FABRICE MIDAL este filozof, istoric de artă, eseist și editor.

În cele câteva zeci de cărți care îi poartă

semnătura, scrie despre Socrate și Hristos, Caravaggio și Jackson Pollock, Donald Trump și Kim
Kardashian. Este unul dintre cei mai cunoscuți susținători ai practicii meditației în Franța, pledând
pentru o abordare modernă a ei, care să răspundă nevoilor reale ale occidentalului contemporan. Din
acest punct de vedere, se declară adept al budismului laic, iar în calitate de specialist în tipurile de
violență specifice vieții cotidiene (burnout, manipulare, dependențele de mediul digital), a fondat în
2006 École occidentale de méditation (Școala occidentală de meditație). Scopul acestei organizații se
abate de la dezideratele budismului tradițional, propunând în schimb abordări și metode simple care
să îi ajute pe doritori să facă față violenței cotidiene într-un mod cât se poate de concret. Este o figură
extrem de populară în Franța, titlurile lui fiind vândute în sute de mii de exemplare.

Dintre cărțile sale, la Curtea Veche Publishing au mai apărut Cum să ți se rupă à la française, Scapă-ți
pielea! Devino narcisist, Trei minute de filozofie, Oare sunt hipersensibil? și Cum să-ți păstrezi
seninătatea când totul în jur se prăbușește. Mai multe informații despre autor, precum și un newsletter,
o serie de înregistrări și un curs online sunt disponibile pe site-ul său personal: fabricemidal.com.

LUDOVIC-ȘTEFAN SKULTÉTY a studiat Filosofia, apoi Istoria și Teoria Artei. A tradus din franceză
și din engleză. Printre traducerile lui apărute la Curtea Veche Publishing se numără: Regatul pustiu
(Kira Jane Buxton), Fantome (Dolly Alderton), Scrisori remarcabile. Pisici (compilație de Shaun
Usher), Arta narațiunii politice (Philip Seargeant) și Ne răspândim (Iain Reid).
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MIDAL, FABRICE
Cele cinci porți spre propria spiritualitate / Fabrice Midal ;
trad. din franceză și note de Ludovic-Ștefan Skultéty. -
Bucureşti : Curtea Veche Publishing, 2023
ISBN 978-606-44-1580-6
I. Skultéty, Ludovic-Ștefan (trad. ; note)
159.9
ISBN epub: 978-606-44-1593-6
Carte publicată și în ediție digitală
Redactor: Cristina Stan
Corector: Ilinca Gângă
Tehnoredactor: Irinel Niculae
Copertă: Dora Marian
Coordonarea ediției: Anca-Maria Pănoiu
CURTEA VECHE PUBLISHING
str. Aurel Vlaicu nr. 35, Bucureşti, 020091
redacţie: 0744 55 47 63
distribuţie: 021 260 22 87, 021 222 25 36, 0744 36 97 21
fax: 021 223 16 88
redactie@curteaveche.ro
comenzi@curteaveche.ro
curteaveche.ro
FABRICE MIDAL
Les 5 portes. Trouve le chemin de ta spiritualité
Copyright © Flammarion / Versilio, 2022
International Rights Management: Susanna Lea Associates
Tous droits réservés.
© CURTEA VECHE PUBLISHING, 2023
pentru prezenta versiune în limba română
 Lui Alexis Lavis, care,
chiar și de la celălalt capăt al lumii,
continuă să-mi fie cum nu se poate mai aproape
 Cuprins

Prolog

Partea întâi
Lucrurile simple ale vieții

Capitolul 1 De ce nu te așezi în tine însuți

Capitolul 2 Banalitatea unei porți

Capitolul 3 Treci pragul!

Capitolul 4 Sunt pregătit?

Capitolul 5 Prezentul viu

Capitolul 6 Experiența spirituală și neuroștiințele

Partea a doua
Suflul vieții

Capitolul 7 Spiritualitatea, o poveste de viață

Capitolul 8 Stăpânirea energiilor

Capitolul 9 Test: care e poarta ta?

Capitolul 10 Poarta roșie. Fericirea de a intra într‑o relație

Capitolul 11 Poarta albastră. Fericirea clarității

Capitolul 12 Poarta albă. Fericirea de a fi pe deplin încrezător în tine însuți

Capitolul 13 Poarta galbenă. Fericirea plenitudinii

Capitolul 14 Poarta verde. Fericirea de a acționa

Partea a treia
12 ritualuri ca să te obișnuiești
cu cele cinci porți și să înveți să trăiești din nou

Capitolul 15 Ce este un ritual?

Ritualul # 1 Mă deschid în fața energiei (poarta roșie)

Ritualul # 2 Ritualul aprecierii (poarta albă)

 Ritualul # 3 Mă eliberez de încărcătura emoțională (poarta albastră)

Ritualul # 4 Cercul sacru (poarta galbenă)

Ritualul # 5 Îmi ascult corpul (poarta albă)

Ritualul # 6 Îngerul păzitor – lecția lui Socrate (poarta albastră)

Ritualul # 7 Mă aliez cu forțele care îmi sunt prietene (poarta roșie)

Ritualul # 8 Puterea compasiunii (poarta roșie)

Ritualul # 9 Ritualul tibetan al ofrandei festinului (poarta galbenă)

Ritualul # 10 Ritualul iertării interioare (poarta albastră)

Ritualul # 11 Ritual pentru a‑ți descoperi partea de suflet (poarta verde)

Ritualul # 12 Ritualul suveranității (poarta verde)

Mulțumiri
 Prolog

Ani la rând m-am gândit la ce mi s-a întâmplat în acea zi, pe când stăteam
pe o bancă în parc, în fața lacului.
Aveam șaisprezece ani. Era o vreme splendidă de început de primăvară
și, după un moment de ezitare, am fost de acord să ies împreună cu niște
camarazi să iau aer după ore. „Camarazi“ e un cuvânt mare: n-am avut
prieteni în liceu și mă simțeam străin printre cei de vârsta mea. Eram o
curiozitate pentru ei, și ei pentru mine, dar fără să ne dușmănim. Aveam
relații cordiale, nimic mai mult. Însă, trebuie s-o recunosc, entuziasmul,
conversațiile și strigătele lor mă oboseau imediat.
Fără îndoială, mă supraestimasem. După o scurtă plimbare, perspectiva
de a alerga împreună cu ei în jurul lacului din parc m-a speriat. Le-am
propus să-i aștept pe o bancă, sub un copac, în timp ce ei își făceau de cap.
Odată așezat, m-am simțit ușurat să regăsesc un pic de calm și de liniște.
Aerul era curat, vremea – cum nu se poate mai nimerită, iar soarele se
amuza cu frunzele de un verde puternic. Tocmai îi priveam pe băieți
depărtându-se, când s-a întâmplat. A fost un fel de iluminare, de epifanie –
un cuvânt prețios, însă nu știu cum să-i spun altfel.
Dintr-odată, timpul a părut să se oprească. S-a deschis o paranteză de
eternitate. O clipă fragilă, pe care puteam s-o alung fără să mă încred în ea,
scoțând vreo carte din geantă sau lăsându-mă distras de vreun gând sau
altul, așa cum facem des, poate prea des. Dar m-am lăsat în voia ei. Am
ascultat acea fugacitate, chiar dacă n-o înțelegeam. Fără s-o știu, eram gata,
nu încape îndoială.
Stranie călătorie, în absența preocupărilor, problemelor și frământărilor
mele, rămase în suspensie. Acestea au devenit lipsite de interes în raport cu
densitatea prezenței-în-lume pe care o trăiam. Neliniștea care mă caracteriza
a dispărut: am încetat să mă mai simt ca un dop de plută în voia valurilor
lumii. În jur nu erau decât copacii. Îi priveam. De fapt, m-am contopit cu ei,
cu cerul, cu întreaga natură. Simțeam că pătrund în viața cea adevărată, în
realitatea de netăgăduit. Pe care, până atunci, mă mulțumisem doar s-o ating
în treacăt.
Un gând bizar a pus stăpânire pe mine: nu mai aveam vârstă. Sau mai
degrabă, aveam toate vârstele, douăzeci de ani, patruzeci, șaizeci. Mă aflam
într-un spațiu al intangibilului: o ființă umană așezată pe o bancă. Îi vedeam
pe camarazii mei alergând în depărtare. Ciudat, dar nu mă mai simțeam
separat de ei. Nu-mi mai erau străini. Le eram prieten, frate, așa cum eram
pentru tot restul lumii. Nu mai eram singur. Încetasem să mai fiu un OZN.
Cât a durat? Câteva minute? O jumătate de oră? N-aș putea să spun. Am
ieșit încet din acea stare, continuând să mă delectez cu ea. Am revenit plin
de vitalitate, complet, aliniat cu mine însumi, dar fără să am nostalgia celor
întâmplate. Fără nicio urmă de tristețe în inimă. Pentru prima oară după
multă vreme, nu mai simțeam mânie față de mine însumi, față de viață. Mi-a
făcut chiar plăcere să mă revăd cu tovarășii mei: nu-mi erau încă „prieteni
adevărați“, însă discuțiile lor mi se păreau mai puțin penibile, prezența lor –
mai puțin apăsătoare, sufocantă. Eram pregătit să-i accept, să-i plac așa cum
sunt.
Nu le-am povestit ce mi se întâmplase. Ce-aș fi putut să le spun? Că o
lumină mi-a colorat viața? Că, în timp ce ei își vedeau de joaca lor, am intrat
dintr-o lume bidimensională într-una cu trei dimensiuni? Când e foarte
simplu, intimul nu se exprimă în cuvinte. Iată de ce nu înțelegem, din cauză
că suntem convinși că astfel de trăiri le sunt rezervate ființelor superioare:
sfinților, misticilor, artiștilor. Or, deși rare, ele apar în viața fiecăruia dintre
noi. Dar cum să le povestim? Cum să rostim acea trăire atât de intimă, de
puternică, de însuflețită? Astfel de întâmplări rămân secrete și, într-o zi,
gândindu-ne că au fost simple vise, le alungăm, le uităm.
În acea seară m-am întors acasă cu senzația că nefericirea și greutatea
care îmi caracterizau adolescența au dispărut în mare parte. A doua zi și în
cele care i-au urmat, la liceu, pasul mi-a fost altul, mai vioi. Școala nu mi-a
fost niciodată dragă, dar acum știu că, după ce-am gustat din viața
adevărată, după ce-am simțit pacea, în mine s-a produs un declic. Am
înțeles că nu sunt condamnat la a fi un elev bun, un fiu bun, la viața de
constrângeri care mă plictisea, neinteresantă, neadevărată. O viață a lui
„trebuie“: trebuie să mergi la școală, trebuie să-ți faci temele, să-ți asculți
părinții, să-i însoțești la sărbătorile în familie, trebuie, trebuie și iar trebuie.
Ca să fiu sincer, acel „trebuie“ nu s-a schimbat, însă l-am perceput altfel, ca
pe un tunel din care, mai devreme sau mai târziu, aveam să ies. M-am simțit
atât de ușurat…
Cred că acela a fost momentul în care adolescența mea nefericită s-a
înseninat. S-a deschis o poartă, mi s-a dezvăluit o dimensiune spirituală a
existenței pe care până atunci o ignorasem. Care nu se află altundeva, care
nu e o altă viață, ci dublura realului, densitatea realului, însușirea lui
profundă. O dimensiune care este adevărul. Ea m-a împăcat cu propria-mi
viață, așa cum era.
Ani la rând m-am interogat privitor la acea experiență și la cum aș putea
s-o asimilez. Eram tânăr, prea tânăr pe-atunci ca să înțeleg că acolo, în acel
parc, atinsesem lumina cu degetul, înțelesesem că ea există, că nu sunt
condamnat la tenebre. De fapt, nu era nimic trans­cendent în cele trăite de
mine: în intervalul unei clipe, grație unei trăiri, am reușit să fiu pur și simplu
fericit că sunt, gata să mă las în voia ființării, independent de identitatea,
statutul, necazurile și neliniștile mele.
La șaisprezece ani, nu-mi explicam acea voioșie abia descoperită în fața
celor mai mici detalii ale existenței, a cotidianului banal, mecanizat, care mă
ținuse înlănțuit până atunci, dar care nu mă mai apăsa atât de tare. Viața mi
se limpezise: nu mai jucam un rol, îl trăiam. Mult mai târziu am înțeles că
atinsesem un nivel de profunzime care este o formă de reconciliere, în
primul rând cu tine însuți.
Lanțurile liceului au fost înlocuite apoi de cele ale universității. Am
început chiar un an la Drept, ca să le fac pe plac părinților, înainte să revin la
Filosofie și să-mi fac pe plac mie însumi. În definitiv, căutam în continuare o
poartă care se deschide, asemenea celei pe care intrasem atunci, în parc. Ani
la rând am căutat-o în lucruri de ordinul extraordinarului, al miraculosului,
al excepționalului. Nu știam că tocmai acolo nu se va arăta niciodată – sau
poate doar cu mare greutate. Viața și întâmplările m-au învățat că universul
nu încetează să ne scoată în cale porți pe care să intrăm. Sunt acolo, în jurul
nostru, ancorate în viața adevărată. Nu sunt ceva neobișnuit, iar singurul
efort pe care îl cer din partea noastră este să nu le ignorăm și să ne apropiem
de ele cu gândul de a trece dincolo. În banalitatea lor, ne deschid către o
transformare profundă, autentică.
„Să fii aici e sublim“, spune Rilke. Să fii prezent pe acest pământ,
independent de orice contingență. Suntem, toți, capabili să fim aici.
În paginile ce urmează te voi însoți și-ți voi arăta porți care te vor
surprinde prin banalitatea lor. Îți voi da cheile lor, pentru ca tu să intri în
viața ta reală și să te simți în sfârșit acasă. Să știi cum și unde să respiri firesc
atunci când simți că te sufoci. Sunt deschideri pe calea spre lumină.
 Partea întâi

LUCRURILE SIMPLE ALE VIEȚII

 Capitolul 1
De ce nu te așezi în tine însuți

Viața te-a plasat pe șine de pe care ai impresia că e imposibil să te abați.

Străbați zilele, lunile, anii și rămâi legat de același circuit, metrou-muncă-
nani1, declinat într-o infinitate de sarcini care se succedă. Nu te deschizi, nu
te întinzi. Te îndoi sub o povară pe care nu știi cum s-o numești. Traversezi
existența, îndeplinești ce ți se cere, dar nu te împlinești.
Percepi viața ca pe ceva mediocru, mecanizat, supus contingențelor
materiale: muncești, consumi, te prefaci că te distrezi și o iei de la capăt.
Zilele se acumulează, avansezi ca un soldățel perfect dresat, doar că ți-ai
pierdut vlaga, acea vioiciune care te face să vrei să te trezești dimineața cu
chef de viață. Îți lipsesc amploarea simțirii și dorința, nu te mai simți în
legătură cu ceea ce vrei, cu cel care ești, cu lucrurile după care tânjești. Altfel
spus, ai încetat să mai ființezi în posibilitatea încântării. E o tragedie.
Am avut o lungă discuție cu un director tot numai un zâmbet, sau cel
puțin așa părea din exterior. Participa deja de mai multe săptămâni la
cursurile mele de meditație, dar, ședință după ședință, am observat din felul
cum se mișca, cum reacționa, cum vorbea și se comporta că puzzle-ul vieții
lui era incomplet, că-i lipsea o piesă importantă. A cedat abia după o oră de
conversație. Și s-au rupt barierele: lacrimi, disperare, dorințe care fuseseră
înăbușite și în cele din urmă stinse definitiv.
Încă din copilărie se încăpățânase să devină omul care se așteptau ceilalți
să fie: părinții, profesorii, prietenii, apoi colegii, soția, copiii. Se învinovățea
că nu reușise. Avea o mare problemă: dintotdeauna fusese împărțit între
imaginea pe care credea că trebuie s-o afișeze și ceea ce era cu adevărat. Îi
plăcea arta, dar avea o carieră în comerț, aspira la o formă de plenitudine,
dar se angajase într-o cursă contracronometru care nu-i lăsa niciun fel de
răgaz. Se lăsase înlănțuit de ceilalți și întorsese spatele acelui lucru pentru
care credea că e menit: profunzimea, autenticitatea, sinceritatea, nu în sens
material sau moral, ci în sensul unei armonizări cu propria imagine.
Avea o mulțime de idei despre cum să redevină stăpân pe sine, cum să îi
fie mai bine. O avalanșă de „trebuie“: „să mă deconectez, să stau într-un loc
retras câteva săptămâni“, „să-mi iau în sfârșit o vacanță ca lumea“, „să impun
limite“, „să mă mai gândesc și la mine“. Munca, familia, copiii, toate astea la
un loc îl împiedicau să realizeze ce-și dorea și a ajuns să gândească doar la
modul condițional: „Dacă aș fi învățat mai bine, aș fi putut să…“, „Dacă aș fi
întâlnit persoana ideală, aș fi putut ajunge…“, „Dacă aș fi reușit să mă
odihnesc, mi-aș fi recăpătat energia“, „Dacă mi-aș fi putut schimba serviciul,
aș fi fost fericit în profesia mea…“.
Răspunsurile privind cauzele suferinței lui n-au făcut decât să-l
culpabilizeze și mai tare: „Ar trebui să fiu mai puțin timid“ (ori, în funcție de
zi, mai calm, cu mai multă personalitate, mai puțin exigent), „Ar trebui să
mă stăpânesc, să nu mă mai exteriorizez…“. A ajuns să se convingă că, dacă
viața lui nu arată strălucit, ar trebui să se învinovățească doar pe el însuși, pe
nimeni altcineva. Se considera unicul responsabil pentru acest eșec și târa
după el „vina“ ca pe o bilă de ocnaș.
În realitate, avea o singură problemă: se despărțise de viața din el, de
dimensiunea spirituală a existenței umane. Când integrezi în viața ta acea
dimensiune, nici timiditatea ta, nici accesele de supărare, nici metroul pe
care trebuie să-l prinzi în fiecare dimineață și cu atât mai puțin pretențiile
copiilor tăi adolescenți sau ale colegilor nu mai sunt probleme reale. Ci mici
sâcâieli, fleacurile imprevizibile ale vieții, prea puțin importante în
comparație cu trăirile tale autentice.
Nu vei reface legătura cu dimensiunea spirituală purtându-te urât cu tine
însuți sau continuând să te pedepsești. Dimpotrivă, această atitudine n-ar
face decât să mărească prăpastia dintre cel care ești și imaginea pe care vrei
s-o arăți. Înțelege că nu ești vinovat de ceea ce a ajuns viața ta; pur și simplu,
n-ai găsit deocamdată cheia acelei porți care se deschide spre resursele pe
care le ai în mod natural, pe care noi toți le avem înăuntrul nostru. În timp,
te-ai rupt de acea parte din viața ta cu adevărat esențială: energia lăuntrică.
 Fără acea energie, ești prea slab. Nu reziști, nu știi cum să te aperi. Ești
doborât de cea mai firavă pală de vânt și, când te ridici, nu faci decât să te
izbești de ziduri, extenuându-te, în pofida straturilor de carapace cu care ai
încercat să te protejezi. Ori, ca să fim mai preciși, din cauza lor.
Spiritualitatea despre care îți voi vorbi este această energie. Este forța ta,
este vioiciunea existenței. Nu presupune să fugi de viață, ci dimpotrivă, să
redevii întreg, să fii al tău, să ții cont de dorința, de puterea și capacitatea ta
de a acționa. Înseamnă să faci parte din viață. Această spiritualitate nu
presupune un discurs teoretic. E o experiență. Nu se reflectează la ea; se
trăiește. Nu se predă; se practică zi după zi, în toate momentele existenței,
mai ales în cele mai banale dintre ele.
Nu-ți voi da lecții, ci o cheie. Apoi îți voi arăta o poartă prin care să intri
în propria viață. Astfel de porți sunt pretutindeni și oricând. Toate sunt
pregătite să te întâmpine. Cu toate acestea, una dintre ele – o vom vedea
împreună – va rămâne calea privilegiată spre trăirea întru spirit. S-o
recunoști va fi o joacă de copii. De fapt, o cunoști deja, însă atunci când se
înfățișează dinaintea ta, o alungi, fiindcă o subestimezi. Pentru că e modestă,
n-o consideri demnă de interes. Vei recunoaște și alte porți și, de asemenea,
vei putea să ți le creezi pe ale tale, în funcție de circumstanțele și situațiile
cotidiene. O vei constata tu însuți: sunt singurele porți către adevărata
fericire.
 Capitolul 2
Banalitatea unei porți

Lasă jos binoclul. Ai căutat cu el la kilometri distanță de jur împrejur ce ți-ar

