolari, care au început să chicotească şi să râdă:
„la uitaţi-vă la proştii ăştia: au lângă ei un măgar viguros şi merg pe lângă el. Măcar
bătrânul putea să stea pe măgar.”
Ascultându-i pe copii, bătrânul s-a suit pe măgar şi tânărul a continuat să meargă pe
jos.
Apoi au trecut pe lângă un alt grup de oameni, şi i-au auzit comentând: “Ia priviţi! -
bătrânul ăla călăreşte măgarul şi sărmanul băiat merge pe jos. Asta este absurd!
Bătrânul poate să meargă pe picioarele sale, dar băiatul nu are aşa multă putere, el ar
trebui să stea pe măgar."
Aşa că au schimbat locurile: bătrânul a mers pe jos şi tânărul pe măgar.
Apoi a apărut un alt grup care a râs:
“Ia uitaţi-vă la proştii ăştia. Băiatul ăla este tare nesimţit. Bătrânul, care îi putea fi
tată sau profesor, merge pe jos în timp ce el merge pe măgar - aşa ceva este împotriva
tuturor regulilor!”
Ce era de făcut?
Amândoi au decis că acum mai exista o singură posibilitate: ca amândoi să stea pe
măgar - aşa că s-au urcat amândoi pe măgar.
Atunci au întâlnit alţi oameni:
“Priviţi aceşti oameni cât sunt de violenţi! Sărmanul măgar, aproape că este pe
moarte, abia mai merge - două persoane pe un singur măgar. Mai bine cară ei
măgarul în spate."

3
Atunci cei doi au început să discute şi în acest timp s-au apropiat de un râu.
Aproape ajunseseră la intrarea în oraş şi s-au gândit :“Este mai bine să ne
comportăm după regulile oamenilor din acest oraş, pentru că altfel vor crede că
suntem nişte proşti."
Aşa că au găsit un bambus; au legat măgarul de picioare, l-au atârnat de bambus şi
au început să îl care pe umeri. Măgarul â încercat să se revolte, era încăpăţânat. A
încercat să scape, pentru că el nu crede în societate şi în ceea ce spun alţii, dar cei doi
oameni au fost mai puternici .
Chiar pe la mijlocul podului s-au întâlnit cu o mulţime de oameni şi aceia au spus:
„Ia uite ce proşti! Nu am mai văzut niciodată asemenea idioţi - un măgar este făcut să
îl călăreşti, nu să fie cărat pe umeri. Aţi înnebunit?”
Auzind atât de multe voci şi văzând atât de multă lume, măgarul s-a speriat şi a
început să se zbată până când a căzut în râu şi a murit. Cei doi s-au dus după el şi l-au
găsit mort.
S-au dat într-o parte şi bătrânul a spus: ‘‘Ştii, eu cred că ar trebui..."»
Aceasta nu este o poveste obişnuită - bătrânul era un Maestru sufist, o persoană
iluminată, iar tânărul era un discipol - Maestrul încerca să îl înveţe ceva pe ucenic.
Sufiştii creează întotdeauna situaţii aparent absurde, ei spun că până când nu
experimentezi direct nu poţi învăţa nimic. Deci, aceasta nu a fost decât o situaţie creată
special pentru tânăr.
Iar bătrânul i-a spus:
„Priveşte: la fel vei fi şi tu mort ca acest măgar, dacă îi asculţi pe alţii prea mult.
Nu te îngrijora de ce spun ceilalţi, deoarece sunt milioane de oameni şi fiecare va
spune altceva; fiecare are propriile sale opinii şi dacă vrei să asculţi opiniile tuturor,
acesta îţi va fi sfârşitul.”
Nu asculta de nimeni, doar rămâi tu însuţi. Doar treci pe lângă ceilalţi, fii indiferent.
Dacă asculţi pe oricine, fiecare te va îndrepta spre o altă direcţie. Nu vei mai fi
niciodată capabil sa ajungi în centrul tău interior.
Fiecare a devenit excentric.
Acest cuvânt este foarte frumos: înseamnă în afara centrului şi noi îl folosim
pentru a-i desemna pe nebuni. Dar aproape toţi sunt excentrici, în afara centrului, şi
întreaga lume te ajută să fii excentric deoarece fiecare te împinge într-o
direcţie.
Mama te împinge spre nord, tata spre sud, unchiul în altă parte, fratele în altă
parte - fiecare încearcă să te îndrepte undeva. Şi vine un moment în care nu te vei alia
nicăieri. Rămâi mereu la intersecţii, fiind împins de la nord spre sud, de la sud spre est,

4
de ia est spre vest. nu mergi nicăieri. Cu timpul devii excentric. Aceasta este situaţia. Şi
dacă continui să asculţi de alţii şi nu te bazezi pe centrul tău interior, această
situaţie va continua ia infinit.
Toate meditaţiile nu fac altceva decât să te centreze, doar te fac să revii la propriul
centru. Ascultă vocea ta interioară, şi dă-i curs. Încet-încet vei ajunge să râzi când
auzi opiniile altora, sau devii pur şi simplu indiferent. Şi odată ce eşti centrat
devii o fiinţă puternică; atunci nimeni nu te mai poate împinge nicăieri, nimeni nu te
mai poate îndrepta nicăieri - pur şi simplu nimeni nu mai îndrăzneşte.
Eşti o asemenea putere, centrat în tine, încât oricine vine cu o opinie la tine o uită
când se află în apropierea ta. Mai degrabă, atunci când este în prezenţa ta, începe să se
simtă copleşit de tine. In acest fel, un om poate deveni atât de puternic, încât nimeni nu
îi mai poate împinge nici măcar un pas.
Astfel trăieşte un lisus, un Buddha.
Poţi ucide un lisus, dar nu îl poţi sili să meargă unde vrei tu. Ii poţi distruge
corpul, dar nu îl poţi împinge nici măcar un singur pas mai departe. Asta nu înseamnă
că este de piatră sau că este încăpăţânat, nu, pur şi simplu este centrat în fiinţa sa - şi
ştie ce este bine pentru el, ştie ce este beatific pentru el. Acum nu îl mai poţi amăgi cu
noi idealuri iluzorii, nici un om nu îl mai poate ademeni spre alte ţeluri. El şi-a găsit
casa.
Te poate asculta cu răbdare, dar nu îl mai poţi mişca. El este centrat.
Această centrare este primul lucru ce trebuie făcut pentru a fi cu adevărat natural
şi relaxat: altminteri, dacă eşti relaxat si natural fără să fii centrat, oricine te
poate conduce oriunde. De aceea, copiilor nu li se permite să fie naturali şi degajaţi,
ei nu sunt destul de maturi pentru a fi aşa. Dacă sunt naturali, relaxaţi şi aleargă în toate
direcţiile, atunci viaţa le va fi irosită.
De aceea, spun eu, societatea tace până la un anumit punct o muncă necesară: ea
îi protejează. Au nevoie de asta: ei sunt foarte vulnerabili şi pot fi distruşi de
oricine. In lume există o infinitate de posibilităţi şi nu au încă discernământul necesar
să îşi găsească calea lor - atunci au nevoie de acest caracter blindat.
Dar dacă nu lupţi să-ţi dezvolţi discernământul, atunci eşti pierdut. Nu
trebuie să te identifici cu educaţia pe care o primeşti, tu trebuie să rămâi stăpânul şi
trebuie să fii capabil să ieşi din ea; altminteri aceasta nu mai este o protecţie, ci devine o
închisoare.
Trebuie să fii capabil să ieşi afară din caracterul tău şi să îţi poţi pune
deoparte principiile. Trebuie să fii capabil, dacă situaţia o cere, să răspunzi intr-
un mod absolut nou. Dacă este pierdută această capacitate, atunci devii rigid, nu mai
poţi fi relaxat şi devii nenatural, atunci nu eşti flexibil.

