Ochii uimiți

Osho- Inocență, cunoaștere si uimire

Uimirea este sursa înțelepciunii, uimirea este sursa a tot ceea ce este
frumos, și uimirea este sursă a căutării, a adevăratei căutări.
Uimirea te conduce în aventura de cunoaștere a misterelor vieții.

Nu mai am același sentiment de uimire ca atunci când eram

copil. De ce?
Se întâmplă la mai toți. Cu cât aduni mai multe cunoștințe, cu atât simți
mai puțin uimirea. Iar părinții, școlile, universitățile, societatea... toate te
forțează să acumulezi cunoștințe. Tot ceea ce fac este să-ți ofere cunoștințe.
Spațiul tău lăuntric devine atât de plin de cunoștințe, încât uimirea dispare,
uimirea nu mai încape în tine.
Un copil are privirea plină de uimire. El simte venerație, este
intrigat de toți și de toate. Lucruri mărunte îl surprind, de aici și
bucuria lui explozivă, pentru că viața este o continuă descoperire.
Începi să devii cunoscător — societatea vrea să devii cunoscător. Este
nevoie de cunoștințe, cunoștințele sunt foarte utile. Uimirea este
periculoasă, pentru că omul care se întreabă este menit să
devină fie filosof, fie poet, fie mistic, și aceste trei categorii de
oameni sunt inutile pentru societate.
Societatea are nevoie de mașini, de mașini îndemânatice — oferindu-ți
tot mai multe cunostințe, saturându-te cu cunoștințe, societatea te
transformă într-un automat, într-un robot. Și cu cât crezi că știi mai mult,
cu atât mirarea devine mai imposibilă dacă stii, cum să te mai miri?
Un copil se miră că pomii sunt verzi. Dar cum poți să te miri? Tu
stii că este datorită clorofilei — deși nu știi foarte multe, pentru că poate fi
pusă o altă întrebare, de ce clorofila face pomii verzi, și o să fii nevoit să
ridici din umeri. Doar ai împins puțin întrebarea înapoi. Cu cât ai mai
multe cunoștințe, cu atât te miri mai puțin.

1
 Dar când uimirea moare în tine, religia moare în tine, pentru că religia
constă în uimire și venerație. Cunoștințele demistifică viața și
existența, iar religia există numai atunci când viața este un
mister.
Așa că trebuie să înveți din nou să te miri.
De fapt, o educație corectă nu ar face niciodată așa ceva. Ți-ar oferi
cunoștințe, dar nu ar distruge uimirea; așa ar fi educația corectă. Ți-ar
oferi cunoștințe, dar te-ar ține în alertă astfel încât nici o cunoaștere să nu
poată distruge uimirea. De fapt, dimpotrivă, cunoașterea te poate
face să te miri și mai tare.
Copilul nu se poate mira de clorofilă. Dacă esti corect educat, te poți
mira de verdele pomilor și poți să te miri și de clorofilă.
Ultimele cuvinte ale lui Albert Einstein au fost: „Toată viața m-am
gândit să demistific universul. Dar s-a întâmplat exact pe dos. Cu cât
pătrundeam mai adânc existența, cu atât misterul se adâncea. Mor plin
de uimire, mor în uimire".
Dar asta se întâmplă rar; este atributul unui geniu. Geniul este acela
care nu permite societății să-l transforme într-un robot: asta este
definiția pe care o dau geniului.
Toți ne naștem genii, dar oamenii fac compromisuri foarte repede. Și
după ce au făcut compromisul, talentul lor dispare, inteligența lor moare.
Ajung să-și vândă sufletul pentru lucruri lumești, pentru lucruri inutile —
inutile în sens absolut, ele pot fi utile aici, dar vine moartea și toate acele
lucruri îți sunt luate.

Dacă poți muri precum Albert Einstein — nedumerit, plin de

uimire, cu rugăciunea în inimă, cu poezia izvorând din tine —, ai
trăit corect și mori corect.
Iar o persoană care trăiește corect și moare corect este o persoană
spirituală. Albert Einstein este mult mai spiritual decât papa de la Vatican
și toți acești shankaracharya — mult mai spiritual. Înainte să moară, cineva
l-a întrebat: „Dacă v-ați naște din nou și Dumnezeu v-ar întreba, sunt sigur
că ați dori să deveniți din nou un mare matematician și fizician". El a

2
răspuns: „Nu, niciodată! Dacă mi s-ar mai da o sansă, în loc să devin
fizician aș dori să mă fac instalator. Aș dori să trăiesc o viață obișnuită,
anonimă, ca să mă pot bucura de viață fără să-mi stea cineva în cale. Faima,
prestigiul, cercetarea — nimic să nu-mi stea în cale, ca să intru într-o
comuniune mai profundă cu existența".
Îți spui: „Nu mai am același sentiment de uimire ca atunci când
eram copil. De ce?"
Probabil că ești mare cunoscător.
Un artist începător se duce la impresar în căutare de muncă. Impresarul
îl întreabă: „Ce știi să faci?"
Fără nici un cuvânt, artistul își deschide larg brațele, zboară în jurul
biroului, iese pe fereastră, trece strada, apoi intră iar pe fereastră
aterizând perfect în fața biroului impresarului, pe ambele picioare. „Bine,
bine", spune impresarul. „Imiți păsări. Ce altceva mai știi să faci?"
Asta se întâmplă cu oamenii mari cunoscători. Nimic nu-i mai
surprinde. Și dacă Dumnezeu ar sta în fața lor, ei i-ar spune: „Bine, bine,
ești Dumnezeu. Altceva?" Renunțați la cunoștințe.
Irnpresarul Maxie Doldum a fost abordat odată de un om la teatrul său.
„Am pentru dumneavoastră un număr unic", i-a spus omul. „Londra o să
ia teatrul cu asalt. Tot ce trebuie să faceți este să puneți zece mii de lire în
contul soției mele și o să mă sinucid pe scena teatrului dumneavoastră."
Cumva uluit, Maxie a cântărit oferta. „Hm, interesant", a spus el într-un
târziu. „Dar ce o să faci la bis?"
Există oameni atât de preocupați de lucrurile practice, încât întreaga lor
gândire constă în lucruri utile. El întreabă: „Dar ce o să faci la bis?"
Oamenii au devenit atât de preocupați de lucrurile lumești utile, comode,
practice —încât nimic nu-i mai surprinde, nimic nu le mai zguduie
conștiența. Merg precum somnambulii.
Trandafirii  înfloresc, ei nu-i văd, sunt orbi. Păsările cântă în zori,
ei nu le aud, sunt surzi. Și-au pierdut în întregime sensibilitatea. Au devenit
într-atât de inerți, de plictisiți, încât nimic nu-i mai face să danseze,
nimic nu le mai aduce un cântec pe buze, nimic nu le mai
luminează pașii. Vinovată de asta este acumularea de cunoștințe.
3
 Într-o lume mai înțelegătoare, tot ți s-ar oferi cunoștințele, dar ai fi
învățat și cum să-ți protejezi capacitatea de a te întreba. Nu ți-ar fi ucisă
poezia, zdrobită sub povara cunoștințelor. Într-o universitate
adevărată, doar jumătate din timp ar fi dedicată obiectivelor practice, iar
cealaltă jumătate ar fi dedicată celor nepractice: poezia, muzica, pictura,
dansul, meditația, rugăciunea. Sau pur și simplu relaxării sub un copac,
doar statului în liniște sub un copac, fără a face nimic!
Jumătate din timpul de la școală, de la colegiu, de la universitate
trebuie dedicat activităților neutilitare, făcute fără nici un scop, doar din
pură plăcere. De abia pe urmă o să avem pe lumea asta o ființă
umană întreagă.
Până acum, am avut două feluri de oameni: unul materialist, sută la
sută utilitarist. Celălalt este călugărul, sută la sută neutilitarist. Ambii sunt
dezechilibrați, amândurora le lipsește câte ceva. Călugărului îi lipsesc
frumusețile lumii — frumusețea relațiilor, frumusețea oamenilor. Călugărul
este sărac, spiritualmente sărac, deoarece îi lipsesc toate experiențele care
îmbogățesc viața, iubirea, prietenia, vrăjmășia, furia, compasiunea; îi
lipsește toată această diversitate ce îmbogățește sufletul, El este doar un
spațiu gol, un fel de pânză albă, nimic nu este pictat pe ea, este
spiritualmente sărac.
Am văzut mulți sfinți, deci pot spune că foarte rar întâmplă să dai
peste un sfânt cu bogăție sufletească. Este monoton, este foarte plicticos,
întreaga lui viață est doar o mare plictiseală. Cum reușește să trăiască o atât
de plictisită? Reușește pentru că și-a anulat toate simțurile, și-a anulat chiar
și inteligența, așa că nu mai poate simți plictiseala.
Știi? Exceptând omul, nici un animal nu se simte plictisit. Bivolii nu
sunt plictisiți niciodată, măgarii nu sunt plictisiți niciodată, nu au suficientă
minte pentru a simți plictiseala. Doar omul simte plictiseala și doar omul
are capacitatea de a râde. Plictiseala și râsul sunt două fețe ale aceleiași
monede. Dar călugării, așa-numiții oameni religioși, nici nu se plictisesc și
nici nu pot să râdă.
Au decăzut în starea de bivoli și de măgari.