putea aduce fericire, ori măcar un pic de mângâiere. Îți dorești un miracol,
magie, și pe bună dreptate. Cauți prea departe, însă. Lasă binoclul jos și
privește în jurul tău: extraordinarul se ivește doar din banalitatea vieții
obișnuite.
La mijlocul secolului al XVII-lea, o mulțime de personaje prestigioase se
înființau la mănăstirea carmelită de pe strada Vaugirard din Paris: mari
teologi precum Fénelon, ori abatele Joseph de Beaufort, vicarul general al
cardinalului de Noailles, un obișnuit al locului. În mod ciudat, frecventau
mai degrabă cămările, aflate lângă bucătărie, decât părțile mai nobile ale
clădirii. Și asta, întrucât acolo își petrecea mare parte a timpului fratele
Laurent de la Résurrection2.
Acesta era un personaj ieșit din comun. Născut în 1614 în micul sat
Hériménil, în Lorena, cel care pe atunci se numea Nicolas Herman avea
șaisprezece ani când s-a făcut soldat. A participat la Războiul de Treizeci de
Ani, a fost cât pe ce să moară de două ori, apoi, rănit grav, a părăsit armata.
Și-a căutat fericirea, însă n-o găsea nicăieri, nici măcar un pic de liniște
sufletească. Nu era împăcat cu el însuși. Marcat de o experiență mistică de la
începutul adolescenței, s-a hotărât să se facă pustnic. Dar nu era adevărata
lui cale. Singur, în așteptarea unei revelații, se plictisea. Om de acțiune, a
abandonat pustietatea după doi ani și și-a găsit un post de servitor la un
sfetnic al regelui, la Paris. Nici acum nu era fericit. Nu știa care era cauza
acelei neliniști, a senzației că îi lipsește ceva, a sentimentului de neîmplinire.
Lipsa de educație? A familiei, a copiilor, faptul că nu prea avea prieteni? De
fapt, era chinuit de o sete „după altceva“, de o aspirație pe care acest om lipsit
de cultură, de educație nu știa s-o numească.
 În lipsă de ceva mai bun, i s-a alăturat unchiului său, carmelit la
mănăstirea de pe strada Vaugirard. Nicolas era grosolan la înfățișare și
simplu la minte. Călugării l-au acceptat în rândul lor, însă doar pe jumătate:
i-au propus să se ocupe de gospodărie, să fie un așa-numit frère convers. Să
fie membru al ordinului, desigur, dar să locuiască izolat de cei care aveau
privilegiul de a se dedica rugăciunii. Cei ca el, în schimb, trebuiau să aibă
grijă de probleme seculare: târguieli, treburi mărunte… Devenit Laurent de
la Résurrection, a fost trimis la bucătărie.
Fratele Laurent nu era vreun spirit măreț, ori vreun erudit. Era mai mult
de atât: un înțelept. Primii care au început să-l viziteze au fost chiar
călugării, ca să-i ceară sfatul, să se molipsească de bucuria profundă care
emana din ființa sa, să se adape din adevărul ce părea să-l atingă, adică din
spiritualitatea care alungase povara ce-l copleșea din adolescență. Pe urmă,
au sosit vizitatorii din afara mănăstirii. Că erau oameni modești sau că
făceau parte dintre cele mai strălucite spirite ale epocii, Laurent se purta cu
toți la fel. Abatele de Beaufort, cel care avea să-i devină biograf, îi lăuda
vorbele, „simple, însă întotdeauna pline de adevăr și de înțelesuri“,
„înțelepciunea aparte“, „purtarea nestingherită, altfel decât cea a unui frère
convers obișnuit“. Renumele lui a străbătut secolele. Dacă în Franța nu e
cunoscut, confesiunile din carnetele lui continuă să fie citite și reeditate în
țările anglo-saxone, unde spiritul său îi atinge atât pe credincioși, cât și pe
atei.
Era un om care emana lumină. Nu mai descopereai la el nicio urmă de
plictiseală, din culoarea mohorâtă în care trăise până atunci. Înconjurat de
sobe, în locul în care îl cantonaseră călugării, unde era la mintea orișicui că
nu poate înflori niciun fel de spiritualitate, el a văzut o poartă și s-a
entuziasmat să exploreze spațiile dindărătul ei. A descoperit cheia: „Nu e
nevoie să ai de făcut lucruri mărețe.“ „Să faci“ era laitmotivul lui. Nu
întorcându-se asupra lui însuși în timpul rugăciunilor ori retrăgându-se
într-o viață paralelă, la adăpostul unei mănăstiri, ci acționând asupra lumii
pătrunsese în cele din urmă în viața spirituală. „Să nu ne părăsim pe noi
înșine pentru a ne ocupa de El“, insista călugărul. Mesajul, cel puțin
neobișnuit, îi fascina pe vizitatori. Le deschidea porți pe care ei înșiși le
căutaseră ani în șir acolo unde nu erau. Căci fiecare dintre noi are o cale de a
ieși din monotonie, din cenușiul care ne sufocă existența. Laurent a
descoperit fericirea lui „să faci“, nu în mod conștient sau automat, ci cu
inima, într-un avânt ce dă seama de cea mai înaltă spiritualitate.
Unul dintre textele sale cele mai puternice e de asemenea și cel mai
modest dintre câte mi-a fost dat să citesc: „Întorc mica mea omletă pe
cealaltă parte întru iubirea Domnului. Când va fi gata, de nu voi mai avea
nimic de făcut, mă voi prosterna la pământ. Apoi mă voi ridica în picioare
mai mulțumit ca un rege.“ E ceea ce îi fascina pe vizitatorii lui. În ce consta,
așadar, pu­­terea acestui om capabil să transforme o acțiune atât de banală
precum prăjitul ouălor, adeseori plictisitoare, în experiența unei uniuni,
caracterizată de iubire și deschidere, într-un proces al inițierii spirituale de
care erau capabili doar marii mistici? Metoda sa putea fi rezumată într-o
frază: „Nu pe căile celor învățați, ci de-a dreptul trebuie mers.“ Eliberând
spiritualitatea de cuvintele și conceptele grandioase care o ținuseră
prizonieră, sufocată de-a lungul secolelor. Încetând să mai credem că e
rezervată doar marilor spirite și mistici, fructul unei vieți dedicate
gândurilor înalte.
Căci experiența spirituală nu înseamnă nici să aș­tepți ca eul să se dizolve,
nici să vezi îngeri cântând în jur ori mai știu eu ce altceva. De fapt, e la fel de
banală ca o omletă: este o poartă care se deschide. Fratele Laurent o numește
„Dumnezeu“, fiindcă nu știe ce alt cuvânt i s-ar potrivi. Îi poți spune
Dumnezeu, dar foarte bine o poți numi pace, iubire, unitate, nirvana, ca în
tradițiile orientale care ignoră conceptul de dumnezeu, ori poți pur și simplu
să nu-i spui nicicum. Este o experiență universală la îndemâna oricui, o
experiență benefică, însă atât de simplă, încât n-o putem considera
spirituală, câtă vreme acest cuvânt ne intimidează.
Fă o incursiune în propria memorie. Amintește-ți de acel moment,
probabil fulgurant, în care ai întâlnit în tine un lucru pe care n-ai știut să-l
numești, dar profund adevărat, absolut incredibil. Un lucru bun, frumos,
care te-a bulversat și te-a făcut să stai cu picioarele bine înfipte în pământ.
Poate că tocmai te apucai de treabă, sau să-ți prăjești omleta, sau te plimbai
și ai văzut prima floare din acea primăvară ițindu-se la marginea trotuarului,
ori poate picoteai sub un copac într-o după-amiază de vară. Porțile
infinitului s-au deschis dinaintea ta, dar nu le-ai dat crezare, atât de banale
erau împrejurările. Ai atins beatitudinea, însă, pentru că nu te considerai în
stare s-o vezi, n-ai zăbovit în acea stare. Îți părea ilogică și ți-ai zis că, dacă
ceea ce-ai simțit e adevărat, ar trebui să poți să vorbești, să poți să povestești
despre asta. N-ai reușit, căci nu ți-ai găsit cuvintele. Apoi, știi foarte bine că
ni se cer dovezi, chiar dacă, așa cum zicea pictorul Georges Braque,
„dovezile obosesc adevărul“. Nu aveai nicio urmă, nicio dovadă. Atunci, în
loc să te înclini în fața prezentului viu, ți-ai îndreptat atenția spre altceva. Ai
ieșit din acel spațiu și te-ai întors la ceea ce toată lumea numește real,
activitate de zi cu zi, la concret. Ai redevenit un soldățel eficient.
De fapt, acea poartă era atât de banală, încât, chiar și dacă ai fi văzut-o
cu adevărat, n-ai fi îndrăznit s-o recunoști ca atare și să-i treci pragul. Drept
urmare, pentru că n-ai avut încredere în ceea ce ai simțit, ai încetat să mai iei
aminte la alte porți care sunt acum și aici în jurul tău, deschise în fața
vacarmului existenței tale.
Nu e cazul să te neliniștești: e normal să nu le vezi de la început.
Particularitatea porților care se deschid spre o experiență spirituală este,
așadar, camuflarea într-un peisaj banal. Harry Potter nu se afundă în vreo
pădure misterioasă pentru a fi teleportat de acolo la școala de magie:
Expresul de Hogwarts, trenul fermecat care îl va duce la școală, așteaptă în
King’s Cross, cea mai frecventată gară londoneză, aglomerată în
permanență, cu mii de călători. Însă peronul 9 și ¾, unde trage Expresul de
Hogwarts, le este accesibil doar vrăjitorilor. Pentru a ajunge la el, băiatul
trebuie să treacă printr-un zid alergând, fără să-i fie teamă că se va lovi, fără
să-și spună că nu are dreptul să facă asta. Reușește ascultând de cea mai
profundă dorință a lui, fără să se gândească o clipă că acțiunea pe care o va
întreprinde e absurdă, imposibilă, prostească. O ia la fugă înainte cu
încredere și trece prin zid, pur și simplu. Așa și tu poți să intri pe o anumită
poartă.
 Fiindcă tu, la rândul tău, ești un vrăjitor. Aceeași dorință, aceeași
aspirație către lumină, către viață sunt ascunse în adâncul sufletului tău.
Descoperă-le. Ele nu-ți cer decât să treci printr-un zid pentru a ajunge în
cealaltă parte a realității, cu alte cuvinte în propria ta viață așa cum este ea,
pentru a-ți dezvălui frumusețea, densitatea ei.
Spiritualitatea nu-ți va impune niciodată să-ți sacrifici viața ca să-ți
asumi o alta, căci, în acel caz, nu va mai fi spiritualitate. Nu-ți va cere să
copiezi sau să imiți. În extrema sa simplitate, ea te va lăsa să trăiești și să te
împlinești, să ai viața pe care ți-ai dorit-o, dar transformată de spiritualitate.

SĂ FACI
Într-o zi obișnuită „faci“ o mulțime de lucruri: mergi,
lucrezi, gătești, mănânci, faci curat sau ordine. Însă nu simți
nicio plăcere, fiindcă ești obsedat doar de scopul acțiunii: să
termini cât mai repede și mai bine, pentru a trece imediat la
alte sarcini care te așteaptă – și la care te gândești deja.
De această dată vei proceda altfel. Alege: vei termina de
spălat vasele, vei răspunde la e-mailuri, vei face o omletă, te vei
îngriji de tufa ta de trandafiri sau orice altceva. Vei îndeplini
sarcina respectivă pentru simpla plăcere de „a face“ și, ca atare,
de a te scufunda pe deplin în această experiență. E important să
n-o faci în silă, numărând minutele, enervându-te,
înstrăinându-te, ci întovărășindu-te cu ea. Lasă-te cuprins,
eliberează-ți spiritul de tot ce-i inutil, las-o să te călăuzească. Îți
vei putea trage sufletul, te vei simți mai bine și, treptat, tot mai
viu. Nu vei reuși chiar de prima oară, dar îndrăznește să încerci
și o a doua, și o a treia oară. Spă­la­­tul vaselor va fi pentru tine o
experiență de înaltă spiritualitate, așa cum a fost pentru
Laurent de la Résurrection o omletă.
 Capitolul 3
Treci pragul!

Să „faci“ presupune un efort mic – eu prefer să-i spun consimțământ. Să

treci pragul nu e un lucru anevoios. O secundă, două, intervine un fel de
basculare, iar singura ta misiune e să accepți să-ți amuțești rațiunea, să faci
abstracție de reproșurile și micile obsesii care te apasă și îți împiedică
energia să se desfășoare. Consimțământul este modul în care atingi unul
dintre acele momente impregnate de spiritualitate care, după cum vei
înțelege singur, sunt mereu acolo.
„Iar dintr-odată amintirea mi-a apărut.“3 Cu această propoziție banală se
deschide povestea celei mai frumoase experiențe spirituale descrise
vreodată, cea trăită de Marcel Proust în momentul în care duce la gură
madlena pe care i-a întins-o mama lui pentru a o avea alături de ceai. În acea
zi, totuși, scriitorul e incapabil să aprecieze ce i s-a oferit: îi e frig, e o zi
mohorâtă, a doua zi va fi și mai și. În acest context dezolant, o poartă i se
arată. În astfel de împrejurări ar putea să ți se reveleze și ție. Nu-ți întoarce
privirea sub pretextul că e prea frig ori prea cald, că ești indispus sau obosit
de călătorie, „copleșit“ – nu e un cuvânt pe care îl folosim des?
Proust însuși este brusc răscolit de ceea ce îi evocă gustul madlenei. Așa ni
se întâmplă deseori, ar fi putut să treacă peste, să mănânce în grabă prăjitura,
apoi să plece, să se închidă în camera lui și să continue să reflecteze la
lucruri neplăcute. Dar atenția acestui om hipersensibil este reținută de un
detaliu: dintr-odată, sub efectul texturii și al parfumului care îi ating cerul
gurii, îngrijorările trec în plan secund. Îi măcinau gândurile, ființa, și acum
le ignoră. Nu e vreun fenomen ieșit din comun. Cunoaștem toate aceste
momente fugare în care miraculosul ne apare ca o rază de soare. Le
recunoști ușor: dintr-odată, simți că frământările te părăsesc și rămâi liniștit,
ca și cum sunt prea puțin importante față de ceea ce ești pe cale să trăiești. În
această clipă, ești în prag. Nu-ți mai rămâne decât să faci acel mic pas pentru
a trece dincolo. Fără efort, doar cu un pic de atenție, ca să nu lași momentul
să treacă. În schimb, prin obsesia noastră pentru planificare, prin
interminabila noastră to-do list, prin toate acele „trebuie“ pe care ni le
spunem, printr-o raționalitate prost plasată, credem că e ridicol să-i dăm
voie unui astfel de moment în viața noastră, astfel că îl respingem.
În ce-l privește pe Proust, el a rămas pe gânduri. „O plăcere nespusă mă
năpădise, izolată, fără noțiunea cauzei sale.“4 Nimic, de fapt, nu explică ce
are să se întâmple. Ceea ce dă naștere acelei împrejurări e într-atât de lipsit
de importanță, contextul este atât de puțin propice unui extaz mistic, încât
poți să te înșeli și să-ți vezi de ale tale mai departe. Noi toți am rămas cu
falsa idee că experiența spirituală se creează, că are nevoie de tămâie,
lumânări, de măreție sau de mai știu eu ce. Fals. E o experiență pe care nu o
fabrici, n-o invoci, n-o dorești, nu e ceva ce meriți sau ceva premeditat. Are
loc pur și simplu și e gratuită. Se întâmplă pe neașteptate, ca un soi de
miracol, de har, o surpriză care își face loc în viața ta, îi conferă farmec și îi
dă culoare. Desigur, poți încerca s-o inviți, să-i creezi circumstanțele. Poți
alege să-ți inviți câțiva prieteni și să pregătești ceva bun de mâncare, în loc să
te plictisești singur pe canapea, cu laptopul în brațe sau uitându-te la
televizor. Însă nu vei putea niciodată să-ți spui, ei bine, azi, împreună cu
prietenii mei, la această cină, voi avea parte de un moment extraordinar de
seninătate, în care voi simți o imensă afecțiune pentru prietenii mei. Cel mai
probabil că nu se va întâmpla nimic. Împacă-te cu gândul. E farmecul vieții:
magia nu se lasă creată, dar o poți întâmpina.
În schimb, poți să te apleci asupra premiselor acestei experiențe, așa cum
Proust este atent la madlenă, pentru a-i da voie experienței să se desfășoare.
Ceea ce o declanșează e adesea un stimul primar, profund, sensibil, corporal.
Un gust, un miros, un sunet, o senzație care te răvășește, te scoate din ale
tale, te stârnește, te transpune într-o altă stare, într-un moment fugar ce
tinde să se prelungească și pe care un spirit pur nu va putea niciodată să-l
cunoască.
Apare aici un obstacol pe care nu știm întotdeauna să-l evităm. Proust, pe
care această experiență îl califică în ochii mei drept unul dintre adevărații
maeștri spirituali ai timpului nostru, ia seama la el, fără să-l analizeze, să-l
intelectualizeze, fără să încerce să înțeleagă ce i se întâmplă. Se lasă condus
până în pragul acelei porți. Trece pragul și miracolul survine. Rămâne el
același? Ia cunoștință de o esență lăuntrică valoroasă: „Nu mă mai simțeam
mediocru, supus capriciilor întâmplării, muritor“5, se minunează el. În acel
spațiu care se desfășoară dinaintea lui e liber de contingențe, nu se mai
preocupă de ceea ce trebuie să realizeze, să reușească, să demonstreze.
Dintr-odată, mirosul, savoarea prăjiturii îl propulsează dincolo de timp.
Într-o străfulgerare, trecutul și prezentul se întrepătrund pentru a crea o
alchimie a prezenței, ieșind de pe făgașul timpului obișnuit și încorporând
toate timpurile. Uită de mama lui, de prăjitura pe care o ține între degete și
se lasă condus de amintirea dimineților de duminică de la Combray, orășelul
pe care l-a creat în imaginația lui inspirându-se din cel al copilăriei6, în care
mătușa sa Léonie îi servea o madlenă înmuiată în ceai. A pășit dincolo de
prag, întocmai ca Laurent de la Résurrection aflat dinaintea omletei lui, în
bucătărie.
Nu e prima madlenă pe care o mănâncă Proust de la Combray încoace:
mama lui îi prepară această prăjitură în mod regulat. Nu e în mod
obligatoriu mai bună decât altele. Dar împrejurările complotează pentru a
crea magia: de această dată e tulburat și consimte să facă un mic efort să
asculte, să descifreze ce îi dezvăluie gustul. Un efort care n-are nimic
intelectual în sine, pentru că nu e nimic de înțeles sau care ar putea duce la o
concluzie ori alta. Nu e destinat celor mai inteligenți! Proust însuși spune, de
altfel: „Toate strădaniile inteligenței noastre sunt inutile“, este ceva „în afara
domeniului și a puterii ei“ 7 .
Experiența spirituală se situează în spațiul care se deschide dincolo de
poartă. Nu este un spațiu mistic, nu te vei simți iluminat, înălțat, transportat
dincolo de cunoaștere. Vei simți mai mult de atât, și chiar fără să-ți dai
seama: vindecat, împăcat cu tine însuți. Atenția pe care Proust o arată acestei
experiențe zăbovește preț de cinci pagini în roman. Pornit în această
explorare, a ridicat ancora. Nu mai simte nevoia să se oprească la un lucru
sau altul, ci plutește la voia întâmplării. Totodată, a devenit curios, se
întreabă ce este „acea stare necunoscută, care nu aducea cu sine nicio probă
logică, ci doar evidența fericirii sale, a realității sale, în fața căreia celelalte
dispăreau “ 8 . Depășind angoasele care îl rod în permanență, se redescoperă,
în întregime, în mod absolut, cu trecutul său, cu trăirile, aspirațiile,
dorințele, corpul și simțurile lui. Se simte invadat de fericire. Descrie o
tresărire, senzația că realitatea a devenit mai animată. Atinge carnea lumii,
viața adevărată.
Nu cunosc pe nimeni care să nu fi trăit o experiență spirituală, care să nu
fi avut, în cel mai fizic mod cu putință, senzația de ușurătate pe care ți-o dă
aceasta. Am întâlnit însă destui care n-au îndrăznit să zăbovească asupra ei,
care n-au știut s-o numească sau care, în orice caz, s-au considerat nedemni
să-i găsească un nume acelui moment de trăire intensă – și pe care avem
tendința să-l considerăm rezervat marilor personalități, ieri sfinții, azi poeții,
scriitorii, artiștii care au cunoașterea și timpul necesar pentru a-i da o formă.
Și cu toate acestea, este o experiență care îți aparține deopotrivă.

SĂ TE LAȘI CUPRINS DE UIMIRE

Nu cred că există nicio rutină care să nu se poată
transforma într-un moment de uimire. Faci duș sau doar te
speli pe mâini. Gândește-te la asta ca la ceva neobișnuit. Lasă-te
tulburat de apa care curge, de căldura ei. Descoperă
senzualitatea acelei clipe, suspendându-ți inteligența și
lăsându-te surprins, ca un copil: de săpunul care face clăbuci,
de senzația pe care ți-o dă șuvoiul pe corp, pe mâini. Nu
încerca să înțelegi, să reflectezi conform principiilor raționale.
Gândește-te doar la desfătarea pe care o simți și lasă-te învăluit
de fericirea simplă dată de acțiunea în sine. Simți cum urcă în
tine acea plăcere? Dă-i voie s-o facă. Nu e nimic ridicol în asta,
e o senzație extraordinară. Treci pragul, pur și simplu.
 Capitolul 4

Sunt pregătit?

N-am participat niciodată la vreun maraton, dar am urmărit cu atenție

îndelungile pregătiri ale unui prieten care, prinzând la bătrânețe gustul
pentru alergat, își propusese să participe la o astfel de competiție, la Paris. I-
au trebuit luni de antrenamente pentru a reuși să învingă distanța, kilometru
cu kilometru. Am aflat împreună cu el că alergatul se învață. Am sărbătorit
împreună primii douăzeci, apoi, la câteva săptămâni distanță, primii treizeci
de kilometri parcurși fără oprire. Ne-am necăjit amândoi când i-a fost greu
să treacă de pragul de patruzeci de kilometri. A fost nevoie de câteva luni în
plus de antrenamente pentru a prinde rezistența musculară necesară și a
reuși în cele din urmă. Nu alerga ca să câștige: era doar un amator și în
niciun caz nu se compara cu profesioniștii, cu atleții desăvârșiți care își
închină viața acestei discipline.
Nu știu de ce îți povestesc toate astea: o experiență spirituală nu are
nimic dintr-un maraton. Nu seamănă deloc cu el, nici în pregătire, nici în
sacrificiul ori efortul pe care al doilea îl presupune, nici măcar în triumful
reușitei. Experiența spirituală nu este o materie de predat în școli, nu există
cursuri specifice pentru a o studia, nici examene de trecut, nu există elevi
buni sau nepregătiți, experți sau ignoranți, elite și amatori. În mod
paradoxal, să te pregătești pentru o astfel de experiență te poate împiedica să
ai parte de ea, fiindcă îți poți închipui că știi dinainte ce vei găsi. Or,
trăsătura definitorie a experienței spirituale este că te dezorientează pentru a
te face receptiv la o reorientare. Ar fi un maraton fără capăt și fără parcurs,
pe care îl poți foarte bine încheia în două zile, în două săptămâni sau două
luni. În care nu poți să prevezi ce și când ți se va întâmpla, nici încotro te
îndrepți.
Un maraton este produsul unui efort construit: nu te apuci să alergi pe
neașteptate, din întâmplare. Pe de altă parte, experiența spirituală survine ca
o surpriză, în momentul în care nu te aștepți. Nu e un lucru pe care să-l
meriți. Este cu atât mai minunată, cu cât are puterea de a atinge pe absolut
oricine, în același fel.
Nu te poți pregăti pentru ea, dar, dacă ești tentat de această experiență,
trebuie să faci saltul în ea. Ca atunci când ești pe malul mării, al unui lac sau
al unei piscine și încerci apa cu degetul mare și ți se pare prea rece. Nu intri
pe o poartă privind-o de la depărtare! Cât timp rămâi în fața ei căutând
pretexte să nu intri, spunându-ți că nu ești gata, că nu ești capabil, că nu ai
timpul sau mijloacele necesare, că nu te poți pregăti, nu faci decât să întârzii
momentul săriturii. Până când va fi prea târziu și vei renunța în cele din
urmă la ideea de a înota. Pe de altă parte, o săritură nu are nicio legătură cu
metoda tehnocratică de rezolvare a problemelor, care constă în împărțirea și
rezolvarea lor pe bucăți pentru a ajunge la o soluție finală. Când vine vorba
să sari, nu prea ai de ales: ori te lași pradă temerii și rămâi afară, ori sari.
Odată ajuns în apă, trebuie să recunoști că e grozavă! Ți-ar părea rău să ieși.
În același fel, vei sări ca să treci pragul și să intri în spațiul experienței
spirituale.
Nu-ți fie frică! Săritura nu cere vreun surplus de energie, e suficient să
consimți să avansezi cu un pas. Cuvântul „a sălta“ vine din latinescul saltare,
„a dansa“. Legătura dintre salt și dans se regăsește în majoritatea limbilor. Și
nu întâmplător: saltul e o trecere, ceva care te face să intri în ritm, în
mișcare. E o formă de acceptare. Este el însuși un pas de dans care te
deplasează cu partea sa de necunoscut, așa că nu-l poți controla în
întregime.
Sari pentru că ai încredere în mișcarea dansului, ai încredere în realul care
ți se oferă și îți dă curajul să faci pasul, să ieși din lumea obișnuită și să intri
într-una diferită.
Sari pentru că ai cultivat o dispoziție spirituală care îți dă autoritatea de a
te abandona. Această dispoziție are un nume: umilință, un cuvânt care
derivă din latinescul humus – ca humusul, stratul superior al solului, cel mai
activ din punct de vedere biologic, cel care dă viață, care conține și primește
viața, care nu e timid sau șters, ci dimpotrivă, brun și accentuat,
procurându-i pământului bogăția, soliditatea, plenitudinea sa. Să fii umil
înseamnă să fii humusul care lasă fertilitatea să aibă loc. Înseamnă să fii gata
să accepți ceea ce ți se oferă, așa cum humusul acceptă apa și substanțele
hrănitoare dăruite de natură, fără să fii stânjenit, fără să te întrebi ce ți se va
cere în schimb, fără să-ți fie teamă că, prin acest dar, vei fi într-un fel sau
altul legat și astfel acesta se va transforma în otravă. Să fii umil înseamnă să
ai puterea de a fi atins, răscolit, deschis spre viață și spre cele ce urmează să
se întâmple.
În ianuarie 1941, înfruntând bombardamentul ar­matei germane, Ludwig
Wittgenstein, care deja era o figură majoră a filozofiei, a pornit spre
Liverpool, unde se stabilise unul dintre vechii lui discipoli, Maurice Drury,
cu care legase o profundă prietenie. După studii de filozofie și de teologie,
Drury devenise medic și, în calitate de cadru medical, se înrolase în armata
britanică și se pregătea să plece în Egipt. Neștiind dacă el se întoarce,
Wittgenstein a ținut să-și ia rămas-bun. În momentul despărțirii, i-a întins
un gobelet. Un gobelet de aur. Temându-se că discipolul lui s-ar putea să nu
accepte acel cadou impresionant, i-a spus: „Apa are un gust mult mai bun
când o bei dintr-un recipient de aur. Ți-l dau cu o condiție: să nu-ți pese
dacă îl pierzi.“9
Maurice Drury a avut umilința de a accepta darul care nu-l îndatora cu
nimic: putea să facă orice cu el, chiar și să-l rătăcească. Era ceva complet
gratuit, așa cum e darul experienței spirituale pe care ni-l face viața când ne
oferă un gobelet de aur pentru a ne potoli setea. Istoria nu ne spune ce s-a
întâmplat cu acel gobelet.
Fii modest și primește darul experienței spirituale pe care ți-l oferă viața.
Nu spune în sinea ta că-ți e teamă să bei din acel gobelet de aur, că nu ești
vrednic de el, că nu ești pregătit sau mai știu eu ce: ai greși, din orgoliu,
închizându-te într-o identitate încremenită, refuzând să accepți darul de a te
lăsa mișcat, zguduit, străbătut, dislocat.
Nu ești pregătit să primești gobeletul și să treci pragul decât dacă admiți
că:
1. nu l-ai meritat – fiindcă este un cadou care nu se obține pe merit.
 2. nu trebuie să depui niciun efort: e suficient să crezi că poți să treci
dincolo.
3. că există riscul să-l pierzi – nu e grav, vei mai avea ocazia să primești
gobelete de aur.
Când ești pe prag, nu te crispa, abandonează-ți voința. Astfel vei fi
pregătit. Saltă, intră în dans, acceptă să fii atins și fii conștient de faptul că
ești atins. Nu încerca să reflectezi conform principiilor raționale, nu încerca
să te temperezi. Eliberează-te de sentimentul de culpabilitate și nu încerca să
prevezi ce se va întâmpla. Îngăduie-ți bucuria acestei experiențe și accept-o.
 SĂ ȘTII SĂ PRIMEȘTI
Prietenii și colegii sunt bucuroși să te revadă după câteva
zile în care ai lipsit. Îți fac complimente: că arăți bine, că ai o
tunsoare frumoasă, pantofi drăguți. Ai putea să te bucuri, dar
ceva te oprește, nu crezi în sinceritatea lor. Sunt ei cu adevărat
bucuroși să te vadă? Meriți oare aceste manifestări de
sentimente calde, aceste complimente? Nu te consideri demn
de ele și să le auzi nu face decât să te adâncească în nefericire.
Zi de zi, viața îți dăruiește astfel de lucruri. Un zâmbet, o
glumă, o privire complice, o vorbă plină de simpatie.
Amintește-ți de un episod recent – poate fi de azi sau de ieri.
Să-l cercetăm împreună.
Din ce motive n-ai acceptat acel dar?
De ce ai considerat că nu-l meriți, că e vorba despre o
neînțelegere?
Notează-ți motivele, apoi recitește-le încercând să te
detașezi. Odată ce te-ai îndepărtat de ele, acele motive ți se vor
părea ridicole.
În realitate, respingerea automată a acestor daruri este
capcana pe care ți-o întinde voința ta de a controla totul. Tu
identifici faptul de a primi cu pasivitatea – preferi să fii în
poziția celui care oferă, ceea ce îți oferă iluzia controlului.
Să știi să primești este esențial. E un mod puter­­nic de a
acționa. Este secretul artelor marțiale: victoria nu se obține
încăpățânându-te în dorința de a controla totul, ci lăsându-te în
voia valurilor, pentru a te reintegra în mișcarea energiei și a
transforma energia astfel încât să-ți fie favorabilă.
Încetează să mai fii crud cu tine însuți, te consumi inutil. Ai
primit un dar? Lasă garda jos, acceptă-l așa cum e, acceptă să te
bucuri de el, îți va da forța și energia de a continua să te
desăvârșești.
 Capitolul 5