5
 Flexibilitatea este tinereţe, rigiditatea este bătrâneţe; cu cât eşti mai flexibil, cu
atât eşti mai tânăr; cu cât eşti mai rigid, cu atât eşti mai bătrân. Moartea este rigiditatea
absolută. Viaţa este relaxarea absolută, flexibilitatea absolută.
Trebuie să ţii minte acest lucru şi apoi să îl înţelegi pe Tilopa:
„Înţelegerea supremă transcende dualitatea.
Acţiunea supremă manifestă energia divină fără ataşament.
Desăvârşirea supremă înseamnă a realiza imanenţa şi non-speranţa.”
Cuvinte foarte, foarte semnificative.
„Înţelegerea supremă transcende dualitatea.”
Cunoaşterea este ori despre ceva, ori despre altceva; înţelegerea nu este
pentru nici una. Cunoaşterea este întotdeauna duală: un om este bun, el ştie ce
este binele; un alt om este rău, el cunoaşte ce este răul, dar amândoi sunt fragmentari,
sunt doar nişte jumătăţi. Omul bun nu este întreg, deoarece el nu cunoaşte ce este răul;
bunătatea sa este săracă...
Omul rău este şi el doar o jumătate; răutatea sa este săracă, nu este bogată
deoarece nu ştie ce este bunătatea.
Un om cu o înţelegere reală nu este nici bun şi nici rău, el le înţelege pe
amândouă. Şi chiar în acea înţelegere le transcende pe amândouă.
Un înţelept nu este nici bun şi nici rău. Pe el nu îl poţi încapsula în nici un fel de
categorie: nu îl poţi categorisi. Şi orice spui despre el, va fi doar pe jumătate adevărat, nu
poate fi niciodată total. Un înţelept poate avea prieteni şi persoane care îl urmează, iar
aceştia vor spune despre el că este bunătatea întruchipată, deoarece ei nu văd decât
partea sa bună.
Poate avea şi inamici, iar aceştia vor crede că el este întruchiparea răului, deoarece
ei proiectează aupra lui propriile lor răutăţi. Dar dacă cunoşti cu adevărat un înţelept,
vei vedea că nu este nici bun, nici rău. Dacă eşti amândouă, bun şi rău, nu eşti
nici una - deoarece acestea se anihilează una pe alta, se neagă una pe cealaltă şi
acolo nu mai rămâne decât un vid.
Acest concept este toarte dificil de înţeles de catre mintea occidentală deoarece
aceasta a divizat în mod absolut pe Dumnezeu de diavol. Orice este rău aparţine
diavolului şi orice este bun aparţine lui Dumnezeu; teritoriile lor sunt marcate foarte
strict, raiul şi iadul sunt separate... despărţite.
De aceea, mulţi dintre sfinţii creştini par mult mai săraci decât înţelepţii tantrici;
sunt doar buni, simpli - ei nu cunosc cealaltă faţă a vieţii. Şi de aceea se tem mereu
de cealaltă parte, tremură de frică. Un sfânt creştin se roagă mereu la Dumnezeu
să îl protejeze de cel rău. Diavolul se află ascuns întotdeauna după colţ; el l-a evitat şi
când eviţi ceva, acel ceva se va afla în permanenţă în minte.

6
 Un Tilopa nu cunoaşte nici un fel de frică sau teamă şi nu se roagă niciodată la
Dunmezeu: „Protejează-mă!” Care este protecţia sa?
Înţelegerea.
El a trăit totul, a pătruns deplin conştient şi detaşat în cel mai îndepărtat colţ al
răului pentru a-l cunoaşte, iar acum ştie că ambele nu sunt decât două aspecte
ale aceluiaşi lucru. Nu mai este îngrijorat nici de rău şi nici de bine; doar trăieşte o
viaţă simplă, naturală şi degajată, fără să aiba nici un fel de concepte predeterminate.
Este imprevizibil.
Nu poţi spune dinainte ce face un Tilopa. Poţi prezice un Sfântul Augustin, poţi
prezice alţi sfinţi, dar nu şti ce face un înţelept tantric. Nu poţi - el este pur şi simplu
imprevizibil, deoarece răspunde în fiecare moment şi nimeni nu ştie în ce fel o
va face, nimeni nu ştie; nici chiar el.
Asta este frumuseţea sa, pentru că dacă îţi cunoşti viitorul atunci nu mai eşti un
om liber, atunci te mişti conform unor reguli, ai un caracter predictibil; atunci vei
reacţiona, dar nu vei răspunde.
Nimeni nu poate spune ce va face Tilopa într-o anumită situaţie.
Depinde de situaţie; răspunsul îl va da chiar situaţia în sine. Şi el nu are plăceri şi
neplăceri - nu are nici una nici alta. El doar va acţiona, nu va reacţiona: nu va
reacţiona conform trecutului său, nu va reacţiona conform conceptelor
sale, idealurilor sale.
Nu, nu va reacţiona; va acţiona aici şi acum, răspunsul va fi total; nimeni nu poate
spune ce se va întâmpla.
„Înţelegerea suprema transcende dualitatea.”
«Se spune că odată Tilopa stătea într-o peşteră şi un călător a venit să îl viziteze. El
tocmai mânca şi folosea ca farfurie un craniu uman.
Călătorul a început să se teamă. Era ciudat! - el venise să vadă un înţelept şi acest om
părea că face magie neagră. Un craniu uman...şi chiar părea foarte fericit; iar lângă
Tilopa era un câine, care mânca împreună cu el din acelaşi craniu.
Când călătorul s-a apropiat, Tilopa l-a invitat la masă:
“Hai vino, este atât de bine că ai ajuns la timp, pentru că asta este tot ce am. Dacă se
termină, până mâine nu mai este nimic de mâncare. Doar mâine poate că mai aduce
cineva ceva. Aşa că vino să mănânci şi tu.”
Omul s-a simţit dezgustat - un craniu uman cu mâncare în el şi pe deasupra era şi acel
câine! A spus:
"Nu pot. Este dezgustător.”

7
Tilopa i-a zis:
"Atunci fugi cât mai repede de aici, pentru că Tilopa nu este pentru tine. De ce eşti
dezgustat de acest craniu uman? Tu ai de mult timp unul asemănător şi ce este în
neregulă dacă eu îmi ţin mâncarea în el? Este unul dintre cele mai curate lucruri.
De propriul tău craniu nu eşti dezgustat: întreaga ta minte, gândurile tale frumoase,
moralitatea şi bunătatea şi sfinţenia, toate se atlă în craniu. Eu îmi ţin doar mâncarea
în el; raiul şi iadul tău, zeii şi Brahma, toţi se află în craniul tău. Până acum. probabil,
că au devenit foarte murdari - ar trebui să fii dezgustat de acest lucru. Şi tu însuţi te
afli tot acolo în craniu. De ce te simţi dezgustat?”
Omul a încercat să evite şi să raţionalizeze: “Nu din cauza craniului, ci din cauza
câinelui.”
Tilopa a râs şi a spus:
"în vieţile trecute ai fost şi tu câine - fiecare trebuie să treacă prin toate stadiile. Şi ce
este rău în a fi câine? Care este diferenţa între tine şi un câine? Aceeaşi lăcomie,
acelaşi sex, aceeaşi furie, aceeaşi violenţă, agresivitate, aceeaşi frică - de ce pretinzi că
eşti superior?”»
Tilopa este dificil de înţeles, deoarece pentru el frumosul şi urâtul nu mai au sens;
puritatea, impuritatea nu mai există; binele şi răul nu mai au nici un sens. El are o
înţelegere completă a Totului. Cunoaşterea este parţială, înţelegerea este totală.
Şi atunci toate distincţiile dispar: Ce mai este frumos şi ce mai este urât? Ce mai
este bun şi ce mai este rău? Toate distincţiile dispar dacă ai o viziune reală a Totului,
atunci toate limitările se dizolvă, este la fel ca si cum ai privi în jos dintr-un avion. Unde
se mai află Pakistanul şi unde India? Unde este Germania şi unde Anglia?
Toate hotarele se pierd, întregul Pământ devine unul.
Dacă mergi mai sus, cu o navetă spaţială şi priveşti de pe Lună, atunci întregul
Pământ devine atât de mic - unde este Rusia şi unde este America? Şi cine este comunist
şi cine este capitalist? Cine este hindus şi cine este musulman? Cu cât urci mai sus, cu
atât există mai puţine distincţii - iar înţelegerea este lucrul cel mai înalt, după ea nu mai
există un dincolo.
De pe cel mai înalt vârf toate se contopesc unele în altele. Fiinţele se
întâlnesc, se contopesc şi devin Unul, hotarele se pierd... un ocean nemărginit fără
sursă... infinitul.
„Înţelegerea supremă transcende dualitatea.”
Acţiunea supremă manifestă energia divină fără ataşament.
Tilopa spune să fii relaxat şi natural - dar nu îndeamnă la lene şi somnolenţă.