4
 Am auzit de un filosof care obișnuia să se plimbe pe stradă privind cerul,
stelele, luna, soarele, norii și păsările în zbor. Normal că de multe ori dădea
peste oameni sau se împiedica de câte ceva. Și avea obiceiul ca, ori de câte
ori cineva dădea peste el, sau el dădea peste cineva, să spună: „Ce, ești un
măgar sau așa ceva?" Și era foarte respectat, un filosof foarte cunoscut, așa
că toți îl tolerau, nimeni nu considera asta o jignire. într-o bună zi s-a
întâmplat că a dat peste un măgar. Era gata să spună obișnuitul: „ce, ești un
măgar sau așa ceva?" Gata-gata să spună. Dar s-a uitat, a râs și a spus:
„Domnule, ești doar tu însuți. ce aș mai putea să spun?"
Oamenii care evadează din lume devłn bivoli sau măgari. cad sub
nivelul conștienței umane, al sensibilității umane. De aceea, ei nu pot trăi
nici 0 viață plictisită, nici un râset, nici o plictiseală.
Au devenit animale. Și-au pierdut mândria de a fi oameni, au regresat.
Desigur, viața unui animal este mai puțin neliniștită; nu există neliniște,
chin. De aceea vei simți un fel de seninătate în preajma lor, dar
seninătatea fără inteligență nu are nici o valoare.
Când seninătatea este însoțită de inteligență, s-a născut un
buddha. Când seninătatea este lipsită de inteligență ai regresat în lumea
bivolilor. Așa s-a întâmplat. Câțiva oameni au ieșit din lume, dedicându-se
în întregime activităților nonutilitare — rugăciune, rugăciune, meditație,
meditație, atât. Nu este și nici nu poate fi o viață totală.
Iar ceilalți, cei mulți, trăiesc doar vieți utilitare — având tot mai multe
lucruri, având conturile tot mai pline, fără să aibă cea mai mică idee despre
joc. Chiar și atunci când se joacă, devin foarte serioși în joaca lor, chiar și
jocul lor devine o afacere.
Oamenii nu pot să joace cărți pur și simplu, trebuie să pună și bani în
joc. Totul devine serios atunci, pentru că a luat forma unei afaceri. Trebuie
pusă o miză pe masă, numai atunci pot juca. Vezi jucători care sunt serioși
chiar în timpul jocului, pentru ei este o problemă de viață și de moarte.
Nimeni nu pare să facă glume.
Lumea este plină de activități utilitare, iar oamenii și-au pierdut
capacitatea de a medita, de a se ruga, de a se juca, de a simți venerație,
de a privi stelele, de a se uita la flori, de a cânta la chitară sau de a

5
cânta un cântec numai din plăcerea absolută de a face asta. Acești oameni
sunt de asemenea foarte săraci.
Doresc să creez un om cu totul nou pe lume, care nu va mai fi sărac nici
într-un sens, nici în celălalt, care va fi cu adevărat bogat — care va avea
toate bogățiile lumii, ale relațiilor, ale încercărilor existenței, și care va avea
și capacitatea de a păstra tăcerea, de a fi în spațiul jocului, meditativității.
Asta-i ideea mea despre sannyasin: fii în lume și totuși nu face
parte din ea. Fii în lume și totuși treci dincolo de ea. Nu fi un
escapist.
Educația corectă va crea sannyasini în această lume sannyasin, în
accepțiunea mea —, va da naștere omului sfânt. Cincizeci la sută din
educație ar trebui dedicată lumii, iar cincizeci la sută celor de
dincolo de ea, ambele trebuind să rămână în armonie, într-o sinteză
profundă.
Pe urmă poți să aduni cunoștințe, iar uimirea va continua să curgă
prin tine. Pe urmă poți să cunoști, dar rămâi nedumerit în fața existenței.

Ce-i inocența, ce-i frumusețea?

Să trăiești clipa înseamnă inocență, să trăiești fără trecut este inocență,
să trăiești fără să tragi concluzii este inocență, să funcționezi din starea de
necunoaștere este inocență. Iar momentul În care trăiești această colosală
tăcere ce nu este împovărată de trecut, în această colosală tăcere
neștiutoare, ceea ce se întâmplă este frumusetea•
Mereu o să descoperi ceva: ai funcționat fără minte, ai funcționat fără
să tragi concluzii, pur și simplu ai funcționat spontan. Momentul te-a
acaparat, și momentul te-a acaparat atât de profund încât ai fost
rupt de trecut.
Iar când ești rupt de trecut ești separat în mod automat și de viitor,
fiindcă trecutul și viitorul sunt două fețe ale aceleiași monede, nu sunt
separate și nu sunt nici separabile. Poți să dai cu banul, uneori se vede
capul, alteori se vede pajura, dar cealaltă parte este întotdeauna acolo,
ascunsă în spate.

