CAPITOLUL IX - DINCOLO SI DINCOLO

OSHO TANTRA INTELEGEREA SUPREMĂ

Cântecul continuă:
„Omul nu trebuie să dea sau să ia, ci să rămână natural - pentru că Mahamudra este
dincolo de acceptare şi respingere.
Din moment ce alaya nu este născută, nimeni nu o poate obstructiona sau murdări;
stând în tărâmul nenăscutului, toate aparentele se vor dizolva în dharmata, iar voinţa
individuală şi mândria se vor topi în Absolut.”

MINTEA OBIŞNUITA VREA să ia din ce în ce mai mult de la lume; de peste tot,

din orice direcţie şi dimensiune. Mintea obişnuită este o cerşetoare, iar cerşitul este de
aşa natură încât nu poate fi satisfăcut - este infinit. Cu cât iei mai mult, cu atât apare
acolo o dorinţă mai mare. Cu cât ai mai mult, cu atât vrei mai mult.
Aceasta devine o foame obsesivă.
Fiinţa ta însă nu are nici o nevoie de aşa ceva, dar eşti obsedat şi devii din ce în ce
mai mizerabil, deoarece nimic nu te mai satisface. Nimic nu poate satisface mintea
care cere constant din ce în ce mai mult. Acest “mai mult" este o febră, nu este ceva
sănătos - nu are nici un final.
Mintea obişnuită continuă să mănânce, într-un sens metaforic, nu numai lucruri, ci
şi persoane. Soţul ar dori să posede atât de mult şi atât de absolut soţia, ca şi cum ar
mânca-o; ar dori să o mănânce şi să o digere astfel ca ea să devină o parte din el.
Mintea obişnuită este canibală.
Soţia vrea acelaşi lucru: să absoarbă soţul atât de mult încât să nu mai rămână
nimic din el. Se devorează unul pe altul. Prietenii fac acelaşi lucru; acelaşi lucru îl fac
părinţii copiilor şi copiii părinţilor; toate relaţiile pe care le face mintea sunt de a-l
absorbi pe celălalt.
Este doar un fel de mâncare.
Şi mai există şi mintea extraordinară, exact opusă minţii obişnuite.
Religiile învaţă despre ea. Ele spun: “Dă, împărtăşeşte, donează!" Toate religiile
învaţă sa dai şi nu să iei. Este predicată caritatea. Acest lucru este predicat pentru a crea
o minte extraordinară. Mintea obişnuită se va afla întotdeauna în mizerie, deoarece
această dorinţă pentru “mai mult" nu poate fi satisfăcută; un astfel de om este mereu
deprimat şi trist.
 Mintea religioasă pe care au creat-o religiile îl face pe om să pară mai bucuros,
mai fericit - asta pentru că el nu cere mai mult, ci dimpotrivă chiar dăruieşte, dar adânc
în interiorul său, el nu este decât tot o minte obişnuită.
Acea voioşie nu poate fi a fiinţei profunde, ea nu poate fi decât a suprafeţei.
El doar s-a întors cu spatele, este doar inversul obişnuitului. El doar stă în cap, dar
rămâne acelaşi.
Acum apare o nouă dorinţă de a da din ce în ce mai mult; şi din nou la această
dorinţă nu există nici un final. El va fi voios, dar adânc în interiorul voioşiei sale vei
detecta o anumită tristeţe.
Vei găsi mereu această tristeţe în oamenii religioşi. Bucuroşi, deoarece dăruiesc,
dar trişti pentru că nu pot da mai mult; voioşi, deoarece împărtăşesc, dar trişti deoarece
nu pot împărtăşi mai mult. Nimic nu va fi deajuns.
Deci există două tipuri de suferinţă:
- cea obişnuită - îi poţi găsi peste tot în jurul tău pe aceşti oameni năpăstuiţi. Întreg
Pământul este plin, deoarece ei cer prea mult şi nu li se poate satisface cerinţa.
- Apoi există şi o altă mizerie care are o mască de voioşie - pe aceasta o poţi găsi în
preoţi, călugări, mănăstiri, ashrame, temple, oameni care par mereu zâmbitori, dar
zâmbetul lor are ascunsă în spate o anumită umbră a tristeţii. Dacă observi atent vei
vedea că şi ei suferă - pentru că nu poţi da la infinit, nu ai atât de mult!
Acestea sunt cele două tipuri de oameni care pot fi întâlniţi foarte uşor.
Acest tip de om religios este cultivat de creştinism, iudaism, islamism, hinduism.
Recunosc, este mai bun decât mintea obişnuită, dar nu poate fi ultimul cuvânt în
privinţa conştiinţei.
Este mai bine să fii nefericit ca si împărat, ci nu ca si cerşetor.
Un om foarte bogat era pe moarte şi m-a chemat să stau lângă el când moare,
aşa că m-am dus. În ultimul moment a deschis ochii şi a spus fiului său - avea mereu
asta în cap şi mie mi-a spus acest lucru de multe ori: cum că fiul său este risipitor şi îi
plac lucrurile materiale, iar acest bătrân era un om religios.
Ultimele cuvinte spuse fiului său au fost:
“Ascultă: banii nu sunt totul şi nu poţi cumpăra totul cu bani. Există lucruri mai
presus decat banii, iar doar banii singuri nu pot face pe cineva fericit.”
Fiul a ascultat şi a zis:
"Poate că ai dreptate, dar cu bani îţi poţi alege tristeţea care îţi este pe plac" - poate că
banii nu pot cumpăra fericirea, dar îţi poţi alege tristeţea care îţi place, poţi suferi în
propriul tău fel.
 Un sărac este nefericit fără să poată alege asta.
Un om bogat poate fi nefericit prin propria sa alegere - aceasta este singura
diferenţă. El îşi alege propria sa mizerie, iar asta consideră a fi un fel de libertate.
Mizeria omului sărac apare doar ca o soartă, ca un destin; el nu poate face nici
un fel de alegere.
Omul religios şi-a ales propria sa mizerie, de aceea el este chiar voios.
Omul nereligios suferă mizeria sa fără ca el să o fi ales.
Ambii trăiesc în aceeaşi lume a “mai mult"-ului. dar omul religios trăieşte ca si
un împărat - dăruieşte, împărtăşeşte. Budismul, jainisimul şi taoismul au creat un-al
treilea tip de minte, care nu este nici ordinară şi nici extraordinară: care, de fapt, nu este
deloc o minte.
Pentru a-i da un nume este bine să fie denumită non-minte.
Aşa că încearcă să înţelegi această clasificare: mintea ordinară, mintea
extraordinară, exact opusul celei dintâi, dar care se află totuşi în aceeaşi dimensiune a
“mai mult”-ului - şi apoi non-mintea creată de budism, jainism şi taoism.
Ce este această non-minte? - al treilea mod, singurul care te apropie de Realitatea
Absolută.
Budismul şi jainismul nu predică caritatea, ci detaşarea.
Ele nu spun:“Dăruie!" deoarece dăruirea face parte din acaparare, este acelaşi cerc.
Când iei, iei ceva de la cineva, când dai, dai ceva cuiva - este acelaşi cerc.