8
 Dimpotrivă, când eşti degajat şi natural îţi apar multe resurse. Devii enorm
de creativ. Acolo nu mai există activitate - există doar acţiune. Nu mai există obsesia
de a fi ocupat, dar devii totuşi extrem de plin de resurse, eşti creativ. Faci milioane de
lucruri, însă nu din cauza unei obsesii, ci pentru că eşti atât de plin de energie
încât trebuie să creezi.
Creativitatea apare foarte uşor în fiinţa care este relaxată şi naturală.
Orice face se transformă într-un fenomen creativ.
Orice atinge devine un obiect de artă; orice spune devine poezie.
Mişcarea sa este estetică. Dacă vezi un buddha mergând, chiar şi mişcarea sa
este creativitate. Chiar şi prin mers creează un ritm, creează un mediu, o atmosferă
aparte în jurul său. Dacă un buddha îşi ridică mâna, schimbă imediat prin acest gest
climatul din jurul său. Asta nu înseamnă că el face aceste lucruri, ele pur şi simplu se
întâmplă singure. Nu el este cel care acţionează în acest sens.
Calm, stabilit în interior; liniştit, adunat, umplut cu energie infinită, care se
revarsă în toate direcţiile, fiecare moment al său este un moment de
creativitate, de creativitate cosmică.
Ţine minte acest lucru. Trebuie ţinut minte, deoarece mulţi oameni pot înţelege
greşit. Se pot gândi: “înseamnă că nu este nevoie de activitate. Nu este nevoie de nici o
acţiune". Ei nu fac o distincţie clară între acţiune şi activitate. Acţiunea are o calitate
complet diferită faţă de activitate.
Activitatea este patologică.
Dacă mergi la o casă de nebuni, vei vedea oameni care se află in activitate, fiecare
nebun face ceva, pentru că aceasta este singura cale prin care pot uita de ei înşişi. Poţi
găsi pe cineva care sa îşi spele mâinile de trei mii de ori pe zi, doar pentru faptul că el
crede în curăţenie. Iar dacă îl opreşti să mai facă acest lucru, atunci nu se va mai putea
suporta pe sine, va fi prea mult. Asta este o evadare.
Politicienii, cei care umblă după putere, după avere - toţi sunt nebuni. Nu îi poţi
opri. pentru că dacă o faci, atunci nu vor mai şti ce să facă; atunci sunt aruncaţi în ei
înşişi şi asta este deja pentru ei insuportabil.
Unul din prietenii mei îmi spunea că, odată, trebuia să meargă cu soţia sa la o
petrecere. Ei au un copil mic. foarte frumos, şi desigur, foarte energic aşa cum sunt
copiii. Când au plecat, au încuiat uşa şi i-au spus, "Dacă stai cuminte şi nu faci rele în
casă, îţi vom da tot ce vrei tu şi într-o oră ne şi întoarcem.'’ Copilul a fost amăgit ca i se
va da tot ce va cere. Aşa că s-a comportat foarte bine.
De fapt, nu a făcut nimic, a stat într-un colţ al camerei, pentru că s-a gândit:"Orice
fac poate că nu va fi bine... nimeni nu ştie ce gândesc adulţii ăştia - ce este bine şi ce este
rău; îşi schimbă mereu opiniile." Aşa că a stat în colţ cu ochii închişi la fel ca în
meditaţie.

9
 Părinţii s-au întors şi au deschis uşa; copilul era înlemnit în colţ. A deschis ochii i-a
privit si părinţii l-au întrebat:"Te-ai comportat bine?” EI a răspuns: „de fapt m-am
comportat atât de bine încât nici nu mă mai suportam.” Era prea mult.
Oamenii, care sunt cu totul prinşi în tot felul de activităţi, se tem de ei înşişi.
Activitatea este fel de evadare; prin aceasta pot uita de Sine. Este ca un alcool, este un
intoxicant. Activitatea trebuie aruncată, deoarece este patologică, eşti bolnav. Nu
acţiunea trebuie aruncată, aceasta este minunată.
Ce este acţiunea?
Un răspuns: când este nevoie acţionezi; când nu este nevoie, te relaxezi.
Chiar acum faci lucruri care nu sunt necesare; şi când vrei să te relaxezi nu poţi. Un
om de acţiune, de acţiune totală, acţionează; şi când situaţia nu mai există, el se
relaxează. Eu vorbesc aici... Vorbirea poate fi ori acţiune, ori activitate. Există oameni
care nu se pot opri să nu vorbească. Dacă le închizi gura nu contează, în interior vor
continua să vorbească, nu se pot opri.
Asta este activitate; este o obsesie.
Eu sunt aici şi vorbesc tuturor celor de aici: nici chiar eu nu ştiu ce am să spun.
Până când fraza nu este rostită, nici chiar eu nu sunt conştient cum va fi ea. Chiar şi eu
sunt un ascultător, la fel ca toţi ceilalţi. Cunosc ceea ce spun doar după ce rostesc
fraza. Nimeni nu poate prezice ce am să spun; în minte nu există fraza
următoare, care îşi aşteaptă rândul; tu eşti cel care o face să apară, prin modul în care
mă asculţi. Deci orice aş spune. nu sunt doar eu responsabil, tine minte: tu eşti pe
jumătate responsabil.
Este jumătate-jumătate: tu creezi situaţia, eu acţionez.
Deci, dacă se schimbă audienţa, atunci discursul meu se va schimba şi el - asta
pentru că nu am nimic preformulat. Nu ştiu ce o să se întâmple şi de aceea şi pentru
mine este minunat. Este un răspuns, un act. Când toţi pleacă, eu stau în tărâmul meu
interior, nici un singur cuvânt nu pluteşte pe cerul interior. Cauza este datorată celor de
aici.
Uneori se întâmplă să vină unii şi să-mi spună: “Doream să te întrebăm ceva
anume, dar tu ai răspuns deja la acea întrebare." Acest lucru se întâmplă în fiecare zi:
dacă ai în interior o anumită întrebare, creezi în jurul tău un climat al acelei întrebări, vii
aici plin de acea întrebare. Atunci ce să fac? Trebuie să răspund. Pur si simplu
întrebarea ta creează situaţia şi eu trebuie să răspund.
De aceea, multe din întrebările celor de aici primesc răspunsul inainte de a fi formulate.
Nu este nimic făcut din partea mea, doar pur şi simplu se întâmplă. Tu creezi
întrebarea, eu pur şi simplu plutesc în ea. Trebuie, deoarece nu am nimic să
spun. Dacă am să îţi spun ceva, atunci nu mai eşti important: orice întrebare ai

10
avea, nu mai contează - ani deja în mine un lucru pregătit şi nu trebuie decât să ţi-l
spun. Nu va conta nici chiar dacă nu vei fi aici.
Postul de radio "lntreaga-Indie" m-a invitat să vorbesc la ei, dar am simţit că este
foarte dificil, deoarece era ceva foarte impersonal: să vorbeşti nimănui! Am spus pur şi
simplu: “Aşa ceva nu este pentru mine. nu ştiu ce să fac - nu este nimeni căruia să-i
vorbesc." Aşa că au rezolvat cei de acolo... au zis: “Se poate aranja; putem aduce aici
câţiva din angajaţii fimei.”
Dar atunci le-am spus. "Atunci nu trebuie să îmi daţi un subiect pentru că acei
oameni îmi vor da subiectul. Altfel, ar fi ceva cu totul nesemnificativ - poate asculta
oricine şi voi mi-aţi dat un subiect despre care să vorbesc şi în care nu este nimeni
implicat; în acest mod nu va exista decât o audienţă moartă."
Când eşti acolo tu creezi întrebarea, tu creezi situaţia şi răspunsul
curge spre tine. Este un fenomen personal.
Aşa că am refuzat propunerea acelui post de radio. Am spus: "Asta nu este pentru
mine. nu este posibil. Nu pot vorbi la maşini, pentru că ele nu creează o situaţie în care
să plutesc. Eu nu pot vorbi decât la persoane." De aceea, nu am scris niciodată o carte.
Nu pot! - pentru cine? Cine o va citi? Pană când nu îl cunosc pe-omul care o va citi şi
până când el nu creează o situaţie, nu pot scrie - pentru cine?
Am scris doar scrisori, deoarece atunci ştiu că îi scriu cuiva. Poate că acel cineva se
află în Statele Unite, asta nu contează - în momentul în care îi scriu, acesta este un
fenomen personal: el este prezent acolo. In timp ce scriu, el mă ajută să scriu. Fără el nu
este posibil: este un dialog.
Aceasta este acţiunea.
În momentul în care nu se află nimeni lângă mine, tot limbajul dispare: acolo nu
mai plutesc nici un fel de cuvinte, nu mai sunt necesare. Şi aşa trebuie să fie! Când mergi
îţi foloseşti picioarele, iar când stai pe scaun ce rost mai are să mişti picioarele? Este o
nebunie! Când este un dialog, cuvintele sunt necesare: când este o situaţie, acţiunea este
necesară.
Dar lasă întregul să decidă.
Astfel, nu mai există nici un fel de karma. te mişti proaspăt de la
moment la moment, trecutul moare singur în fiecare moment şi viitorul este născut, iar
tu pătrunzi în el proaspăt ca un copil.
„Acţiunea supremă manifestă energia divină fără ataşament.”
Acţiunea apare, dar acolo nu este nici un fel de ataşament: nu mai gândeşti: “Am
făcut acel lucru". Eu nu simt că vorbesc. Simt doar că a fost spus ceva, că s-a întâmplat.
Întregul a făcut-o, iar întregul nu sunt nici eu, nici tu - întregul este ambele şi niciuna.
Întregul zboară peste tot şi el decide: nu tu eşti cel care acţionează.