6
 Trecutul și viitorul sunt două fețe ale aceleiași monede. Numele
monedei este mintea. Când este aruncată moneda întreagă, acea
aruncare este inocența. Nu știi cine esti, nu stii ce-i acolo, nici o urmă de
cunoaștere. Dar tu ești acolo, existența este acolo, iar întâlnirea celor două
ființări — ființarea mai mică din tine, cu ființarea infinită a existenței —,
această întânire, această contopire este trăirea frumuseții.
Inocența este poarta, prin inocență pășești către frumusețe.
Cu cât devii mai inocent, cu atât mai frumoasă devine existența. Cu cât mai
multe cunoștințe ai, cu atât mai urâtă este existența, pentru că începi să
funcționezi pe bază de concluzii, începi să funcționezi pe baza cunoștințelor
acumulate.
În momentul în care cunoști, distrugi toată poezia. În
momentul în care cunoști, și crezi că cunoști, ai creat o barieră între tine și
ceea ce ai în față. Atunci, totul este distorsionat. Atunci nu mai auzi cu
urechile tale, traduci. Atunci nu mai vezi cu ochii tăi, interpretezi. Atunci nu
mai trăiesti cu inima ta, crezi că trăiești. Atunci, toate posibilitatile de a lua
contact inrim cu existența s-au pierdut…Ai cedat.
Acesta este păcatul originar. Și asta-i povestea biblică a lui Adam și a
Evei mâncând fructul din pomul cunoașterii. După ce au mâncat fructul din
pomul cunoașterii sunt dați afară din rai - nu pentru că cineva i-ar fi dat
afară, nu pentru că Dumnezeu le-a dat ordin să plece din rai. Ei singuri au
căzut. Știind că nu mai erau inocenți, știind că erau separați de existență,
știind că erau egouri... știind că au ridicat o asemenea barieră, o barieră de
oțel.
Mă întrebi: „Ce-i inocența?"
Varsă toate cunoștințele! Fructul pomului cunoașterii trebuie dat
afară. La asta este bună meditația. Dă-o afară din sistemul tău: este otravă,
otravă curată. Trăiește fără cunoștințe, știind că „eu nu știu". Funcționează
în această stare de necunoastere si vei afla ce-i frumusețea.
Servește o ceașcă de ceai! Eu ți-o ofer, în fiecare clipă îți este oferită.
Soarbe-o, simte căldura momentului și muzica lui și liniștea și iubirea care
se revarsă. Lasă-te cuprins de ea. Dispari pentru o clipă cu mintea ta — care
supraveghează, judecă, critică, crede, nu crede, este pentru, este împotrivă.
Pentru o clipă, fii doar deschidere și vei afla ce-i inocența. Și prin
ea vei ști ce este frumusețea
7
 Socrate știa ce-i frumusețea, pentru că funcționa în starea de
necunoastere. Există o cunoaștere care nu știe și există o ignoranță care
știe. Devino ignorant precum Socrate și o cu totul altă calitate va pătrunde
în ființa ta: atunci vei redeveni copil, este o renaștere.
Ochii tăi sunt din nou plini de uimire, orice și totul din jur te
surprinde. Păsările zboară și tu ești uluit! Bucuria pură de a vedea
păsările zburând — este ca și cum tu ai zbura. Picătura de rouă care alunecă
pe o frunză de lotus si soarele zorilor strălucind în ea, dând naștere unui
mic curcubeu în jurul ei, iar momentul este atât de copleșitor... Picătura de
rouă alunecând de pe frunză* pe cale să se întâlnească cu infinitul, să
dispară în lac și este ca si cum ai începe să aluneci, ca și cum picătura ta ar
începe să alunece ntr-un ocean de dumnezeire.
În clipa inocenței, a necunoașterii, diferența dintre observator și
observat se evaporă. Nu mai ești separat de ceea ce vezi, nu mai ești
separat de ceea ce auzi.
Ascultându-mă pe mine, chiar acum, poți funcționa în două moduri.
Unul este pe calea cunoașterii: sporovăind în sinea ta, judecând,
evaluând, gândindu-te permanent dacă este corect sau nu ce spun, dacă se
potrivește cu teoriile tale sau nu, dacă este logic sau absurd, dacă este
științific sau neștiințific, creștin sau hinduist, dacă poți să adopți sau nu,
dacă poți să înghiți sau nu, o mie și unul de gânduri vociferând în mintea ta,
dialogul lăuntric, fluxul lăuntric — aceasta este o modalitate de a asculta.
Dar apoi mă asculți de atât de departe încât nu voi putea să ajung la
tine. Eu tot încerc, dar nu voi putea să ajung la tine. Chiar ești pe o altă
planetă: nu ești aici, nu ești acum. Esti hinduist, ești creștin, ești
musulman, ești comunist, dar nu ești aici acum.
Biblia este aici între tine și mine, sau Coranul sau Gita. Eu te caut, dar
dau peste barierele Coranului, eu te caut, dar este un șir de preoți între
mine și tine. Asta este calea cunoștințelor, aceasta este modalitatea de a
rămâne surd, de a rămâne orb, de a rămâne fără inimă.
Și mai există un mod de a asculta: doar să mă asculți, fără
nimic între noi. Atunci este nemijlocire, contact, întâlnire,
comuniune. Atunci nu interpretezi, pentru că nu mai ești îngrijorat dacă
este bine sau este rău. Nimic nu este bine, nimic nu este rău.

8
 În acel moment al inocenței, nu mai evaluăm. Nu avem cu ce să
evaluăm, nici un criteriu, nici o cunoaștere apriorică, nici o conclus zie la
care deja ai ajuns, nimic cu care să poți compara Poți doar să asculți,
așa cum cineva ascultă susurul apei curgând printre dealuri, sau
un solist cântând la fluierîn pădure, sau pe cineva cântând la
chitară. Asculți.
Dar cel care ajunge să asculte ca un critic nu va asculta. Cel care doar
ascultă, nu în calitate de critic, bucurându-se de moment, va fi capabil să
audă muzica. Ce să înțelegi din muzică? Nu-i nimic de înțeles
acolo. Este ceva de gustat, desigur, ceva de băut și ceva cu care să
te îmbeți, desigur, dar ce-i de înțeles acolo?
Dar criticul nu este acolo ca să guste, nu este acolo ca să bea - este
acolo ca să înțeleagă. El nu ascultă muzica pentru că este burdușit cu
matematică. Critică permanent, gândește. Nu-i inocent, știe prea mult, prin
urmare va pierde toată frumusețea. Poate că ajunge și la concluzii stupide,
dar oricum, va pierde tot momentul. Și momentul este capital!
Dacă poți să asculți, doar ascultă, dacă poți să privești, doar
privește, pe urmă, astfel, tocmai în acel moment, vei ști ce-i
inocența.
Iar eu nu sunt aici doar să-ți explic ce-i inocența, eu sunt aici să-ți ofer o
fărâmă din ea.nici un criteriu, nici o cunoaștere apriorică, nici o conclus zie
la care deja ai ajuns, nimic cu care să poți
Poți doar să asculți, așa cum cineva ascultă susurul apei curgând
printre dealuri, sau un solist cântând la fluier în pădure, sau pe cineva
cântând la chitară. Asculți.
Dar cel care ajunge să asculte ca un critic nu va asculta Cel care doar
ascultă, nu în calitate de critic, bucurându-se de moment, va fi capabil să
audă muzica. Ce să înțelegi din muzică? Nu-i nimic de înțeles acolo. Este
ceva de gustat, desigur, ceva de băut și ceva cu care să te îmbeți, desigur,
dar ce-i de înțeles acolo?