Dimensiunile nu se schimbă, doar direcţia.
Budismul spune să fii detaşat, să fii neposesiv.
Accentul este pus pe non-posesiune şi nu pe dăruire. Trebuie să nu posezi, asta
este tot. Nu trebuie să încerci să posezi lucruri sau persoane: tu doar dispari din lumea
posesivităţilor.
Nu se pune problema pe dăruire sau luare, deoarece ambele aparţin lumii
posesiunilor. Nu poţi da decât ceea ce ai: cum poţi da ceea ce nu posezi? Nu poţi da
decât ceea ce ai acumulat mai înainte; poţi du doar ceea ce ai luat mai înainte -
altminteri, cum poţi da?
Vii în lume fără nimic, fără nici un fel de posesiuni; pleci din lume fără nici un fel
de posesiuni.
În lume te poţi afla în următoarele două locuri:
- ori de partea celor care doresc să ia mai mult şi mai mult, să absoarbă din ce în ce mai
mult şi care continuă să se îngraşe;
- sau de cealaltă parte, a celor cure continuă să dea mai mult şi mai mult şi care devin
din ce în ce mai slabi.
Buddha spune să nu posezi: nu trebuie să alegi nici una din aceste părţi. Doar
află-te în starea de non-posesivitate. Acest om, acest al treilea tip de om, pe care eu îl
numesc um al non-minţii. nu va fi la fel de fericit şi voios ca si omul extraordinar.
El va fi mai tăcut, mai liniştit; va avea o satisfacţie profundă - dar nu voioşie.
Nici macar un zambet nu vei găsi pe faţa sa; nu vei găsi nici o statuie care să îi
înfăţişeze pe Buddha sau Mahariva zâmbind.
Ei nu sunt voioşi, nu sunt fericiţi. Desigur că nu sunt nefericiţi, dar ei nu
sunt nici fericiţi - au dispărut din lumea fericirii şi a suferinţei. Doar se odihnesc,
detaşaţi de lucruri si de lumea materială; fără să posede, ei sunt detaşaţi.
Aceasta este „anashakti”: detaşarea.
Un astfel de om sa avea in jurul său o anumită linişte - poţi simţi acea tăcere.
Dar Tilopa ii depăşeşte pe aceştia trei; Tilopa trece dincolo de aceste trei stări şi
acum el este dificil de clasificat.
Mintea obişnuită care cere mai mult; mintea extraordinară care încearcă să dea
mai mult; non-mintea care este detaşată, care nici nu dă si nici nu ia
- Atunci cum să mai denumeşti mintea lui Tilopa?
Tilopa este al patrulea tip şi acesta este ultimul, pentru el nu mai există un dincolo.
Nu este nici măcar o non-minte. Nu este minte deloc - deoarece si in non-minte,
mintea este prezentă. La non-minte accentul este pus pe detaşarea faţă de lucruri, dar te
concentrezi tot asupra lucrurilor: rămai neataşat! Nu mai posezi lucruri, dar sa trebui să
fii atent să nu le posezi cu mintea; trebuie să rămâi detaşat, trebuie să te mişti foarte
atent, ca să nu posezi nimic, nici dorinţe.
Înţelege foarte bine: accentul este pus tot pe lucruri - fii detaşat faţă de lume!
Tilopa spune că accentul trebuie pus pe propriul tău sine, ci nu pe
lucruri.
Odihneşte-te in tine; nu fii nici chiar detaşat faţă de lume, deoarece acea detaşare
este încă un pod foarte subtil spre lume.
Focalizarea nu trebuie făcută asupra altui centru de interes. Transformă-ţi viata
astfel încât să fie orientată complet spre interior. Nu te interesează lumea, nu te
îngrijorezi de ea, nu trebuie să fii nici chiar detaşat faţă de ea.
Nici nu ceri mai mult, nici nu încerci să dai mai mult şi nici nu eşti detaşat faţă de
lume... ca şi cum ea pur si simplu a dispărut. Eşti centrat în tine, stai în interior,
nu faci nimic altceva. Întreaga focalizare s-a schimbat, a făcut o întoarcere
totală... ca şi cum lumea ar fi dispărut complet.
Nu este nimic de luat, nimic de dat. nimic faţă de care să fii indiferent. Doar tu
eşti. Trăieşti in conştiinţa ta şi asta este singura ta lume. Nimic altceva nu există.
Aceasta este starea de dincolo de minte şi de non-minte. Aceasta
este starea de conştiinţă supremă. Nimic nu mai este dincolo de ea.
Şi aş vrea să iti spun: să nu fi niciodată satisfăcut până când nu ajungi aici.
De ce?
- Deoarece omul obişnuit este nefericit, chiar dacă nu vrea să o recunoască. El cere mai
mult şi nu poate fi niciodată satisfăcut, aşa că suferinţa se află în permanentă acolo, iar
aceasta continuă să crească din ce în ce mai mult.
Omul minţii extraordinare, pe care îl cultivă religia, este voios, dar adânc
înăuntru este trist. Chiar acea voioşie are un iz de tristeţe, el de lapt încearcă să
zâmbească, dar zâmbetul nu apare: doar pare a poza în faţa unor fotografi. Acesta este
mai bun decât primul tip. măcar poţi zâmbi: zâmbetul nu este foarte adânc, dar cel puţin
există.
Insă nu va dura prea mult. In curând, tot ce poţi da se va epuiza; atunci
zâmbetul va disparea. Vei dori să dai mai mult şi vei ajunge in aceeaşi condiţie ca şi
primul tip, ca si omul obişnuit. Pentru acest al doilea tip de om va dura ceva mai mult ca
să înţeleagă şi să realizeze că se află tot in mizerie, dar mizeria va veni.
Voioşia şi bucuria care este practicată în moschei, temple, mănăstiri, nu poate
pătrunde foarte profund şi nu poate deveni o stare permanentă. Nu poate fi eternă. O vei
pierde. Chiar natura ei este astfel încât nu poate fi decât ceva momentan.
De ce?
- Deoarece va veni un moment, este menit să vină, când nu vei mai putea da deoarece nu
mai ai ce. Din acest motiv, oamenii care fac parte din aceste categorii ale minţii fac
mereu numai compromisuri.
Mintea ordinară şi cea extraordinară sunt calitativ la fel - ele se stabilesc pe
compromis. Şi acest compromis îl poţi vedea peste tot.
Mai întâi, un om începe să ia lucruri şi apoi începe să doneze. Sau va câştiga o
sută de rupii şi va dona zece procente, pentru că aceasta este singura cale posibilă. Dacă
donezi o sută de rupii pe urmă nu mai ai ce dona. Continuă să iei lucruri şi apoi donează
o parte din ele. Musulmanii spun că o cincime din venit trebuie donat;
Fii caritabil cu o cincime din veniturile tale.
De ce?
- deoarece acesta este un compromis; altminteri nu mai ai nimic a dona.
Deci mai întâi acumulezi şi apoi distribui. Acumulează pentru a distribui. Fii
bogat pentru a fi generos şi mărinimos, exploatează ca să poţi ajuta. Asta este absurd!
Dar este singura cale posibilă: este podul dintre ordinar şi extraordinar.