11
 Prin tine se întâmplă multe, dar nu eşti cel care acţionează. Sunt create multe prin
tine, dar nu eşti creatorul. Creator este Întregul - oamenii nu sunt decât nişte vehicule,
nişte medii ale întregului.
Un bambus goi... iar întregul îşi pune degetele şi buzele pe el şi acesta devine un
flaut, prin care se naşte un cântec.
De unde vine acest cântec?
Din acel bambus gol, pe care îl numeşti “flaut”? Nu.
De pe buzele întregului? Nu.
De unde vine? Totul participă: bambusul gol, buzele Divinului, cântăreţul,
ascultătorul - totul este implicat. Chiar şi un lucru foarte mărunt poate schimba totul.
Doar un trandafir în marginea acestei camere şi ea nu va mai fi la fel, deoarece
trandafirul are propria sa aură, propria sa fiinţă. El va influenţa: îţi va influenţa
înţelegerea, va influenţa ceea ce spun - iar totalul este cel care se mişcă, nu părţile. Se
întâmplă multe, dar doar Dumnezeu acţionează.
Şi când tu nu te mai identifici cu cel care acţionează, atunci cum mai poate
aparea ataşamentul? Faci un lucru mărunt şi devii atasat. Spui: „Am facut asta”. Ai vrea
ca sa stie ca ai facut una sau alta. Acest ego este bariera ce sta in calea supremei
înţelegeri. Aruncă acest ego şi iasă lucrurile să se întâmple. Asta este ceea ce înţelege
Tilopa prin a fi degajat şi natural.
„Desăvârşirea supremă înseamnă a realiza imanenţa şi non-speranţa.”
Acesta este un lucru foarte profund, foarte subtil şi delicat.
Tilopa spune:
“Ce este desăvârşirea supremă? Este realizarea imanenţei şi a non-speranţei; că
spaţiul interior este perfect, absolut.”
De ce aduce aici acest cuvânt “speranţă”?
Deoarece prin speranţă apare viitorul, cu speranţa apare dorinţa, cu
speranţa apare efortul de a îmbunătăţi, prin speranţă apare lăcomia pentru mai mult,
apare nemulţumirea şi apoi. desigur, va urma frustrarea.
El nu spune să fii fără speranţă, pentru că şi acest lucru apare tot prin speranţă.
Spune pur şi simplu: "non-speranţă”: nici plin de speranţe şi nici fără speranţe,
deznădăjduit - deoarece ambele apar odată eu speranţa.
Iar aceasta a devenit o problemă majoră pentru Occident; gânditorii occidentali
cred că oamenii ca Buddha sunt pesimişti. Nu este aşa. Nu nu sunt pesimişti, nu sunt
optimişti. Şi acesta este sensul expresiei “non-speranta”.

12
 Dacă cineva speră este denumit optimist. Spunem despre el că poate vedea o rază
de soare chiar şi prin cei mai întunecaţi nori, spunem că el poate vedea dimineaţa
venind după o noapte lungă; este un optimist.
Şi apoi mai există şi pesimistul, exact opusul celui de mai înainte. Chiar şi când
este senin el va vedea numai nori negri. Dacă vorbeşti despre dimineaţă, va spune:
“Fiecare dimineaţă se va sfârşi odată cu venirea prânzului.”
Dar ţine minte: aceştia pot fi opuşi, dar nu sunt separaţi; focalizarea lor este
diferită, dar mintea le este la fel.
Ori că vezi o rază de soare în norul cel mai întunecat, ori că vezi numai nori negri
chiar şi atunci când este senin, întotdeauna vezi doar partea. Acolo există divizarea:
alegi şi nu vezi niciodată totalul.
Buddha, Tilopa, nu sunt nici optimişti şi nici pesimişti - au aruncat speranţa.
Ceilalţi apar prin speranţă - şi optimistul şi pesimistul.
Buddha, Tilopa, pur şi simplu au aruncat moneda speranţei şi odată cu ea dispar
ambele sale aspecte. Aceasta este o dimensiune total nouă, dificilă de înţeles. Tilopa
vede realitatea lucrurilor; el nu alege. Vede şi dimineaţa şi seara, vede şi spinii şi floarea,
durerea şi plăcerea, moartea şi naşterea. Nu are o alegere a sa. Nu este nici optimist si
nici pesimist - el trăieşte fără speranţe.
Şi aceasta este o dimensiune minunată în care să exişti: să trăieşti în starea de non-
speranţă. Chiar folosirea cuvintelor "non-speranţă"... deja simţi in interiorul tău că este
vorba despre ceva foarte pesimist, dar acest lucru se datorează limbajului - iar ceea ce
spune Tilopa este dincolo de limbaj.
„Desăvârşirea supremă înseamnă a realiza imanenţa şi non-speranţa.”
Te realizezi pe tine aşa cum eşti în realitatea ta totală, iar tu eşti acel lucru. Nu
este nici o nevoie pentru îmbunătăţiri, pentru schimbări, pentru creşteri, pentru
dezvoltări. Nu poate fi făcut nimic în această privinţă. Asta este situaţia.
Odată ce pătrunzi adânc în acest fapt, atunci brusc dispar toate florile şi toţi spinii,
dispar zilele şi nopţile, viaţa şi moartea, vara şi iarna. Nu mai rămâne nimic - deoarece
ataşamentul dispare şi el.
Şi dacă te accepţi oricum ai fi, oricum ar fi situaţia, atunci acolo nu mai există nici
o problemă, nici o întrebare, nu mai există nimic de rezolvat - tu eşti pur şi simplu
acel lucru.
Apare o celebrare; şi această celebrare nu este a speranţei, este doar o revărsare a
energiei. Începi să înfloreşti. Pur si simplu înfloreşti, dar nu pentru ceva în viitor. Când
cineva realizează realitatea fiinţei, apare înflorirea: începe să înflorească şi să celebreze
fără un motiv anume.