Servește o ceașcă de ceai! Eu ți-o ofer, în fiecare clipă îți este oferită.
Soarbe-o, simte căldura momentului și muzica lui și linistea si iubirea care
se revarsă. Lasă-te cuprins de ea. Dispari pentru o clipă cu mintea ta - care
9
supraveghează, judecă, critică, crede, nu crede, este pentru, este împotrivă.
Pentru o clipă, fii doar deschidere și vei afla ce-i inocența. Și prin ea vei ști
ce este frumusețea.
Frumusețea este o experiență ce apare în inocență, floarea
care înflorește în inocență. Iisus spune: „De nu veți fi precum pruncii,
nu veți intra în împărăția cerurilor".
Vorbești foarte des de uimire si de iubire. Cum este să fii într-o
stare de venerație și de inocență copilărească față de a fi într-o
stare de iubire?
Uimirea și venerația sunt cele mai mari calități spirituale. Uimirea
presupune să funcționezi dintr-o stare de necunoaștere. O persoană
care deține multe cunoștințe nu va simți niciodată uimire. Este incapabilă
să simtă uimire, pentru că se gândește că știe deja.
Cunoaște toate răspunsurile stupide, poate cunoaște chiar toată
Encyclopedia Britannica, așa că orice întrebare are deja răspunsul pregătit
în mintea sa. Când o întrebare este de așa natură încât nu există răspuns la
ea — nu numai astăzi, ci pentru totdeauna, nu pentru că este necunoscut, ci
pentru că nu poate fi cunoscut —, când întâlnești incognoscibilul, lucrul
fără răspuns, trăiești uimirea. Ești într-o stare de venerație, ca și cum inima
s-ar fi oprit să mai bată, ca și cum pe moment nu mai respiri.
Experiența uimirii este ca și cum totul s-ar opri în loc.
Întreaga lume stă pe loc: timpul se oprește, mintea se oprește, egoul se
oprește. Pentru o clipă ești din nou copil, te miri de fluturi și de flori și de
pomi și de pietrele de pe țărm și de scoici, te miri de orice și de toate. Ești
din nou copil. Și când te poți mira și poți simți imensa frumusețe a
existenței, care numai în starea de venerație poate fi simțită — când brusc
ești posedat de existență, poți dansa, poți sărbători acel moment,
poți spune: Nu știi ce altceva să mai spui, nici un cuvânt, nici un
alt semn de exclamare!...

Persoana care are cunoștințe trăiește cu un semn de întrebare,

iar persoana cuprinsă de venerație și uimită trăiește cu semnul
exclamării. Totul este atât de adânc și de profund, încât este imposibil de
cunoscut; cunoașterea este imposibilă. Când trăiești așa ceva, întreaga ta

10
energie face un salt, un salt cuantic — de la minte la inimă, de Ia cunoaștere
la simțire.
Când nu ai posibilitatea de a cunoaște, energia ta nu mai pleacă în acea
direcție. Când ți-ai dat seama că nu există nici o posibilitate să
cunoști, că misterul va rămâne un mister, că nu poate fi
demistificat, energia ta începe să se miște într-o nouă direcție — în
direcția inimii.
De asta spun că iubirea este legată de uimire și venerație, de inocența
asemănătoare celei a copilului. Când nu mai ești obsedat de cunoștințe
începi să iubești.
Oamenii care au cunoștințe nu iubesc, oamenii impetuoși nu iubesc.
Chiar si dacă iubesc, ei doar se gândesc că iubesc. Iubirea lor trece prin cap.
Și trecând prin cap iubirea își pierde frumusețea, devine urâtă.
Oamenii ageri la minte calculează, aritmetica este calea lor. Iubirea este
un salt într-o existență periculoasă' fără calcule. Corpul spune: „Gândește-
te înainte să sari iar inima spune: „Sari înainte să te gândești". Căile lor
sunt diametral opuse.
Persoana cunoscătoare devine din ce în ce mai puțin iubitoare. Poate
că vorbește despre iubire, poate că scrie tratate despre iubire, poate că-și ia
doctoratul cu o teză despre iubire, dar nu știe nimic despre iubire. Nu a
trăit-o! Este o temă pe care a studiat-o, nu este o întâmplare pe
care o trăieste.
Îmi spui: „Vorbești foarte des despre mirare și iubire..." Da, întotdeauna
vorbesc despre mirare și iubire luate împreună, pentru că sunt două fețe ale
aceleiași monede.
Și trebuie să înveți să pornești de la mirare, pentru că societatea
te-a făcut deja un om cu cunoștințe. Școala, colegiul, universitatea —
societatea a creat un mecanism important care să te facă un om cu
cunoștințe. Cu cât ești mai îndesat de cunoștințe, cu atât curge mai puțină
energie a iubirii. Sunt atât de multe blocaje create de cunoștințe, atâtea
stânci în calea iubirii și nu există nici o instituție pe glob unde să fii ajutat
să iubești, unde iubirea ta să fie alimentată.

11
 Asta-i ideea mea despre o universitate adevărată, asta vreau să creez.
Desigur că nu va fi recunoscută de guvern, nu va fi recunoscută nici de
celelalte universități. Și pot înțelege asta, dacă ar recunoaște-o, asta ar fi o
surpriză pentru mine. Nerecunoașterea din partea lor va fi o adevărată
recunoaștere — recunoașterea că este un tip de instituție cu totul diferit, în
care oamenii nu sunt transformați în cunoscători, ci în oameni
iubitori.
Umanitatea a trăit timp de secole din cunoștințe, și a trăit într-un mod
foarte urât. D.H. Lawrence spunea odată că, dacă toate universitățile, și
colegiile, și școlile ar fi închise pentru o sută de ani, ar fi un beneficiu enorm
pentru umanitate. Sunt perfect de acord cu el. Acești doi oameni, Friedrich
Nietzsche și D.H. Lawrence, sunt oameni frumoși. Din nefericire, s-au
născut în Occident așa că nu au știut de Lao Zi, de Zhuangzi, de Buddha, de
Bodhidharma, de Rinzai*, de Basho**, de Kabir
Din nefericire au cunoscut doar tradiția iudeo-creștină Și au suferit
din cauza modului în care iudeii și creștinii se raportează la viață. Este
foarte superficial.
Friedrich Nietzsche obișnuia să semneze „Antihrist, Friedrich
Nietzsche". Începea cu „Antihrist". Nu era cu adevărat antihrist, dar
anticreștin desigur, deoarece în unul din puținele sale momente normale a
spus că primul și ultimul creștin a fost răstignit. Era Iisus Hristos, primul și
ultimul.
Dar în numele lui Hristos există ceva cu totul fals, iar în ziua în care
Hristos a fost negat de evrei, si ei au devenit falsi. Din acea zi urâtă n-au
mai trăit cu adevărat.
Cum să trăiești frumos, dacă respingi cea mai frumoasă
exprimare a ta? Ce începuse Moise, un fenomen frumos, a ajuns la
apogeu în vremea lui Hristos, dar evreii l-au respins pe Iisus Hristos. Chiar
în acea zi și-au respins înflorirea, proprialor esență. Din acea zi n-au mai
trăit drept. 
Iar oamenii care l-au urmat pe Iisus au creat ceva cu totul împotriva
lui Iisus. Dacă se întoarce, va fi scârbit, dezgustat, văzând Vaticanul și pe
papă, și toate cele făcute în numele lui Hristos. Sentimentul meu este că