Prezentul viu

Vreau să te avertizez în legătură cu încă o capcană. Eu însumi m-am lăsat

prins în ea anul trecut, în aprilie.
An de an aștept cu nerăbdare un anumit moment, la care mă gândesc cu
multe zile înainte. De data asta era de bine: cireșul care crește lângă blocul
unde locuiesc înflorise în sfârșit. Țineam neapărat să mă bucur pe-ndelete
de acel spectacol, și asta a fost prima greșeală. Încă din dimineața în care a
înflorit, m-am postat sub pom. Și am intrat în panică. Ce trebuia să fac
pentru „a profita pe deplin“ de vederea lui, cu alte cuvinte, de momentul
respectiv? M-am concentrat. Pomul era superb, fără îndoială, dar apoi? L-
am privit, l-am cercetat, încercând să alung din minte gândurile parazite.
După zece minute, m-am plictisit. M-am îndreptat spre stația de autobuz.
M-am întors acasă spre seară. Ziua fusese complicată, mă pierdusem în
gânduri și uitasem de cireș. Prezența lui m-a surprins. Cred că l-am salutat,
cel puțin sunt sigur că i-am zâmbit. Și m-am oprit – nu în fața lui, ci cu el.
Nu l-am cercetat, l-am admirat. M-am lăsat cuprins de amețeala provocată
de acea bogăție florală aproape lipsită de măsură. Un personaj uriaș
înveșmântat ca pentru sărbătoare, care îmi stârnea imaginația. Îmi amintea
de o carte cu ilustrații din care îmi citea bunica în copilărie și de un alt cireș,
din grădina unei prietene cu care nu mai vorbisem de luni întregi și pe care
trebuia s-o sun, să-mi spună ultimele noutăți din viața ei. De fapt, pomul îmi
vorbea. Era însuflețit, avea atâtea să-mi spună și trezea în mine o infinitate
de lucruri. Mi-am petrecut un sfert de oră cu el, lăsându-mi spiritul să se
legene în ritmul acelui spectacol. Grijile mi s-au risipit.
Avem o putere imensă: cea de a transforma lumea și de a o însufleți.
Cultivăm această putere încă din fragedă copilărie, când, cu doar o creangă
ruptă și două cârpe vechi, construim un regat feeric, pe care îl însuflețim.
Nu mai suntem ancorați în momentul prezent, trecem dincolo: ieșim din noi
înșine, uităm de noi, ne lăsăm atinși fără să lăsăm să cadă cortina de fier,
mânuită abil de adulți, care ne desparte de propriile inimi. Creanga noastră
ascunde în ea frumusețea și magia vieții. E plină de viață.
Cortina de fier ni s-a întipărit adânc în suflete sub efectul unei presiuni
inițial lăudabile, dar care a fost denaturată apoi de voința noastră de a
reflecta și a analiza trăirea momentului prezent. În fond, pe când erai copil,
știai cum să te lași singur în pace (și, astfel, să te dezvolți), îți dădeai voie să-
ți placă ce făceai, nu te forțai să fii prezent, erai în mod firesc și, ca atare,
bucuros să fii, străin de imperativul lui „(eu) trebuie“, de presiunea de a fi
calm, de a acționa mai bine, de a fi mai eficace, de a te comporta mai bine,
de a fi mai puțin neliniștit, toate aceste lucruri care ne ard în interior la foc
mic. Până în ziua când nu mai rămâne din noi decât cenușa.
Multă vreme am fost eu însumi victimă a acestei presiuni. Eram tânăr,
aveam nervii slabi, mă aflam în căutarea propriului eu, o căutare zadarnică,
iar suflete bune, deloc rău intenționate, m-au sfătuit s-o las mai moale, să uit
trecutul și viitorul și să mă concentrez asupra momentului prezent, astfel
încât totul să intre pe făgașul normal al lucrurilor. Din acel moment m-am
simțit mereu vinovat: nu reușeam, nu știam cum s-o las mai moale. Eram
incapabil să pun în suspensie lumea, s-o tai bucățele și să uit toate acele
bucățele pentru a rămâne doar aici și acum. Plin de bunăvoință, încercam,
dar nu puteam, să le interzic gândurilor, amintirilor, emoțiilor, ideilor să mi
se perinde prin minte. Nu-mi puteam înăbuși sentimentul de vinovăție,
vinovăția eșecului, care se adăuga neliniștilor mele, îndoielilor, sensibilității
mele exacerbate. Carpe diem – bucură-te de clipă –, îndemn pe care îl
vedeam ca pe interdicția de a te gândi la altceva decât la momentul prezent,
ajunsese să mă terorizeze. Carpe diem ucidea prezentul, mă fereca într-o
imagine de sine restrânsă, mă asimila cu ea și-mi făcea viața deplorabilă.
Prima oară când mi-a ieșit o maioneză (mulțumită îndrumării bunicii
mele, care îmi dezvăluise că ingredientele trebuie să fie la temperatura
camerei), eram departe de idealul lui „las-o mai moale“. În niciun caz nu
puteam s-o las mai moale dacă voiam să separ gălbenușul de albuș, apoi să
am grijă la firicelul de ulei în timp ce nu scap din ochi muștarul! Puneam
pasiune în ce făceam. M-am lăsat cu totul absorbit de acea sarcină în
momentul în care a început să se prindă maioneza. Nu eram chiar pe cale să
trăiesc clipa prezentă, dar trăiam un moment în care prezentul avea
densitate, un prisos care mă emoționa, care îmi dezvăluia o parte din mine a
cărei existență o ignorasem, o lumină care strălucește în fiecare dintre noi,
indiferent de împrejurări. Experiența spirituală constă în a sesiza acea
strălucire de aproape – unii folosesc impunătoarea expresie „moment de
revelație“, când de fapt e vorba despre un moment dintre cele mai
obișnuite ale vieții.
Nu eram într-un moment prezent, ci într-un prezent însuflețit. Par să fie
unul și același lucru, dar sunt foarte diferite. Nu mai eram desprins de firul
timpului, ci în afara timpului obișnuit măsurat de ceas. Ieșisem din cadrul
îngust al trecutului, al prezentului, al viitorului, pentru a intra într-un alt
spațiu, în care toate timpurile, gândurile, toate emoțiile se hrănesc unele pe
celelalte. Un spațiu magic în care omleta, maioneza, tabelul Excel, castelul de
nisip devin, fiecare, lumea întreagă. Rămâi ancorat în real, dar el nu ți se mai
înfățișează vlăguit, deteriorat, mecanic. Uiți de tine, îți ignori micile
necazuri, problemele mărunte. Te lași atins de acea frumusețe, de
splendoarea banalului. Ești viu, pentru că nu mai ești despărțit de lume. Nu
tai lumea în bucăți, nu pui între paranteze tot restul pentru a fi prezent
dinaintea unei singure bucăți. Ai dreptul să gândești, să fii preocupat, să-i
dai frâu liber imaginației. Nu mai încerci să fii cu luare-aminte, nu
îndepărtezi nimic din ceea ce e, din ceea ce ești. Te afli la granița unei
experiențe extraordinare.
Prezentul însuflețit, care poate fi prețuit în tot felul de situații, se
manifestă în toată splendoarea lui în experiența spirituală. Când ești în prag,
îi simți primele roade. Iei cunoștință de o nouă dimensiune, pe care o
presimțeai. Ea are o incredibilă capacitate de transformare: îți deschide
inima, te mângâie, te alină, te vindecă. Nu e în mod obligatoriu
spectaculoasă, dar nu ieși din ea cum erai înainte! Acest prezent are o putere
imensă: îți dă dreptul – iar asta e caracteristica definitorie a experienței
spirituale – să fii cu adevărat tu însuți.
 Săptămâna trecută, sora bunicii, care și-a sărbătorit cei nouăzeci de ani,
ne-a invitat la masa de prânz. A fost ceva cu totul special: pentru desert, a
pregătit un ștrudel – ea, care în urmă cu trei ani jurase că n-o să se mai
apuce vreodată de așa ceva. Cred că și-a adunat toată energia de care e
capabilă pentru a reuși ce și-a propus. Nu era doar un desert. Acel ștrudel
avea o istorie în spatele lui. Înaintea mătușii mele, bunica acesteia, apoi
mama ei, după care bunica mea, care nu mai era de mult printre noi, îl
făcuseră după aceeași rețetă. Ștrudelul era o mărturie a vieții, a dragostei, a
timpului care trece. Eram toți acolo, în jurul acelui desert. Îl savuram în
liniște, pierdut fiecare în gândurile și amintirile lui. Nu era nevoie să ne
spunem nimic: împărțeam aceeași moștenire. Mă simțeam senin și totodată
mi s-au umplut ochii de lacrimi, eram bucuros și în același timp simțeam
nevoia să spun mulțumesc. Prezentul nostru era viu.
 SĂ IUBEȘTI
Cea mai simplă cale să pătrunzi în prezentul viu, să găsești
adevărata mângâiere și fericirea ce-o însoțește este prin iubire.
Nu e vorba neapărat de pasiunea amoroasă, ci mai degrabă de a
iubi banalul în ceea ce are întotdeauna extraordinar. Îți îngădui
să iubești cu adevărat acest pom pe care îl vezi în fiecare zi,
căruia îi remarci evoluția de-a lungul anotimpurilor, în care îl
vezi înveșmântat altfel de fiecare dată? Îți mărturisești că îți
place să vezi maioneza cum se prinde și te lași cuprins de
încântare, ca un copil?
Iubirea îți dă aripi, puterea de a trece munții. Trebuie să
prezinți un proiect în fața colegilor. Ești crispat, îți reproduci
mecanic discursul, atent să nu scapi niciun punct, pregătindu-
te sufletește pentru criticile și întrebările care urmează. Îți spui
că trebuie să rămâi obiectiv, într-o totală neutralitate. Dar pe
măsură ce momentul se apropie, simți cum te sufocă neliniștea.
Îți propun să schimbi strategia. Îți iubești forțat proiectul pe
care l-ai creat, care momentan e copilul tău. De ce refuzi să
simți acea dragoste? Lasă-te purtat de acea dimensiune, nu
rupe legătura inimii. În mod evident, îți pregătești conștiincios
prezentarea, așa cum ai făcut-o și cu proiectul însuși. Dar când
te vei afla în fața colegilor, nu sufoca acea legătură. Dimpotrivă,
lasă-i căldura să se răspândească în tine, pentru a da viață
prezentului. Îndrăznește să iubești: întâlnirea, lumea întreagă
vor fi mai puțin reci. Îți vei găsi în sfârșit locul în ele.
 Capitolul 6

Experiența spirituală și neuroștiințele

Chiar dacă e greu s-o descrii, experiența spirituală e o realitate concretă. Ca

să o înțelegem, și pentru că pare să aparțină unui univers fără legătură cu
știința, se impune o călătorie în creierul uman.
Am făcut asta împreună cu Valérie Bonnelle. Specialista în neuroștiințe a
fost mereu intrigată de stările-limită ale conștiinței și modificările pe care
acestea le provoacă în activitatea cerebrală. Azi directoare de cercetare la
Fundația Beckley la Oxford, în Marea Britanie, ea studiază în special
mecanismele neurobiologice declanșate de microdoze de substanțe
psihedelice, de la LSD la așa-numitele ciuperci magice. Caracteristica acestor
substanțe e aceea de a activa, la nivelul creierului, receptorii de serotonină
2A, un neurotransmițător implicat în controlul dispozițiilor. Este vorba, mi-
a confirmat ea, de aceiași receptori implicați în experiențele mistice, în
starea de beatitudine sau chiar de uimire profundă. Studierea efectelor pe
care le au asupra acestora substanțele psihedelice permit, logic vorbind,
înțelegerea substratului neurologic al experiențelor spirituale prin folosirea
protocoalelor științei. S-o recunoaștem: e mult mai simplu să studiem
precizia impactului unei substanțe asupra creierului decât să așteptăm să
survină o experiență spirituală în mod spontan pentru a putea iniția chiar
acel studiu!
Cu rigoarea ei științifică, Valérie Bonnelle ne ajută să definim lucrul în
cauză, adică experiența spirituală. Avem nevoie de trei criterii:
transcendența sinelui (nu ne mai gândim la micile griji cotidiene),
distorsionarea timpului (care devine neclar și dispare) și un sentiment al
deschiderii și al unității (cu celălalt, cu lumea, cu acțiunea pe care o
îndeplinești). Se adaugă o a patra dimensiune: un efect pozitiv,
transformator, resimțit pe termen lung.
 Orice experiență spirituală, insistă ea, e declanșată de ceva anume, oricât
de nesemnificativ: gustul madlenei lui Proust, liniștea și calmul profund
atunci când m-am așezat pe banca de pe malul lacului, o rază de soare
străpungând norii. Acest eveniment, adesea senzorial (în raport cu cele cinci
simțuri), e numit salient10 (sau saillant11), adică ceva care ne atrage puternic
atenția, chiar și pentru câteva secunde. Sentimentul de uimire care țâșnește
în noi este „citit“ în creier, unde, îmi explică specialista în neuroștiințe,
antrenează o cascadă de efecte cvasi-simultane care sunt suscitate de această
experiență și, în același timp, contribuie la întreținerea și prelungirea ei.
⇒ Primul efect: este activată rețeaua răspunzătoare de saliență,
situată în emisfera dreaptă, la nivelul cortexului frontal inferior și a
cortexului parietal inferior. Modul obișnuit de funcționare a creierului, top-
down, constă în a aplica modele de predicție sistematice asupra tuturor
lucrurilor pe care le vedem, auzim, simțim. Așadar, nu percepem lumea
exterioară sub forma ei reală, ci prin prisma acestor modele, a acestor
etichetări. În loc să văd acest copac, îmi mobilizez cunoștințele, îl numesc
(stejar, cireș etc.), îl calific (frumos, maiestuos, rar, banal etc.), observ că azi
a început să înmugurească sau să-și piardă din frunze, îmi aduc aminte că îl
văd în fiecare dimineață etc.
Această abordare top-down nu este o trăsătură în­născută, ci dobândită:
sugarii, copiii foarte mici n-o au. Creierul lor funcționează după modelul
bottom-down, care le oferă avantajul de a percepe realitatea direct și de a
avea un raport spontan cu ea, fără să treacă prin filtrele rațiunii sau ale
cogniției. Creierul lor scanează efectiv lumea exterioară, percepând într-un
fel brut ce se întâmplă. Atenția lor e ghidată de ceea ce percep. Încă nu sunt
captivi ai schemelor dobândite ulterior, care ne vor dicta mai târziu ce să
alegem din ceea ce percepem și modul în care percepem. Sub efectul unui
eveniment salient și dintr-un motiv pe care știința încă nu l-a definit,
creierul renunță la modul „adult“ de abordare și revine la modul de
abordare bottom-down.
Faptul că modul bottom-down de manifestare a atenției are loc în
emisfera dreaptă nu e chiar lipsit de importanță: de fapt, toate funcțiile de
care ține limbajul se situează… în emisfera stângă. Aceasta fiind izolată, în
modul bottom-down nu există transpunere în cuvinte a celor trăite.
⇒ Al doilea efect este dezactivarea filtrului talamic. Talamusul are
drept misiune filtrarea masei de informații primite de la lumea exterioară.
Datorită lui, de exemplu, mă pot concentra asupra sarcinilor mele într-un
open space în care colegii se agită și discută tare și pot să elimin gândurile
parazite care nu mă lasă să lucrez. E o dezactivare indispensabilă atunci, dar
pe termen lung ne restrânge legătura cu ceilalți și cu lumea. Când acest filtru
dispare, primim toate informațiile senzoriale, fără a le tria. Conștiința nu
mai e concentrată asupra sa însăși, spiritul se deschide.
⇒ Al treilea efect este cel indus asupra undelor cerebrale. Activitatea
cerebrală obișnuită corespunde undelor alfa. Ele joacă un rol inhibitor și
susțin modelele de predicție pe care le aplicăm universului exterior.
Evenimentul salient declanșează activitatea undelor gamma, cu o frecvență
mai rapidă, apte să intercepteze și să se ocupe, simultan, de toate
informațiile primite în urma dispariției filtrului talamic. Aceste unde apar în
electroencefalogramele maeștrilor meditației, când sunt într-o stare de
contemplație autoindusă.
Odată cu conjugarea lor în creierul nostru, aceste trei efecte atrag după
ele o stranie impresie de disoluție a eului, ceea ce numim „sentimentul
oceanic“: ne dăm seama că facem parte dintr-un întreg mult mai vast, mai
important decât micul nostru eu. Devenim trup din trupul lumii.
Pătrundem de mai multe ori într-o zi în modul bottom-down. Dar în
general, această stare nu durează mult. Intrigată, emisfera stângă analizează
imediat ce se petrece și revenim la modul de funcționare top-down, care ne
este familiar. Totuși, în anumite împrejurări reușim să zăbovim în starea
atenției directe, permițându-le informațiilor să intre în minte fără să le
interpretăm. Simțim o „uimire totală“, zice Valérie Bonnelle. Astfel are loc
experiența spirituală, care ne induce o stare de deschidere a spiritului.
Avem capacitatea de a crea acest fenomen neurologic printr-un
antrenament simplu: ne deprindem să ne minunăm în fața lucrurilor
mărunte și, în cele din urmă, toate evenimentele obișnuite devin saliente.
Meditația mindfulness12 poate fi de asemenea un factor declanșator al
experienței spirituale; renunțăm la concentrare, la conștiința care ne
ghidează permanent și filtrează informațiile, pentru a fi pur și simplu
deschiși la tot ce ni se înfățișează, la tot ce ne înconjoară, într-o stare de
vigilență destinsă.
În ce privește substanțele psihedelice, îmi explică experta în neuroștiințe,
în doze infime – în microdoze –, ele nu provoacă halucinații, ci augmentează
saliența percepției lumii exterioare. Înlesnesc acel „Oh!“, cu alte cuvinte,
capacitatea de a aprecia un pic mai mult frumusețea naturii, a lumii, de a ne
minuna în fața unei scoici ori a unui nor. Fenomenul nu putea să-i scape
comunității științifice. Începând din anii 1950 și până la mijlocul anilor
1960, mari laboratoare s-au interesat de efectele curative, în psihiatrie, a
psilocibinei, molecula activă din „ciupercile magice“ (și din LSD). Dar când
au devenit portstindardul culturii hippie, aceste substanțe au fost catalogate
drept „droguri“ și cercetările au fost abandonate, cel puțin oficial.
Azi, tabuul e pe cale de a fi desființat. Studii efectuate în marile
laboratoare universitare (la Harvard sau la Yale, în Statele Unite, la Zürich
ori la Basel, în Elveția), dar și în cadrul marilor companii farmaceutice văd
în ele o extraordinară șansă de tratament al depresiei și al afecțiunilor
mintale contemporane, precum stresul, burnoutul, starea de rău psihic
permanentă, dependențele. Primele rezultate sunt impresionante. Statul
american Oregon deja a legalizat folosirea în scop terapeutic a microdozelor
de substanțe psihedelice. Canada la rândul ei le-a introdus în centrele de
îngrijire paliativă, pentru a da culoare ultimelor zile rămase bolnavilor
incurabil.
Un studiu deosebit de important a fost efectuat asupra unui grup de
maeștri ai meditației aflați într-o lungă perioadă de izolare. O microdoză de
psilocibină le-a oferit participanților o experiență spirituală amplificată spre
deosebire de a acelora care au stat în aceleași condiții, dar n-au primit așa
ceva. Și mai surprinzător a fost că electroencefalogramele efectuate două zile
mai târziu au revelat o intensificare a conexiunilor neuronale în emisfera
stângă a creierului, care fuseseră totuși dezactivate în timpul meditației, așa
cum se întâmplă în cazul experiențelor spirituale spontane sau sub efectul
microdozelor de psihedelice. Să înțelegem din asta că partea „rațională“, a
cogniției, din creier devine mai activă după astfel de experiențe? În orice caz,
ea devine mai conectată, sau conectată altfel, și reacționează mai rapid la
diverși stimuli.
Cei care au trăit o asemenea experiență spirituală devin mai hotărâți și
vorbesc despre un „înainte“ și un „după“, despre o transformare mai mult
sau mai puțin îndelungată, mai mult sau mai puțin durabilă, despre o
schimbare a felului lor de a fi în lume. „Există o corelație foarte clară între
intensitatea acelei trăiri, impactul său asupra creierului și schimbările care
survin în personalitate și care sunt de durată mijlocie sau lungă“, confirmă
Valérie Bonnelle, după ce a efectuat cercetări asupra unor voluntari care
luaseră microdoze de substanțe psihedelice. Ea consideră că fenomenul este,
foarte probabil, identic cu cel al experiențelor spirituale. „Grație noilor
conexiuni neuronale create, activitatea creierului e mult mai bogată: toate
regiunile lui stabilesc legături unele cu altele, se observă o explozie de
conexiuni, relații care corespund unei experiențe subiective a unității.
Această activitate determină o mai mare flexibilitate psihică, o augmentare a
plasticității cerebrale, deschizând uși pe care individul le-a crezut mereu
închise. Fiecare dintre noi se crede prizonierul unui mod de activitate. Și ne
dăm seama că, de fapt, la nivelul creierului se întâmplă mult mai multe
lucruri decât credeam. De unde persistentul sentiment de eliberare
completă. Sunt experiențe care dau sens existenței, cu condiția să știi să le
menții, să le prelungești, să le integrezi și să le interpretezi“, continuă ea.
În calitate de cercetătoare în neuroștiințe, Valérie Bonnelle este convinsă
că spiritualitatea ar putea avea un rol important în medicina modernă. În
sprijinul acestei convingeri stau o serie de studii despre depresie pe care le-a
făcut: ea a reușit să demonstreze că subiecții care au beneficiat cel mai mult
de pe urma microdozelor de substanțe psihedelice sunt cei care au avut o
experiență de natură mistică sub efectul acelor doze. E foarte probabil că ei
au parte de echivalentul pozitiv al stresului posttraumatic! Se cunosc efectele
negative, care uneori durează ani întregi, poate chiar toată viața, ale
violenței, maltratării sau ale unui accident. De ce am exclude din oficiu
efectele pozitive ale unei experiențe spirituale care ne-ar putea reconfigura
modul de a trăi, de a vedea, de a simți și, astfel, de a ne transforma existența
în bine?
Acea experiență pe care ai avut-o n-a fost un vis: creierul tău, sistemul
tău neuronal ți-a dat acces la ea. Dar, deși este universală și, în prezent, îi
percepi importanța, ai impresia că accesul la ea e unul complicat.
Urmează-mă. Să pornim împreună pe drumul spre experiența spirituală.
 TREZEȘTE-ȚI COPILUL INTERIOR
Ai capacitatea de a-ți pune creierul în modul bottom-down,
cel al unui copil mic, ca să intri în legătură directă cu lumea
care te înconjoară… și să fii uimit de ea.
Nu trebuie să pleci nicăieri. Așază-te pentru câteva minute
pe o bancă sau pe scaunul unei terase și privește ce se întâmplă
în jurul tău, fără să reflectezi la ceea ce vezi. Acel copac,
domnul cu pălărie care se îndreaptă în direcția ta, albina de pe
floarea galbenă, paharele pe jumătate pline de la masa de
alături…
Nu lăsa schemele de gândire dobândite să-ți dicteze ce să
vezi, sau felul în care să vezi. Lasă deoparte reflecțiile, care nu
fac decât să te încurce, să-ți restrângă spiritul și ajung să te
sâcâie atunci când se tot repetă. Deschide-te pur și simplu
experienței care e situată dincolo de categoriile noastre
obișnuite privind modul de a fi și de a acționa. Poate că nu vei
reuși de prima dată. A doua oară când te vei lăsa prins în acest
joc, vei ști să intri în dimensiunea care e sursa unei liniști
profunde.
Foarte curând nu vei mai avea nevoie de o bancă pentru o
astfel de experiență. Întocmai ca Marcel Proust cu madlena lui,
sau ca Laurent de la Résurrection cu omleta, vei capta
instinctiv aceste momente de excepție care survin de câteva ori
pe zi. În fond, nu vom ști niciodată dacă madlena lui Proust era
gustoasă ori dacă lui Laurent i-a reușit omleta. Acestea sunt
mai mult de atât: reprezintă declicul unor experiențe spirituale
profunde.
 Partea a doua

SUFLUL VIEȚII
 Capitolul 7
Spiritualitatea, o poveste de viață

Ce este, până la urmă, spiritualitatea?