13
 De ce sunt fericit? Ce am eu şi tu nu ai? De ce sunt senin şi liniştit? Am atins ceva
ce trebuie să atingi şi tu? Am ajuns la ceva la care trebuie să ajungi si tu? Nu. Pur şi
simplu m-am relaxat în starea esenţială a lucrurilor. Am aruncat speranţa şi odată cu
aceasta a dispărut totul.
Sunt singur şi fericit fără un motiv anume; sunt tăcut, pentru că în starea de non-
speranţa nu mai ştiu cum să creez probleme şi tulburări. Când nu mai ai nici un fel de
speranţe, cum mai poţi crea vreo tulburare în fiinţa ta?
Tine minte: toate eforturile te vor conduce la un punct în care părăseşti
efortul şi devii fără-de-efort. Întreaga căutare te va conduce la un punct în care vei
da din umeri, te vei aşeza sub un copac şi te vei linişti.
Fiecare călătorie se sfârşeşte în realitatea interioară a fiinţei - şi pe aceasta o ai cu
tine în fiecare clipă. Deci nu este decât o chestiune de a deveni mai conştient.
Ce este în neregulă cu tine?
Am văzut milioane de oameni şi la nimeni nu am observat să aiba ceva în neregulă.
Însă oamenii sunt nişte creatori, mari creatori de boli, de probleme, iar apoi tot ei încep
să alerge să le rezolve - cum să le rezolvi?
Mai întâi le creezi şi apoi alergi să le rezolvi. De ce le mai creezi?
Doar înlătură speranţa, dorinţa şi priveşte simplu la ceea ce eşti deja; doar
închide ochii şi vezi cine eşti şi gata! Aceasta se poate realiza cât ai clipi din ochi, nu este
nevoie de timp.
Dacă gândeşti, este nevoie de timp, de o dezvoltare treptată. Atunci, datorită
minţii ai nevoie de timp; altminteri timpul nu este o necesitate.
„Desăvârşirea supremă înseamnă a realiza imanenţa...”
Adică tot ce poate fi atins se află în interior.
Acesta este înţelesul imanenţei: tot ce este de atins se află deja în interiorul tău.
Eşti născut perfect; altfel nu se poate, pentru că eşti născut din perfecţiune.
Acesta este şi înţelesul vorbelor lui lisus: “Eu şi Tatal, una suntem." Ce spune el?
Că nu poţi fi diferit de întreg, deoarece vii din el. Ia din apa oceanului o picătură şi gust-
o: din orice loc ai lua are acelaşi gust. Într-o singură picătură de apă poţi găsi întreaga
compoziţie a mării. Dacă poţi înţelege o singură picătură de apă, atunci ai înţeles toate
mările, trecute, prezente şi viitoare - o picătură este un ocean în miniatură. Iar tu eşti
întregul într-o formă miniaturală.
Când pătrunzi adânc în tine si realizezi acest lucru, vei începe brusc să râzi. Ce
cautai? Căutătorul însăşi era căutat; călătorul era ţelul.

14
 Aceasta este desăvârşirea supremă: a te realiza pe tine, perfecţiunea absolută, fără
speranţă; pentru că, dacă există o singură speranţă aceasta va cauza agitaţie, îţi va agita
mintea. Vei începe iarăşi să gândeşti: “Este posibil şi mai mult."
Speranţa creează întotdeauna vise: “Este posibil şi mai mult. Desigur că este
bine...."
Unii îmi spun: "Meditaţia merge foarte bine: desigur este bine, dar mai dă-ne şi altă
tehnică prin care să evoluăm mai mult." Alţii zic: "Totul este minunat...". Si apoi
continuă: "Şi, în continuare, ce trebuie să mai facem?"
Acum speranţa îi agită.
Totul este minunat, atunci de ce mai întrebi: “Ce mai este în continuare?" Toate
merg bine, dar totuşi nu eşti mulţumit. Renunţă la această speranţă. Chiar ziua trecută a
venit cineva şi a spus; “Acum totul merge foarte bine, dar cine ştie ce se întâmplă
mâine?" De ce mai aduci ziua de mâine dacă totul merge absolut minunat?
Nu poţi sta fără probleme? Acum totul este în regulă, dar îţi faci griji dacă mâine
va mai fi sau nu aşa. Dacă astăzi este bine, ziua de mâine de unde va aparea? Ea se va
naşte din ziua de astăzi, aşa că de ce să te mai îngrijorezi? Dacă astăzi este totul tăcut,
mâine va fi şi mai tăcut: viitorul se naşte din prezent.
Datorită acestei griji, poţi distruge momentul prezent; iar când va aparea ziua de
mâine vei spune: "La asta mă gândeam şi de asta îmi era frică - chiar s-a întâmplat!"
Însă s-a întâmplat doar datorită ţie. Nu urma să se întâmple! Dacă ai fi ramas fără viitor
nu se întâmpla.
Şi aceasta este tendinţa distructivă a minţii; intr-un fel este foarte satisfăcătoare.
Astfel. mintea poate să spună: “Te-am avertizat dinainte. Ţi-am atras atenţia şi nu m-ai
ascultat.”
Dar totul se intâmplă doar datorită neliniştii minţii.
Multe lucruri se produc.... Dacă mergi la astrologi, jyotisti, la ghicitori în palmă şi
aceştia îţi spun ceva, când se va intâmpla ceea ce ţi-au spus, vei crede că ei au prevestit
vitorul. Este exact invers: tocmai pentru că au prevestit, mintea ta a intervenit şi a făcut
să se întâmple acel lucru.
Dacă cineva spune că pe data de 13 mai vei muri, există posibilitatea să se
întâmple acest lucru - dar nu pentru că acel om ţi-ar fi cunoscut viitorul, ci tocmai
pentru că l-a prevestit. Acum acea dată ţi se va învârti mereu in minte: nu vei mai li
capabil să dormi, nu vei mai putea visa nimic, tot timpul în minte se află: “Pe data de 13
mai voi muri." Va deveni o autohipnoză. o incantare. Iar cu cât se va apropia mai mult
acel termen, cu atât mai mult şi mai repede se va învârti aceasta în minte. Se va
autoîndeplini: 13 mai...
S-a întâmplat odată ca un ghicitor în palmă german să îşi prevestească propria
sa moarte. El a prevăzut moartea multor oameni şi tot ce a spus s-a adeverit, aşa că a

15
devenit şi el convins că putea prezice: altminteri cum se putea întâmpla ceea ce
spunea? Acum era bătrân şi câţiva prieteni i-au sugerat: “De ce nu îţi ghiceşti şi ţie?”.
Aşa că şi-a studiat palmele şi a citit tot felul de hărţi osteologice - toate prostiile - şi
apoi şi-a decis moartea: că urma să se întâmple intr-o zi anume la ora şase dimineaţa.
Şi a aşteptat-o. Se apropia ora şase si el stătea pregătit lângă ceas. Odată cu trecerea
fiecărui moment, moartea se apropia din ce in ce mai mult. Şi apoi a sosit ultimul
moment - încă o clipă şi ceasul urma să arate ora şase, iar el este încă viu. Cum este
posibil aşa ceva? Secundele au trecut şi exact când ceasul a arătat ora şase, a sărit pe
fereastră... Şi desigur că a murit, aşa cum prevestise.
Mintea are un mecanism de autosugestie, fii atent la acesta. Esti
fericit; mintea spune: "Esti fericit, este în regulă - dar mâine?” Acum deja mintea a
tulburat, a distrus această clipă, a adus acolo ziua de mâine. Iar ziua de mâine va aparea
din această minte, ci nu din acel moment beatific care era acolo.
Nu spera pentru una sau alta, pentru sau împotrivă, aruncă toate speranţele.
Rămâi cu momentul, în moment, pentru moment. Nu există altă clipă în afară de
prezent. Şi tot ce se va întâmpla va aparea din acest moment - aşa că de ce să te mai
îngrijorezi? Dacă acest moment este minunat, cum ar putea următorul să fie urat? De
unde va veni? Acesta creşte, va deveni mai frumos - trebuie. Nu este nevoie sa te
gândeşti la el.
Odată ce realizezi acest lucru, rămânând cu perfecţiunea ta înnăscută.... Ţine
minte, eu trebuie să folosesc cuvinte şi există pericolul înţelegerii greşite. Când spun să
rămâi cu perfecţiunea ta înnăscută, îţi poţi face griji, deoarece uneori simţi că nu eşti
perfect - atunci rămâi cu imperfecţiunea ta.
Imperfecţiunea este şi ea perfectă! Nu este nimic rău în aceasta, rămâi cu ea.
Nu pleca din acest moment: aici şi acum este întreaga existenţă. Tot ce trebuie
realizat, trebuie realizat aici şi acum, deci oricare ar fi situaţia, chiar dacă te simţi
imperfect – minunat! - fii conştient că eşti imperfect! Aşa eşti, aceasta este realitatea ta,
aşa eşti tu în acest moment.
Te simţi sexual - perfect, simte-te sexual. Aşa eşti, aşa a vrut Dumnezeu să fii.
Eşti trist - minunat, fii trist, dar nu pleca din momentul prezent. Rămâi în această
clipă şi încet-încet, vei simţi că imperfecţiunea
s-a dizolvat în
perfecţiune, sexul s-a diolvat în extaz, furia s-a dizolvat
în compasiune.
In acest moment, dacă poţi să fii conştient de toată fiinţa ta, atunci nu mai este
nici o problemă.
Aceasta este desăvârşirea suprema.