Şi chiar şi mintea ordinară continuă să gândească şi să creadă că atunci când va
avea mai mult va dona şi ea, va ajuta oamenii. Şi desigur că face asta. Când va avea
destul va dărui - o donaţie la un spital, la un centru de cercetare a cancerului, o donaţie
la o biblioteca sau la un colegiu.
Mai întâi exploatează si apoi donează; mai întâi te fură şi apoi te ajută.
Cei ce ajută şi cei ce fură nu sunt diferiţi; de fapt, sunt aceleaşi persoane: cu
mâna dreaptă fură şi cu stânga ajută: ei aparţin aceluiaşi mod de afaceri.
Al treilea om, omul non-minţii, se află într-o situaţie mult mai bună decât primii
doi. Tăcerea sa poate fi mai lungă, dar el nu este încă beatific. Nu se simte beatific - el
însă nu este nefericit, nu este mizerabil, dar starea sa este de natura negativităţii.
La fel ca un om care nu este bolnav deoarece doctorii nu îi pot găsi nimic în
neregulă şi nu este nici sănătos deoarece nu se simte foarte bine. El nu este bolnav şi nu
este nici sănătos - se află chiar la mijloc. Nu este nefericit şi nu este nici fericit - este pur
şi simplu detaşat.
Iar detaşarea îţi poate da o oarecare tăcere, dar tăcerea nu este îndeajuns. Este
frumoasă, este minunată, dar nu poţi fi mulţumit cu ea: mai devreme sau mai târziu te
vei plictisi şi de aceasta. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când te duci ta munte. Erai
prea plictisit cu viaţa de oraş - Bombay, Londra, New York. Erai plictisit - zgomotul,
traficul şi toată nebunia de acolo - şi atunci fugi în Himalaya.
Dar după câteva zile - trei, patru, cinci, cel mult şapte - începi să te simţi plictisit
cu acea tăcere care te inconjoară. Munţii sunt tăcuţi, copacii sunt tăcuţi, valea este
tăcută - nu este nimic incitant. Începi să doreşti viaţa de oraş: clubul, cinematograful,
prietenii. Tăcerea nu este deajuns, deoarece tăcerea are natura morţii, nu este de natura
vieţii.
Este bună ca o vacanţă, ca un picnic, este bună pentru evadarea din grijile zilnice,
este bine să fii câteva zile sau câteva momente tăcut; te vei bucura de asta, dar nu te poţi
bucura de ea veşnic. În curând, te vei sătura; în curând, vei simţi că nu este deajuns.
Aceasta nu este hrănitoare. O tăcere te poate proteja de mizerie şi fericire, de
agitaţie, dar în ea nu există nici un fel de hrană. Este o stare neutră.
A patra stare pe care o indică Tilopa - aceea care nu poate fi spusă şi pe care el
încearcă să o exprime pentru Naropa, pentru credinţa şi iubirea sa - este o stare
beatifică, tăcută şi beatifică.
Are în ea o pozitivitate.Nu este doar tăcere.
 Aceasta nu a apărut prin detaşare faţă de viaţă, ci dimpotrivă, a apărut prin
experienţa cea mai profundă a propriei fiinţe. Ea nu a fost consecinţa renunţării: a
înflorit prin relaxare şi naturaleţe.
Diferenţele sunt subtile.
Dar dacă urmăreşti să înţelegi şi să meditezi asupra acestor distincţii, întreaga
cale a vieţii tale va fi foarte clară şi atunci poţi călători foarte uşor. Să nu fi niciodată
satisfăcut înainte de a patra stare, pentru că altfel mai devreme sau mai târziu va aparea
nemulţumirea.
Până când nu atingi sat-chit-ananda, existenţă absolută si conştiinţa absolută şi
beatitudinea absolută, nu ai ajuns încă acasă, încă mai eşti pe drum. Este în regulă dacă
câteodată te mai odihneşti pe marginea drumului, dar nu face din acel loc o casă.
Călătoria trebuie să continue; trebuie să te ridici şi să mergi mai departe. De la
prima stare a minţii treci la a doua, de la a doua la a treia, de la a treia mergi dincolo.
Dacă te afli în prima stare a minţii, aşa cum se află 99% dintre oameni, atunci îţi
este de ajutor gândirea hindusă, creştină sau musulmană. Acestea te vor scoate din
capcana mizeriei obişnuite - este bine, dar încă te afli pe drum şi nu trebuie să te
amăgeşti că deja ai ajuns.
Acum trebuie să treci mai departe de aceasta, mai departe de această voioşie care
are in ea o anumită tristeţe, mai departe de această acaparare şi dăruire, dincolo de
caritate.
Cine eşti tu ca să dai?
Ce ai ca să dai?
Cine eşti tu ca să ajuţi?
Nu te- ai ajutat nici măcar pe tine; cum îi poţi ajuta pe alţii?
Lumina ta încă nu arde şi tu încerci să aprinzi luminile altora? Poate că chiar le
stingi - propria ta fiinţă este întunecată. Nu poţi ajuta, nu poţi da, nu ai nimic de dat.
Budismul, jainismul, taoismul, Lao Tzu, Mahavira şi Siddhartha Gautama te pot
ajuta să ieşi din această stare, dar Tilopa spune să nu fii satisfăcut nici chiar cu această
indiferenţa, tăcere şi detaşare, deoarece încă nu s-a întâmplat nimic, încă te preocupă
lumea.
Tilopa te poate ajuta să treci mai departe de aceasta.
El te poate aduce în cel mai interior centru al fiinţei tale. Te poate ajuta să te
centrezi: să fii înrădăcinat în tine însuţi, nepreocupat deloc de lume - acolo nu
mai există nici măcar nepreocuparea.
 Totul s- a dizolvat; doar rămâi în puritatea ta cristalină, doar tu rămâi în
inocenţa ta absolută - ca şi cum lumea nu ar fi apărut, ca şi cum nu ar fi fost
aici niciodată.
În această a patra stare a conştiinţei ajungi la un punct în care nu ai fost niciodată
născut, ajungi la sursa absolută a fiinţei. Altfel spus ai ajuns la ultimul pas.
Ai făcut pasul final.
Asta este ceea ce oamenii din zen numesc a fi realizarea feţei originale.
Maeştrii zen le spun discipolilor:
“Du-te şi găseşte- ţi faţa pe care ai avut-o înainte să te naşti"; sau,
“Du-te şi descoperă-ţi faţa pe care o vei avea când mori.”
Ori atunci când nu erai născut, ori atunci când lumea dispare - atingi puritatea la
originală. Aceasta este natura ta esenţială.
Acum încearcă să îl înţelegi pe Tilopa:
„Omul nu trebuie să dea sau să ia, ci să rămână natural - pentru că Mahamudra este
dincolo de acceptare şi respingere.”
Omul nu trebuie să dea sau să ia, pentru că atunci când dai, ieşi din tine. Când iei,
ieşi din tine. Ambele sunt nişte distrageri, ambele te conduc la celălalt; te amesteci,
energiile tale au curs în jos. Dacă iei, sau dai, nu are importanţă - în fiinţa ta a apărut un
celălalt; ochii îţi sunt focalizaţi pe celălalt şi atunci uiţi de tine.