12
cineva m-a întrebat: „Iisus a promis că se va întoarce - se va întoarce el?" I-
am răspuns: „Dacă se întoarce, nu veți mai fi nevoiți să-l răstigniți, se va
sinucide singur! E suficient să-i vadă pe creștini pentru a se sinucide. De
aceea, senzația mea este că nu mai vine. O dată este suficient, de două ori ar
fi prea mult".
Dar cei doi, Nietzsche si Lawrence, au fost extrem de neînțeleși în
Occident. Și ei le-au dat toate motivele să nu fie înțeleși; erau neajutorați,
bâjbâiau prin întuneric. Desigur că direcția lor era corectă. Dacă ar fi fost în
Orient, ar fi devenit niște buddha. Aveau potențialul, un mare potențial,
multă intuiție. Sunt de acord cu ei în multe privințe.
D.H. Lawrence era împotriva așa-zisei voastre educații — nu-i educație,
este deseducație improprie. Adevărata educație poate fi bazată doar pe
iubire, nu pe cunoștințe. Adevărata educație nu poate avea scop utilitarist,
adevărata educație nu vine din piață.
Nu că adevărata educație nu ți-ar oferi cunoaștere, dar educația
adevărată mai întâi îți va pregăti inima, iubirea. Pe urmă, orice
cunoștințe ai avea nevoie să treci prin viață, îți vor fi oferite, dar în plan
secund. Și nu vor fi nicicând copleșitoare, nu vor fi mai prețioase decât
iubirea.
Ori de câte ori există posibilitatea unui conflict între cunoaștere și
iubire, adevărata educație te va ajuta să renunți la cunoștințe și să
mergi după iubire. Îți va da curaj, îți va oferi aventură. Îți va oferi spațiul
în care să trăiești acceptând toate riscurile, toate situațiile nesigure. Te va
ajuta să fii pregătit să te sacrifici, dacă iubirea cere asta. Va pune iubirea nu
numai deasupra cunoașterii, ci chiar și deasupra vieții, pentru că viața nu
are sens în absența iubirii. Iubirea fără viață încă are un rost, chiar dacă
trupul moare, asta nu-ți afectează energia iubirii. Ea continuă este eternă,
nu este un fenomen care să depindă de timp
Pentru a avea o inimă iubitoare trebuie să ai o minte mai puțin
calculată. Pentru a fi capabil să iubești trebuie să fii capabil de
uimire. De asta am spus mereu că venerația și inocența ca a unui copil
sunt profund legate de energia numită iubire. De fapt, sunt nume diferite
pentru același lucru.

13
Ce este misticismul?
Misticismul este experiența faptului că viața nu este logică, că
viața este poezie. Că viața nu este un silogism, viața este un cântec.
Misticismul este afirmația că viața nu poate fi niciodată cunoscută cu
adevărat, că în esența ei este incognoscibilă.
Știința împarte existența în două categorii: cunoscutul și necunoscutul.
Cunoscutul a fost necunoscut cândva, a devenit cunoscut. Necunoscutul
este necunoscut astăzi, mâine sau poimâine va deveni și el cunoscut. Știința
consideră că, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge la un așa nivel de
înțelegere încât va mai exista 0 singură categorie, cunoscutul. Totul va fi
fost cunoscut• Necunoscutul este redus încet la cunoscut.
Misticismul este afirmația că viața constă din trei categorii: una,
cunoscutul; alta, necunoscutul; și a treia și cea mai importantă,
incognoscibilul — care nu a fost cunoscut și nici nu va fi vreodată cunoscut.
Și aceasta este esența tuturor.
Incognoscibilul acela poate fi experimentat, dar nu
cunoscut. Nu poate fi redus la cunoștințe, deși inima ta îi poate cânta
cântecul. Poți dansa cu el, poți trăi cu el, poți fi plin și să debordezi de el —
poți fi posedat de el — dar nu poți fi în stare să-l cunoști.
Este ca atunci când un râu dispare în ocean. Crezi că râul ajunge să
cunoască oceanul? Devine oceanul, dar nu-i nici o cunoaștere aici. De fapt,
când devii una cu ceva, cum poți să-l cunoști? Cunoașterea necesită
separare, cunoașterea este schizofrenică în esență. Obiectul trebuie
separat de subiect, cunoscătorul trebuie să păstreze distanța față de
obiectul cunoscut. Dacă distanța dispare, cunoașterea nu mai este
posibilă.
Și asta se întâmplă în misticism: căutătorul devine una cu ce este
căutat, iubitul se dizolvă în ceea ce este iubit, picăturile de rouă cad în
ocean și devin oceanul. Nu este nici o cunoaștere.
Într-o asemenea unitate, cunoașterea nu este posibilă. Într-o asemenea
unitate există doar experiența, iar experiența nu este ceva în afara ta,
ci este ceva din interiorul tău. Este experimentare mai degrabă decât
experiență.

14
 Cuvântul „misticism" provine din grecescul mysterion, care înseamnă
„ceremonie secretă". Cei care au atins incognoscibilul se adună să-și
împărtășească asta. Împărtășirea nu este verbală, nu poate fi verbală. Își
împărtășesc din ființa lor, își toarnă ființa reciproc. Dansează
împreună, cântă împreună, se uită unii în ochii altora sau pur și simplu stau
împreună în tăcere.
Așa s-a procedat în diferite moduri cu Buddha, cu Krishna cu Iisus. Cei
care-l iubeau pe Krishna dansau cu el. Era un mysterion, o ceremonie
secretă. Dacă te uiți din afară la ceea ce se întâmplă, nu vei putea să înțelegi
despre este vorba.
Dacă nu cumva devii un participant, dacă nu dansezi cu Krishna, nu vei
ști ce se împărtășește acolo, pentru că este invizibil ceea ce se împărtășește.
Nu este o marfă, nu poate fi transferat de la unul la altul, nu vei vedea
întâmplându-se așa ceva. Nu este ceva obiectiv. Este curgerea unei ființe
într-o alta, curgerea prezenței maestrului în discipol.
În India, ceremoniile secrete de acest gen au fost numite ras, în
tradiția lui Krishna sunt numite ras. Ras înseamnă să dansezi cu
maestrul, pentru ca energia ta să curgă și energia maestrului să
curgă. Și doar în curgere energiile se pot întâlni. Apele stătătoare nu se pot
întâlni, doar râurile se pot întâlni. Doar prin mișcare este posibilă întâlnirea
respectivă.
Dar același lucru se întâmpla și cu Buddha, fără nici un dans vizibil.
Buddha stătea în tăcere, discipolii stăteau în tăcere. Numeau asta satsang,
„a fi una cu adevărul". Buddha a devenit iluminat, el este o lumină
revărsată asupra sa înseși.
Cei care încă nu sunt încă aprinși, a căror lumânare este încă
neaprinsă, stau în imediata lui apropiere, în intimitatea lui, iubitori și
recunoscători, în tăcerea și iubirea lor tot mai aproape de Buddha.
Încetul cu încetul, sosește clipa, spațiul dintre maestru și discipol
dispare — și flacăra sare de la maestru la discipol. Discipolul este gata să o
primească, discipolul nu este nimic altceva decât o întâmpinare.
Discipolul este feminin' receptivitate, este o matcă. Și acesta
este un mysterion, o ceremonie secretă.