16
 Ea nu are nici o speranţă, nu are nevoie să aiba. Este atât de perfectă încât nu
este nevoie de nici o speranţă. Speranţa nu este o situaţie bună; speranţa arată că ceva
este în neregulă cu tine - de aceea speri pentru altceva, pentru ceva opus. Eşti trist
şi speri la fericire; speranţa ta spune că eşti trist. Eşti urât şi speri la o personalitate
frumoasă; speranţa ta spune că eşti urât.
Arată-mi care îţi sunt speranţele şi îţi pot spune cine eşti, deoarece ele
arată imediat cine eşti - eşti exact opusul lor. Aruncă speranţa şi doar fii. La început,
dacă încerci acest lucru, doar să fii, se va produce următorul fenomen:
„La început yoghinul simte ca mintea sa se prăbuşeşte ca o cascadă; la mijloc,
precum Gangele curge uşor şi domol; în final, este un vast ocean în care luminile
fiului şi ale mamei se contopesc într-una singură.
Dacă eşti aici-şi-acum vei avea prima străfulgerare a iluminării - primul
satori. In interior, situaţia va fi următoarea: la început yoghinul simte că mintea sa se
prăbuşeşte ca o cascadă... deoarece mintea începe să se topească. Acum ea este că un
gheţar.
Dacă rămâi relaxat, natural, sincer, autentic aici-şi-acum,
mintea începe să se topească.
Ai adus în faţa ei o energie ca cea a soarelui. Această existenţă în aici-acum
rezonează cu o astfel de energie vastă. Fără să te mai mişti în trecut, în viitor, ai atât de
multa energie în tine încât această energie începe să topească mintea.
Energia este foc, este ca un soare. Cand nu te mai mişti nicăieri, când eşti
complet nemişcat, când eşti aici şi acum - fară să mai mergi, - când convergi în tine -
toate pierderile se opresc, deoarece ele nu apar decât prin speranţă şi dorinţă.
Te iroseşti datorită viitorului, dar mintea caută o motivaţie: “Fă ceva, fii ceva,
obţine ceva. De ce iţi pierzi timpul stând? Mergi! Mişcă! Fă ceva!" - atunci apare
pierderea.
Dacă eşti pur şi simplu aici, atunci cum mai poate apărea risipa? Energia se
adună, cade în tine, devine un cerc de foc - şi apoi gheţarul minţii începe să se
topească.
„La început yoghinul simte că mintea sa se prăbuşeşte ca o cascadă...”
Totul cade. Întreaga minte cade, cade, cade - te poţi speria. Când te afli aproape
de primul satori, ai nevoie de un Maestru, care să fie lângă tine, cineva care să îţi
spuna: "Nu-ţi fie teamă; este frumos - cazi."
Frica apare doar la auzul cuvântului "cădere", deoarece căderea înseamnă
prăbuşire în abis, înseamnă o pierdere a stabilităţii, o pătrundere în necunoscut. Iar
căderea are sensul morţii - te poţi speria.

17
 Poţi merge la munte să priveşti într-o prăpastie. într-o vale. Acolo apare imediat
ameţeala şi teama de a nu cădea în abis. Când mintea se topeşte, totul începe să cadă,
totul. Iubirea, ego-ul, lăcomia, furia, ura - tot ce ai fost până acum începe să se desfacă şi
să cadă, ca şi cum s-ar prăbuşi o casă.
Devii un haos - nu mai există ordine, toate disciplinele se ruinează.
Până acum te-ai susţinut intr-un fel anume; într-un fel îţi impuneai un control asupra
ta, o disciplină. Acum, fiind relaxat şi natural, totul cade. Vor ieşi Ia suprafaţă multe
lucruri pe care le-ai suprimat. In jurul tău vei găsi numai haos; vei fi ca un
nebun.
Este dificil de trecut prin prima etapă, deoarece tot ce ţi-a impus societatea va
disparea, tot ce ai învăţat va cadea, se vor prăbuşi toate condiţionările. Toate obiceiurile,
toate direcţiile - pur şi simplu toate cărările tale vor disparea.
Identitatea se va evapora; nu vei fi capabil să ştii cine eşti.
Până acum ştiai foarte bine cine eşti: numele, familia, statutul social, prestigiul,
mândria, onoarea - erai conştient de toate. Acum însă totul se topeşte brusc, identitatea
este pierdută. Ştiai multe lucruri, acum nu mai cunoşti nimic. Erai înţelept când te aflai
în lume; dar va disparea totul, şi vei deveni complet ignorant.
Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Socrate.
La primul său satori a spus: "Acum ştiu un singur lucru, că nu mai cunosc nimic.
Am o singura cunoaştere, aceea ca sunt ignorant.” Acesta este primul satori.
Sufiştii folosesc un termen special pentru un astfel de om. pentru cel care ajunge
la această stare: ei îl numesc „mast” - nebun. El priveşte la tine fără să privească la tine.
Merge fără să ştie unde se îndreaptă şi vorbeşte numai prostii. Nu poate avea coerenţă
în vorbire. Spune un cuvânt şi apoi face o pauză; apoi alt cuvânt, fără nici o legătură cu
primul: o frază, apoi o altă frază fără legătură - nu mai are nici un fel de coerentă, toată
consistenţa este pierdută.
Când apar asemenea momente, este nevoie de o şcoală unde cineva să poată
avea grijă de tine. Ashramurile, templele au apărut in existenţă tocmai datorită acestui
lucru - deoarece unui astfel de om nu i se poate permite accesul în societate, ceilalţi îl
vor crede nebun şi îl vor închide sau îl vor băga la ospiciu, vor încerca să îl trateze. Vor
încerca să îl aducă cu picioarele pe pământ, să revină la starea "normală". El a rupt
toate lanţurile societăţii.
De aceea eu insist atât de mult asupra meditaţiilor dinamice. Ele te vor ajuta să
ajungi la acest prim satori. La primul saturi nu poţi fi liniştit: poţi să te prefaci, dar asta
nu este ceea real.
Această liniştire nu poate apare decât în al doilea saturi.
În primul satori trebuie să fii dinamic; trebuie să le permiţi energiilor să se
mişte astfel încât să se rupă toate lanţurile şi armurile din jurul tău. Pentru prima oară

18
devii un străin, nu mai faci parte din societate şi pentru asta este nevoie de o şcoală unde
să fii îngrijit. Este nevoie de un Maestru care să îţi spună: "Nu-ţi fie teamă” - care să îţi
spună că poţi cădea fără frică. Permite-i căderii să se producă: nu te agăţa de nimic,
pentru că asta nu va face decât să întârzie eliberarea - cazi!
Cu cât cazi mai repede, cu atât mai repede va trece nebunia: dacă
întârzii, atunci nebunia va continua foarte mult.
In întreaga lume există milioane de nebuni. Dar o parte dintre ei nu sunt nebuni,
ei nu au nevoie de psihoterapeut, ci de un Maestru. Ei au ajuns la primul satori, iar
psihoterapeuţii nu fac altceva decât să îi forţeze să revină la starea "normală".
Ei se află într-o situaţie mai bună decât alţii: au ajuns la o dezvoltare foarte
neobişnuită - la început trebuie să fie astfel, ei trec prin primul satori - iar oamenii îi fac
vinovaţi. Le spun: “Sunteţi nebuni!” - atunci ei încearcă să se ascundă şi încearcă să se
agaţe, iar cu cât se agaţă mai mult, cu atât mai mult îi va ţine nebunia.
Chiar recent câţiva psihanalişti, în special R.D. Laing şi altii, au devenit conştienţi
de faptul ca unii nebuni nu au decazut, ci s-au ridicat mai sus. In Vest doar câţiva, nişte
oameni foarte perceptivi, au devenit conştienţi de acest fenomen - dar Estul a fost
întotdeauna conştient de acest lucru şi nu i-a suprimat niciodată pe nehuni.
Primul lucru pe care îl face Estul este ca nebunii să fie duşi în anumite şcoli unde
evistă maeştri. Primul lucru este să îi ajute să atingă un satori. Nehunii au fost
întotdeauna respectaţi în Orient.
În schimb, în Occident sunt condamnaţi, sunt supuşi la şocuri electrice, la şocuri
cu insulina, sunt în asemenea fel forţaţi încât le sunt distruse creierele - deoarece s-a
ajuns chiar la operaţii pe creier. Le este operat creierul şi sunt scoase anumite părţi din
el. Bineînţeles că atunci redevin normali, dar devin idioţi, proşti, inteligenţa li se pierde.
Acum nu mai sunt nehuni. nu vor mai face rău nimănui; vor deveni o parte tăcută a
societăţii - dar au fost ucişi înainte să afle că de fapt au ajuns la un punct din
care omul devine supraom.
Insă, desigur, trebuie să se treacă prin haos. Fiind lângă un Maestru iubitor si în
compania altor oameni iubitori care să îl îngrijească, care să ii ajute, el poate trece uşor
la stadiul al doilea. Acest haos trebuie să se producă deoarece întreaga ordine
care îţi este impusă nu este o ordine reală.
Disciplina ta nu este o ordine interioară. Înainte de a ajunge la interior trebuie să
se arunce exteriorul; înainte de a se naşte o nouă ordine, ordinea veche trebuie
să înceteze - iar între timp acolo va exista un gol.
Acest gol este nebunia. Simţi că te prăbuşeşti, simţi cum cazi ca o cascadă
intr-un abis ce pare să nu aiba nici un fund. La mijloc, dacă se trece de primul satori,
apare o nouă ordine, care este a interiorului, care apare din propria ta
fiinţă.