Asta este ceea ce s-a întâmplat cu toţi. Nu îţi mai aminteşti de tine deoarece ochii
ţi-au devenit focalizaţi, paralizaţi pe celălalt. Orice faci, faci pentru celălalt; orice eşti,
eşti pentru celălalt. Chiar dacă fugi din lume, mintea va continua: “Ce cred oamenii
despre mine?"
Chiar dacă fugi în Himalaya, când vei sta acolo vei gândi: „Acum probabil că
oamenii cred că am devenit un mare înţelept, care a renunţat la lume; poate că se
vorbeşte şi în ziare despre mine.”.Şi vei aştepta un călător singuratic, un pribeag, care să
ajungă pe acolo şi să îţi spună ce spune lumea despre tine.
Tu nu ai propria ta faţă, nu ai decât opinii ale altora despre tine. Cineva spune că
eşti frumos şi începi să crezi că eşti frumos. Cineva spune că eşti urât şi te simţi rănit şi
porţi o rană in tine datorită acestui “urât” - deja ai devenit urât.
Tu nu eşti decât o acumulare de opinii ale altor oameni, nu ştii cine eşti. Nu
cunoşti decât ceea ce cred alţii că eşti. Şi asta este ciudat, pentru că ceilalţi, care cred
ceva despre tine, nici ei nu se cunosc pe ei înşişi - se cunosc pe ei prin tine.
Este un joc foarte frumos: eu mă cunosc prin tine, tu te cunoşti prin mine şi
amândoi nu ne cuoaştem cine suntem cu adevărat. Celălalt a devenit prea
important şi întreaga ta energie a venit obsedată de celălalt - te gândeşti mereu la alţii,
întotdeauna doar să iei ceva de la ei, sau să le dai ceva.
Tilopa spune că nu trebuie să se dea sau să se ia. Ce vrea zică?
Spune cumva sa nu existe împărtăşire?
Nu.
Dacă o iei aşa vei înţelege greşit.
El spune că nu trebuie să fii îngrijorat de daruire sau de posesivitate;
dacă poţi da ceva în mod natural este minunat, dar atunci nu mai există nimic în
minte, nici un fel de acumulare, care să arate că ai dat ceva.
Asta este diferenţa dintre a da şi a împărtăşi.
Cel ce dăruieşte ştie că a dat şi doreşte ca tu să recunoşti acest lucru, să îi dai un
bon: “Da, tu mi-ai dat”. Trebuie să îi muIţumeşti, să îi fi recunoscător pentru asta. Dar
acesta nu este dar - este tot o afacere, un târg. De fapt, el ar dori să îi dai si tu ceva în
schimbul darului său. Va fi mulţumit chiar cu recunoştinţă, dar el vrea ceva; este un
târg: dă ca să ia.
Tilopa nu spune să nu împărtăşeşti, ci doar să nu te îngrijorezi de acţiunea
dăruirii şi a acaparării. Dacă ai ceva şi apare o dorinţă naturală de dăruire, atunci
dăruieşte. Dar aceasta trebuie să fie o împărtăşire, un dar. Aceasta este diferenţa dintre
un dar, şi a da. Un dar nu este un târg; acolo nu se aşteaptă nimic, absolut nimic - nici
chiar o recunoştinţă, nici chiar un semn de apreciere; dăruieşte şi uită cu totul când, cât
şi cui i-ai dăruit.
Cand primesti un dar, dacă nu vei menţiona nimic, daca nu vei manifesta nici un fel
de recunoştinţă, atunci în persoana care a făcut darul nu va exista nici un fel de
nemulţumire. De fapt, dacă menţionezi ceva aceasta se va simţi puţin stânjenită,
deoarece nu se aştepta la aşa ceva.
Dimpotrivă, aceasta se simte recunoscătoare că i-ai acceptat darul. Puteai să îl
respingi; posibilitatea există. Puteai să spui nu, dar cât de drăguţ ai fost că nu ai spus nu!
Tu l-ai acceptat - asta este îndeajuns.
Acea persoană se simte recunoscătoare faţă de tine. Un om ce dăruieşte se
simte mereu recunoscător dacă i se acceptă darul. Puteai să îl refuzi.
Tilopa NU spune să nu dai şi să nu iei, deoarece viaţa nu poate exista fără aceste
două lucruri. Chiar şi Tilopa trebuie să respire, chiar şi Tilopa trebuie sa ceară hrană,
sau să meargă la râu ca să bea apă. Tilopa este însetat, are nevoie de apă; este înfometat,
are nevoie de hrană; Tilopa se simte sufocat într-o cameră mică, atunci iese afară şi
respiră adânc.
El ia câte ceva din viaţă în fiecare moment - nu poţi exista fără să iei. Unii au
încercat, dar aceştia nu sunt naturali, ei sunt cei mai mari egoişti.
 Egoiştii încearcă întotdeauna să fie independenţi de totul. Egoiştii încearcă
întotdeauna să arate că nu au nevoie de nimic de la nimeni. Asta este o prostie, este ceva
absurd!
Tilopa nu poate face aşa ceva, deoarece este un om foarte natural, nu poţi găsi un
om mai natural ca el. Şi dacă înţelegi natura vei fi foarte surprins să descoperi un fapt
fundamental şi anume: nimeni nu este dependent, nimeni nu este independent - TOŢI
SUNT INTERDEPENDENŢI.
Nimeni nu poate pretinde: “Eu sunt independent".Asta este o prostie! In
independenţa ta nu poţi exista nici chiar un singur moment. Şi nimeni nu este
absolut dependent. Aceste două polarităţi nu există: Cel ce pare dependent este
şi independent, iar cel ce pare independent este şi el dependent.
Viaţa este o interdependenţă, este o împărtăşire mutuală. Chiar şi împăratul
depinde de sclavii săî; şi nici chiar sclavii nu sunt total dependenţi de împărat.
Absoluturile nu există aici. Viata există în relativitate.
Bineînţeles că Tilopa cunoaşte asta.
El prescrie calea naturală - cum ar fi putut să nu o cunoască? El o cunoaşte; viaţa
este dăruire şi acaparare. Împărtăşeşti, dar nu trebuie să fii preocupat de acest
lucru, nu trebuie să te gândeşti la asta - trebuie să îi permiţi să se întâmple.
Această deschidere este cu totul alt lucru.
Atunci nu mai ceri mai mult decât poţi primi, nici nu dai mai mult decât
poţi da; doar dai în mod natural ceea ce se poate da, doar iei în mod natural
ceea ce se poate lua. Nu te simţi obligat faţă de nimeni şi nu faci pe nimeni să se
simtă obligat faţă de tine. Tu doar ştii că viaţa este interdependentă.
Noi existăm în mod mutual, suntem membrii aceluiaşi club. Conştiinţa este un vast
ocean şi nimeni nu este o insulă separată. Ne întâlnim şi ne contopim unii cu alţii.
Nu există nici un fel de hotare...toate limitările sunt false.
Tilopa cunoaşte asta - atunci ce spune el?
„Omul nu trebuie să dea sau să ia, ci să rămână natural...”