În primul rând, o dorință profundă. O năzuință intimă, care ne îndeamnă
să regăsim unii unitatea, alții împlinirea, armonia, reconcilierea sau
limpezimea gândului. Iată cele cinci porți despre care vreau să vorbesc.
Este, de asemenea, vocația de a împlini această dorință în fiecare clipă a
existenței noastre. Tot ce fac, la serviciu, acasă împreună cu partenerul, în
familie, cu necunoscuții și se reflectă în cel mai mic gest cotidian devine
spiritual când îmi împlinesc dorința înflăcărată. Spiritualitatea constă în a
recunoaște și a celebra această vâlvătaie din inima vieții.
Aici se ascunde neînțelegerea. Discursuri repetate peste tot ne dau de
înțeles că accesul la spiritualitate are drept condiție renunțarea la dorință,
uciderea egoului. Totuși, în viața adevărată este exact invers: nu accezi la
experiența spirituală decât fiind în totală armonie cu dorința ta, recunoscând
ce este și ce îți cere pentru ca, la rândul său, să te satisfacă.
Spiritualitatea se trăiește în viață. Ea e o poveste de viață. Se desfășoară nu
împotriva, ci împreună cu ambivalența care țese realitatea, cu dificultățile,
imperfecțiunea, durerea care nu sunt atacuri dirijate înspre tine, ci participanți
la existența însăși. Nu le poți face să dispară. În schimb, dorința care te animă
este forța ta, puterea ta de a le diminua, de a le depăși, de a triumfa asupra lor.
Gotthold Ephraim Lessing, un literat iluminist, inamic înverșunat al
intoleranței sub toate formele ei, avea o frază magnifică: „Dacă Dumnezeu ar
ține în mâna dreaptă tot adevărul, iar în cea stângă căutarea necontenită a
adevărului și m-ar pune să aleg între cele două, aș alege, cu toată umilința,
mâna stângă.“ De fapt, experiența spirituală nu constă într-o stare de
beatitudine eternă care ar însemna renunțarea la dorință, deci alienare.
Dimpotrivă, ea se trăiește în căutare, în muncă, în cotidianul cu imprevizibilul
său. Ea este libertatea. Ea e cea care ne îndeamnă la acțiune: să găsim soluții, să
ne imaginăm posibilități, să construim spitale, să acționăm pentru pace. Să
trăim plenar.
Platon, pe care îl consider cel mai mare maestru spiritual al Occidentului,
spunea cam același lucru, insistând asupra tensiunii din inima existenței, o
tensiune care ne e necesară dacă țintim spre înălțarea spirituală. Acolo unde
falșii înțelepți pretind că trebuie să renunțăm la pasiune, la intensitatea
amoroasă pentru a găsi calmul rațiunii și seninătatea, Platon îndrăznește să
afirme că trăsătura esențială a unui filozof este capacitatea lui de a se înflăcăra
de dorința apropierii de adevăr și de a suplini astfel ceea ce ne lipsește ca să fim
cu adevărat ceea ce suntem.
Este povestea pe care ne-o propune Aristofan în Banchetul. Ființa umană,
povestește el, a fost la început dublă, un androgin. Apoi, cele două jumătăți au
fost separate și, de atunci, fiecare își caută plin de ardoare jumătatea
îndepărtată. Platon deplasează chestiunea. În realitate, spune el, dimensiunea
spirituală a împlinirii propriei ființe e cea pe care o căutăm în fiecare faptă a
noastră. Dacă nu știm asta, dacă n-o recunoaștem, rămânem pradă dezamăgirii
date de eșec, în ideea că suntem imperfecți.
Să trăiești înseamnă să cauți și să-ți asumi nobila și profunda dorință de
claritate, frumusețe, dragoste și adevăr. Astfel, orice activitate, chiar și cea mai
obișnuită, participă la cea mai elevată dimensiune spirituală, adaugă Platon.
Ziua în care vei accepta această dorință care sălășluiește în adâncul
sufletului și, odată cu ea, singularitatea ființei tale, felul în care ești, ce vrei să
faci, să realizezi va fi ziua în care vei fi fericit.
În loc să te simți incomplet, vei vedea în acea dorință cheia elevației
spirituale. Vei înțelege că fericirea nu înseamnă absența oricărei frământări, o
stare de liniște totală, ci nostalgia a ceea ce ne lipsește, dorința adâncă și
cuprinzătoare, înflăcărarea.
 Capitolul 8

Stăpânirea energiilor

Ești viu – știi, nu-i așa? Există în tine o forță, o putere de care ai învățat să te
păzești. Un spațiu în care prezentul este extraordinar de viu și înglobează
infinitul, în care ești eliberat de stereotipuri, de obișnuințe de gândire, în care
încetezi să mai adopți gândurile și senzațiile celorlalți. Un spațiu în care ești în
sfârșit tu însuți, în loc să fii construcția superficială pe care ceilalți o proiectează
asupra ta și cu care ai ajuns să te identifici: prea lent, insuficient de rafinat, de
amuzant, prea mare, prea gras, prea scund. Spațiul dorinței și al spiritualității.
Acordă-ți chiar acum câteva minute de răgaz. Încearcă să-ți amintești unul
dintre acele momente vii, fecunde, adesea fugitive, rare, care au trezit în tine
ceva neașteptat ce te-a surprins, te-a bulversat, te-a uluit. Momente din viață,
amprente ale banalității ei – spiritualității, știi deja, îi place banalitatea. Le-ai
trăit, ca noi toți. Dar le-ai neglijat, poate chiar le-ai uitat. E „normal“: am fost
cu toții condiționați să ne amintim evenimente neplăcute, momente în care am
fost răniți sau insultați și să ignorăm prețioasele licăriri de lumină, acele clipe
singulare care au o putere de transformare încă și mai mare decât traumele. Din
fericire, tot noi avem puterea să scăpăm de aceste condiționări.
Amintește-ți. În acele clipe luminoase te-ai simțit ca purtat de o energie
care te deplasa. Te-a depărtat de cărările cu care erai obișnuit, de la cotidianul
în care o sarcină îi urmează alteia, de la rutina plictisitoare, obositoare, uneori
înnebunitoare. Și totuși nu te-a scos din lume. Dimpotrivă, te-a însoțit în
această lume. Te-a făcut să guști bucuria proprie unei experiențe spirituale –
„madlena ta proustiană“, „omleta“ ta. Dă-mi voie să ghicesc: nu cumva ai
hotărât că nu meriți acea bucurie?
Încă din vremuri străvechi, înțelepții s-au lăsat captivați de aceste
experiențe, pe care le aveau atât preoții și șamanii, cât și indivizii cei mai simpli,
în timp ce își îndeplineau îndatoririle cele mai modeste. Urme ale experiențelor
spirituale se găsesc în toate culturile, atât în Occident, cât și în primele tradiții
din Africa și Oceania. În mod curios, structuri aproape similare au fost create
pentru a înțelege și stăpâni aceste experiențe. Iar asta, înainte să se intereseze
neuroștiințele de ele.
Una dintre reflecțiile cu cel mai mare succes se găsește în tantre. Vechi de
milenii și abordând diferite subiecte în legătură cu spiritualitatea, tantrele au
apărut în India înainte să fie incluse în hinduism și apoi în budism. Cuvântul
„tantra“ înseamnă, literal, meșteșugul țeserii și trama țesăturii. A fost ales
pentru a desemna textele respective, fiindcă toate au la bază aceeași idee:
universul este o bucată de țesătură în care firele se întrepătrund și se țin
laolaltă. Viața noastră este și ea o bucată de țesătură în care firele sunt unite:
trup și spirit, lucrurile cotidiene și spiritualitatea, ordinarul și extraordinarul.
Altfel spus, spiritualitatea nu ține doar de spirit sau de suflet, ea trece prin corp,
prin simțuri, prin materialitatea lumii. Să te scoli, să te speli, să mănânci, să
lucrezi, să-ți cultivi florile, să faci dragoste sunt tot atâtea practici, vehicule ale
transformării profunde pentru cine știe să le îndeplinească așa cum trebuie. Să
crezi că s-o apuci pe calea spirituală înseamnă să întorci spatele vieții este o
mare greșeală. Dimpotrivă, viața, cu banii, cu sexualitatea, cu lucrurile ei
enervante, poate deveni ocazia unei treziri autentice.
Tantrele se sprijină pe cinci dorințe profunde, sau energii, asociate celor
cinci elemente, celor cinci forme ale ființării în lume. Cele cinci energii sunt
cinci porți sau cinci moduri de a intra în spiritualitate rămânând ancorat în
viața obișnuită așa cum e ea. Acestea sunt suflul vieții.
Cea mai răspândită figură care le întrupează este mandala, acel desen circular
alcătuit din cinci culori și cinci părți, reprezentând în același timp experiența
spirituală și felul în care ne scufundăm în ea. Mandalele tibetane sunt cele mai
spectaculoase. L-au fascinat pe Jung din momentul în care a observat
asemănarea cu propriile desene și cele ale pacienților lui, spontan organizate în
jurul celor cinci elemente, al celor cinci energii, cinci porți – care se situează,
conform tradiției tibetane, în cele patru puncte cardinale și în centrul
mandalei.
De asemenea, mandala aparține arsenalului terapeutic al așa-numiților
medecine men, vindecătorii amerindieni care îi îngrijesc pe bolnavi lucrând
asupra celor cinci dorințe, sau energii, simbolizate în desenele ivite dintr-o
ascultare extrem de fină a ritmului vieții, a forțelor sale. Apare în rozetele
vitraliilor din catedralele medievale și sub pana marilor mistici, precum
Hildegard von Bingen, care și-au exprimat viziunile sub această formă. Așa
cum scria Jung, mandalele, adică cele cinci energii, sau porți, trec dincolo de
cultura tibetană pentru a descrie și a simboliza întregul psihic uman în
procesul care duce la împlinire. Ele reprezintă căutarea inconștientă a
diferitelor dorințe care îți înlesnesc drumul spre așa-numita individuație, adică
starea de deplinătate a ființei, de realizare totală.
Cele cinci energii sunt prezente în noi. Sunt tot atâtea surse, puteri pe care
trebuie să le ascultăm. Dar nu e întotdeauna ușor, pentru că în multe cazuri
suntem despărțiți de ele: din cauza accidentelor vieții, a suferinței, a violenței, a
celor care ne formează ca să devenim soldați disciplinați sau, mai exact, roboței
care se supun ordinelor fără să cârtească sau să încerce să se îndepărteze de la
drumul care le-a fost trasat.
Fiecare dintre ele ne vorbește despre o cunoaștere, despre precepte
înțelepte, despre o forță care ne aparține, dar care ne-a devenit străină. Și
fiecare ne conduce spre o poartă, spre un lăcaș al nostru, spre noi înșine, spre
vindecarea unor răni, a vieții pe care, datorită lor, putem în sfârșit s-o locuim.
Spre adevărul spiritual, așadar.
Atâta vreme cât nu trezești această energie, cât nu te lași purtat de ea, cât
timp nu vezi acea poartă, cele cinci porți, te învârți pe loc, nici măcar nu te
gândești că te afli în căutarea unei porți. Și, cu cât te învârți mai mult, cu atât îți
faci mai mult rău, intri în război cu tine însuți și cu acea parte din tine de care
încerci să te desprinzi ca să te supui ordinelor primite.
În mod straniu, găsim aceste cinci energii, fără nicio diferență, în diferite
tradiții. Sunt cele cinci fericiri ale ființei pe care eu le mai numesc și cele cinci
feluri de a stăpâni viața:
⇒ Fericirea de a intra într-o relație, adică de a te apropia cu adevărat de
celălalt, chiar dacă e vorba doar despre a schimba un salut sau un zâmbet, de a
fi într-o comuniune care are ca rol vindecarea rănii provocate de singurătate.
⇒ Fericirea clarității, care te eliberează de confuzie, de ceața din care
simți că nu ai scăpare, că te sufocă.
⇒ Fericirea de a fi pe deplin încrezător, ceea ce înseamnă să fii în același
timp într-o stare de deschidere, în care întâmpini cu seninătate, cu bucurie ceea
ce este așa cum este.
⇒ Fericirea plenitudinii, care e de fapt foarte simplă, căci ea dezvăluie un
spațiu obișnuit pe care l-am cunoscut când eram copii, când nu aveam nevoie
de multe ca să ne simțim compleți, realizați, împliniți. Vii.
⇒ Fericirea de a acționa, de a te lăsa în voia mișcării, de a te lăsa purtat
de un suflu care îți transmite propria ta energie.
Nu vei stăpâni în aceeași măsură toate cele cinci fericiri, cinci energii care
sunt tot atâtea dorințe care te conduc spre deschideri. Unele ți se pot părea
banale, altele, inaccesibile. E normal. Pe de o parte, ele îți sunt străine, deoarece
nu ți-au fost prezentate niciodată. Pe de altă parte, ai, ca noi toți, o dorință
permanentă, dominantă, care ne impregnează felul de a fi în lume și pe care
trebuie s-o cultivi. Dar ai – cu toții avem – nevoie, într-un moment sau altul, și
de alte energii, pe care să le rearanjezi fără încetare în viața ta, în funcție de
situațiile și circumstanțele în care te afli. Azi, muncesc. Am nevoie de încredere,
de spațiu, de acțiune, de închegarea unei relații, dar mai mult decât orice am
nevoie de energia clarității, care nu e însă energia mea dominantă. Pe ea trebuie
s-o convoc. Voi găsi în ea puterea de a deschide poarta care îmi va permite să
fiu mai drept, în armonie cu lumea și cu mine însumi, într-o stare de încântare.
Mai târziu, voi ataca vasele care s-au adunat începând cu micul-dejun.
Recunosc, mă îndrept spre chiuvetă suspinând. Dar, din momentul în care m-
am lăsat în voia acțiunii, a bucuriei de a face, adică am intrat în dimensiunea
spirituală a acțiunii, spălatul vaselor nu mi se mai pare o corvoadă. Să-ți zic un
secret: se spală singure.
Te voi învăța cum să te familiarizezi cu porțile, cum să lucrezi cu energiile,
cum să le convoci, cum să le stăpânești. Vor fi cele cinci atuuri de care vei
dispune clipă de clipă. În tine se află o puternică energie a vieții. Încetează să
mai blochezi, să mai închizi porțile, nu mai ridica acel ecran care îți acoperă
culorile vieții, nu-ți mai fie teamă, nu te mai scuza că exiști, alungă sentimentul
de vinovăție.
Pe drumul pe care vom porni împreună, te vei elibera fără efort de temeri și
de griji. Te vei uni din noua cu viața, cu fericirea cea adevărată, a împlinirii tale,
a spiritualității întrupate.
 Capitolul 9

Test: care e poarta ta?

Un test nu e știință exactă, sunt conștient de asta. Totuși, răspunzând (sincer!)

la următoarele întrebări, îți vei descoperi profilul energetic, cu punctele forte și
cu slăbiciunile lui. Fiecare dintre noi are o energie principală (dominantă) și
una complementară, care sunt cele două căi regale de acces la experiența
spirituală. Posezi și alte trei energii și ai capacitatea de a le convoca atunci când
ai nevoie de ele. Sunt tot atâtea forțe care, acționate simultan, te vor îndrepta
spre viața adevărată.

1 Când sunt singuri și simt nevoia de căldură umană, prietenii tăi apelează
la tine?

• Deseori. ◻◻◻
• Rareori. ◻◻
• Niciodată. ◻

2 Ca să simți că exiști, trebuie să fii în mișcare?

• Mult. ○○○
• Un pic. ○○
• Deloc. ○

3 Când calci în străchini, te distrezi?

• Destul. ✩✩✩
• Nu prea. ✩✩
• Nu mă caracterizează. ✩
 4 Cât de mult tolerezi vorbăria, opiniile, digresiunile?

• Le ador. ❖
• Mă indispun. ❖❖
• Nu le suport. ❖❖❖

5 Îți face plăcere să vorbești cu necunoscuți?

• Foarte mult. ◻◻◻

• Un pic. ◻◻
• Deloc. ◻

6 Când te afli într-un grup, ți se întâmplă să nu fii băgat în seamă, ca și cum

ai fi invizibil?

• Deseori. ✩✩✩
• Rareori. ✩✩
• Niciodată. ✩

7 Există ceva studiat și ostentativ în felul în care te îmbraci sau în care îți
decorezi prin casă? Multe culori, obiecte, accesorii?

• Și încă cum! ►►►

• Deloc. ►►
• Niciodată. ►

8 Când și-au pierdut încrederea în ei sau au nevoie de consolare, prietenii

apelează la tine?

• Deseori. ►►►
• Rareori. ►►
 • Niciodată. ►

9 Ai sentimentul că ești pierdut în propria viață?

• Deseori. ❖
• Rareori. ❖❖
• Niciodată. ❖❖❖

10 Te minunezi ușor în fața lucrurilor banale ale vieții, ca de exemplu un

păianjen de pe pervazul ferestrei?

• Deseori. ✩✩✩
• Rareori. ✩✩
• Niciodată. ✩

11 Te enervezi când vezi pe cineva că face o nedreptate, o gafă sau se poartă

grosolan?

• Deseori. ❖❖❖
• Rareori. ❖❖
• Niciodată. ❖

12 Te bazezi pe seducție în relațiile tale cu ceilalți, inclusiv în domeniul

profesional?

• Foarte mult. ◻◻◻

• Un pic. ◻◻
• Deloc. ◻

13 Ai tendința să lași pe mâine ce poți face azi?

 • Deseori. ○
• Rareori. ○○
• Niciodată. ○○○

14 Te pierzi în detalii, astfel încât sarcinile îți iau mai mult timp decât în
mod obișnuit?

• Deseori. ❖
• Rareori. ❖❖
• Niciodată. ❖❖❖

15 Ai senzația că ceva îți lipsește, că nu ai parte de destule bunuri materiale,

de destulă afecțiune, recunoaștere?

• Deseori. ►►►
• Rareori. ►►
• Niciodată. ►

16 Prietenii consideră că principalele tale trăsături sunt bunăvoința și

amabilitatea?

• Întotdeauna. ✩✩✩
• Nu prea. ✩✩
• Mp confundă. ✩

17 Consideri că ești un bun ascultător și că înțelegi cu adevărat ce spun

ceilalți?

• Deseori. □□□
• Rareori. □□
• Niciodată. □
 18 Consideri eficacitatea o calitate majoră?

• În mod clar. ○○○

• Nu prea. ○○
• În nici un caz. ○

19 Te compari cu ceilalți?

• Deseori. ○○○
• Rareori. ○○
• Niciodată. ○

20 Aduni obiecte (haine, cărți, ustensile de bucătărie, tablouri etc.) până

ajungi să te simți sufocat de ele?

• Multe. ►►►
• Nu prea. ►►
• Deloc. ►

21 Ți se întâmplă să fii total convins că ai dreptate când ceilalți îți spun că

greșești?

• Deseori. ❖❖❖
• Rareori. ❖❖
• Niciodată. ❖

22 Este amabilitatea o prioritate pentru tine în relațiile cu ceilalți?

• Evident. □□□
• Nu chiar. □□
• Deloc. □
 23 Când ți se pune o întrebare, încerci să răspunzi cât mai amănunțit?

• Deseori. ►►►
• Rareori. ►►
• Niciodată. ►

24 Ai tendința să nu-ți observi calitățile, iar când le remarci, ești surprins?

• Deseori. ✩✩✩
• Rareori. ✩✩
• Niciodată. ✩

25 Când ești neliniștit, îți găsești liniștea în diverse treburi (faci ordine în
casă, tai lemne, te ocupi de grădină etc.)?

• Deseori. ○○○
• Rareori. ○○
• Niciodată. ○

26 Ești indecis?

• Deseori. □□□
• Rareori. □□
• Niciodată. □

27 Apelează prietenii la tine atunci când au nevoie de ajutor?

• Cu certitudine. ○○○
• Nu chiar. ○○
• Deloc. ○
 28 Ai nevoie de senzații tari ca să simți că ești viu?

• Fără îndoială. ►►►

• Nu prea. ►►
• Deloc. ►

29 Ai nevoie de liniște completă ca să te destinzi?

• În mod sigur. ✩✩✩

• Nu chiar. ✩✩
• Deloc. ✩

30 Prietenii apelează la tine când au diverse dileme și simt nevoia să facă

lumină în vreo situație din viața lor?

• Deseori. ❖❖❖
• Rareori. ❖❖
• Niciodată. ❖

Interpretarea rezultatelor
Calculează câte □ , ○ , ► , ✩, ❖ ai obținut. Simbolul cel mai frecvent în
răspunsurile tale este cel al forței tale dominante. Următorul e cel al forței tale
complementare. Fiecare simbol corespunde uneia dintre porțile pe care le vom
descoperi în capitolele următoare. Nu neglija niciunul dintre ele, chiar dacă ți
se pare foarte îndepărtat de tine! Aceste simboluri reprezintă tot atâtea resurse
pe care ai capacitatea de a le exploata pentru a intra în adevărata viață.

*
Fiecărei forțe îi corespunde o culoare pe care o vom găsi în capitolele
următoare.
□ forța roșie
○ forța verde
► forța galbenă
✩ forța albă
❖ forța albastră
 Capitolul 10
Poarta roșie. Fericirea de a intra într-o relație

Când îți săruți prima oară iubita sau iubitul, când copilul tău ți se aruncă în
brațe, simți cum ți se topește inima, iar tu accepți. Ai impresia că cerul ține cu
tine. Ești încântat și încântarea ta este spiritualitate. Simți fericirea de a fi cu
toată ființa într-o relație. Simți miraculoasa energie a porții roșii.
Dacă roșul e forța ta dominantă sau forța ta complementară, această poartă
e un dar al tău înnăscut. Un dar pe care l-ai ignorat sau care poate că te sperie.
Poate că nu mai ai încredere în el. Și totuși, el e calea regală spre spiritualitatea
trăită, concretă, care sălășluiește în adâncul inimii tale și e gata să se trezească
pentru a te reconcilia cu tine însuți, cu lumea, cu viața, pentru a-ți reda
încrederea în această viață. Îți rămâne să o îmblânzești, să înveți să trăiești în
fericirea de a fi în legătură cu altul și, totodată, de a fi bine cu tine însuți. Asta te
voi ajuta să realizezi. Nu întoarce spatele acestui dar, nu-ți fie teamă de această
ardoare lăuntrică.
Apoi, chiar dacă roșul nu e forța ta majoră, trebuie să consimți s-o cultivi,
să înveți să devii din când în când „roșu“. De ce ai vrea să ignori această poartă
care deja se deschide în fața ta?

De ce e această poartă roșie?

Culoarea și elementul asociat fiecărei porți sunt metafore care te ajută să
sesizezi rapid sensul global al forței pe care o ai în vedere. Fericirea intrării într-
o relație este simbolizată de roșul focului cu nenumărate lui virtuți: încălzește,
luminează, ne permite să gătim alimente, astfel încât să le putem digera. De
asemenea, îi este propriu acelei fericiri. Mai mult, întocmai ca flăcările, energia
relației este în perpetuă mișcare. Nu e niciodată statică. Roșul e totodată
culoarea cerului la asfințit, a acelei înflăcărate splendori care îți deschide inima,
care împlinește, care te emoționează până uiți de tine.

Dacă roșul e poarta ta dominantă

Inima ți-e caldă și emani lumină. Pentru tine este important să stabilești o
legătură cu celălalt, să simți acea legătură, acea intimitate, aproprierea care te
deschide spre splendoarea lumii. Acolo unde te desăvârșești.
Mai mult decât atât, ești capabil să creezi legătura. În fața celuilalt, antenele
tale, auzul tău ascuțit îți arată distanța justă necesară pentru a ți-l apropia, a-l
atinge, a intra în legătură cu el, chiar dacă îți e necunoscut. Această distanță nu
e totuși ușor de stabilit: dacă celălalt e prea aproape, riști să-l zdrobești; dacă e
prea departe, între voi se poate instala răceala. Fără să-ți dai seama, ajustezi cât
se poate de fin în permanență. E ceea ce te face să freamăți. În schimb, tu ești
mângâierea unei raze de soare: din momentul în care ai intrat undeva, carisma
ta îi atrage spre tine pe toți cei prezenți.
Când creezi atmosfera favorabilă legăturii, când această energie se trezește
în tine și accezi la poarta roșie, cea a întâlnirii, toate caracteristicile unirii, ale
deschiderii și ale reconcilierii proprii experienței spirituale sunt reunite pentru
tine:
– Te detașezi de viața mecanică, obișnuită și ai im­­presia că intri în realitatea
adevărată.
– Nu mai ai sentimentul neplăcut că exiști într-o lume în care nu ai un loc
al tău, în care nu contezi pentru nimeni. Când ești în legătură cu celălalt –
prieten, coleg, vecin, o simplă cunoștință –, ești ca o floare care se deschide.
– Ești calm: neliniștile, temerile, frământările, tot ceea ce te sâcâie de obicei
te lasă în pace.
– Timpul întâlnirii; te simți satisfăcut.