19
 Acum, aceasta nu mai este a societăţii, nu îţi mai este dată de alţii, nu mai este o
închisoare. Acum, apare o nouă ordine, a cărei natură este libertatea. Îţi apare
disciplina în mod natural, este a ta însuţi. Nimeni nu cere nimic de la tine. nimeni nu îţi
spune: „Fă asta!" - pur şi simplu faci ceea ce este bine.
„La mijloc, precum Gangele curge uşor şi domol...”
Prăbuşirea, zgomotul cascadei a dispărut, haosul nu mai există. Acesta este al
doilea satori. Devii precum Gangele, curgi uşor si calm; nu există nici măcar un sunet.
Mergi tăcut, liniştit, graţios.
Fiinţei tale îi apare un şarm absolut nou - graţie, eleganţă.
Acest al doilea stadiu este foarte bine reprezentat in statuile tuturor Buddha;
deoarece cel de al treilea nu poate fi reprezentat, doar primul, sau al doilea. Toţi
Buddha, toţi tirthankara jainiştilor - Ie poţi privi statuile acestora şi vei vedea eleganţa,
graţia, rotunjimea subtilă a corpurilor lor, feminitatea.
Ei nu arată masculini, ci feminini; au o anumită rotunjime, trăsăturile lor sunt
feminine. Asta arată că fiinţa lor interioară a devenit foarte calmă, liniştită, foarte
gentilă; în ei nu mai există agresivitatea.
Maeştrii zen - Bodhidharma. Rinzai, Bokuju - au fost reprezentaţi în prima stare.
De aceea ei par atât de feroce. Par ca nişte lei înfuriaţi, par să te ucidă. Dacă te uiţi la
ochii lor, aceştia vor părea ca nişte vulcani, din care iese numai foc şi pară; ei par
şocanţi.
Aceştia au fost reprezentaţi în primul stadiu dintr-un motiv anume: învăţătorii
din zen ştiu că primul stadiu este o problemă şi dacă l-ai văzut pe Bodhidharma în
această stare, vei şti că atunci când vei trece şi tu prin ea nu trebuie să te temi; chiar şi
Bodhidharma...
Dacă ai văzut numai iluminaţi reprezentaţi în starea a doua. atunci când sunt
liniştiţi, calmi, graţioşi şi feminini, te poţi speria când îţi va apare starea de ferocitate,
când vei deveni ca un leu.
Devii o cascadă - înfricoşător!
De aceea, în zen a fost reprezentat foarte mult acest prim stadiu. Desigur că
existau şi mulţi buddha liniştiţi, dar acesta este al doilea stadiu şi el nu constituie deloc o
problemă; când devii tăcut nu este nici o problemă. În India s-a reprezentat prea mult
acest al doilea stadiu şi asta a devenit o barieră, pentru că omul trebuie să ştie încă de
la început cum stau lucrurile: un Buddha este deja o fiinţă desăvârşită.
Asta ţi se poate întâmpla şi ţie, dar în distanţa dintre tine şi un buddha se va
întâmpla altceva - şi asta este nebunia divină.
Ce se întâmplă atunci când accepţi toată nebunia, când îi permiţi să apară? - ea
descreşte de la sine. Vechea ordine pe care a impus-o societatea dispare, se evaporă pur

20
şi simplu. Vechea cunoaştere nu mai există: tot ce cunoşteai din scripturi nu se mai află
acolo.
Există o pictură în care un călugăr zen arde toate scripturile - este o pictură foarte
faimoasă. Acest fenomen se produce în primul stadiu. Atunci omul arde toate
scripturile, aruncă toată cunoaşterea; tot ce ţi-a fost dat pare un gunoi, pare stricat.
Acum răsare propria ta înţelepciune: nu mai este nici o nevoie să o împrumuţi de
la altcineva. Dar va dura puţin timp, exact cum unei seminţe îi trebuie timp pentru a
încolţi. Dacă poţi reuşi să treci prin starea haotică, atunci a doua stare va urma
foarte uşor, va veni de la sine.
Devii tăcut, totul se calmează, la fel ca atunci când Gangele ajunge în câmpie. În
munti răcneşte ca un leu, cade de la mari înălţimi, este foarte agitat. Apoi ajunge în
câmpie. Acum terenul se schimbă şi lotul curge încet şi tăcut. Nici nu poţi vedea
dacă curge sau nu; totul se mişcă ca şi cum nu s-ar mişca, totul este liniştit.
Atinge realizarea interioară, nenăscută, fără să mergi spre nici un ţel,
fără să te grăbeşti; doar bucurându-te de fiecare moment.
„Precum Gangele curge uşor şi domol.”
Acest al doilea stadiu are calitatea tăcerii absolute, a calmului, a liniştii, al
adunării de sine, al odihnei, al relaxării. Şi atunci:
„In final este un vast ocean, in care luminile fiului şi ale mamei se contopesc intr-una
singură.”
Deodată, curgând încet, acesta ajunge la ocean şi devine una cu oceanul - o
întindere vastă, nici un fel de hotare. Acum el nu mai este un râu. nu mai este o unitate
individuală, acum nu mai există nici un fel de ego. Chiar şi în al doilea stadiu există un
ego foarte subtil.
Hinduşii au două nume pentru acesta:
- un ego pe care îl numesc „Ahamkara”, este ceea ce are oricine;
- pe al doilea îl numesc „Asmita”, ne-ego: la fel ca atunci când spui “eu sunt", dar spui
fără “eu" - doar “sunt". Este un ego foarte tăcut, nimeni nu îl va simţi, este foarte pasiv
şi nu agresiv. Nu va lăsa nicăieri nici o urmă. dar există. Simţi că eşti.
De aceea acest stadiu este numit al doilea satori: Gangele curge liniştit, calm, dar
totuşi este. Este Asmita. Este. Eu-l şi toată nebunia sa a dispărut: agresivul, sălbaticul
“eu” nu mai este acolo, dar acestuia îi urmează o fiinţare foarte subtilă, deoarece un
râu are maluri, este limitat. Încă este separat, are propria sa individualitate.
Odată cu ego-ul dispare şi personalitatea, dar individualitatea încă mai
rămâne. Personalitatea este individualitatea exterioară. Individualitatea este
personalitatea interioară.