În momentul în care crezi că ai luat ai devenit nenatural. A lua este în
regulă, dar a gândi că ai luat te determină să devii nenatural.
Dăruirea este minunată, dar în momentul în care gândeşti că ai dat,
aceasta devine urâtă, devii nenatural. Tu doar dai pentru că nu ai ce face; ai şi deci
trebuie să dai. Doar iei pentru că nu ai ce face; eşti parte din întreg.
Dar prin aceste acţiuni nu este creat un ego nenatural - acest lucru trebuie
înţeles. Nici nu acumulezi şi nici nu renunţi - doar rămâi natural.
 Dacă lucrurile apar în calea ta, te bucuri. Dacă ai mult, iar bogăţia întotdeauna
devine o povară. Împărtăşeşti. Aceasta este doar o echilibrare profundă, tu doar rămâi
natural, fără să acaparezi şi fără să renunţi; fără posesivitate, fără non-
posesivitate.
Priveşte animalele sau păsările: în lumea lor nu se ia şi nu se dă nimic. Toate se
bucură de întreg, în şi din întreg împărtăşesc toate. Păsările şi copacii şi animalele, toate
există natural.
Omul este singura fiinţă nenaturală - de aceea este nevoie de religie.
Animalele nu au nevoie de nici un fel de religie, păsările nu au nevoie de religie -
asta pentru că ele nu sunt nenaturale. Doar omul are nevoie de religie. Şi cu cât omul
devine mai nenatural, cu atât este mai multă nevoie de religie. Deci ţine minte: când o
societate devine mai nenaturală, mai tehnologică, atunci este nevoie de mai
multă religie.
Oamenii vin şi mă întreabă de ce în America este atât de mult căutată religia,
atât de multă agitaţie... Deoarece America este astăzi ţara cea mai nenaturală, este cea
mai tehnologizată ţară, cea mai tehnică. A apărut în existenţă o tehnocraţie, care a făcut
totul să fie nenatural.
Fiinţa interioară este însetată să fie eliberată de tehnologie. Fiinţa ta interioară
este însetată să fie naturală şi întreaga societate a devenit nenaturală; mai cultivată, mai
civilizată - mai nenaturală. Când o societate devine prea cultivată, atunci pentru
echilibrare apare acolo religia. Aceasta este o rearmonizare subtilă. O societate
naturală nu are nevoie de religie.
Lao Tzu spune:
“Am auzit de la antici că era o vreme când oamenii erau naturali, atunci nu exista nici
un fel de religie. Când oamenii erau naturali, ei nu se gândeau niciodată la rai sau iad.
Când oamenii erau naturali nu se gândeau niciodată la precepte morale. Când
oamenii erau naturali nu exista nici un fel de cod sau lege.”
Lao Tzu spune că oamenii au devenit criminali din cauza legii. Si ca au devenit
imorali datorită moralităţii şi abundenţei economice. Iar China a cunoscut prea multă
cultură; nici o altă ţară nu a cunoscut atât de multă cultură ca aceasta. Confucius a creat
o disciplină absolută, prin care arăta cum trebuie omul educat - trei mii trei sute de
reguli disciplinare.
Atunci brusc a apărut pentru echilibru Lao Tzu, pentru că acest Confucius omora
toată societatea - trei mii trei sute de reguli? Este prea mult. Vei cultiva omul atât de
mult încât acesta va dispare complet. El nu va mai fi deloc om!
Atunci erupe Lao Tzu şi aruncă la gunoi toate regulile şi spune că singura
regulă de aur este să nu ai nici o regulă. Aceasta este echilibrarea.
Lao Tzu este religie, Confucius este cultură.
 Religia este necesară ca un medicament, este medicinală. Eşti bolnav, ai nevoie
de medicamente; cu cât eşti mai bolnav, ai nevoie de mai multe medicamente. O
societate devine bolnavă atunci când este pierdut naturalul. Un om devine
bolnav atunci când naturalul este uitat. Iar Tilopa este total în favoarea naturalului şi
relaxării, degajării.
Şi ţine minte mereu: relaxare cu naturaleţe - pentru că poţi încerca atât de
mult să fii natural încât acest efort poate deveni nenatural. Aşa sunt create capriciile,
toanele. Am întâlnit mulţi oameni capricioşi, care au făcut dintr-o învăţătură naturală
ceva absolut nenatural.
De exemplu, este bine să mănânci hrană organică; nu este nimic rău în asta, dar
dacă devii prea preocupat de acest lucru şi dacă te gândesti minuţios în fiecare moment
că trupul nu trebuie să ia decât hrană organică şi nu trebuie să pătrundă nimic
anorganic în el, atunci deja exagerezi. Cunosc oameni care cred în terapia naturistă şi ei
au devenit atât de nenaturali prin terapia lor naturistă încât nici nu poţi crede că s-a
putut întâmpla aşa ceva. Se întâmplă.
Dacă un lucru devine o încordare în minte, atunci deja a devenit ceva
nenatural.
Cuvântul degajat, relaxat, trebuie ţinut mereu minte, pentru că altfel poţi deveni
capricios, poţi deveni maniac; te poţi limita doar la o anumită parte şi poţi să te agăţi de
aceasta atât de mult încât naturalul poate deveni nenatural.
Tilopa este degajat şi natural - aceasta este întreaga sa învăţătură. El nu poate spune că
nu trebuie să dai sau să iei, dar totuşi o spune; atunci înseamnă că înţelege altceva prin
acest lucru.
„...Pentru că Mahamudra este dincolo de acceptare şi respingere.”
Lao Tzu învaţă acceptarea.
Şi Tilopa învaţă ceva ce este dincolo de acceptare şi respingere. Tilopa este cu
adevărat unul dintre cei mai mari maeştri spirituali ai planetei. Respingi ceva şi devii
nenatural - asta putem înţelege. Ai în interior furia şi o respingi datorită învăţăturilor
morale şi datorită dificultăţilor în care te poate aduce aceasta - conflicte, violenţă.
Şi nu este uşor să trăieşti prin furie, pentru că atunci nu vei mai putea trăi cu
altcineva. Aceasta creează probleme şi vor exista mereu învăţători morali, care vor să te
ajute şi care spun: “Suprim-o, arunc-o, nu mai fi furios, respinge-o!"
Şi începi să o respingi.
În momentul în care respingi începi să devii nenatural, pentru că orice ai avea,
este darul naturii - cine eşti tu să respingi? O parte a minţii, care joacă rolul stăpânului,
faţă de o altă parte a minţii? - iar ambele sunt părţi ale-aceluiaşi lucru. Nu este posibil.
Poţi continua să faci acest joc. Partea care este furia nu ţine cont de partea care încearcă
să o suprime, iar când va veni momentul, ea va erupe fără probleme.
 Tu continui să lupţi, să te iroseşti, să te pui în milioane de situaţii dificile
rămânând divizat, în conflict, fragmentat. Odată ce respingi devii nenatural. Nu
respinge. Bineînţeles că atunci va aparea acceptarea: dacă nu respingi, atunci
acceptă.
Este ceva subtil.