15
 S-a întâmplat mereu, cu Zarathustra, cu Lao Zi, cu Iisus, în diverse
moduri. Asta se întâmplă și aici. Cât timp îți vorbesc, dacă ești un om curios
care a venit aici să asculte și să vadă ce se petrece, atunci doar vei auzi
cuvintele mele. Vei rata adevărata comoară. Cuvintele sunt spuse numai
pentru cei care nu pot asculta tăcerea.
Dar cei care au devenit apropiații mei, care au devenit sannyasini, ei
ascultă cuvintele, dar nu le disecă, nu analizează, nu dezbat cuvintele la
modul intelectual.
Cuvintele sunt auzite asa cum cineva ascultă muzica,
cuvintele sunt auzite asa cum cineva aude vântul suflând printre
pini, cuvintele sunt auzite așa cum cineva aude picăturile de
ploaie căzând pe acoperiș, sau mugetul valurilor oceanului. Și, în
timp ce mintea ascultă muzica, inima absoarbe ființa, prezența. Este un
mysterion, aceasta este o ceremonie secretă.
Dar de ce i se spune „secretă"? Nu este secretă în sensul că ascundem
ceva într-o pivniță. Este secretă pentru că ai acces la ea doar după ce ești
legat prin iubire profundă de maestru. Și altora le este permis accesul, dar
pentru ei rămâne invizibilă, de aceea este numită secretă.
Când Buddha stă împreună cu discipolii săi, nu se ascunde undeva în
munți — este în lume, oamenii pot să vină și să plece, să vadă —, cu toate
acestea ceremonia este secretă. Caracterul ei ascuns trebuie înțeles. Cei care
vin și văd, văd doar câteva trupuri așezate în tăcere, asta-i tot. Nu vor vedea
transferul de lumină, transferul care se petrece dincolo de textele sfinte.
La fel și aici. În fiecare zi vin spectatori, observatory.
Vă văd stând aici și ascultându-mă, sau dansând meditând, și se
gândesc că știu.Qleacă și încep să facă rapoarte „demne de încredere"
despre acest loc. Poate că au trecut pe aici doar o zi sau două și au și devenit
experți. Sunt pur și simplu niște tâmpiți. Nu știu nimic, nici un cuvânt
despre misticism.
Toate rapoartele lor sunt false menite să fie false. Pentru a înțelege
câte ceva din ce se petrece aici, trebuie să devii participant, trebuie să intri
într-o armonie profundă cu mine și cu spațiul creat aici. Nu poți fi
spectator, nu poți să observi din afară. Lucrurile astea nu pot fi văzute din
afară, ele sunt secrete.

16
 Trebuie să te dizolvi. Trebuie să riști. De abia atunci o să simți
gustul pe limba ta, de abia atunci vei simți o trăire în inima ta, de abia
atunci o vibrație te va pătrunde și va deveni parte din viața ta. Acesta este
înțelesul „ceremoniei secrete". Este la dispoziția oricui pentru a fi văzută,
dar numai cei inițiați vor fi capabili să o vadă cu adevărat.
La rândul lui, mysterion provine din rădăcina myein, care înseamnă
„să-ți ții gura ferecată". Misticismul înseamnă că ai văzut ceva, ai
trăit ceva, dar nu poți să exprimi. Misticismul înseamnă că ai dat
peste un adevăr care te-a lăsat mut. Este atât de mare, atât de uriaș, atât de
enorm, că nu încape în cuvinte. Nici măcar cuvântul dumnezeu nu-l încape.
De asta Buddha a renunțat la cuvântul dumnezeu. Este mai mult decât
poate încăpea în cuvântul dumnezeu. Nici măcar cuvântul suflet nu-l poate
conține, de asta Buddha a renunțat chiar și la acest cuvânt. Sunt doar
cuvinte, realitatea este mult mai bogată•
Uită-te și la viața ta de fiecare zi. Când spui ceva, oare asta exprimă
ceea ce voiai să spui? Ai văzut un pom frumos și-i spui cuiva: „Am văzut un
pom frumos". Ce conțin cuvintele „un pom frumos"? Nu conțin frunzișul
pomului, nu conțin forma pomului, rădăcinile care au pătruns adânc în
pământ. Cuvintele nu conțin razele de soare care cad pe frunzele copacului
și dansează, sau frumoasele flori ale copacului, și parfumul lor și mirosul
pământului reavăn care înconjoară copacul, și cuiburile păsărilor și
cântecul păsărilor.
Ce conțin cuvintele când spui: „Am văzut un copac frumos"? Nu conțin
nimic. Cuvintele n-au rădăcini, cuvintele n-au aripi, cuvintele n-au auriu,
verde, rosu, cuvintele sunt incolore. Cuvintele sunt foarte sărace. „Copac"?
Este doar simbolic. Util pentru că toți cunoaștem copaci, așa că atunci când
cineva spune: „Am văzut un copac frumos", ai o oarecare înțelegere despre
asta.
Dar despre Dumnezeu, chiar și această înțelegere minoră nu este
posibilă, dacă nu l-ai văzut pe Dumnezeu. Dacă spun: „Dumnezeu există",
auzi cuvintele, dar nu auzi înțelesul. Nu poți să auzi înțelesul. Nu este nici
un răspuns în inima ta. Când spun „o floare de trandafir frumoasă", da,
există un mic răspuns, iar dacă închizi ochii și meditezi o clipă pe cuvântul

17
trandafir s-ar putea să începi să vezi un trandafir deschizându-și petalele în
ființa ta, pentru că ai mai văzut trandafiri înflorind.
Dacă ești într-adevăr o persoană sensibilă, poate chiar începi să miroși
trandafirul și să vezi picăturile de rouă pe petalele lui. Poate zgândărește
unele amintiri, unele experiențe pot căpăta viață, poate începi să evoci
amintiri, dar asta din cauză că ai noțiune despre trandafir.
Dar cineva nu a mai văzut un trandafir? Atunci doar cuvântul trandafir
nu va trezi nici un sentiment în el, nu va aduce nici o imagine. Cuvântul va
fi auzit, dar nu și ascultat, nu va exista nici un înțeles în spatele lui.
Despre asta este vorba când este folosit cuvântul Dumnezeu, despre
asta este vorba când cuvântul rugăciune este utilizat, despre asta este vorba
când cuvântul recunoștință este utilizat, și tot așa mai departe. Nu ai nici o
înțelegere, pentru că nu ai nici o experiență.
Cei care au trăit experiența au devenit muți. Nu că au încetat să mai
vorbească, dar vorbesc despre metode, vorbesc despre cale. Nu
vorbesc despre adevăr. Spun cum să-l atingi, spun cum să eviți capcanele
aflate pe drum, spun cum să nu te rătăcești.
Spun: „Asta-i calea, asta-i direcția", îți dau câteva hărți ale drumurilor,
te fac atent la câteva semne pe care le vei întâlni pe drum ca să fii sigur că
mergi în direcția bună — asta-i tot ce pot să facă -, dar despre adevăr,
despre Dumnezeu nu pot spune nici un singur cuvânt.
Așa că și înțelesul este și el frumos. Myein înseamnă: „să-ți ții gura
ferecată". Vine de la aceste două cuvinte: de la myein vine mysterion, de la
mysterion vine „misticism". Misticismul este tocmai sufletul religiei.
De aici toată insistența mea: abandonează mintea care gândește
în proză, reînvie o altă minte care gândește în poezie. Lasă
deoparte toată priceperea în silogism, lasă cântecul să fie calea ta în viață.
Mergi de la intelect la intuiție, de la cap la inimă, pentru că inima este mai
aproape de mistere. Capul este împotriva misterelor, tot efortul capului
este dirijat către demistificarea existenței.
Din această cauză, oriunde s-a dezvoltat știința, religia a dispărut.
Oriunde mintea devine antrenată pentru modalitățile științifice de a gândi
și a face, religia pur și simplu moare; apoi floarea religiei nu mai înflorește.