21
 Personalitatea există pentru alţii, este o decoraţie, un ecran de proiecţie. Acesta
a dispărut - acesta este ego-ul. Dar acest sentiment interior “eu sunt" sau "sunt" nu îl va
simţi nimeni, nimeni nu va fi capabil să îl vadă. Acesta nu se va implica în viaţa
nimănui; acesta nu îşi va băga nasul în treburile altora. Doar se mişcă, este
acolo.
Apoi este pierdută şi individualitatea. Acesta este al treilea cuvânt: „Atman”.
Ahamkara este ego-ul, "eu-I"; "sunt" este doar o umbră a sa, accentul este pus pe
"eu". Apoi a doua stare este Asmita: “eu” a dispărut şi „sunt" a devenit total, acesta nu
mai este decat o umbră. Iar apoi Atman: acum a dispărut şi acel “sunt".
Asta este ceea ce Tilopa denumeşte a fi non-eul. Tu eşti, dar fară nici un "eu",
sau "sunt"; eşti, dar fară nici un fel de hotare. Râul a devenit oceanul; râul este în ocean,
a devenit una cu el.
Individualitatea nu mai există, nu mai sunt nici un fel de limitări, dar fiinţa există
ca o nonfiinţă. Aceasta a devenit o goliciune vastă. A devenit exact ca cerul. Ego-ul era
la fel ca nişte nori negri pe cer. Asmita era la fel ca nişte nori albi pe cer.
Iar Atman este un cer senin, acolo nu a mai rămas decât cerul.
„În final este un vast ocean, în care luminile Fiului şi ale Mamei se contopesc într-una
singură.”
Când ajungi înapoi la sursa originară, la Mamă, cercul este complet.
Ai ajuns acasă, te-ai dizolvat în sursa originară. Gangele a ajuns la Gangotri, râul
a ajuns la sursa sa originară: cercul este complet. Acum eşti, dar într-un sens total
diferit, mai bine spus nu eşti.
Aceasta este starea cea mai paradoxală, deoarece este foarte dificil de exprimat. Ea
trebuie experimentată.
Asta este ceea ce Tilopa numeşte Mahamudra - Marele Gest, Marele Orgasm,
orgasmul final, orgasmul suprem.
Ai venit înapoi de unde ai plecat.
Călătoria a luat sfârşit şi nu numai atât: călătorul nu mai există. Nu numai
călătoria s-a sfârşit ca si drum, ci şi ţelul suprem a fost atins: Atman. Acum nimic
nu mai există, şi totul este.
Ţine minte această distincţie: o masă există, o casă există - dar Dumnezeu este:
deoarece o masă poate dispărea, dar Dumnezeu nu poate. Deci nu este bine să spui că
Dumnezeu există; Dumnezeu doar este. El nu poate intra în non-existenţă.
Este doar o pură fiintare. Aceasta este Mahamudra. Tot ce există a
dispărut, doar fiinţarea rămâne.

22
 Corpul a dispărut, mintea a dispărut. Calea a dispărut, telul a dispărut, tot ceea
ce a existat a dispărut, acolo nu mai rămâne decât puritatea fiinţării - o oglindă goală, un
cer gol, o fiinţă goală.
Tilopa numeşte aceasta ca fiind Mahamudra. Acesta este Supremul, Finalul, nu
mai există un dincolo. Este chiar acel "dincolo".
Tine minte aceste trei stadii; va trebui să treci prin ele.
- Haosul, unde totul este cu susul in jos: nu mai eşti identificat cu nimic, totul s-a
desfăcut şi a căzut - eşti complet nebun. Urmăreşte-o, permite-i să apară, treci prin ea,
dar să nu te sperii: iar cât timp sunt aici, nimeni nu are de ce să se sperie. Eu ştiu ca
va trece, ştiu că întotdeauna trece, te pot asigura de acest lucru. Şi până când aceasta nu
trece, nu îţi va aparea graţia, eleganţa si tăcerea unui buddha.
Las-o să treacă. Va fi un coşmar, dar las-o să treacă. Prin acest coşmar tot trecutul
tău va fi curăţat. Va fi un purgatoriu colosal. Tot trecutul tău va trece prin foc, dar apoi
vei deveni aur pur.
- Apoi urmează al doilea stadiu.
Primul trebuie depăşit, pentru că te poţi speria şi poţi să încerci să scapi de el.
Al doilea stadiu are şi el un anumit grad de periculozitate, dar de altă natură; nu
este deloc un pericol. Primul trebuie depăşit; trebuie să fii conştient că va trece. Va trece,
dar este nevoie de timp şi de încredere.
Al doilea are alt tip de periculozitate: vei dori să te agăţi de el, deoarece este
foarte frumos; vei dori să rămâi veşnic în el. Când râul interior curge lin şi tăcut, omul
doreşte să se agaţe de maluri. Vei dori să nu mai mergi mai departe, este atât de frumos.
Într-un fel, este un pericol foarte mare.
Un Maestru trebuie să te asigure că primul stadiu va trece
Şi tot el trebuie să te forţeze să nu te agăţi de malurile celui de-al doilea
stadiu, pentru că dacă faci asta. atunci Mahamudra nu îţi va aparea niciodată.
Există mulţi oameni care se agaţă de această stare. Este atât de minunat încât te
vei îndrăgosti de ea: de fapt. acest lucru se produce în mod automat atunci când o guşti.
Dar fii atent, rămâi conştient - trebuie depăşit şi acest stadiu. Urmăreşte astfel încât să
nu începi să te agăţi sau să te ataşezi de această stare.
Dacă îţi poţi urmări frica ce apare în primul stadiu şi lăcomia în cel de-al doilea....
Ţine minte, frica şi lăcomia simt două aspecte ale aceleiaşi monede.
În frică vrei să scapi de ceva.
În lăcomie vrei să te agăţi de acel ceva. Urmăreşte frica, urmăreşte lăcomia şi
permite-i mişcării să continue: nu încerca să o opreşti.

23
 Poţi deveni stagnant, dar atunci Gangele nu mai este un lucru curgător - devine un
lac. Oricât de minunat ar fi, acesta va muri în curând. Va deveni murdar, va seca şi în
curând se va pierde tot ce a fost acumulat.
Continuă să te mişti. Mişcarea trebuie să fie eternă - păstrează în minte
acest lucru. Este o călătorie fără sfârşit, întotdeauna este posibil mai mult: permite
sa se întâmple. Nu o cere, nu spera să ajungi la ea, nu o lua înainte, ci permite-i să apară,
pentru că...
- al treilea pericol apare atunci când Gangele se varsă în ocean, iar acesta este ultimul
pericol, deoarece atunci te pierzi pe tine. Aceasta este ultima moarte. Pare a fi
moartea finală.
Chiar şi Gangele tremură înainte de a se vărsa; chiar şi Gangele priveşte în urmă.
Se gândeşte la zilele trecute şi la timpul minunat petrecut în câmpii şi la colosalul
fenomen energetic din munţi. In ultimul moment, înainte de a se vărsa în ocean. încă
mai ezită, mai întârzie puţin. Vrea să se uite înapoi, să retrăiască amintirile, experienţele
minunate pe care le-a avut. Şi acest lucru trebuie eliminat.
Nu ai de ce să mai zăboveşti. Când oceanul apare, contopeşte-te, topeşte-
te. dispari în El.
Doar în acest ultim punct îţi poţi lua rămas bun de la Maestru, niciodată înainte.
Spune-i la revedere şi devino oceanul. Dar până în acel moment ai nevoie de mâna cuiva
care cunoaşte.
Există o tendinţă a minţii de a evita o relaţie intimă eu Maestrul; acest lucru
devine o barieră în iniţiere, în sannyas. Doreşti să rămâi neangajat, nealiniat; doreşti să
înveţi, dar nu vrei să te implici. Însă nu poţi învăţa, nu aceasta este calea: nu poţi învăţa
din exterior. Trebuie să intri în templul interior ce se află în fiinţa Maestrului. Va trebui
să i te aliniezi lui. Fără acest lucru nu poţi creşte.
Fără acest lucru poţi învăţa câte puţin de peste tot şi poţi acumula o anumită
cunoaştere - dar nu va fi de nici un ajutor, mai degrabă poate deveni chiar o povară, un
obstacol. Este nevoie de un angajament profund, un angajament total, pentru că sunt
multe lucruri care se vor întâmpla.
Şi dacă te uiti afară, la periferie, la fel ca un vizitator ocazional, atunci nu sunt
posibile multe lucruri, pentru că ce se va întâmpla cu tine când va aparea primul satori?
Ce se va întâmpla cu tine când vei înnebuni?
Iar când te dăruieşti unui Maestru nu pierzi nimic, deoarece nu ai nimic de
pierdut. Prin angajarea ta faţă de el ai doar de câştigat; nu pierzi nimic, deoarece nu ai
nimic de pierdut. Nu ai nimic de care să îţi fie frică că poţi pierde.
Dar totuşi, omul vrea să fie şmecher şi vrea să înveţe fără angajament. Aşa ceva nu
s-a întâmplat niciodată, deoarece nu este posibil. Deci dacă eşti cu adevărat autentic,

24
dacă eşti un căutător sincer, atunci găseşte pe cineva faţă de care să fii profund angajat,
cu care să poţi face saltul în necunoscut.
Fără acest lucru te vei perinda prin multe vieţi, fără sa ajungi nicăieri. Fără asta,
desăvârşirea supremă nu este posibila.
FĂ-ŢI CURAJ ŞI SARI.

25