Tilopa spune că în acceptare există respingere, deoarece atunci când spui:“Da,
accept" - adânc înăuntrul tău deja ai respins; altminteri de ce mai spui
“Accept"? Ce nevoie mai este să spui că accepţi? Acceptarea are sens doar dacă acolo
există şi respingerea; altminteri este lipsită de sens.
Oamenii vin şi îmi spun: „Da, noi te acceptăm". Mă uit la feţele lor când spun acest
lucru; fără să ştie ce fac, ei deja m-au respins. Îşi forţează minţile să mă accepte şi o altă
parte a minţii deja mă respinge. Chiar şi atunci când spun da, acolo există un nu; chiar
acel „da”, cară în el un „nu”.
„Da”-ul este doar un veşmânt superficial, o decoraţie. In interior le văd „nu”-ul cum
este viu şi se zbate în timp ce ei spun: “Da, acceptăm" - atunci deja ai respins. Dacă nu
există nici un fel de respingere, cum mai poţi accepta, cum mai poţi spune:“Eu accept"?
Dacă în interior nu există nici un fel de luptă, cum poţi spune „Mă devotez ţie?"
Dacă poţi vedea acest lucru, atunci apare acolo o acceptare ce este dincolo de
respingere şi acceptare. Apoi apare o dăruire, o devoţiune ce este mai presus de luptă şi
abandon - atunci este total...
„...pentru că Mahumudra este dincolo de acceptare şi respingere.”
Şi când rămâi pur şi simplu natural, fără să respingi sau să accepţi, fără să lupţi
sau să te predai, fără să spui da sau nu, ci să permiţi lucrurilor să existe, ce se întâmplă
se întâmplă, atunci nu ai nici un fel de alegere a ta.
Orice se întâmplă, ştii că s-a produs; nu încerci să schimbi nimic, nu încerci să
modifici nimic. Nu te interesează să te îmbunătăţeşti, ci doar rămâi pur şi simplu oricum
ai fi. Este ceva foarte dificil pentru minte, deoarece mintea este o mare perfecţionistă.
Mintea spune mereu: “Poţi ajunge mai sus. Poţi deveni mare. Poţi să mai
şlefuieşti pe ici pe colo şi devii aur pur. lmbunătăţeşte-te, transformă-te, transfigurează-
te!” Mintea continuă să spună mereu şi mereu: “Este posibil mai mult, este posibil încă
ceva, fă-l!”
Apoi apare respingerea.
Iar când respingi o parte din tine, te vei afla în mare bucluc, deoarece
acea parte este a ta, este organică - nu o poţi arunca. Poţi tăia corpul, dar nu poţi
tăia fiinţa, pentru că fiinţa este eternă. Cum poţi tăia fiinţa? Nu există nici o sabie care să
poată tăia fiinţa.
 Dacă ochii nu te ascultă îi poţi elimina; dacă mâna comite o crimă o poţi tăia; dacă
picioarele te conduc spre păcat le poţi amputa - deoarece corpul nu eşti tu, el este deja
separat, îl poţi tăia - dar cum îţi vei tăia conştiinţa? Cum îţi poţi tăia fiinţa
interioară?
Aceasta nu este substanţială, nu o poţi tăia. Este la fel ca vidul - cum poţi tăia vidul?
Sabia va trece prin el şi vei rămâne nedivizat; nu îl poţi tăia. Fiinţa ta interioară este de
natura vidului. Este un non-eu. Este non-substanţială. Există, dar nu este materie. Nu o
poţi tăia, nu ai nici o şansă.
Nu respinge - dar mintea va spune imediat; “Bun, atunci acceptăm". Mintea nu te
părăseşte niciodată. Te urmează ca o umbră; oriunde mergi ea spune: “Este în regulă,
sunt cu tine doar ca un ajutor, doar să te ajut. Ori de câte ori ai nevoie te ajut. Nu
respinge - desigur, este bine! Tilopa are dreptate; acceptă!"
Şi dacă asculţi la această minte vei cădea iarăşi în aceeaşi capcană. Respingerea şi
acceptarea sunt două feţe ale aceleiaşi monezi.
Tilopa spune:
„...pentru că Mahamudra este dincolo de orice acceptare şi respingere.”
Nu accepţi, nu respingi.
De fapt nu este nimic de făcut. Nu ţi se cere să faci nimic. Ţi se cere
doar să fii natural şi degajat; fii tu însuţi şi lasă lucrurile să se întâmple.
Întreaga lume continuă să existe fără tine: râurile merg spre mare, stelele se mişcă,
soarele răsare dimineaţa, anotimpurile urmează unul după altul, copacii cresc şi
înfloresc şi dispar, totul merge fără tine - nu te poţi lăsa să fii natural şi degajat şi relaxat
şi să te mişti odată cu întregul?
Asta este pentru mine sannyas.
Oamenii mă întreabă: “Dă-ne o disciplină definită. Tu doar ne iniţiezi, doar ne dai
sannyas şi nu vorbeşti niciodată de o disciplină. Ce vrei să facem?"
Nu vreau nimic, nu mă aştept la nimic. Vreau doar să fii natural şi relaxat.
Doar fii tu însuţi şi Iasă lucrurile să se întâmple - orice s-ar întâmpla, orice fără
nici un fel de condiţie: bun sau rău, mizerie sau fericire, viaţă sau moarte - orice se
întâmplă lasă să se întâmple. Doar trebuie să nu intervii.
Te relaxezi.
Întreaga existenţă continuă şi o face foarte bine; de ce eşti îngrijorat de tine?
Nu este nici o nevoie să îmbunătăţeşti, nu este nici o nevoie să schimbi. Doar
rămâi natural şi degajat şi îmbunătăţirea apare de la sine, schimbarea se produce
singură şi vei fi complet transformat - dar nu de către tine. Dacă încerci să faci
ceva, atunci vei face acelaşi lucru ca şi cum cineva ar încerca să se ridice singur de
şireturi.
O prostie! Nu încerca. Este la fel ca un câine care încearcă să îşi prindă singur
coada. Într-o dimineaţă de iarnă, când a răsărit soarele, poţi vedea mulţi câini care fac
acest lucru. Stau liniştiţi, fericiţi şi brusc îşi văd coada - pare tentantă. Şi cum pot şti ei,
sărmanii câini, că aceasta le aparţine?
La fel este şi cu tine; te afli în aceeaşi barcă: tentaţia devine prea mare şi coada
pare delicioasă, poate fi mâncată! Câinele încearcă la început foarte încet şi pe furiş,
astfel încât coada sa nu observe, dar orice ar face, coada se îndepărtează din ce în ce mai
mult. Atunci începe o activitate febrilă şi câinele devine atent: “Cine se crede ea?"
Devine o provocare. Acum el începe să sară, dar cu cât sare mai mult cu atât mai sus
sare şi coada. Poate înnebuni.
Şi acelaşi lucru îl fac toţi căutătorii. înecară să îşi prindă cozile în frumoasele
dimineţi de iarnă, şi astfel îşi fac griji fără rost. Lasă coada în pace! Fii natural şi degajat
- şi cine îşi poate prinde coada? Tu sari. Coada sare şi ea odată cu tine şi apoi te simţi
frustrat.
Apoi vii la mine şi îmi spui: „Kundalini nu se ridică."