Acceptă ambivalența roșului

Dacă te lași condus de energia ta roșie, trebuie să ai grijă la următorul obstacol:
realitatea așa cum e ea, cu ambivalența sa inerentă, nu răspunde întotdeauna
dorinței tale.
Astfel, când simți fericirea întâlnirii, când devii împlinit în acea legătură,
dorința ta cea mai mare este ca acea situație să dureze la nesfârșit, cu alte
cuvinte, să poți să trăiești permanent în acea deschidere care te eliberează de
orice alienare. Este o intenție admirabilă, însă în viața reală, nu putem să
rămânem mereu în acea dimensiune. Iată ce te face să suferi.
 Să trăiești înseamnă, în același timp, să-ți asumi că poți să pierzi
sentimentul unității pentru a-l regăsi în condiții mai fericite. Înseamnă să simți
experiența spirituală a legăturii înainte să înfrunți din nou mizeriile lumii
obișnuite. Să admiți că nu poți să pui stăpânire pe ceea ce iubești, nici să posezi
acel lucru, înseamnă să conștientizezi că florile se ofilesc în cele din urmă. Să fii
viu înseamnă să restabilești mereu, să refaci legătura fără să te lași pradă
tentației de a fi descurajat. În asta constă, în fond, splendoarea experienței
spirituale despre care ne vorbesc diversele tradiții și care are caracteristici ale
trezirii spirituale.
Ai o singură soluție: nu renunța la dorință! Nu te război cu această realitate,
bătălia e pierdută înainte să înceapă. E totuși un război pe care încerci să-l duci
când încă nu te-ai descoperit pe tine însuți, nu ai găsit acea energie, acea
dorință lăuntrică. Nu este doar dureros: vei rămâne în pragul acelei porți care
totuși îți aparține. Apreciază fericirea legăturii când legătura e prezentă.
Acceptă jocul proximității și al distanței, al regăsirii și al așteptării, fiindcă e
parte din dimensiunea spirituală. Așa vei face pace cu plictiseala cotidiană, cu
tristețea, cu dezamăgirile, chiar și atunci când te îndepărtează de poartă.

Rănile energiei roșii

Când posezi darul energiei roșii și îl ignori, vatămi această energie, ceea ce te
face să suferi, căci nu reușești să te împlinești.
Prima rană e provocată de posedare. Poți celebra energia, o poți îmblânzi,
stăpâni, te poți încălzi la ea, întrucât suflul vieții nu se închide într-o cutie de
conserve. Deschide-te către celălalt, dar nu-l sufoca cu căldura focului tău, nu
încerca să-l posezi, fiindcă îl vei pierde. Trebuie să accepți să retrăiești această
energie de fiecare dată de la început.
A doua rană este din cauza renunțării. Te simți singur, neînțeles, rănit
sufletește, abandonat. Ești decepționat, iar decepția te macină. În adâncul
inimii, dorința de a avea acea legătură încă există, dar nu mai crezi în ea. Ca să
nu suferi, te închizi în tine, te frămânți. Simți în jurul tău numai răceală, nimic
care să semene a iubire, simți că nu meriți să fii iubit – în caz contrar, te întrebi
tu, de ce ești mereu la distanță de celălalt, izolat, respins? Este o rană care
doare. Doare încă și mai tare când ți-e rușine de ea, când nici măcar nu vrei să
recunoști că ești singur. Nu mai vezi poarta, nu mai vezi energia din tine. Și
astfel rămâi în afara vieții, în afara vieții tale.
A treia rană e cea mai primejdioasă. Îți place să fii legat de cineva, ești un
geniu al relației, știi să-l asculți pe celălalt, știi să ajungi pe aceeași lungime de
undă cu el. Te adaptezi atât de bine la relația cu acest altul, apoi la aceea cu toți
ceilalți, ești atât de avid după dragostea tuturor și vrei atât de mult să le faci pe
plac, încât te pierzi în pielea cameleonului: spui ce așteaptă celălalt să audă ca să
se simtă bine, dar ajungi să nu mai fii sincer. Nu știi, de fapt, ce vrei, ce iubești,
nu-ți mai dorești decât ca toată lumea să te îndrăgească. Legăturile pe care le
creezi, în acest caz, nu mai sunt le­gături adevărate, ci sunt contrafăcute, rămân
superficiale și te împiedică să-ți trăiești căutarea: unitatea profundă și armonia,
adică experiența spirituală a adevăratei întâlniri.
A patra rană se datorează superficialității, care exclude capacitatea de a te
minuna. Nicio energie nu e capabilă să se prefacă. De teamă că nu vei mai avea
o relație, treci de la unul la altul, seduci, atingi pe toată lumea fără să rămâi
într-un loc, nu îndrăznești, sau nu vrei, să intri într-o relație, îți e frică de
angajament, de intimitate. Preferi să pleci decât să rămâi dezamăgit, însă rămâi
fără dar, te desparți de el.
Pentru a vindeca aceste răni, împacă-te cu darul pe care îl ai, revenind la
dorința ta profundă. Firește, să intri într-o relație presupune anumite riscuri:
cel de a fi vulnerabil, de a fi atins, dezamăgit, de a nu primi nimic în schimb.
Ieri, tu și colegul ați flecărit lângă dozatorul de cafea, iar azi, când l-ai salutat
amabil, ți-a răspuns pe un ton posac. Fii conștient că astfel de riscuri sunt
inevitabile. Chiar dacă sunt neplăcute, astfel de situații fac parte din marele joc
al vieții. Să însemne asta că trebuie să renunțăm la îmblânzirea acestei energii
gata să fie pusă la lucru în orice moment al zilei, care nu ne cere decât să fie
trezită atunci când ne adresăm cuiva? Desigur, uneori, dacă trecem dincolo de
prag, ne ardem. Dar de îndată ce o facem, dincolo de poartă, realitatea noastră
e transfigurată.

Cum te conectezi la spiritualitatea acestei porți

Începe prin a-ți lua un răgaz ca să revii la dorința de a avea legături, relații. Nu-
ți fie rușine: posezi un dar spiritual profund.
 Eliberează-te apoi de teama de ambivalență. Con­­știentizează faptul că nu
vei poseda niciodată ceea ce atingi, că nu vei putea trăi o relație în care căldura
și forța legăturii să fie eterne. Îți dorești ca tu și celălalt să deveniți unul, să nu
mai existe răceală și nepăsare în legătura voastră, dar fuziunea la care aspiri
implică de multe ori sacrificarea celuilalt, care nu nutrește neapărat aceeași
dorință ca tine sau, în orice caz, o dorință de aceeași intensitate. Convoacă-ți
energia: în tine zace un dar prețios, capacitatea de a crea o legătură în care cele
două individualități separate nu mai există, însă nici nu se află în fuziune. Este
la fel de valabil în relația cu soțul/soția ta, cât și cu copiii, prietenii ori colegii.
Nu e cazul să suferi din cauza relativității: face parte din drumul tău, din
drumul vieții. Nu cunosc niciun discurs spiritual care să nu ne pună față în față
cu relativitatea existenței. Buddha, Platon și Hristos au insistat să ne-o asumăm,
să ne asumăm nostalgia fără să renunțăm la dorință.
În sfârșit, nu uita că banalitatea spiritualității este camuflajul sub care se
ascunde experiența profundă pe care o căutăm și astfel trecem pe lângă ea fără
să știm. S-a spus că experiența spirituală este un moment grandios, de neuitat.
Gândește-te la următoarea situație. Prin forța împrejurărilor, te afli de
dimineață de la prima oră în open space, lucrând fără entuziasm la un dosar
împreună cu un coleg pe care nu-l cunoști prea bine. Și, cum stați amândoi
deasupra dosarului, dintr-odată, vă simțiți pe aceeași lungime de undă, cu
adevărat apropiați, împărtășind aceleași gânduri și sentimente. În acel moment
nu te pune în gardă. Ești pe cale să trăiești un moment extraordinar… cu
condiția să nu treci de-ndată la altceva.
În acea dimineață, în open space, treci printr-un moment extrem de
emoționant. Poate numai câteva minute, însă acele minute sunt extraordinare.
Nu doar că îți fac bine, nu doar că îți încălzesc inima. În spațiul întâlnirii creat
în mod miraculos, individualitățile voastre sunt în legătură.
Creierul tău a intrat în modul bottom-down și probabil că l-ai adus rapid la
realitate: nu e momentul, zici tu, pentru această mini-epifanie. Dar ceea ce ai
cunoscut în acel moment este o desfășurare a iubirii. Și esența însăși a
spiritualității, izvorul unei fericiri profunde, adevărate.
Nu neglija aceste prețioase clipe de deschidere. Pot să apară oricând, în
orice zi, sunt banale, dar esențiale. Poate că nu ții cont de ele și le alungi.
Dimpotrivă, ar trebui să înveți să le provoci apariția.
Deunăzi, vânzătoarea de la brutărie mi-a recomandat o prăjitură cu caise. A
fost delicioasă și, a doua zi, când m-am dus să-mi cumpăr pâine, am
complimentat-o. Mi-a zâmbit. Soțul ei, mi-a explicat ea, a petrecut zile în șir ca
să pună la punct acea rețetă. L-a strigat și bărbatul a ieșit din spatele
cuptoarelor, neliniștit și cu mâinile pline de făină. Îi era teamă că primește
critici. L-am felicitat și ochii i s-au aprins de fericire. Mi-a oferit o bucată de
prăjitură, mi-a vorbit despre pasiunea lui pentru acest fel de preparat. Am
vorbit vreo trei minute, după care am plecat. Nu-mi amintesc atât ce-am
discutat, cât căldura discuției, legătura care se crease între noi și acel moment
împărtășit. Nu mai eram trei indivizi izolați. Eram împreună, legați. Reuniți.

Experiența spirituală: bucuria de a fi într-o relație și de a

crea legături
Inexprimabilul se trăiește în obișnuit. De exemplu, pe această terasă de cafenea,
unde ai întâlnire cu o cunoștință. Discutați. Nu te mai gândești la probleme, la
neliniști, gândurile care te sâcâie se potolesc. Un cuvânt, o frază, un detaliu
infim au creat o legătură, o unitate între voi. Sunteți pe aceeași lungime de
undă, conversația decurge fără efort, se creează o atmosferă tot mai destinsă.
Nu mai observi că trece timpul, puterea legăturii a luat locul tuturor
contingențelor. Splendoarea unui apus de soare îți intră în inimă, te scaldă și
colorează lumea cu lumina lui.
Este o experiență pe care am avut-o cu toții. Problema e că, neglijând-o,
ajungem s-o ratăm. În loc să intre în această comuniune, mintea noastră se
interoghează: asupra realității experienței, asupra duratei sale. Ne readuce cu
picioarele pe pământ și astfel pierdem extazul care ne era la îndemână.
Îngăduie-ți să te scufunzi în această experiență, să te bucuri de legătură,
chiar dacă e una foarte simplă, chiar dacă nu e decât o întâlnire banală. Dă-i
atenție acestei deschideri infinite. Contrar a ceea ce se crede, ea nu depinde de
obiect: momentul de plenitudine, în care se află inimă lângă inimă, poate fi trăit
împreună cu un prieten îndepărtat, chiar cu un necunoscut, atâta vreme cât
înlături îndoiala și nu cedezi tendinței de a critica, atâta vreme cât oprești
flecăreala minții – iată condițiile necesare oricărei experiențe spirituale.
Cine întrupează această energie?
Sam cel Înțelept este cel mai viteaz dintre hobbiți. De meserie grădinar, îl va
însoți pe maestrul său, Frodo, eroul epopeii Stăpânul Inelelor, care are drept
misiune să distrugă redutabilul Inel făurit de Seniorul Întunecimii. Sam, care se
angajează în aventură din prietenie, este adevăratul erou. Rațiunea sa de a fi
este fericirea de a intra într-o relație și de a întreține căldura legăturii. E mișcat
de inteligența inimii, care îi dă curajul să-l protejeze pe Frodo și să-l readucă pe
drumul cel bun atunci când se îndepărtează de el. Nu e în niciun caz fascinat de
puterea Inelului, pentru el contează doar prietenia. Extrage din ea forța care îl
duce… până la acel Inel. De altfel, e singurul indiferent la puterea sa: nu aspiră
decât la o viață liniștită în grădina lui, la o viață plină de afecțiune. Aceasta e
împlinirea lui spirituală.
Sam reprezintă omul simplu, cu ardoarea unei inimi simple, a unei inimi
bune. De altfel, era personajul preferat al lui Tolkien, autorul Stăpânului
Inelelor. Este cel care, în această saga, duce la bun sfârșit cea mai profundă
căutare spirituală.

Cum să cultivi acest dar, dacă nu îl ai

Eu nu sunt în mod natural „roșu“, nici de departe. Când eram mai tânăr,
această energie mă teroriza. Am înțeles mai târziu că nu știam s-o stăpânesc.
Eram prizonierul logicii al lui tot sau nimic. Din punctul meu de vedere, orice
relație trebuia să fie răscolitoare, profundă, să creeze o unire și un adevăr totale.
Altfel, nu exista. Nu aveam răbdarea să aștept ca legătura să se creeze, apoi să se
maturizeze și nici nu voiam să accept că uneori ea continuă să existe fără să se
maturizeze. Nu înțelegeam că o legătură e ca un dans sacru, dansul fericirii de a
fi împreună, dansul focului, în perpetuă mișcare, pe care îl reiei din nou și din
nou. Și l-am învățat.
Relația este un joc infinit de preliminarii. Pentru a o crea, trebuie să începi
cu cel mai simplu lucru, care e și esențial – fiindcă nu e nimic derizoriu,
anodin, zadarnic în crearea unei legături. Să oferi o ciocolată, un surâs, să
întinzi mâna, așteptând reacția. Știu că efortul pe care îl depui ți se va părea cu
atât mai lipsit de măsură cu cât nimeni nu știe ce urmează. De fapt, poate că
celălalt nu va vedea că ai întins mâna; nu e grav, vei încerca să procedezi altfel,
fără să ai garanția reușitei. Fă-ți timp să-ți accepți, să-ți înțelegi fricile. Nu te
concentra nici asupra ta, nici asupra altcuiva, ci doar asupra legăturii voastre și
asupra aspectelor importante pentru ea. Ai în tine această energie, ea te animă,
chiar dacă încă n-o conștientizezi. Ai datoria de a o cultiva, de a o ajuta să se
mărească, să se împlinească – și să te împlinești.
Mai presus de orice, nu renunța! Să știi să creezi o legătură nu are nimic
magic, nici misterios. Unii hrănesc în mod spontan această forță și puterea pe
care o conține. Alții, care o au la rândul lor, trebuie să o trezească, să o
întrețină, să o îmblânzească. Pas cu pas, trebuie să-ți deschizi inima din ce în ce
mai spontan. Vei recunoaște în tine dorința de a avea o relație. Acceptarea
acestei dorințe e chipul celei mai profunde spiritualități, o formă de trezire
spirituală, o înțelepciune care îți reface legătura cu lumea.
Ieși din carapace, asumă-ți riscul. Va merita efortul.

Învață să fii fericit că ești într-o relație –

exerciții
Exercițiul 1

Trimite trei mesaje de e-mail la trei oameni pe care îi apreciezi. Ar fi bine să

fie cât mai diferiți, de exemplu: cineva din familie, un coleg, un amic. Nu e
nevoie să le ceri ceva, încearcă doar să legi un dialog. Încearcă să găsești
distanța justă, să nu fii nici prea rece, nici prea băgăcios, iar astfel le vei atinge o
coardă sensibilă. Le-ai putea spune că apreciezi cutare act, cutare vorbă sau gest
din partea lor. Nu îl vei atinge pe fiecare la fel. Iată un mic șiretlic pentru a găsi
distanța bună: concentrează-te mai degrabă asupra relației decât asupra
individualităților voastre.

Exercițiul 2
 Profită de drumul pe care l-ai plănuit: la brutărie, la supermarket sau ca să-
ți cumperi o pereche de pantofi, n-are importanță. Sau de pauza de prânz pe
care vrei s-o petreci într-o cafenea. Acel „bună ziua“ pe care îl spui
vânzătorului, casierului sau chelnerului este unul adevărat? Însoțit de un
zâmbet? Pornește de unde te afli. Intră într-un raport cu dorința ta de a crea o
relație, oricât de efemeră. Lasă laoparte fricile, timiditatea, judecățile asupra ta
însuți. Pornind de la această dorință, îmblânzește energia pe care o simți în
tine, acea lumină care te va însenina și te va încălzi. Ah, ați și vorbit?

Exercițiul 3

Ai dat mâna cu cineva azi, ai atins un umăr, te-ai apropiat de cineva dintr-o
simplă pornire de afecțiune? Înseamnă că ai făcut acel gest care liniștește,
consolează și creează o legătură. Antrenează-te zilnic.

Exercițiul 4

Marii maeștri bucătari cunosc acest secret. Tu ai intrat vreodată într-o

relație cu frumusețea unei roșii? Înainte să te apuci s-o pregătești, mângâie-o,
simte-i energia. Lasă-te prins în joc și intră în legătură cu ea. Taie-o, asezoneaz-
o rămânând în raport cu ea. Îi e suficientă sarea pentru a se metamorfoza? Sau
mai are nevoie și de un pic de ulei? Nicio roșie nu se gustă la fel! Dialoghează
cu roșia ta, îți va spune ce îi place și ce îi place mai puțin.

Exercițiul 5

Fă abstracție de funcția pe care o ai. La serviciu, suntem prinși într-o

funcție care ne servește drept mască. Sunt profesor, vânzător, îngrijitor,
funcționar la ghișeu. Dar ce înseamnă să intru într-o relație cu dimensiunea
profund umană a funcției mele și cu cel care stă în fața mea? Spune-i clientei
din fața ta ceva surprinzător, care s-o atingă. Zâmbește-i, mulțumește-i sau fă o
glumă care să-i aducă zâmbetul pe buze. Vei ieși din zona ta de siguranță, vei
risca un pic, însă numai așa vei descoperi, dincolo de funcția ta, căldura
sufletească și bunăvoința. Fericirea legăturii.
 Capitolul 11
Poarta albastră. Fericirea clarității

Ai cunoscut cu siguranță suferințele așteptării unui diag­nostic: în fața ecranului

negru al computerului, lângă mașina sau pe scuterul tău care nu vrea să
pornească, la medicul care ți-a cerut să faci încă niște analize ca să înțeleagă de
ce te doare stomacul. Ești cu atât mai neliniștit cu cât primul mecanic sau
primul medic pe care l-ai consultat părea nedumerit de acea pană sau de acea
durere fără o cauză evidentă. Ți se pare că al doilea specialist se pricepe mai
bine: a înțeles problema și îți propune imediat o soluție. Claritatea lui te ajută
enorm. Asta este fericirea pe care ți-o dă poarta albastră.
Unii au din naștere spiritul clarității. Poate că te numeri printre ei. Te
pricepi să desfaci noduri, să găsești o modalitate de a accesa cele mai complexe
dosare fără să te învârți ca într-un labirint. Soluțiile ți se prezintă într-o
manieră aproape spontană, sunt evidente. Ești conștient de ce ți se întâmplă în
acest moment? Evadezi din obișnuit, din banalitate, pentru a pătrunde în
fericirea clarității. Dar de cele mai multe ori alungi acel sentiment și treci la
altceva.
Darul tău este puternic. Desigur, ca toate darurile, are dublu tăiș. Dacă
ajungi să-l cunoști, să-l stăpânești, te va conduce spre lumină. În schimb, dacă îl
ignori sau dacă încerci să-i grăbești acțiunea, să-l aservești, se transformă într-o
lamă de oțel redutabilă îndreptată spre tine și spre ceilalți. Paradisul devine
infern.
În fond, niciunul dintre noi nu este cu adevărat lipsit de acest dar, chiar
dacă la unii se manifestă mai puternic. Îmblânzirea lui are o virtute prețioasă:
poți în sfârșit să ieși din negura care te împresoară uneori, în care îți e greu să
te orientezi, pentru a vedea în cele din urmă ce te ținea închis. Fericirea pe care
o cunoști este calea de acces privilegiată la spiritualitate.

De ce e această poartă albastră?

Albastrul acestei porți este cel al cerului și al oceanului, cărora le reflectă
profunzimea și întinderea infinită. Când treci dincolo de ea, universul ți se pare
mai vast. Nu te mai simți legat de micile probleme care păreau de nerezolvat și
care îți otrăveau viața, fiindcă tocmai le-ai rezolvat. Ești pasărea care zboară pe
cer fără să întâlnească niciun obstacol, suveranul pește care spintecă apele și
înoată drept înainte. Albastrul simbolizează puterea acestei energii, claritatea ei,
dinaintea căreia obstacolele se înclină.

Dacă albastrul e poarta ta dominantă

Ești animat în adâncul tău de dorința de a înțelege, de a învăța, de a clarifica, de
a avansa. Această stare de spirit care îți e specifică te ajută să ieși din tot felul
de situații: un dosar de studiat, un text sau un e-mail de redactat, un conflict
între colegi sau între prieteni. Nu suporți lipsa de claritate și detești să ți se
spună aiureli. Ai un spirit viu, proaspăt, la fel de cristalin ca o dimineață senină
de iarnă.
Ai un dar special: vezi în același timp situația în ansamblul ei, în cele mai
mici detalii și drumul spre soluție. Problemele sunt pentru tine ca o hartă
rutieră: traseele nu ascund imaginea de ansamblu a teritoriului pe care
urmează să-l parcurgi. Aceste două elemente se susțin reciproc pentru a trasa
calea de urmat până la punctul de sosire.
Darul tău are forța de a ușura: pentru tine și pentru cei care, prin tine,
beneficiază de consecințele sale. Poate să distrugă închiderile, lucrurile care te
sâcâie, discuțiile inutile, confuzia. Astfel, se află în inima experienței spirituale
favorizată de claritatea spiritului tău:
– Când controlezi această energie, când ai încredere în darul tău, ieși din
realitatea mecanică a muncii și a efortului: nu mai ești tu cel care caută soluția,
ci soluția e cea care ți se arată singură. E fraza care se potrivește perfect în
textul pe care îl scrii, diagnosticul exact pe care un medic îl pune în mod
spontan unui caz complicat, dosarul tău care dintr-odată pare să corespundă
cerințelor. Ești conștient de sentimentul de ușurare care te încearcă și pe care îl
transmiți și celorlalți?
– Claritatea spiritului tău are puterea de a te uni cu lumea, cu realitatea. Ai
posibilitatea să nu mai fii despărțit de lume, să nu mai fii închis în tine însuți,
ești una cu textul pe care îl scrii, cu dosarul pe care îl studiezi, într-un mod
nemediat și nefabricat. Flecăreala se domolește, îți rămâne esențialul, eliberat
de complexitate. Ai cunoscut, ai înțeles, chiar dacă nu știi cum ai ajuns să
cunoști, să înțelegi. Învață să apreciezi această stare de deschidere și de unitate
care se află la temeiul spiritualității.
– Ești, de fapt, reconciliat cu realitatea. Nu mergi împotriva lumii, ci
împreună cu ea. Nu mai ești despărțit de ceea ce este. Te menții pe culmea
muntelui, pe timp senin și lumea se întinde la picioarele tale. Simți mai mult
decât o ușurare, simți că ai ajuns în patria ta: dorința profundă care ți se
împlinește. Respiri.

Acceptă ambivalența albastrului

Spiritualitatea pe care o trăiești prin fericirea clarității se lovește însă de
ambivalența realului. Căci lumea nu e perfectă. În mod inevitabil te confrunți
cu minciuna, cu înșelătoria, cu loviturile sub centură, cu schimbările de
traiectorie neprevăzute sau de obiective, cu restricții neașteptate. Atunci,
dorința ți se transformă, fără să vrei, în iritare, în enervare, riscă să te conducă
la o stare de crispare în urma căreia te rupi de realitate așa cum este ea. Dacă
nu ai grijă, darul tău te poate otrăvi.
Cum ne descurcăm cu toți cei care creează confuzie, care de multe ori chiar
mint?
E important să admiți că să trăiești înseamnă totodată să-ți asumi această
dimensiune a vieții împotriva căreia nu poți face nimic… în afară de a apela la
puterile spiritualității. Esența acestui lucru constă în întâlnirea ființei profunde.
Pentru tine, asta implică să îți recunoști darul, să ai puterea de a vedea ceea ce
alții nu văd. Ești animat de pasiunea clarității. Împacă-te cu ea, cu tine, pentru
a integra ambivalența în amploarea viziunii tale astfel încât să nu mai fie o sursă
de supărare.
Dorința ta este mai vastă și mai profundă decât îți închipui.
Cu toate acestea, vei fi deseori mânios, pentru că îți vei aminti de presiunea
de a te calma. Nu-ți reproșa faptul că ești mânios. Toate tradițiile ne amintesc
faptul că există mânii juste, demne, sfinte, precum cea a lui Iisus în fața
negustorilor din Templu sau cea a zeilor supărați din panteonul budist și cel
hindus. Supărarea ta va fi salutară când nu te vei mai lăsa manipulat de ea, când
va fi ceea ce trebuie să fie: capacitatea de a refuza ceea ce e greșit sau nedrept.
Unele mânii se transformă în puteri creatoare și eliberatoare. Nu te lăsa
descurajat. Nu renunța niciodată la dorința ta de claritate.