18
În solul minții științifice există o otravă ce nu permite seminței religiei să
crească — o ucide.
Ce otravă este asta? Știința crede în demistificarea existenței. Religia
spune că nu poate fi demistificată. Cu cât merge mai adânc
înțelegerea ta, cu atât mai mistică devine, cu atât mai
misterioasă devine.
Iar acum a apărut posibilitatea unei punți între știință și religie,
deoarece marii oameni de știință au simțit-o și ei, într-un mod foarte
indirect. De exemplu, Eddington, Einstein și alții au început să aibă
senzația că cu cât știu mai multe despre existență, cu atât sunt mai
încurcați, deoarece cu cât cunosc mai mult, cu atât mai mult este de
cunoscut. Cu cât cunosc mai mult, cu atât cunoașterea lor pare a fi mai
superficială. Einstein a murit fiind aproape un mistic. A dispărut vechea
mândrie că „într-o zi o să ajungem să știm totul". A murit într-o stare
meditativă. Nu a murit ca om de știință, ci mai degrabă ca un poet.
Eddington a scris că: „La început obișnuim să credem că gândirea
respectivă este un produs secundar" — așa cum Karl Marx spunea despre
conștiință că este un produs secundar al existenței sociale „un produs
secundar, un epifenomen al materiei, o umbră a materiei. Materia este
substanță, conștiința este doar o umbră, fără substanță".
Eddington spune „și eu eram pe deplin convins" pentru că asta era
atmosfera generală pe atunci. În Occident timp de trei secole, știința a
dezvoltat climatul. Eddington a crescut în acel climat, dar în cele din urmă,
în final, în ultimele lui zile, a spus: „Acum lucrurile s-au schimbat. Cu cât
merg mai departe cu cercetările, cu atât devin mai convins că lumea nu este
alcătuită din lucruri, ci din gânduri - iar existența pare a fi mai puțin
precum materia și mai mult precum conștiința".
Asta-i o veste bună, știința se apropie de o mare înțelegere. Înțelegerea
aceea vine din eșecul său de a demistifica existența.
Dar nu văd o înțelegere similară să apară în rândurile așa-zișilor
oameni religioși. Ei au rămas mult în urmă, vorbesc tot în acel mod
învechit, stupid. Încă sunt obsedați de Vede, de Coran, de Biblie. Și nu că
Vedele ar fi greșite, sau Coranul sau Biblia ar fi greșite — ele au perfectă
dreptate —, dar sunt formulate într-un mod învechit, primitiv. Nu sunt
capabile să se întâlnească cu știința modernă.
19
 Avem nevoie de mistici religioși contemporani de același calibru
ca Albert Einstein, și Eddington, și Planck. În asta constă efortul meu, în a
crea mistici contemporani, nu doar erudiți care să vorbească despre
Upanișade și Vede ca niște papagali.
Nu, erudiții nu o vor face. Avem nevoie de mistici contemporani, avem
nevoie de oameni în inimile cărora să răsară noile Upanișade. Avem nevoie
de oameni care să vorbească asa cum vorbea Iisus, pe răspunderea lor.
Avem nevoie de mistici curajoși care să spună că l-au trăit pe Dumnezeu, nu
pentru că scrie în textele sfinte că el există, ci pentru că ei l-au cunoscut pe
Dumnezeu.
Nu doar oameni învățați, nu oameni cu cunoștințe, ci oameni înțelepți.
Destul cu erudiția! Erudiția este foarte mediocră, erudiția nu poate
întinde puntea între știința modernă și misticism. Avem nevoie de buddha,
nu de oameni care au auzit de Buddha. Avem nevoie de practicanți ai
meditației, de oameni iubitori, de experimentatori. Și ziua este perfectă, a
venit vremea când știința și religia se vor putea întâlni și îmbina, vor putea
fi unite.
Iar acea zi va fi una dintre cele mai mărețe zile din istoria umanității.
Va fi o zi măreață de sărbătoare, unică, incomparabilă, pentru că din acea zi
va dispărea din această lume schizofrenia, omenirea divizată. Nu va mai fi
nevoie de două lucruri, de știință și de religie, unul va fi suficient.
Pentru exterior va fi utilizată metodologia științifică, pentru
interior va fi utilizată metodologia religioasă. Iar „misticism" este
un cuvânt frumos, poate fi utilizat pentru acea unică știință sau religie,
oricum i-am spune. „Misticism" va fi un nume frumos. Și atunci știința va
cerceta misterul exterior, iar religia va cerceta misterul interior, ambele vor
fi cele două aripi ale misticismului. Misticismul va deveni cuvântul care le
va indica pe amândouă. Misticismul poate fi sinteza amândurora.
Și, odată cu această sinteză, multe alte sinteze pot apărea de la sine. De
exemplu, dacă știința și religia se întâlnesc în misticism, atunci Orientul și
Occidentul se pot întâlni, atunci bărbatul și femeia se pot întâlni,
atunci poezia și proza se pot întâlni, atunci logica și iubirea se pot
întâlni, atunci strat după strat se pot petrece alte și alte întâlniri. Și odată ce
asta s-a întâmplat, o să avem un om mai bun, mai întreg, mai echilibrat.

20
După tine, care este lucrul cel mai surprinzător în viață?
Lucrul cel mai surprinzător în viață este acela că nimeni nu pare să fie
surprins. Oamenii iau viața drept un lucru garantat. Altminteri, totul este
un mister, totul este pur și simplu uluitor!
Este un miracol că sămânța a devenit pom, că la răsăritul soarelui
păsările încep să cânte. Este un miracol! În fiecare moment dai peste un
miracol și totusi nu arăți surprins. Este cel mai surprinzător lucru din viață,
că oamenii iau viața drept ceva garantat.
Doar copiii nu o consideră ceva garantat. De asta copiii au frumusețe,
grație și inocență. Trăiesc mereu în uimire, totul le provoacă
venerația. Să culegi pietricele sau scoici pe malul mării... privește copiii,
cu ce bucurie aleargă, cu ce bucurie adună doar pietrele colorate, ca și cum
ar fi găsit diamante. Adună flori, flori sălbatice, și privește-i în ochi... sau
aleargă după flori, privește-i. Întreaga lor ființă, fiecare celulă a corpului lor
este mistificată. Și asta este cea mai importantă calitate care face ca viața să
merite trăită.
Persoana care și-a pierdut capacitatea de a fi surprinsă este
moartă. În momentul în care surpriza ta a murit, ești mort. În
momentul în care uimirea ta a murit, ești mort. În momentul în care devii
incapabil să simți venerație, ai devenit neputincios.
Și să te naști cu darul râsului și sentimentul că lumea este nebună este
calitatea care face ca viața să merite să fie trăită — și nu numai că merită
trăită, dar merită dansată, merită sărbătorită.
Un fermier bătrân a ajuns pentru prima dată în viața lui la circ. A
rămas în fața cuștii dromaderului, cu ochii holbați și gura căscată la
animalul ciudat. Spectacolul a început și oamenii s-au dus în arena
principală, dar bătrânul a rămas în fața cuștii, în tăcere deplină,
evaluând fiecare detaliu al picioarelor slute, copitele despicate, buza de
sus ce atârna și curioasa spinare arcuită a fiarei cu ochii adormiți.
Trec cincisprezece minute. Apoi, fermierul părăsește locul dezgustat.
„Drace!", exclamă. „Așa animal nu există!"