Ce pot face eu? Îţi urmăreşti coada şi între timp pierzi frumoasa dimineaţă în
care te afli. Nu puteai să stai liniştit să te odihneşti şi să laşi coada în pace? Cu siguranţă
apăreau nişte muşte care puteau fi o pradă bună. Dar tu îţi urmăreşti coada - muştele
sunt şi ele speriate şi posibilitatea unui mic dejun copios...
Aşteaptă pur şi simplu! Nu trebuie decât să te bucuri. Totul este pregătit pentru
celebrare, nu lipseşte nimic. Nu fi prins în activităţi absurde.
„...rămâi natural - pentru că Mahamudra este dincolo de acceptare şi respingere.
Din moment ce alaya nu este născută...”
„Alaya” este un termen budist, care semnifică tărâmul interior, vidul interior,
cerul interior.
„Din moment ce alaya nu este născută nimeni nu o poate obstrucţiona sau murdări.”
Nu fi îngrijorat.
Din moment ce fiinţa ta interioară nu este niciodată născută, nu poate muri; din
moment ce nu este născută, nimeni nu o poate murdări sau obstrucţiona. Şi din moment
ce întregul ţi-a dat viaţa, din moment ce viaţa apare din întreg, cum poate partea să îl
îmbunătăţească? De la sursă apare totul, lasă sursa să aibe grijă de tot - şi
această sursă este eternă. Tu intervii fără rost şi începi să împingi râul, care
oricum curgea spre mare...
Nimeni nu o poate obstrucţiona sau murdări. Puritatea ta interioară este absolută!
Nu o poţi murdări.
Aceasta este esenţa din tantra.
Toate religiile spun că trebuie să ajungi la ea - tantra spune că este deja atinsă.
Toate religiile spun că trebuie să munceşti din greu pentru ea - tantra spune că tocmai
datorită acestei mari activităţi o pierzi. Te rog, relaxează-te puţin; doar prin relaxare
atingi intangibilul.
„...nimeni nu o poate obstrucţiona sau murdări.”
Poţi să fi făcut milioane de lucruri - dar nu fi îngrijorat de karmă, pentru că nici un
act de-al tău nu poate să murdărească, nu poate să facă impură fiinţa ta interioară.
Aceasta este esenţa mitului naşterii lui Iisus. Nu este vorba că mama lui Iisus era
virgină; aceasta este o atitudine tantrică.
Iisus a întâlnit mulţi tantrici în călătoria sa prin India - şi a înţeles că virginitatea
nu poate fi distrusă şi că fiecare copil este născut dintr-o virgină. Teologii creştini au fost
foarte preocupaţi să demonstreze că Iisus a fost născut dintr-o virgină. Nu este nici o
nevoie! Fiecare copil este întotdeauna născut dintr-o virgină, deoarece virginitatea nu
poate fi murdărită.
Cum poţi murdări virginitatea? Două fiinţe, soţ şi soţie, doi iubiţi care ating
culmea orgasmului - cum poţi murdări virginitatea prin asta?
Fiinţa interioară rămâne un martor, un observator, ea nu face parte din
acest act. Corpurile se întâlnesc, energiile se întâlnesc, minţile se întâlnesc şi acolo
erupe beatitudinea. Dar fiinţa interioară rămâne un martor - în exterior. Acea virginitate
nu poate fi distrusă.
În Occident, mulţi sunt preocupaţi cum să dovedească că lisus a fost născut dintr-o
virgină. Dar eu spun că nici măcar un singur copil nu a apărut pe lume fără să fie născut
dintr-o mamă virgină. Toţi copiii sunt născuţi din virginitate.
În fiecare moment, orice faci, tu rămâi în afară. Nici o acţiune nu este o cicatrice
pentru tine, nu poate fi. Şi odată ce te relaxezi şi vezi acest fapt, atunci nu mai eşti
îngrijorat de ce să faci şi ce să nu faci. Atunci laşi lucrurile să îşi urmeze propriul
lor curs. Atunci doar pluteşti ca un nor alb, fără să te îndrepţi undeva
anume, doar te bucuri de mişcare. Doar peregrinarea este minunată.
„...nimeni nu o poate obstrucţiona sau murdări; stând în tărâmul nenăscutului toate
aparenţele se vor dizolva în dharmata...”
Dharmata înseamnă că totul îşi are propria sa natură elementară
esenţială. Dacă rămâi în tărâmul tău interior totul, încet-încet, se va dizolva în
elementul său esenţial.
Tu eşti cel care tulbură. Dacă rămâi în interiorul fiinţei tale, în „alaya”, în
cerul interior, în puritatea absolută, la fel cum norii vin şi pleacă, acolo nu
rămâne nici un fel de urmă.
 Acţiunile apar şi dispar, gândurile vin şi pleacă, se petrec multe lucruri, dar în
interior, adânc înăuntru, nu se petrece nimic. Atunci tu doar eşti. Acolo este doar
existenţa. Acolo nu ajung nici un fel de gânduri, nici un fel de acţiuni. Dacă rămâi
relaxat şi natural în acel tărâm interior, treptat-treptat, vei vedea toate elementele
mişcându-se în propria lor natură esenţială.
Corpul este făcut din cinci elemente. Pământul, încet-încet, se va duce în pământ,
aerul în aer, focul în foc. Acest lucru se întâmplă la moarte: fiecare element se duce în
mediul său să se odihnească.
Dharmata înseamnă natura elementară, esenţială a întregului - totul se îndreaptă
spre propriul tărâm. Tu te duci în propriul tău tărâm şi toate se duc spre tărâmul lor:
atunci acolo nu mai există nici un fel de tulburare.
Există două moduri de a trăi şi două de a muri.
Unul este de a trăi la fel cum trăieşte oricine: amestecându-se cu orice, şi uitând
complet de cerul interior.
Dar există şi un alt mod: odihnindu-te în interior şi permiţând forţelor
elementare esenţiale să îşi aibă propriul lor curs. De exemplu, când corpul se va simţi
înfometait se va duce şi va căuta singur de mâncare.
Un om iluminat rămâne în interiorul tărâmului său. Corpul simte foamea, dar el
priveşte. Corpul începe să se mişte pentru a căuta hrană, el doar priveşte. Trupul
găseşte hrana şi începe să mănânce, el priveşte. Corpul absoarbe, se simte sătul, el
priveşte.
Continuă sa privească - acum nu mai este un actor.Un astfel de om nu face
nimic: nu mai este cel care acţionează. Corpul simte setea, el priveşte. Corpul, se
ridică şi se mişcă - acestea sunt forţele elementare care lucrează singure.
Tu spui fără rost, “îmi este sete" - nu ţie îţi este! Faci o confuzie. Corpului îi este
sete şi el va găsi rezolvarea. Se va duce singur acolo unde este apă.
Dacă rămâi în interior vei vedea cum se întâmplă totul de la sine.
Chiar şi copacii, care nu au ego sau minte, tot îşi găsesc sursa de apă: rădăcinile
vor căuta şi vor găsi sursa de apă, uneori aceasta aflându-se la sute de metri depărtare.
Acest fapt i-a uimit pe botanişti, iar aceştia nu pot înţelege cum de se poate aşa ceva.