Rănile energiei albastre

Puterea acestei energii intimidează și, când nu este îmblânzită, ne înspăimântă.
Pe bună dreptate, de altfel. Limpede când se deschide suflului spiritualității,
devine tranșantă, dură când este ignorată sau deviată.
O primă rană este cea a cecității legate de dorința de claritate. Cel care îi
cedează e obsedat de darul lui până într-acolo încât uită tot restul: tandrețea,
căldura umană, simțul umorului, modurile de a interacționa cu celălalt.
Privirea lui, spiritul lui sunt pătrunzătoare. Întocmai ca un robot, scanează în
permanență lumea și nu-i scapă niciun defect. Când această rană este dusă la
extrem, devii, în întregime, de o duritate de nesusținut. Prin puterea ei,
zdrobește tot ce o înconjoară. Se dezumanizează. Își latră ordinele, convinsă că
se află de partea adevărului și e necruțătoare cu cei care au nevoie de mai mult
timp sau cu cei care propun alte căi, alte soluții. Consideră că ei nu merită să fie
ascultați. Ea însăși nu ascultă nimic, se rupe de toate.
O a doua rană se naște din tentația de a pune această energie în serviciul
eului. De a te considera deținătorul adevărului, când de fapt adevărul nu poate
fi posedat de nimeni: singura noastră putere este să vedem clar când se ivește
într-o situație sau alta. Niciodată nu ești tu cel care știe, dar tu ești cel care are
dispoziția de a vedea claritatea atunci când apare. Cel care suferă din cauza
acestei răni ignoră suflul deschiderii: el este închis asupra lui însuși, în ceea ce
vede și i se pare normal să refuze să gândească existența însăși dintr-un alt
punct de vedere. Când rana este întinsă la extrem, îngheți această energie într-
un cadru unde, în loc să vezi lucrurile așa cum sunt, ești forțat să intri în
ordinea pe care o vrea ea. Spiritualitatea se pierde în crispare și în brutalitatea
ei îndreptată spre real.
O a treia rană este cea a enervării constante. O enervare vană, care nu are
nimic de-a face cu mânia sacră. Ea îi atinge în special pe oamenii care nu și-au
recunoscut darul: ei se simt traversați de această energie, dar ea le rămâne
necunoscută. Pe de o parte, li se pare că sunt amenințați de tot ce nu e clar. Nu
admit ambivalența lumii, totul pentru ei trebuie să fie alb sau negru. Griul nu
există, ca să nu mai vorbim de alte culori. Pe de altă parte, simt lipsa clarității ca
pe o amenințare care plutește deasupra lor și îi vizează în mod direct. Se simt
atacați de cei care nu posedă o viziune la fel de clară sau de cei care au comis
vreo greșeală, voluntar sau involuntar, greșeală ce riscă să readucă asupra
tuturor ceața confuziei.
A patra rană, cea mai paradoxală, este cea a obsesiei pentru detaliile pe care
ești capabil să le vezi din zbor. Din cauza asta ajungi să nu mai vezi situația în
ansamblu, ci doar detaliile. Amănuntele sunt atât de pregnante, încât ajung să
te orbească: cina a fost delicioasă, cu excepția condimentelor puse în salată – și
iată-te dezamăgit, nu mai poți să vezi nimic în afară de acest detaliu.
Ori, când te uiți pe o hartă rutieră, se poate întâmpla să pierzi din vedere
punctul de plecare, din cauză că ești concentrat asupra punctului de sosire, iar
astfel te poți pierde pe parcurs.
Această energie pe care o posezi și această poartă pe care poți să intri, doar
să vrei, sunt de preț. Celebrează-le, dar nu permite să fie corupte de calculele
reci sau de mânia distrugătoare. Reconciliază-te în permanență cu ele și revino
mereu la dorința ta de claritate. Doar pornind de aici se poate dezvolta energia
clarității. Ai acest dar în tine, puterea de a ușura, de a rezolva o problemă, de a
restabili ordinea în haos. Este o energie de care lumea noastră are nevoie.

Cum te conectezi la spiritualitatea porții albastre

Când stăpânești energia porții albastre, esența spiritualității tale se află în
căutarea clarității. Începe prin a te relega de această dorință care te susține, care
te înalță. Ai un dar, știi cum să te raportezi la o situație astfel încât calea prin
care poți ajunge la soluție ți se impune de la sine. Nu te lupți cu realul, ci devii
una cu lumea, fără discuții inutile, fără tensiuni, într-un mod just, cu seninătate
și complet liber. Nu-ți mai rămâne decât să iei inițiativa de a porni pe acea cale
care ți se pare atât de evidentă, atât de la îndemână, încât ești de-a dreptul
tulburat. Îndrăznește să te lași cucerit de calmul cerului, al oceanului, nu-ți
refuza bucuria profunzimii infinite care te încearcă în acel moment. Datorită
ție, ceea ce trebuia să se arate se arată.
 Dă-ți voie să apreciezi aceste momente în care nu ești supus chestionărilor,
dubiilor, neliniștii, fricii. Să fii conștient de faptul că faci un lucru bun. Să
conștientizezi ceea ce budismul tibetan numește experiența oglinzii cosmice –
când spiritul, fără început sau sfârșit, nu se mai luptă pentru a dobândi
cunoștințe, ci se mulțumește să reflecte ceea ce este, fără interpretări scornite.
Puritatea și transparența oglinzii sunt inalterabile: oglinda nu știe nici să mintă,
nici să înfrumusețeze sau să facă lucrurile mai complexe. În claritatea sa, arată
exact ce este.
Dorinței tale de a vedea i se adaugă atunci o imensă capacitate de
compasiune. Ai explorat-o vreodată? Claritatea ta are puterea de a liniști, de a
ușura. Mă aflam în Japonia într-o vreme când încă nu existau smartphone-urile
cu GPS care sunt acum la îndemâna oricui. La un moment dat trebuia să ajung
la o întâlnire și, cu toate că primisem toate indicațiile necesare, nu găseam
adresa. Am ieșit din metrou și nu știam dacă s-o iau la stânga sau la dreapta.
Timpul trecea, eu deja întârziasem, mă enervasem și eram neliniștit, pradă
acelor sentimente cunoscute de toți cei care s-au rătăcit în vreun cartier dintr-
un oraș în care se vorbește o altă limbă decât a lor. În cele din urmă, un trecător
care o rupea pe englezește m-a salvat. De fapt, eram aproape de destinație. Îmi
amintesc și acum ce ușurare m-a cuprins. I-am zâmbit acelui trecător dintr-o
pornire sinceră și i-am mulțumit. Claritatea lui m-a eliberat. Atâta suferință se
naște acolo unde nu există claritate!

Experiența spirituală: bucuria de a vedea clar și de a

rezolva probleme
Ai salvat un dosar căruia colegii tăi nu-i dădeau de capăt. S-au pierdut în
detalii, au luat-o pe o pistă falsă și nu mai găseau soluția. Încă de la prima
lectură ai înțeles unde a eșuat abordarea lor. Ai stat toată dimineața pe acel
dosar. În fața monitorului, simți că dosarul îți răspunde la întrebări, că
prezentarea care ți-a fost cerută se redactează singură, că nu e nevoie să depui
tu însuți niciun efort. Ai uitat de orice grijă, de orice problemă care te sâcâia,
nu observi cum zboară timpul. Ești, de fapt, într-o altă modalitate de a fi
prezent în lume, într-o anumită profunzime, într-un ocean în care totul se
revelează plenar. Nu mai ești în fața acelui dosar, ești cu el. Nu mai există o
separare între tine și dosar, între tine și real, între tine și viață. Ești liber ca
pasărea cerului. Știu, nu ai numi asta o experiență spirituală. Greșești, însă nu e
vina ta: încă te afli sub influența ideii că spiritualitatea înseamnă să te desparți
de lumea asta pentru a intra într-un dincolo. În realitate, spiritualitatea este o
articulație în care se îmbină lucrurile cele mai obișnuite cu fenomenele cele mai
sublime. O intersecție din care se ivește fericirea, uneori extazul. Este ceea ce
urmează să trăiești și ceea ce trebuie să-ți dai voie, pur și simplu, să continui să
trăiești.

Cine întrupează această energie?

Sherlock Holmes este personalitatea „albastră“ prin excelență: observă detalii
pe care nu le vede nimeni altcineva, fără să piardă din vedere imaginea de
ansamblu, și găsește întotdeauna o soluție – pentru el, un adevărat moment de
jubilare. Acest detectiv, creat în 1887 de Sir Arthur Conan Doyle, a devenit un
arhetip care continuă să ne fascineze, pe bună dreptate, datorită energiei
manifestate în fiecare dintre cuvintele lui, în fiecare gest. Celebra lui replică
intrată în limbajul curent, „Elementar, dragă Watson“, este prin excelență
spirituală pentru toți cei care se află sub semnul energiei porții albastre: el
privește problema cu o asemenea claritate, încât soluția la cele mai complexe
cazuri este, pentru el, de ordinul evidenței. Știai că este personajul cu cele mai
multe apariții în istoria cinematografului?

Cum să cultivi acest dar, dacă nu îl ai

Aveam douăzeci de ani când m-am apropiat de spiritualitate prin intermediul
meditației. Pentru mine era o chestiune de inimă, de emoții, de deschidere. Nu
vedeam în asta nicio legătură cu energia porții albastre și cu lumea ei pătrată,
ordonată, care implica disciplină și decizii tranșante. Îmi era frică de această
energie, o consideram dură, glacială, crudă, mi se părea că este opusul căldurii
și al tandreței care îmi lipseau și pe care le căutam cu ardoare.
Am fost inițiat în cele cinci porți de maeștri tibetani, care nu m-au grăbit și
care m-au ajutat să îmblânzesc această energie, cu delicatețe. A trebuit de la
bun început să înțeleg că inteligența la care apelează nu e cea a erudiților și că
ea dezvăluie înțelepciunea ce clarifică. Pas cu pas, mi-a fost tot mai puțin frică
și am învățat să convoc puterea gândului atunci când îmi este necesară. Era o
energie care mă intimida. Îmblânzind-o și familiarizându-mă cu ea, am învățat
ce înseamnă împlinirea. Hipersensibil, am gustat puțin câte puțin din modul în
care poarta albastră liniștește punând fiecare lucru la locul lui, făcând lumină în
diverse situații. De atunci o invoc deseori. Mi-a devenit aliată.
Și tu posezi această energie, această claritate. Iată dovada: fără claritate, cum
îți pregătești mâncarea, cum știi în ce ordine să-ți gătești alimentele ca să-ți iasă
tocana? Ești conștient de faptul că privești în permanență realul pentru a i te
adapta? Această inteligență se află în tine. Poate că deocamdată nu e decât un
grăunte, dar ea se află acolo. În viața de zi cu zi e suficient să ți-o dorești ca să se
manifeste. Și, din momentul în care se întâmplă asta, reapare încrederea în tine.
Iată o altă dovadă. Alege o sarcină simplă, care nu-ți dă bătăi de cap: fă
ordine în dulap, altoiește o plantă, încearcă o nouă rețetă de mâncare. În loc să
faci totul mecanic, dă-te un pic înapoi, ca să privești punctul de plecare și
rezultatul scontat, situația în ansamblu și detaliile ei. Reia sarcina, avansează
etapă după etapă, spre soluție. Din când în când, întreabă-te ce simți, ce efect
are asupra ta această claritate. Cum te simți? Liniștit? Încântat? Amintește-ți de
ușurarea pe care ai simțit-o ultima oară după ce ai făcut ordine în birou, când
fiecare lucru era la locul lui.

Învață să fii fericit datorită clarității – exerciții

Exercițiul 1

Rezervă-ți o oră pentru a face ordine în dulap – sau, dacă nu ai timp, un

sfert de oră să faci ordine într-un singur sertar. Scoate tot din dulap (sau din
sertar) și ia-o de la zero. Vei fi forțat să-ți pui întrebări: în ce ordine să le pui, ce
lucruri merg puse împreună, ce principiu ar fi bine să adopți? Poate că ar trebui
să găsești o cutie pentru șosete sau un plic pentru agrafele care s-au răspândit
prin sertar. Deseori o faci fără să te gândești. Lasă-te absorbit de această
sarcină, conștient de finețea cu care o îndeplinești, de justețea deciziilor tale.
Nu te grăbi, simte calmul care te cuprinde, apoi fericirea pe care ți-o dă această
claritate. Revino la inima ta, întreab-o: ce ți-au adus ordinea, claritatea?

Exercițiul 2

Relația dintre două persoane din anturajul tău a devenit încordată: colegi
apropiați, prieteni, membri ai familiei tale. De ceva vreme, abia își vorbesc și,
din cauza acestei situații, legăturile din cadrul grupului vostru s-au răcit.
Încearcă o mediere apelând la puterea clarității. Pentru asta, trebuie să începi
prin a înțelege ce se întâmplă cu adevărat. Întreabă-i pe rând, fără să-ți ascunzi
scopul, care e potolirea spiritelor. Nu judeca: rolul tău este să privești și să
clarifici situația. De multe ori e suficient ca să rezolvi problema.

Exercițiul 3

Care este sarcina pe care încă n-ai îndrăznit s-o abordezi, considerând-o
prea complicată? Să pregătești un sufleu? Să citești o carte de filozofie? Să
croiești o rochie? Este o provocare pe care ți-ai lansat-o, trebuie s-o accepți.
Convoacă puterea albastră! În general, eșecul se datorează faptului că se trece
peste etape: vrem să ajungem la capăt fără să parcurgem drumul. Va trebui să
descompui aceste etape. Pentru început pregătești materialul care îți trebuie și
îți planifici drumul. La nevoie, învață de pe internet sau de la vreun prieten.
Obiectivul nu e atât să îndeplinești sarcina, cât să înveți să fii mai puțin confuz,
să cauți mai multă rigoare, precizie și claritate.

Exercițiul 4

Ești blocat în fața unui dosar, a unei probleme și ai impresia că te învârți în

jurul cozii și nu reușești să găsești o soluție. Va trebui să-ți calci pe mândrie și
să vorbești cu cineva, să-i asculți îndoielile, remarcile și să te lași luat la
întrebări fără să te revolți. Ni se întâmplă de multe ori să fim închiși în propria
logică, împresurați de ceața care ne împiedică să găsim cheia, deși ea e chiar
lângă noi.
 Exercițiul 5

Poate că ești furios că vezi clar care sunt problemele din acel dosar. Nu e
vina ta că simți ce simți. În supărarea ta e o formă de inteligență, dar pentru a
risipi supărarea, trebuie să deschizi un spațiu înăuntrul ei.
Așază-te pe scaun sau fotoliu. Abandonează-te acelui scaun sau fotoliu.
Revino asupra prezenței tale corporale, adică la simpla senzație de a fi așezat.
Îndreaptă-ți atenția spre contactul picioarelor cu solul. Ești ferm fixat pe el.
Deschide-te spre ceea ce te înconjoară. Privește în jur, observă obiectele
care îți sunt familiare, altele care îți sunt mai puțin cunoscute, cele care îți plac
și cele care nu-ți plac. Acordă-ți timp, trei minute, cinci minute, mai mult, dacă
trebuie.
Miza acestui exercițiu este să-ți ofere un punct de sprijin în mijlocul
agitației. Vei deschide câmpul conștiinței și, chiar fără să-ți dai seama, vei
reconsidera problema de la o distanță propice.
 Capitolul 12
Poarta albă. Fericirea de a fi pe deplin încrezător în tine
însuți

Energia albă e cea a bunicii mele, care, când eram mic, își deschidea brațele
pentru a mă strânge la pieptul ei, fără niciun reproș, fără să mă judece în vreun
fel, ceea ce era o adevărată enigmă pentru părinții mei. Mă primea fără nicio
reținere, pe deplin, așa cum eram, cu hipersensibilitatea mea, cu
hiperemotivitatea mea, cu răbufnirile mele de entuziasm sau de furie, cu
mofturile mele. Brațele ei îmi dădeau încredere și îmi alungau zbuciumul
sufletesc, problemele și ghinionul care părea să mă urmărească. Îmi dădeau
voie să o iau de la capăt.
Energia albă este capacitatea de a deschide ușa atunci când cineva sună la ea,
de a-i da binețe și de a-l ajuta la nevoie, de a-i sta la dispoziție, oricine ar fi. Este
șeful tău, care te ascultă cu adevărat, în loc să se comporte oficial. Este asistenta
medicală care se așază pentru câteva minute la căpătâiul unui pacient și îi ține
mâna, pur și simplu, un gest extraordinar care calmează, arată grijă și vindecă.
Aflată la intersecția dintre primire, destindere și încredere, energia albă este
experiența spirituală cea mai evidentă, cea pe care oricine o poate invoca cel
mai ușor, chiar dacă nu ne este cea mai familiară, cea mai la îndemână.
Am avut această experiență pe când eram licean, pe acea bancă din parc în
timp ce îmi așteptam colegii. Experiență a deschiderii, a reconcilierii care a
zămislit în mine o ușurare profundă: în sfârșit eram senin. Pe moment nu i-am
sesizat impactul asupra vieții, senzația de liniște, limpezimea ce avea să persiste
în zilele și săptămânile următoare.

De ce e această poartă albă?

Albul este culoarea primordială, din care izvorăsc toate celelalte culori. E
pagina albă care ți se oferă pentru ca tu să-ți așterni rândurile pe ea. Spațiul
deschis în care poate surveni orice, acela al unei camere încă neamenajate:
fiindcă acel spațiu există, poți să-ți aranjezi în el mobila, tablourile, diversele
obiecte. Când ești animat de această energie, de dimensiunile primirii și ale
deschiderii care îi sunt intrinseci, tu însuți devii acel spațiu în afara căruia nu se
poate întâmpla, nu poate fi nimic.

Dacă albul e poarta ta dominantă

Te afli într-o deschidere necondiționată: spre lume, spre ceilalți, de care nu te
mai simți separat, față de care nu te mai consideri diferit. Descoperi imensa
forță de a accepta lucrurile, ființele, așa cum sunt, de a lăsa totul așa cum e, de a
da voie lucrurilor să se desfășoare. Chiar și aflat în fața unor probleme, ești într-
o dispoziție de acceptare. Pentru început deschizi poarta, zici bună ziua. Ai
această putere, de a saluta, fără să-ți fie teamă, fără să reflectezi: iată fericirea de
a primi pe cineva cu brațele deschise. Ai înțelepciunea să treci peste
prejudecăți, viziunea ta amplă, cuprinzătoare te ajută să judeci fără să fii totuși
orbit de judecată.
Secretul energiei tale este că nu îi place să separe, să taie, să divizeze. E
suficient de puternică pentru ca tu să-l vezi pe celălalt în întregimea ființei lui,
să treci peste micile lui imperfecțiuni, peste micile defecte și să-l descoperi în
deplina sa umanitate. Bunica știa că sunt un copil dificil, dar pentru ea eram în
primul rând un copil, nepotul ei.
Cei care au această energie pot părea lenți: nu se grăbesc, nu le place să fie
zoriți. E adevărat că nu așteaptă un anumit rezultat, nu încearcă să se impună
în fața altora, nu se joacă. În schimb, ceilalți au tendința să le ignore comorile
de inteligență, de perspicacitate și afecțiune. Capacitatea lor de a primi cu
brațele deschise le oferă o finețe și o sensibilitate fără egal. Da, sunt mai degrabă
rezervați, dar asta ca să le lase celorlalți suficient loc, să nu se simtă sufocați.
În societatea noastră, energia albă este asociată în mod spontan cu cei care
lucrează în domeniul ospitalității. Cu meserii care de obicei nu sunt considerate
valoroase. Este o prejudecată care minimalizează. Cunosc mari antreprenori
animați de energia albă. Blândețea lor nu este o slăbiciune, ci capacitatea de a
aduce liniște. Capacitatea lor de acceptare nu înseamnă fatalism, ci curiozitate.
Bunătatea lor nu este moralizatoare, ea este înțelepciune, cunoaștere, o
inteligență care acționează și aplanează conflicte. Această energie reprezintă
aptitudinea de a asculta, atât de absentă în zilele noastre. Este o putere care nu
trebuie neglijată.
Fericirea de a primi cu brațele deschise poate fi exersată cât se poate de
simplu. Ești capabil să te minunezi în fața unei scoici, a unei mici flori, să te
bucuri de prezența lor, care te conduce spre porțile experienței spirituale:
– Grație energiei care te animă, scoica, floarea devin un univers întreg,
copleșitor. Ele te scot în afara existenței obișnuite.
– Ești fericit să te lași dus de val, în voia spațiului pe care îl creezi și îl
întreții. Știi cum să intri în starea de contemplare aflată în inima energiei albe și
care e calea ta regală spre o experiență spirituală.
– Îți găsești locul în această lume când ridici barierele. Când întinzi mâna și
totul din jurul tău e cuprins de liniște.

Acceptă ambivalența albului

Și totuși, ambivalența lumii te necăjește. Trebuie să faci diferite alegeri, dar nu-
ți e deloc ușor. Ai vrea să menții deschiderea, să conservi unitatea. Însă în viața
reală există și confuzie, rivalități, răutate. În viața reală, oamenii nu sunt mereu
drăguți unii cu ceilalți, nici necomplicați, nici nu spun întotdeauna adevărul.
Iar tu suferi din cauza asta.
Or, să trăiești înseamnă să accepți ambivalența intrinsecă a lumii, jocul de
umbre și lumini din inima realului. Înseamnă să admiți că umbra nu e
întotdeauna rea, o lipsă, un defect, că nu e pornită împotriva ta cu scopul de a
te deposeda de sentimentul spațiului și al blândeții către care aspiri. Înseamnă
să accepți polaritatea și să intri în joc. Să revii cu picioarele pe pământ, ca să te
confrunți cu dezordinea existenței de zi cu zi, chiar dacă doare.
Evită capcana în care poți să cazi, vălul care îți poate cădea pe ochi când
încerci să fii ospitalier cu orice preț, chiar în detrimentul tău. Să spui nu, să
judeci la un moment dat, să intri într-un conflict, să-ți asumi asprimea unui
punct de vedere nu înseamnă neapărat să trădezi unitatea și deschiderea pe
care ți le dorești cu ardoare. Dar ai grijă: dacă vălul de pe ochi e permanent,
energia albă încetează să se mai dezvolte. Ospitalitatea ar fi, în acest caz, doar o
postură pe care o adopți ca să te protejezi… în detrimentul propriei ființe și al
propriului progres.
Rănile energiei albe
Pentru a se desfășura, energia albă, ca toate celelalte energii, are nevoie să fie
recunoscută. Dacă o ai și n-o cultivi, dacă o disprețuiești, dacă nu te împaci cu
ea, rănile pot fi profunde și foarte dureroase.
Una dintre cele mai obișnuite răni este ceea ce eu numesc sindromul
șoricelului. Te simți abandonat, dezorientat, pierdut, străveziu, ai impresia că
nu contezi pentru nimeni. Lumea a devenit pentru tine o gaură neagră în care
te îndoiești că ai un loc al tău. „Sunt incapabil“, „Nu iese nimic“, „Nu mă leagă
nimic de nimic“, îți spui. La o reuniune, te ferești din calea celorlalți, nu faci
decât să îi asculți. Dacă ești sigur pe energia ta, devii valoros. Dacă o ignori, ai
putea deveni invizibil, cel peste care ceilalți calcă fără să-l vadă. Neglijezi forța
care îți întărește inima, te compari cu poarta roșie, care e plină de căldură, cu
cea albastră, care e categorică și ajungi să te convingi că nu ești nimic. Te uiți pe
tine însuți. Este o rană foarte frecventă în societatea noastră. Nu este cazul unei
mari părți din lume, în care discreția, simplitatea, modestia și respectul nu sunt
considerate slăbiciuni, ci încă se numesc înțelepciune.
Când te consideri lipsit de valoare, capacitatea ta de deschidere devine un
abis, liniștea este una a morții, nu una care îți redă puterile. Te învârți în cerc, te
dai cu capul de pereți, te lovești de aceleași probleme, te sufoci, pentru că în
viața ta nu mai există spațiu, nu mai există sens, nu mai există nimic. Această a
doua rană survine când, în loc să accepți ambivalența, să-ți sufleci mânecile, să
faci în sfârșit niște alegeri, preferi să te retragi, să te anesteziezi cu iluzia că
astfel, fără să te miști, nu vei nărui unitatea. Te paralizezi singur, te otrăvești.
Regăsind în tine energia porții albe, reînnodând legătura cu dimensiunea ei
spirituală, deschizi noi ferestre, destrami ceața, respiri.

Cum te conectezi la spiritualitatea acestei porți

Acceptă ambivalența! Din fericire, lumea nu e statică, nu poți să rămâi într-o
stare de deschidere imuabilă. Să acționezi, să alegi, să-ți asumi nu sunt neapărat
trădări de ordin spiritual, ci dimpotrivă, ocazii de a trăi spiritualitatea.
Fericirea contemplării nu are cum să-ți ajungă. Cu cât mai ușor te vei
conecta la spiritualitatea porții albe, cu atât te vei înrădăcina mai adânc în
această lume, vei fi mai prezent, fizic, în ea. Litera chinezească pentru ființa
umană o reprezintă ca pe o linie care unește cerul și pământul. Sunt imagini
grăitoare, evocate de majoritatea tradițiilor spirituale, care te îndeamnă să fii
arborele care și-a întins rădăcinile în pământ ori muntele protector. Mai sunt
reprezentările lui Buddha, ale lui Iisus, ființe care s-au întrupat pentru a-și trăi
spiritualitatea până la capăt.
Lucrurile simple te vor ajuta să te reconciliezi cu dimensiunea albă: mergi,
înoți, ai grijă de tine, stabilește-te într-un loc al tău pe acest pământ, fără să
pierzi legătura cu cerul de deasupra ta. Realul în complexitatea lui, cu diferitele
lui culori, va înceta să ți se mai pară înșelător. Vei accepta polaritatea existenței
fără să renunți la dorința ta profundă, la darul armoniei și al desăvârșirii.
Mergând până la capătul dorinței tale spirituale, întrupând-o, vei deveni gazdă
a umbrei și a luminii. Vei continua să salvezi umanitatea în lumea în care trăim.