21
 În loc să fie surprinși, preferă să nege: „Așa animal nu există!" Și așa te
simți din nou în largul tău; altminteri o neliniște te cuprinde.
Am auzit o întâmplare despre un general, un militar celebru aflat în
post la Paris. Și-a luat fiul cel mic într-o dimineață în parc, doar pentru o
plimbare matinală. A fost foarte fericit când copilul a rămas fascinat în
fața unei statui ecvestre a lui Napoleon, o statuie mare, din marmură.
Copilul i-a spus: „Tată, Napoleon este atât de frumos, atât de mare! Poți
să mă aduci pe aici în fiecare dimineață când ieșim la plimbare, doar ca
să mă uit la Napoleon?"
Tatăl, general fiind, era foarte fericit când și copilul a devenit
interesat de oameni ca Napoleon: „Semn bun! Mai devreme sau mai
târziu și el va deveni un mare general.” După șase luni, urmând să fie
transferat, își ia pentru ultima dată copilul la plimbare prin parc să-și ia
la revedere de la Napoleon. Copilul merge lângă el, cu ochii în lacrimi, și-i
spune tatălui: „Mereu am vrut pun o întrebare, dar am fost atât de
fascinat de marele Napoleon că am uitat să o pun când veneam în parc.
Acum, că este ultima zi, aș vrea să știu. Cine-i individul ăla care stă în
cârca săracului Napoleon?"
Dacă ești atent la întâmplările vieții, vei descoperi peste tot imense
surprize.
Ajunsese la cincizeci de ani și-și petrecuse cei mai frumoși ani ai vieții
cu o femeie a cărei continuă cicălelală îl înnebunise. Acum, bolnav și în
pragul falimentului, se hotărâse. S-a dus în sufragerie, și-a legat cureaua
de lampadar, pregătit să o sfârșească. Chiar în acel moment, soția lui a
intrat în încăpere.
„John", a strigat ea, șocată de scena pe care o vedea. „Este cel mai bun
Doar să te uiți în jur!
După doi ani lungi în misiune în străinătate, un soldat debarcă la New
York și este întârnpinat de frumoasa lui soție. În sfârșit, singuri în camera
de hotel, sunt deranjați de larma de pe culoar și de cineva care țipă:
„Lăsați-mă înăuntru!"
Buimăcit, soldatul sare din pat respirând greu: „Probabil că este soțul
tău!"

22
Distrată, ea îl asigură: „Nu fi prost, este la mii de kilometri distanță,
undeva prin Europa!"
Ai nevoie de o privire limpede și fiecare moment îți va oferi o
surpriză.
Era foarte frumoasă și cu vederea slabă, dar prea mândră să poarte
ochelari în luna de miere și nici nu putea purta lentile de contact. Când s-a
întors din luna de miere, mama ei a dus-o imediat la oculist. „Trebuie să o
vedeți imediat pe fiica mea", a insistat ea. „Este o urgență!"
„Nu aveți de ce să vă îngrijorați chiar așa", a asigurat-o el. „Este presbită,
asta-i tot.”
„Asta-i tot?", a repetat mama. „Atunci de ce acest tânăr care o însoțește nu
este același cu cel cu care a plecat în luna de miere?"
Singurul lucru care este cel mai surprinzător este că nu
arătați surprinși. Așa devine plictisitoare viața voastră, o viață
plină de tristețe.
Recăpătați-vă capacitatea surprinderii, așa cum erați în copilărie.
Priviți din nou cu aceiași ochi inocenți. Dionisie îi spunea agnosia, o
stare a necunoașterii, iar în Upanișade i se spune dhyana, samadhi, o
stare de necunoaștere.
Nu este ignoranță. Ignoranța și cunoașterea țin de aceeași dimensiune:
ignoranța înseamnă mai puțină cunoaștere, cunoașterea înseamnă mai
puțină ignoranță, diferența ține de grad. Agnosia, samadhi, nu este
ignoranță, este dincolo atât de ignoranță, cât și de cunoaștere.
Este o stare pură de uimire. Când ești plin de uimire existența ta
este plină de divin.

Care este diferența dintre a te uita și a vedea?

Este o mare diferență. A te uita înseamnă a te uita după ceva, ai deja o
idee pe care să o cauți. Vii aici și spui: „Mă uit după John", așadar ai deja o
idee. Apoi te uiți înjur să vezi unde este John. Ideea este deja acolo, modul
în care privești este deja afectat. Dacă te uiți după Dumnezeu, n-o să-l vezi

23
niciodată pe Dumnezeu, pentru că a te uita după el înseamnă să ai o idee
despre cine este Dumnezeu. Iar ideea ta este legată de faptul că ești creștin,
sau evreu, sau hinduist, sau mahomedan.
Ideea devine un concept, iar acel concept nu poate fi mai înalt decât
tine. Conceptul tău este sortit să fie al tău. Conceptul tău este sortit să fie
înrădăcinat în ignoranță, împrumutat. În cel mai bun caz, este doar
credință. Ai fost condiționat pentru ea. Pe urmă continui să te uiți.
Cineva care se uită după adevăr nu-l va descoperi niciodată, pentru că
ochii lui sunt deja corupți, deja are o idee fixă. Nu este deschis. Dacă ai
venit la mine să cauți ceva, deja ai o idee — mă vei rata. Indiferent ce ți-aș
spune, vei interpreta potrivit ideii tale și nu va fi sensul meu. Va fi sensul
tău. Poți să consideri că ești de acord cu mine, poți să consideri că nu ești
de acord cu mine, dar problema nu este de a fi sau a nu fi de acord, nu este
deloc.
M-ai ratat. Poți să fii de acord, dar vei fi de acord cu ideea ta. Vei
spune: „Da, omul ăsta are dreptate", pentru că omul ăsta se potrivește cu
ideea ta. Ideea ta este corectă, de asta omul are dreptate. Sau nu vei fi de
acord, pentru că nu se potrivește cu ideea ta. În ambele cazuri, însă, ideea
ta este mai importantă. Mă vei rata.

O persoană care se uită după ceva mereu îl va rata.

A vedea este doar transparență — ochii deschiși, mintea
deschisă, inima deschisă. Nu să te uiți după ceva anume, doar să fii
pregătit și receptiv.
Indiferent ce s-ar întâmpla, vei rămâne alert, receptiv, înțelegător.
Concluzia încă nu este aici! Concluzia o să apară: o să vezi cu ochii tăi, pe
urmă tragi concluzia. Concluzia este în viitor. Când vezi, concluzia nu este
deja trasă. Când te uiți, concluzia este trasă deja. Și mai departe
interpretăm potrivit ideilor noastre.
Noaptea trecută citeam o glumă:
Un copil citea o carte ilustrată despre animale și plante sălbatice și
deveni intrigat de fotografia unor lei fioroși. Citise tot ce scria acolo, dar

24
la o întrebare nu primise răspunsul, așa că a întrebat-o pe mama lui:
„Mamă, cum iubesc leii?"
Mama i-a răspuns: „Fiule, nu știu multe despre lei*, pentru că toți
prietenii tatălui tău sunt rotarienł
Dacă ai o idee în minte, ești corupt. Atunci nu mai asculți ce se
spune — atunci asculți potrivit ideilor tale. Atunci, mintea ta joacă un rol
activ. Când te uiți, mintea este activă. Când vezi, mintea este pasivă. Asta-i
diferența. Când te uiți, mintea încearcă să manipuleze. Când vezi, mintea
este tăcută, observă, este disponibilă, deschisă, fără nici o idee anume pe
care să o impui asupra realității.
Vederea este goală. Și ajungi la adevăr numai atunci când ești
complet gol, când ai aruncat toate hainele, toate filosofiile, toate
teologiile, toate religiile, când ai abandonat tot ceea ce ți-a fost
dat, când vii cu mâinile goale, fără să știi ceva.
Când vii posedând cunoștințe, vii deja corupt. Când vii cu inocență,
știind că nu știi, atunci ușile sunt deschise — atunci o să fii în stare să știi.
Doar persoana care nu deține cunoștințe este capabilă de cunoaștere.

25