Spre nord, la o sută de metri depărtare de un copac este o sursă de apă, un izvor ascuns
în pământ. Cum de ştie copacul ca rădăcinile să se mişte spre nord şi nu spre sud?
Izvorul se află la o sută de metri depărtare, deci nici măcar nu se poate lua pe ghicite: iar
copacul nu are minte şi nici ego. Dar forţele elementare singure... copacul începe să îşi
îndrepte rădăcinile spre nord şi într-o bună zi va ajunge la sursa de apă.
Copacul se întinde spre cer..., în junglele africane copacii cresc foarte înalţi:
trebuie să crească pentru că dacă nu o fac desişul junglei nu le va permite să ajungă la
lumină şi la aer. Aşa că ei cresc înalţi, îşi caută propria lor cale. Chiar şi copacii îşi găsesc
sursa de apa - tu de ce eşti îngrijorat?
De aceea lisus spune: “Priveşte la crinii de pe câmp: ei nu trudesc."
Ei nu fac nimic, dar au de toate. Când stai în interiorul tărâmului tău,
forţele elementare vor începe să funcţioneze în puritatea lor cristalină. Tu nu mai
intervii. Corpul simte foamea, trupul se mişcă singur - şi este atât de minunat să-vezi
această mişcare a sa. Este una dintre cele mai frumoase experienţe să vezi cum se mişcă
trupul singur în căutarea sursei de hrană sau apă.
Este o sete pentru iubire si se mişcă singur. Tu continui să stai in interiorul
taramului tau şi atunci vezi brusc ea acţiunile nu iti aparţin: nu eşti cel care
acţionează, eşti doar un simplu martor.
Realizând acest lucru ai atins intangibilul. Realizând asta ai realizat lot ce se
putea realiza.
„...stând in tărâmul nenăscutului toate aparentele se vor dizolva in dharmata, iar
vointa-eului şi mândria vor dispare in nimic.”
Şi când vezi că lucrurile se întâmplă de la sine, atunci cum mai poţi strânge la
piept un ego, cum mai poţi îl mândru de asta? Cum poţi spune “eu" când foamea îşi are
propriul ei curs, când aceasta se satisface singură şi devine saţietate; când viaţa îşi
urmează propria cale, se satisface singură şi atinge moartea şi apoi se odihneşte?
Cine eşti tu ca să spui:“Eu sunt"? Mândria, ego-ul, voinţa-eului, toate se
dizolvă. Atunci nu mai faci nimic, atunci nu mai vrei nimic - doar stai în fiinţa ta
interioară şi iarba creşte de la sine.... Totul se întâmplă de la sine.
Este dificil de înţeles acest lucru deoarece ai fost crescut numai prin condiţionări,
ţi s-a spus mereu că trebuie să faci ceva, trebuie să fii mereu dinamic, că trebuie să fii
mereu atent şi să lupţi pentru totul. Omul a fost crescut într-un mediu care îi spune că
trebuie să lupte pentru supravieţuire altfel este pierdut, altminteri va ajunge un nimic.
Ai fost crescut cu otrava ambiţiei în tine
Iar în Occident există un cuvânt lipsit de sens: “voinţa individuală”. Este ceva
absurd. Nu există aşa ceva - este doar un vis, o fantezie. Nu este nevoie de nici o voinţă.
Lucrurile se întâmplă de la sine, aceasta este natura lor.
Maestrul lui Lin Chi a murit. Acesta era foarte popular, dar Lin Chi era cel care îl
făcuse să fie cunoscut ca Maestrul său, deoarece învăţătorul său era un om tăcut şi
retras. Apoi Maestrul a murit - iar Lin Chi era considerat iluminat - şi acolo s-au adunat
mulţi oameni care să îl conducă pe ultimul drum. Aceştia l-au văzut pe Lin Chi că
plângea exact ca un copil care şi-a pierdut mama.
Oamenilor nu le-a venit să creadă deoarece acest lucru le contrazicea credinţa -
iar el plângea ca un copil. Aşa ceva este normal la o persoană ignorantă, dar Ia un
iluminat, şi când el însuşi spune că natura interioară este nemuritoare, eternă, că nu
moare niciodată... atunci de ce?
Câţiva care erau mai apropiaţi de Lin Chi au venit şi i-au spus, “Nu este bine, ce
vor crede oamenii despre tine? - există deja un zvon: oamenii deja au început să creadă
că nu eşti un realizat spiritual. Este pus în joc întregul tău prestigiu. Nu mai plânge! Un
om ca tine nu are voie să plângă."
Lin Chi a spus:“Dar ce pot face? Lacrimile vin singure! Aceasta este dharmata lor.
Şi cine sunt eu să le opresc? Eu nici nu accept şi nici nu resping; rămân în interiorul
meu. Acum au apărut lacrimile, nu se poate face nimic. Dacă este în joc prestigiul lasă-l
să fie. Dacă oamenii cred că nu sunt iluminat, asta este doar treaba lor. Dar eu ce pot
face? Pe cel care acţiona l-am părăsit cu mult timp în urmă, nu mai există.
Pur şi simplu, lacrimile curg. Aceşti ochi plâng singuri, deoarece ei nu vor mai
putea să îl mai vadă vreodată pe Maestru - şi pentru ei aceasta era o hrană; ei au trăit cu
această hrană. Eu ştiu foarte bine că sufletul este etern, nimeni nu moare vreodată, dar
cum să îi înveţi acest lucru pe ochi? Ce să le spui? Ei nu ascultă, nu au urechi. Cum să îi
înveţi pe aceşti ochi să nu mai plângă, cum să le spui că viaţa este eternă? Şi cine sunt eu
să o fac? Asta este treaba lor.Dacă ei simt să plângă, plâng."
Asta înseamnă să rămâi natural şi degajat; lucrurile se petrec, tu nu eşti cel ce
acţionează. Fără să accepţi şi fără să respingi, voinţa-eului se dizolvă. Chiar conceptul de
voinţă devine gol şi fără forţă; pur şi simplu se ofileşte şi mândria dispare în nimic.
Este dificil de înţeles o persoană iluminată. Nu sunt de ajutor nici un fel de
concepte. Ce vei crede despre Lin Chi?
El spune: “Eu cunosc - dar ochii plâng; lasă-i să plângă, se vor simţi relaxaţi. Ei nu
vor mai fi capabili să îl mai vadă pe acest om; acest corp va fi ars în curând. Ei erau
hrăniţi de el şi nu cunoşteau altă frumuseţe decât a acestui om, nu cunoşteau altă graţie
decât a sa. Ei au trăit prea mult alăptându-se din forma şi din corpul acestui om. Acum,
desigur, se simt însetaţi, înfometaţi; acum, desigur, simt că le fuge pământul de sub
picioare - şi ei plâng!"
Un om natural, conştient este pur şi simplu focalizat în interior şi lasă
lucrurile să se petreacă. El nu “face”.
Şi Tilopa spune că doar atunci apare Mahamudra; orgasmul final,
orgasmul ultim cu existenţa.
Atunci nu mai eşti separat de întreg.
Atunci cerul interior a devenit una cu cerul exterior.
Nu mai există două, doar unul singur.