Experiența spirituală: bucuria de a fi deschis și binefăcător

Dă-ți voie să stai câteva minute pe această bancă, să-ți bei cafeaua și să nu faci
nimic altceva. Să ridici ancora, să te lași la voia întâmplării. Să fii o pagină goală
pe care poate fi scris orice. Ești acolo, pur și simplu. Te destinzi, lucrurile care te
sâcâiau se îndepărtează, identitatea ți se estompează în spațiul în care îți bei
cafeaua. Este o experiență obișnuită pentru cei animați de energia albă. La fel
de obișnuite sunt întrebările care ți se nasc în minte: oare am dreptul? Nu sunt
oare egoist să rămân aici, să mă bucur de această pauză, când am atâtea de
făcut?
De data asta te vei încrede în profunzimea acestei experiențe. Vei încerca să
nu te mai privești, să nu te mai controlezi, să fii pur și simplu o ființă vie care se
scufundă într-un ocean de prezență. Ai senzația că te scalzi într-o fântână.
Lasă-ți spiritul să se destindă, observă cum devine la fel de vast ca însăși
imensitatea, redevino copilul care se minunează, cuprins de fericirea de a
gânguri. Atingi astfel o stare naturală eliberatoare. Descoperi o experiență
spirituală care acționează: cu cât mai mult îți dai voie s-o trăiești, cu atât mai
mult te va elibera de probleme și îți va vindeca rănile, cu blândețe.

Cine întrupează această energie?

Tintin este un erou paradoxal. Fără să fie prea puternic sau inteligent, iese cu
bine din situații încâlcite grație atuurilor lui, mult mai valoroase: inima lui
bună, un pic naivă, apanajul energiei albe; este curios, sincer, primitor atât cu
cei disprețuiți, cât și cu „marii conducători“ care îi intimidează pe ceilalți. Un
vis îl aduce în Tibet: a avut impresia că prietenul lui pe nume Tchang a strigat
după ajutor. Nu are niciun fel de certitudine, nu ascultă de nicio logică, doar
simte și e receptiv la simțămintele sale. „Simt, în ciuda aparențelor, că este viu“,
spune el. Nu planifică nimic, pentru că e convins că, fiind deschis la ceea ce îi
rezervă împrejurările, va găsi o soluție. „Inimă neîntinată“, așa îl numește lama.
Prin Tintin, Hergé a redescoperit o figură marcantă a culturii occidentale,
cea a eroului care nu e cel mai puternic, dar căruia îi reușește ceva mai bine
decât celorlalți. E vorba despre inocentul Percival, căruia, în romanele Mesei
Rotunde, i se permite să pună tot felul de întrebări. El e deasupra calculelor
obișnuite și, datorită acestui fapt, posedă capacitatea de a fi mișcat de amănunte
cărora ceilalți cavaleri nu le dau atenție – detalii care se dovedesc cruciale
pentru urmarea aventurii. Astfel de eroi nu sunt doar captivanți: sunt
indispensabili pentru supraviețuirea societății.

Cum să cultivi acest dar, dacă nu îl ai

Energia albă îmi e străină: sunt o natură mai degrabă dinamică și sunt lipsit de
măsură. Prin meditație am îmblânzit puțin câte puțin puterea care conține
capacitatea de a te liniști, de a sta locului, de a accepta să redevii ceva care pur
și simplu trăiește, de a fi prezent fără să faci nimic. Azi mă hrănesc din această
energie. În fiecare zi, sau aproape în fiecare zi, las deoparte treaba și, preț de
câteva minute, uneori un sfert ori chiar jumătate de oră, nu fac decât să ascult
muzică. Mă dăruiesc muzicii. Toată apăsarea de peste zi se domolește într-un
fel insesizabil și revin în cotidianul meu.
Tu, la rândul tău, poți să devii ospitalier, să primești cu brațele deschise, așa
cum mă primea pe mine bunica. În mod necondiționat. Să devii cel care îi face
loc vieții așa cum e. Care știe să-și deschidă inima în fața celuilalt, către
dimensiunea contemplației, către tăcere. Către bucurie.
Învață să devii mai fericit prin a avea pe deplin
încredere în ceilalți – exerciții
Exercițiul 1

Privește-l pe celălalt, pe necunoscut, și percepe-i umanitatea. Chelnerul din

cafenea, conducătorul autobuzului, vânzătorul. Timp de o zi, fii atent la cei
cărora nimeni nu le dă niciodată atenție, observă-le existența, prezența. Fiecare
are viața lui, are bucurii, necazuri, prieteni, familie. Când se lasă seara, fă un
bilanț: ce ai învățat din această observare atentă, din prezența celuilalt, din
zâmbetul lui, din prezența lui ca răspuns la prezența ta? Apleacă urechea la acea
seninătate, oricât de infimă, pe care o simți în străfundul inimii. În seara asta
ești mai bogat în esența ta de om.

Exercițiul 2

Încearcă un exercițiu de ucronie – acel gen literar care constă în a rescrie

istoria modificând unul, două elemente, ducând la o cascadă de consecințe care
ajung să modifice radical cursul evenimentelor. În săptămâna care tocmai s-a
scurs, un coleg, un copil sau un amic a vrut să-ți vorbească, dar nu ai avut timp
să-l asculți. Poate că n-a avut nicio problemă mare, ci voia doar să stea cu tine
câteva minute. Ce sarcină presantă te-a obligat să renunți la bucuria de a vorbi
cu el? Ce s-ar fi schimbat dacă îi acordai cele câteva minute?

Exercițiul 3

Plimbă-te pur și simplu, fără țintă. Mergi prin oraș sau pe un drum de țară
fără să-ți fi stabilit un traseu. Lasă-te în voia întâmplării, călăuzit de neașteptat,
de dorință. Poate că o vei lua la stânga, poate la dreapta, ori vei merge drept
înainte. Mi se întâmplă deseori să fac asta. E un lucru care ne permite să
demontăm mecanisme, obișnuințe care, în cotidian, ne paralizează, ne țin
închiși, izolați. Mergem mereu pe același drum, facem aceeași plimbare,
protejându-ne astfel de surprize, de neașteptat. De data asta bucură-te de micile
aventuri: ele apar tot timpul, însă le ignorăm. Dă-le voie să te ia pe nepregătite.

Exercițiul 4

Întoarce asupra ta capacitatea de a-i primi cu brațele deschise pe ceilalți.

Simți pentru ei afecțiune îndreptățită, fără să te întrebi de ce. Poți să orientezi
această afecțiune către tine însuți, s-o hrănești? Gândește-te că ești un
trandafir: fiecare petală crește din ea însăși. Bucură-te că ești acolo unde ești.
Du-te într-un loc în care te simți bine.
Pune-ți mâna în dreptul inimii și simte mângâierea pe care ți-o poți aduce
singur.
Închide ochii și, cu mâna în dreptul inimii, simte bunătatea și blândețea din
tine. Dacă nu reușești, amintește-ți când ai dat ultima dată dovadă de
amabilitate față de cineva. Apoi încearcă din nou să conștientizezi în interiorul
tău bunătatea. Nu te grăbi, caut-o și recunoaște-o.
Tot nu reușești? Atunci amintește-ți când ai spus „mulțumesc“ sau „cu
plăcere“, dar te-ai gândit că doar ți-ai făcut datoria. Dă-i voie amintirii să se
desfășoare în tine ca un balsam care îți cuprinde inima, întregul corp.

Exercițiul 5

Dacă de obicei ești hiperactiv și plin de entuziasm, acest exercițiu este

pentru tine. Ia-te după mine: lasă treaba câteva minute și ascultă ceva ce îți
place. În mare parte a timpului, ascultăm muzică făcând diferite lucruri. De
data asta nu vei face nimic altceva, doar vei asculta, nu numai cu urechile, dar
și cu stomacul, cu inima. Lasă-te în voia vibrațiilor. Simți deja cum te liniștesc,
cum îți hrănesc profunzimile spiritului. Fii atent la felul în care muzica lucrează
în tine.
 Capitolul 13
Poarta galbenă. Fericirea plenitudinii

Mătușa mea se apropia de cincizeci de ani, când, într-o dimineață, epuizarea a

plesnit-o ca un bici, imobilizând-o câteva luni – o bună parte din timp a zăcut
în pat, iar restul și l-a petrecut refăcându-se încet. Șefă de întreprindere, o
știam de muncitoare încrâncenată, rece și chiar tranșantă, sobră, hotărâtă. Nici
n-am recunoscut-o în femeia exuberantă care m-a invitat la micul-dejun după
acel episod. O femeie caldă, capabilă să râdă, să plângă, care emana bucuria de
a trăi și care, în acea zi, m-a scăldat literalmente în căldura și generozitatea
prezenței sale. Câtă vreme a stat în pat, mătușa mea nu s-a mulțumit să-și
panseze rănile: a făcut o lungă călătorie în ea însăși. În absența oricăror
instrucțiuni, fără vreo cunoaștere anume, a descoperit, în timp ce refăcea
legăturile cu ea însăși, o mică sămânță plantată chiar de ea, pe care a făcut-o să
încolțească. Din ea a crescut energia plenitudinii. Cea a porții galbene.
Energia galbenă e specifică pomului ale cărui roade te hrănesc: gândește-te
la fecunditatea lui, la viața ce-o poartă înăuntrul său, la abundența și
învățămintele pe care le oferă. Când stăpânești această energie, nu trăiești în
lipsuri, deși poate nu ești bogat: ești suveran, îți ești autosuficient, dar nu te rupi
de lume. Dimpotrivă, îi copleșești pe ceilalți cu ce ai. Iar propria generozitate te
copleșește.
Unul dintre profesorii mei din liceu era întruparea energiei galbene, de-a
cărei existență nu știam pe atunci. Avea un birou întunecat și înghesuit, în care
oricând voiam puteam să intrăm ca să-i punem vreo întrebare, să-i cerem o
lămurire, să-i vorbim despre vreo problemă dificilă. Dăruia fără să țină cont:
explicații, timp, afecțiune. În vechiul său pulover, înconjurat de hârțoage, era
un om cald și spunea lucrurilor pe nume. Era bucuros să ne ajute. Aveam
impresia că bogăția cunoașterii, a bunăvoinței lui pătrundea în ființa noastră.
În fața lui, fiecare dintre noi se simțea rege.

De ce e această poartă galbenă?

Galbenul este splendoarea toamnei, când fructele, ajunse la maturitate, au prins
o nuanță aurie, când arborii se pregătesc să se îmbrace în mii de nuanțe, de la
roșul cel mai intens la galbenul cel mai pal. Ivirea primăverii ne minunează.
Plenitudinea toamnei, pe de altă parte, ne scufundă în splendoarea sa, ne
emoționează prin bogăția ei, ne înflăcărează în scânteierea sa.
Galbenul este auriul, această culoare aparte care strălucește și a fost asociată
din negura vremurilor cu avuția. Ea a fost aleasă să-i orneze pe zeii mayașilor,
să împodobească cele mai vechi reprezentări ale lui Buddha sau icoanele
creștine simbolizând prezența dumnezeiască. Aurul însemna pentru
credincioși deplinătatea ființei dezvăluită dinaintea ochilor lor și împrăștiindu-
și lumina.

Dacă galbenul e poarta ta dominantă

Energia galbenă îți conferă suveranitatea în sensul pe care îl înțelegea filozoful
Georges Bataille: independent de evenimentele lumii exterioare, ai darul de a fi
nesfârșit de liber, fiindcă te-ai smuls din vraja care ne împiedică să accedem la
natura noastră sacră originară. Devenindu-ți prietenă, energia galbenă îți
dezvăluie propriile bogății, o plinătate ce nu lasă loc vidului, disperării și care,
astfel, nu așteaptă ajutor, milostenie, daruri.
Când ești „galben“, nu îi ești supus nimănui. Singur fiind, îți ești suficient,
nu te plictisești. În prezența altuia, precum lumina răspândită de aur, și fără să
fie nevoie să acționezi, răspândești binefacere. E un dar care se ivește firesc, se
naște din sine însuși, nu e nevoie să-l creezi. Este gratuitatea splendorii.
Dacă vrei să atingi pragul experienței spirituale, nu-ți fie teamă să privești
lumina. Recunoaște această forță din tine și dă-i voie să se extindă. Nu-ți fie
rușine de acele momente în care te simți împlinit, complet, desăvârșit. Ai
capacitatea să apreciezi și să te bucuri de ceea ce-ți dă viața: nu te înfrâna, nu te
scuza, păstrează-ți încrederea în bucuria de a trăi, inseparabilă de suveranitate.
Trăiește cu toată ființa acest sentiment al deplinătății, momentele în care uiți de
tine, în care ignori micile frământări, îngrijorările, în care te simți transportat
într-o altă dimensiune. Astfel ești reconciliat cu natura ta profundă: te
înmiresmezi, ca un bujor.
Acceptă ambivalența galbenului
Te vei lovi, fără îndoială, de ambivalența intrinsecă a realului. Știi că mulți nu
dăruiesc cu dragă inimă, că au gânduri ascunse. Și, chiar mai rău pentru tine,
unii nu vor să primească ce le oferi, deși s-ar putea să aibă nevoie de lucrurile
respective. De asemenea, de multe ori, bogăția îți apare ca imperfectă, galbenul
nu ți se pare suficient de galben și, din cauza asta, există riscul să te descurajezi
și te lași cuprins de frământări.
Învață să-ți celebrezi și să-ți hrănești dorința de plenitudine. Dacă ești rupt
de tine însuți, dacă n-ai cunoscut această forță lăuntrică, ești tulburat, așa cum
era mătușa mea în „prima ei viață“. Oricât de mare ar fi confortul în care
trăiești, te simți incomplet, nefericit, neliniștit, pierdut. Ferește-te de această
capcană. Atinge spațiul profund, simplu, obișnuit care se află în fiecare dintre
noi: noi suntem, noi explicăm spiritualitatea, fundamental plini de simplul fapt
de a fi ființe vii, fii ai lui Dumnezeu ori ai naturii lui Buddha, investiți în
demnitatea noastră de oameni. Trăiește acel spațiu!

Rănile energiei galbene

Trăim într-o lume străină, unde ni s-au inoculat idei străine care rănesc energia
din noi.
Una dintre aceste idei este că bogăția nu se află în noi, ci în altă parte, în
celălalt, în lume – indiferent că e vorba de lucruri materiale, de iubire ori de
spiritualitate. Împlinirea presupune să ieșim din noi înșine pentru a găsi acea
bogăție și a ne-o însuși – de parcă e posibil să obții și să stăpânești adevărata
bogăție. Conform acestei idei, o lipsă fundamentală ne caracterizează și
misiunea noastră pe pământ este să umplem acel gol. Prin forța împrejurărilor
suferim în permanență din cauză că nu avem destul: nu avem parte de
suficientă afecțiune, siguranță, confort, bunuri materiale, recunoaștere din
partea celorlalți. Fenomenul se reflectă concis în mantrele pe care ni le
repetăm: „Sunt mai puțin înzestrat decât ceilalți“, „Sunt mai puțin iubit decât
ceilalți“, „Primesc mai puțin decât alții“. Astfel suntem mereu convinși că nu
avem suficient. Neavând cheia de la poarta energiei galbene, ca să înțelegem
unde se ascunde greșeala, acumulăm ca avarul lui Molière, care niciodată nu
are destul. Încercăm să punem mâna pe plenitudine, să o construim, să o
posedăm, dar cu cât încercăm mai mult, cu atât mai puțin obținem, pentru că
mergem într-o direcție greșită. Bogăția exterioară nu te va ajuta niciodată să
atingi bogăția profundă care se naște din suveranitatea ta și din splendoarea ta
naturală de ființă umană. Te lupți ca să acumulezi bunuri, cunoaștere, prieteni,
dar nu te vei simți bogat niciodată. Nu vezi bogăția dinăuntrul tău.
O a doua rană e cauzată de această idee. Ne petrecem viața într-o frustrare
uriașă care ia diferite forme. Avem o felie de tort și mai vrem una – sau ne pare
rău că n-am ales un tort mai bun. Vrem fragi, dar n-avem decât zmeură, și
uităm să apreciem zmeura. Ne petrecem câteva momente cu un prieten, dar nu
e destul, el n-a fost suficient de afectuos, de amuzant, nu te-a îmbărbătat, nu te-
a ascultat suficient. De fapt, nu apreciem nimic: otrava frustrării se insinuează
pretutindeni, transformând fericirea de a fi în amărăciune. E ca și cum am avea
un stomac imens, dar un gâtlej foarte îngust: trebuie să fim hrăniți neîncetat,
iar stomacul se golește, în vreme ce apetitul nostru nu e niciodată satisfăcut.
Consumăm de dragul de a consuma, vrem tot mai mult, nimic nu ne
mulțumește.
Astfel disprețuim această energie, n-o înțelegem. De unde, a treia rană: ne
identificăm cu bogăția. Noi suntem ea. Toată lumea trebuie să vadă asta. Vrem
ca toți ceilalți să recunoască faptul că suntem extraordinari, puternici. Suntem
din ce în ce mai plini de noi înșine. Semănăm cu Nașul din filmul lui Coppola,
care voia ca toată lumea să i se supună.
În realitate, nu pot să găsesc bogăția decât dacă accept să o servesc. Dacă
accept să n-o stăpânesc niciodată, ci s-o iubesc mereu.

Cum te conectezi la spiritualitatea acestei porți

Asumă-ți această forță interioară. Împacă-te cu faptul că nu-ți lipsește nimic, în
loc să-ți fie rușine și să vrei să ascunzi asta într-un seif. Ai capacitatea să te
bucuri pe deplin de viața pe care o trăiești, să încetezi s-o mai înfrânezi.
Încearcă următorul exercițiu sub duș, te va liniști. Simte apa care te învăluie,
simte-te sub acea ploaie ca un împărat. Nimic meschin, nimic egoist nu te
oprește. Dă-i voie plenitudinii să radieze.
 Poți să reiei exercițiul în fața cănii de cafea. Ți-ai pregătit o cafea așa cum îți
place, desfată-te cu gustul ei. Pământul, plantele, apa, soarele, lumea întreagă
sunt prezente acolo, în fața ta.
Nu, nu e prostesc să te bucuri în fața unui lucru simplu al vieții: lăsându-te
invadat de bucurie, te eliberezi și îți vindeci rănile. Lasă energia să vină, ea este
miracolul experienței spirituale.

Experiența spirituală: bucuria de a dărui și de a ști cum să

îndeplinești dorințe
Oricare ar fi energia noastră dominantă, obstacolul pe care îl întâmpină fiecare
dintre noi este că nu credem în ea. Tu nu crezi că bogăția și suveranitatea
caracteristice energiei galbene se află în tine. Ți se spune că te afli într-o stare
de plenitudine? Scoți lista cu toate lipsurile tale, cu toate lucrurile pe care nu
știi să le faci, cu tot ce ai vrea să ai, și nu ai. Această flecăreală interioară te
desparte de tine însuți.
Atunci când picta, Matisse se adresa celui care avea să-i privească lucrările.
„Aș vrea ca tablourile mele să fie ca niște fotolii confortabile, în care să te poți
odihni după o zi obositoare“, spunea el. Tot ce trebuie să faci ca să ai parte de
această experiență a plenitudinii este să-i dai voie să se manifeste. Astfel vei
simți urcând în tine un val de încântare, de dragoste, pe care îl vei primi cu
brațele deschise și îl vei îmblânzi, în loc să-l alungi. Scaldă-te în aur.

Cine întrupează această energie?

Cu toții știm povestea Cenușăresei, dar prea puțin zăbovim asupra nașei sale,
zâna cea bună. Și totuși, ea este adevărata eroină a acestei povești. Cenușăreasa
ne înduioșează – fata tratată rău de toți și căreia nu i se dă nimic, servitoare a
surorilor sale, lipsită de iubire și izolată în bucătărie când familia ei se duce la
balul dat de prinț: ea nu contează pentru nimeni. În acea seară, fata se află în
bârlogul său, când apare nașa ei, în toată splendoarea, iradiind de frumusețe,
gata să-i îndeplinească dorințele. Nașa Cenușăresei este personalitatea galbenă
prin excelență. Cea care te ajută să te împlinești, care îți arată că viața e acolo și
că trebuie să te bucuri de ea. Ea întrupează experiența spirituală pe care o ai
atunci când treci pragul porții galbene, când simți că ești împlinit prin simpla
prezență înăuntrul tău a unei forțe pe care o disprețuiai. Pentru Cenușăreasa,
zâna transformă zdrențele în rochie de prințesă, un dovleac în caleașcă și pe
șoricei în cai. Este exact ceea ce poate să realizeze această forță interioară. Și,
întocmai ca zâna, nu-ți cere nimic în schimb: este darul absolut.

Cum să cultivi acest dar, dacă nu îl ai

Te simți lipsit de importanță, invizibil, undeva jos. Te imaginezi condamnat să
duci o viață de lipsuri, pentru că nu ești demn de ceea ce poate viața să-ți ofere:
iubirea veritabilă, plenitudinea sau fie și simpla bucurie de a te adânci în lectura
unei cărți de filozofie.
Totuși, încearcă să te observi. Vei simți o scânteie de iubire dintre cele mai
frumoase, mai luminoase din câte îți poți imagina. O iubire necondiționată,
irațională, pe care ești gata s-o primești, s-o accepți, înainte de a-i întoarce
spatele din cauză că ți se pare că e prea mult pentru tine. Cu toții am cunoscut
acea scânteie: după o întâlnire cu cineva pe care îl iubim, cu un prieten, după ce
am ajutat pe cineva, după o cină împreună cu prietenii, în familie, la
întoarcerea dintr-o plimbare lungă, înotând în apa mării. Fără să ne putem
explica de ce, ne simțim sătui, plini și, preț de câteva clipe, am încetat să mai
trăim ca ființe insignifiante, cu lipsuri. Am atins fericirea.
Rezervă-ți timp să-ți amintești acele momente. Să nu le lași să treacă atunci
când apar – ceea ce se întâmplă mai des decât îți închipui. Convertirea ta
spirituală înseamnă că, în calitate de ființă umană, ai acces la splendoare. Ai
dreptul să fii împlinit. Celebrează momentele de plenitudine. Suntem cu toții
regii și reginele propriei noastre lumi.

Învață să sporești fericirea plenitudinii –

exerciții
Exercițiul 1

Cumpără sau culege un fruct dintre cele care-ți plac. Bucură-te pe-ndelete
de el, de felul în care îl alegi, îi simți textura, de gândurile pe care ți le evocă. Un
măr, o piersică, o fragă, un miracol al naturii: n-o să-l consumi pe loc, mai întâi
te vei lăsa umplut de el. La toate nivelurile, inclusiv cel spiritual. Gustându-l
apoi, fii conștient de măreția sa, de efectul pe care îl are asupra simțurilor tale,
asupra inimii. Apreciază-l și bucură-te de el!

Exercițiul 2

Este un exercițiu pe care eu însumi îl fac cu plăcere la finalul unei zile. Mă

instalez confortabil, mă gândesc la cineva pe care l-am întâlnit în ziua
respectivă sau în decursul săptămânii. Abandonez orice judecată pozitivă sau
negativă și diversele gânduri nesemnificative și încerc să înțeleg de ce acel om
mă încântă. Mă las în voia imaginației, le dau voie emoțiilor să vorbească.
Gândul la acel om îmi poate evoca albastrul, cireșul de lângă bloc, o pasăre, un
urs. Mă las atins de calitatea prezenței lui. Îmi dau seama că sunt fericit că face
parte din viața mea. Simt o satisfacție deplină.

Exercițiul 3

Când ai parte de o surpriză plăcută, când ți se întâmplă ceva bun, te

gândești că nu meriți așa ceva. Este o reală problemă: nu te simți în largul tău,
ai impresia că n-ai dreptul să fii satisfăcut. Poți să găsești mii de motive: n-ai
avut parte de prea multă afecțiune în copilărie, nu ești foarte inteligent ori
cultivat, alții ar profita mai bine de pe urma întâmplării fericite. Această
convingere se strecoară în mintea ta pe nesimțite, ca un pasager clandestin.
Amintește-ți de câte ori nu ți-ai permis să profiți din plin de un moment de
excepție, să te lași condus de muzică, să te scufunzi în lectură, să-ți iei două zile
de concediu ca să te duci undeva departe de copii și familie. Acele cuvinte, „n-o
merit“, fagocitează până și cea mai firavă posibilitate de a ne simți satisfăcuți.
Descoperă unde se află acea convingere în tine, așa începi lupta împotriva
ei.
Încearcă să-ți dai seama unde „meriți“.
Acest exercițiu este dureros. Perseverează, e un pas important spre
eliberarea ta de acea convingere și spre posibilitatea de a stăpâni energia
galbenă.

Exercițiul 4

Poate că suferi, fără s-o știi, de sindromul șoricelului care nu face decât să-și
ceară iertare tot timpul: că a făcut aia și aia, că este într-un fel sau altul, că
există. Colegul s-a așezat lângă tine pentru că vrea să stea lângă tine. De unde ai
dedus că a făcut-o pentru că era singurul loc liber? De ce refuzi să crezi că acea
prietenă ți-a mulțumit din toată inima, fiindcă exiști, fiindcă ești acolo pentru
ea? Identifică aceste mici momente în care, orice ai crede, ceilalți îți sunt
recunoscători pentru ceea ce ești, pentru bogăția ta sufletească, pentru valoarea
ta. Știu, nu e ușor, dar trebuie să te antrenezi. Aceste resurse, aceste forțe pe
care tu le ignori în tine sunt văzute de alții.

Exercițiul 5

Viața ți se pare mohorâtă, chinuitoare. Un șir de corvezi, de răutăți, de

tristețe. Trebuie să iei distanță și să-ți lărgești câmpul vizual: există loc sub
soare și pentru buruiană, și pentru stejarul cel falnic. Or, dacă te încăpățânezi
să privești doar buruienile, vei uita de stejari. Nu-ți concentra atenția asupra
unui singur element: șeful ți-a pus pe birou al treilea dosar urgent, prietena a
anulat în ultima clipă întâlnirea, copilul tău adolescent iar face mutre. E
adevărat, dar astea sunt doar câteva puncte negre într-un peisaj infinit mai
mare, infinit mai bogat. În fiecare dimineață acordă-ți câteva minute, în timp ce
te speli pe dinți sau îți faci cafeaua, pentru a-ți imagina din această perspectivă
ziua care începe. Nu te uita la punctele negre și gândește-te la ceea ce îți aduce
satisfacție, chiar și pentru moment. Impunându-ți acest exercițiu, îți
redescoperi încet-încet sentimentul de a fi bogat sufletește, împlinit.
 Capitolul 14

Poarta verde. Fericirea de a acționa

În mod obișnuit considerăm că acțiunea nu are nimic de-a face cu

spiritualitatea, cea din urmă fiind de ordinul contemplației. Laurent de la
Résurrection, a cărui poveste am spus-o, era la rândul său convins de acest
lucru când, părăsind armata, a ales să devină pustnic și să-și consacre viața lui
Dumnezeu. După nici doi ani, înțelegând că nu acela era drumul lui, s-a stabilit
la Paris și a căutat de lucru. Opoziția dintre acțiune și spiritualita­­te este o eroare
grosolană, în care cădem cu ușurință. Este mai ales una dintre marile drame ale
vieții spirituale, iar mulți ajung să se îndepărteze astfel de spiritualitate.
Hazardurile vieții, lipsa de educație care îi interzicea să fie călugăr pe deplin
i-au permis lui Laurent să acceadă la o revelație fundamentală: spiritualitatea,
cea adevărată, nu este un element nepământean, ci unul integrat în viața de zi
cu zi.
Iată de ce veneau să învețe de la el marile spirite ale vremii, în cămările
mănăstirii. De fapt, pregătindu-și omleta, el înțelegea că uită de sine, că își uită
problemele, că e doar în slujba omletei, care părea că se face singură, cu
ajutorul lui. Era atât de absorbit de acea acțiune, că se confunda cu ea, devenea
verbul „a face“. Avea astfel acces la bucuria pură și, mai ales, își dădea voie s-o
simtă și-i dădea voie acelui sentiment să se răspândească, să-l cuprindă în
întregime. Era momentul în care se înclina și spunea rugăciunea de mulțumire.
Ora et labora, roagă-te și muncește, regula creată de Sfântul Benedict, guverna
de altfel viața monahală. Această frază, gravată pe frontonul mănăstirilor,
rezuma întreaga spiritualitate benedictină.
De fapt, energia porții verzi se manifestă în acțiune. Ea îți dă puterea să
realizezi tot ce vrei fără să ai impresia că depui efort pentru asta: lucrul pe care
îl faci se face aproape singur, prin intermediul tău, iar mișcarea, dacă știi cum
s-o simți, cum s-o trăiești, îți oferă în schimb mulțumire și o senzație de
împlinire. Problema e că această experiență este atât de comună, încât nu
ajungem să reflectăm la ea, să o numim spiritualitate. Îi întoarcem spatele.
Totuși, grație acestei forțe, ștersul vaselor cu o cârpă uscată poate deveni o
experiență spirituală. Nu trebuie decât să consimți.

De ce e această poartă verde?

Verdele este culoarea privilegiată a vegetației, a arborilor, a ierbii, când sunt
străbătute de seva care le trezește din somnul iernii. Este simbolul renașterii și
al creșterii, reprezintă puterea acțiunii naturii care lucrează fără odihnă și fără
să-și epuizeze vreodată energia naturală, care nu obosește și-și continuă
triumfala înfăptuire a creației. Întocmai ca energia porții verzi, natura își
descoperă potențialul în însuși faptul de a acționa.

Dacă verdele e poarta ta dominantă

Deja ți-ai pus întrebări legat de această senzație de li­niștire pe care o ai când
redactezi un raport, iar cuvintele se înlănțuie în mod firesc, când faci curat prin
casă și cârpa de spălat pe jos pare să danseze, când grădinărești și pierzi
noțiunea timpului în vreme ce grădina ta se înveșmântează în haine noi pentru
a primi cum se cuvine următorul anotimp? Acaparat de elan, de energia care te
însuflețește, nu mai lupți cu forțele naturii: faci, acționezi, transcenzi. Iar lumea
îți răspunde.
Când poarta ta dominantă e verde, nu-ți place să rămâi inactiv sau să
reflectezi abstract: dorința ta profundă e acțiunea, care nu-ți aduce doar
bucurie, ci și limpezime și calm. Este modul tău privilegiat de a accede la
realitate. În orice situație știi ce trebuie să „faci“ („a face“ e cuvântul care te
definește!) pentru a reacționa cum trebuie la acea situație. Știi destui oameni
care „fac“ ceva fără bucurie, convinși că acțiunea înseamnă suferință, în
opoziție cu odihna – fericirea. Dar din punctul tău de vedere, ființa omenească
nu e făcută să stea nemișcată, ci a fost creată să se miște, să acționeze, să facă.
Cunoști instinctiv cheia energiei verzi. Cea care îi conferă acțiunii o
dimensiune spirituală – și deosebește acțiunea omului de mișcarea unei
mașinării. Cheia care constă într-un cuvânt: ritm. Când porți această energie,
reconciliat cu ea, știi să o convoci, să o stăpânești și poți să intri în ritmul just al
acțiunii, un ritm profund care îți permite să faci lucrurile cum trebuie. Arhiloh,
un poet grec, i-a întrezărit importanța încă din secolul al VII-lea înaintea erei
noastre: „Observă ritmul ce-i ține pe oameni“, sfătuia el.
Este un ritm care nu poate fi rupt. Este contrar gestului de a te agăța de
ceva. Depinde de fiecare moment, de fiecare sarcină, de fiecare om. Este un
tempo bun, nici prea rapid, nici prea lent, ajustându-se singur la acțiune, ca un
dansator bun, care intră în ritmul muzicii. Puterea aproape mistică a acțiunii
decurge din armonia între ceea ce trebuie făcut și maniera în care o faci ca să se
potrivească, fără efort din partea ta, cu situația. Recunoști ritmul just, pasul
adecvat și nu obosești. Dimpotrivă, cu cât acționezi mai mult, cu atât mai
activă e în tine o vitalitate profundă, o anumită putere.
Majoritatea tradițiilor spirituale cunosc importanța ritmului, a mișcării,
sursele de încântare și cele care îți dau sentimentul de împlinire. Este obiectivul
dansurilor care inaugurează ceremoniile în cele mai vechi tradiții. Mărturie stă
celebrul haka al rugbiștilor neozeelandezi. Acest dans (în maori, asta înseamnă,
literal, haka) le poate da spectatorilor impresia că energia jucătorilor se va
epuiza chiar înainte de a începe meciul. De fapt, haka este o modalitate
străveche de a intra într-un ritm, de a invoca energia și de a învinge.
Dansul e cel care dezvăluie zelul și fervoarea credincioșilor în bisericile
evanghelice. Este cel care creează energia căreia i se abandonează dervișii
rotitori – și chiar credincioșii care se clatină în ritmul cuvintelor atunci când îl
invocă pe Dumnezeu. Sportul, o acțiune profană în zilele noastre, a fost
consacrat pornind de la energia pe care o trezește și care galvanizează – la greci,
pentru a da doar un exemplu, Jocurile Olimpice aveau drept cadru principal
templele.
Ai la dispoziție două moduri de a-ți monta dulapul de la IKEA. Primul, să
te apuci de treabă fără nicio tragere de inimă și să-ți pară rău că n-ai cumpărat
un dulap gata montat. Se prea poate să fi adoptat această atitudine din cauza
ambivalenței realității. Trăim într-o lume unde totul se întâmplă prea rapid, în
care deschizi cutiile de carton în timp ce te gândești la alte lucruri care te
așteaptă să le faci, cursurile, rezervările pentru vacanțe, robinetul care picură,
cina. Și cu gândul că treaba ta e să termini cât mai repede această sarcină
pentru a te înhăma la celelalte. Vei asambla dulapul, desigur, dar nu-ți dai voie
să trăiești încântarea procesului. Nu e decât o altă corvoadă, care nu se va
transforma niciodată în experiență spirituală, pentru că ai confundat ritmul cel
just cu îndeplinirea sarcinii, cu alte cuvinte, cu singurul scop de a duce la bun
sfârșit ceva care se măsoară, se împarte, se trece în fișe.
Și dacă ai adopta a doua metodă și te-ai lăsa purtat de dans? Dacă, în loc să
te preocupe rezultatul acțiunii (dulapul montat), te-ar interesa desfășurarea ei
(cu același rezultat, însă calea prin care ajungi la el e una plină de încântare)?
Când porți în tine energia verde, e vorba de o infimă alunecare. Nu-ți pare
complicată. Grație ei, acțiunea, oricare ar fi ea, devine o experiență vie: ești în
simbioză cu viața clocotitoare.

Acceptă ambivalența verdelui

Din nefericire, uneori vei vrea să pui lucrurile în or­­dine, să acționezi
perspicace, dar te vei lovi de împotrivirea celor din jur.
Se poate întâmpla pentru că lucrezi cu oameni care arată rea-voință. Care
nu știu cum să abordeze sarcinile și nu vor să fie puși la îndoială. Uneori, pur și
simplu, sarcina este una foarte dificilă și asta te descurajează. Cum să pui totul
în ordine? Cum să faci tot ce trebuie făcut? Și nu mai ești în stare să vezi
dincolo de asta.
Din nou, trebuie să înveți să accepți că dorința ta arzătoare de a acționa
întâmpină obstacole. Că decepția ta e rezultatul profunzimii dorinței tale.

Rănile energiei verzi

Activitatea risipește neliniștea și răul pe care aceasta îl atrage după sine, o știm
cu toții, instinctiv. Chinezii au făcut din această constatare pilonul medicinii
lor, al cărei obiectiv este de a restabili circulația energetică pentru a vindeca
lipsa de vitalitate, sursă a maladiilor fizice și psihice. Nu-ți vei recăpăta puterile
zăcând pe canapea, sperând ca acestea să apară ca prin minune sub forma unui
cadou frumos ambalat, ci le vei crea intrând în acțiune. Activitatea, după cum
s-a văzut, nu consumă energie, ci o produce, o determină să circule, să se
desfășoare.
Trei erori ne împiedică să intrăm în această mișcare:
– „Speed“-ul: altfel spus, confuzia, tot mai frecventă, între viteză și justețe.
Nu avem impresia că acționăm, decât cu condiția să alergăm – din ce în ce mai
repede. Or, să fii ca un cal în galop nu înseamnă să ai parte de plenitudinea
acțiunii. Obsedat de puterea pe care ți-o dă acțiunea, îi uiți concepția, pierzi
amploarea și bucuria, devii un robot și acțiunea ta nu te mai hrănește. Nu
dansa ca să arzi calorii, dansează pentru bucuria de a dansa.
– Obsesia pentru acțiune: ai impresia că nu exiști decât în măsura în care
lucrurile sunt „făcute“. În fața unei probleme, oricare ar fi ea, acționezi chiar
înainte de a-ți face timp să examinezi contextul, situația. Acțiunea devine
valoarea supremă. Unica valoare. În fond, nu e atât o chestiune de acțiune, cât
una de agitație. Atenția, grija față de celălalt, tandrețea au dispărut, iar tu însuți
nu le dai șansa de „a se face“ prin intermediul tău, astfel încât să-ți înflorească
bucuria în suflet. Trăiești doar pe pilot automat.
– Paranoia și gelozia: o altă modalitate de a căuta să stăpânești acțiunea, în
loc să te lași dus de ritmul cel just. Paranoia este obsesia pentru control. „Faci“
și totuși, „făcând“, nu te întrebi dacă îți place să „faci“, ci dacă nu cumva
vreunul ori vreuna „fac“ mai bine decât tine. Te compari cu alții, crezând că
asta îți oferă liniștea. Îți imaginezi, de multe ori în mod greșit, că alții îți ascund
diverse lucruri sau chiar că vor să-ți ia locul. Acțiunea devine sufocantă. Nu te
mai gândești la ritm, la dans, la fericire, la tempo, ci doar la puterea ei, care a
devenit zdrobitoare.

Cum te conectezi la spiritualitatea acestei porți

Când ai în tine energia verde, să acționezi este felul tău privilegiat de a accede
la încântare. Alungă gândul că poți să controlezi tot, că îți stă în putere să
posezi orice. Rămâi la ambiția, spirituală, de a acționa în manieră veritabilă.
Există diferite moduri de a intra în acțiune. Uneori trebuie să restabilești
calmul într-o anumită situație – eu, de exemplu, înainte să mă apuc de
curățenie, fac ordine, pentru ca a doua activitate să-mi aducă o plăcere
adevărată. În alte momente, să începi să hrănești acea situație ca pe o plantă –
eu nu mă apuc să fac curat în toată casa dacă mătura e ruptă sau nu am o cârpă
de spălat pe jos ca lumea, așa că mă asigur că am ce-mi trebuie. Apoi, alteori, e
nevoie să distrugi ceva, ca un grădinar care taie un arbore pentru ca el să
renască, să crească. Nu te lăsa intimidat de puterea faptului de a acționa. Ești
paralizat în fața acelui dosar, nu-ți dai voie să te bucuri de el, pentru că, înainte
de a crea ceva, trebuie să desfaci, să distrugi, să spargi. Ți-e teamă de ferocitatea
acestei prime acțiuni. Vei depăși frica, ești capabil s-o faci, îi vei da voie suflului
puterii de a acționa… să acționeze. Asumă-ți asta într-un mod spiritual, adică
fiind în serviciul lucrului pe care trebuie să-l faci. Ești eliberat de greutatea
neputinței, de senzația că te învârți în cerc. Ai prins amploare.

Experiența spirituală: bucuria de a face ceva și de a face

ceva posibil
Ții în mână șurubelnița (sau spatula, sau stiloul). Ești adâncit în lucru și ai
impresia că nu mai există obstacole între tine și sarcina pe care o ai de
îndeplinit: ești animat de o anumită forță, care face totul posibil. Creierul tău
renunță la modul de funcționare obișnuit, top-down, și, într-o clipă, se
transpune în modul bottom-down – al copiilor mici, care astfel percep realitatea
direct, fără să o treacă prin filtrele rațiunii sau ale cogniției.
Dar iată că aceste filtre te cheamă la ordine: pretinzi că ești cuprins de
jubilarea de a crea, ai impresia că trăiești creația lumii, că te contopești cu
universul, pe când, de fapt, tot ce faci e să lucrezi cu o șurubelniță (ori o spatulă
sau cu un stilou). Cum așa? E ridicol! Aici, greșeala e să te supui celor spuse de
rațiune. Alungă-le! Lasă-te în voia energiei spirituale care te străbate grație
șurubelniței! În clipa de față, ești în simbioză cu lumea. Știi ce mișcare să faci,
iar acest șurub, această fereastră pe care o repari îți vor răspunde. Te simți viu,
dus de un vânt puternic, cuprins de o voioasă frenezie. Este fericirea de a
alerga, de a juca fotbal, de a înota, de a simți viața care te străbate ca un ritm
pur. E de-ajuns să te lași în voia trăirilor, pentru a cunoaște experiența
spirituală.

Cine întrupează această energie?

Mary Poppins, eroina filmului cu același nume realizat în 1964 în studiourile
Walt Disney și care a încântat generații întregi de copii, reprezintă energia
verde prin excelență. Iată o femeie care acționează cu bucurie… și te îndeamnă
să acționezi la fel. Angajată de familia Banks să se ocupe de cei doi copii, prima
sa inițiativă este să le transmită energia de care au nevoie ca să facă ordine în
cameră. Și iată cum această corvoadă se transformă într-o joacă, în sărbătoare,
devenind instrumentul unei metode didactice: în realitate, Mary Poppins îi
învață pe Jane și Michael cum să se maturizeze și să devină independenți,
păstrându-și totodată sufletele de copii, sursa oricărei bucurii de a acționa.
Desigur, Mary apelează la un strop de magie. Dar ceva magic se întâmplă și
când, hotărâți să acționăm, observăm cum acțiunea se realizează de una
singură, că lumea conlucrează alături de noi, ca prin reciprocitate, ca prin
simpatie, nu-i așa? Magia este cerul acțiunii.

Cum să cultivi acest dar, dacă nu îl ai

Imobilitatea stagnantă este unul dintre relele epocii noastre. Creată de angoasă
și de stres, se traduce printr-un sentiment de neputință: „Nu pot să fac asta“,
„N-am învățat “, „Nu mi s-a spus“, „Nu sunt capabil“, toate aceste lucruri care
ne paralizează de la bun început. Din cauza lor am ajuns să asociem acțiunea
cu o cunoaștere specializată: suntem instruiți să „învățăm“ (să dansăm, să
gătim, să scriem, să grădinărim, să bricolăm) înainte să fim considerați pur și
simplu în stare să „facem“.
Cu toate acestea, energia verde nu e dificil de convocat. Ea ne cere să
consimțim să intrăm în acțiune de dragul acțiunii. Să redevii un copil care se
joacă cu mașinuțele, cu balonul, cu păpușile. Ceea ce înseamnă să nu fii ca o
tornadă și să nu te apuci de treabă bombănind (și uitându-te la ceas). Alege o
sarcină cu care ești obișnuit: să faci ordine, să gătești, să grădinărești – sunt
modalități bune de a explora energia verde. Fii atent la tine însuți. Gândește-te
la felul în care funcționezi, rupe rutina, redescoperă acel sentiment de uimire
pierdut, care îți aduce încântare. Întreabă-te cum ai putea fi mai eficient în mod
natural. Permite-le gesturilor să te ghideze, lasă-te prins de ritm, intră în
acțiune și observă primele rezultate. Curiozitatea manifestată pentru acțiune o
va determina pe cea din urmă să-ți răspundă fără să te copleșească. Cu cât
avansezi mai mult în îndeplinirea sarcinii, cu atât mai multă energie ai să
continui. Nu te lăsa intimidat: dacă trebuie, întreabă-i pe ceilalți, întreabă
lucrul însuși. Ai puterea de a te contopi cu el.

Învață să fii fericit acționând – exerciții

 Exercițiul 1

Nu încape îndoială că această energie a porții verzi nu îți este străină, chiar
dacă n-o recunoști, chiar dacă îți pare prea îndepărtată. Identifică momentele
în care s-a manifestat, fără să te grăbești. Cele în care ți-a făcut plăcere să
acționezi pentru că erai în legătură cu acțiunea pe care o îndeplineai. Zăbovește
asupra unui moment, poate la fel de banal ca repetarea unei lecții. Ce-ai simțit?
În acel moment ai considerat că nu-ți faci decât datoria. Ori că te-ai înhămat la
ceva greu. Ai alungat bucuria, neînțelegând că este o experiență spirituală. Data
viitoare când vei repeta, cultivă acea bucurie și reține-o.

Exercițiul 2

Poarta verde se deschide când ai deslușit logica lucrului pe care îl faci. Va

rămâne închisă atâta vreme cât îți va lipsi cheia ei. La școală, ecuațiile (sau
gramatica sau înotul) au fost o tortură pentru tine până când ți-au fost explicate
de un profesor bun; acele „corvezi“ s-au transformat atunci în joc. La fel se
întâmplă cu toate acțiunile pe care le întreprinzi. Nu-ți va plăcea să înoți dacă
te mulțumești să înveți tehnica înotului din cărți și nu te sfătuiesc să te apuci să
faci un sufleu dacă nu-i știi secretul. Ce te necăjește în acest moment? În loc să
te învârți pe loc, caută în jurul tău soluția, cere cheia. Și imediat te vei lăsa prins
de magie.

Exercițiul 3

De ce îți restrângi domeniul? Principalul obstacol în desfășurarea acestei

energii survine când îți zici: „Nu e de mine.“ Consideri că este evident că nu ai
talent pentru matematici, că nu știi să gătești, că nu ești organizat. Nu e
adevărat! Ești capabil să te apuci de orice – și ce dacă nu devii campion?
Notează-ți, fără să te grăbești, toate adevărurile false pe care le târăști după tine
de ani încoace. Tot ce „nu e de tine“. Abordează unul dintre ele. De exemplu,
mâine pregătește cina.
 Exercițiul 4

Gata cu amânările! Ridică-te, acționează! Nu te mai gândi, încetează să te

mai „motivezi“, numără, pur și simplu: unu, doi, trei. La trei acționează! Ți se
pare prea simplu? Dar strategia funcționează: îți scurtcircuitează pălăvrăgeala
paralizantă din minte. Mai poți să folosești cuvântul magic al lui Mary Poppins,
supercalifragilisticexpialidocious, care are puterea de a te scoate din încurcături.
Ți se pare cam complicat, nu?

Exercițiul 5

Simți cum te apucă procrastinarea și nu-ți găsești motivația să începi ceva?

Convoacă suflul, care e energie, însăși viața! Timp de câteva minute, așezat
acolo unde ești, respiră profund. Nu te concentra la nimic, doar respiră. Simte-
ți energia, a inspirației, a expirației. Cea a suflului care pleacă și se întoarce, care
te însuflețește și îți menține în viață organele, funcțiile. El e vitalitatea, energia
lăuntrică. Inspiră și expiră din răsputeri, simte dinamismul, care e deja în tine,
nu e nevoie să-l creezi. Joacă-te astfel înainte să te reapuci de treabă. Și
continuă să te joci, de data asta cu ceea ce ai de făcut.
 Partea a treia

12 RITUALURI CA SĂ TE OBIȘNUIEȘTI CU CELE

CINCI PORȚI ȘI SĂ ÎNVEȚI SĂ TRĂIEȘTI DIN
NOU
 Capitolul 15
Ce este un ritual?

Un ritual este o anumită ordonare a cuvintelor și gesturilor, care are un efect

asupra realității. Prin definiție, se află la antipozii dimensiunii intelectuale,
teoretice: acționează fără ca noi să fim nevoiți să facem un efort de
comprehensiune. Tot ce faci e să acționezi. Când mă invită să iau masa cu ei,
părinții îmi deschid ușa, mă salută, mama, care mă știe de gurmand, mă
anunță, încă dinainte să apuc să intru, ce desert a pregătit, și izbucnim
amândoi în râs, masa e compusă din aperitiv, un fel principal și acel desert
pe care îl aștept cu nerăbdare. Sunt elementele unei structuri, prin care ceva
anume se propagă. Nu ne punem întrebări în legătură cu cadrul, care are
efecte: datorită lui, la fiecare vizită, legătura care ne unește se poate desfășura
din nou.
Viața e înțesată de ritualuri. Totuși, Occidentul a prins o reticență în
privința lor, nu vede în ele decât repetarea unor gesturi inutile, un
ceremonial formal, depășit, mort. Această schimbare a avut loc atunci când
ritualul a fost despărțit de dimensiunea lui sacră. De atunci, a încetat să mai
fie o poetică a lumii și puterea lui s-a întors împotriva noastră: a fost
apanajul totalitarismelor, care l-au folosit pentru a manipula mulțimile
făcându-le să trăiască experiențe puternice, dar malefice – chiar și azi, cea
mai mare parte a liderilor populiști și extremiști îi cunosc foarte bine modul
de utilizare.
E momentul să reabilităm ritualurile. Sunt elemente constitutive ale
existenței noastre – chinezii o știu, ei utilizează fiecare cuvânt pentru a
desemna riturile umanității, convinși că ritualurile făuresc omenescul în noi.
Putem să le facem din nou loc în viețile noastre. Nu ca o repetare nostalgică
a trecutului, ci folosindu-ne spiritul critic moștenit de la Iluminism, dându-
ne voie, chiar obligându-ne să le interogăm, să ne întrebăm în ce măsură un
cutare ritual ne face bine sau dimpotrivă. Îmi place să iau masa la părinții
mei. Dacă nu mi-ar fi plăcut, dacă acest ritual nu ar fi fost unul binevoitor,
binefăcător, nu l-aș fi menținut.
Rădăcina latinească a cuvântului „ritual“, artus, este identică cu aceea a
cuvintelor „artă“ și a „articula“. Ritualurile, ca și arta, sunt o articulare a
diferitor elemente, iar punerea lor în ordine dă naștere unui nou fel de a fi în
lume. Ele ne influențează propriul fel de a fi în această lume. Un mod just,
armonios, care ne repune pe diapazonul realității în care suntem adânciți.
De ce arta și ritualurile ne înrâuresc ființa? Rămâne o enigmă. Explicațiile
existente nu sunt convingătoare. De ce un anume tablou, deși nu e neapărat
cel mai frumos, ne transpune într-o stare de uimire? De unde are puterea de
a mă hipnotiza? De ce un pasaj muzical mă emoționează sau îmi induce o
stare de calm? De ce un ritual, constituit atât de prozaic din gesturi și
cuvinte și purtător de intenție, acționează atât de eficient, mă încântă, mă
însuflețește, mă întremează, mă încurajează? „Funcționează“, fără îndoială,
pentru că suntem ființe întrupate, făpturi din cuvinte și toate transformările
din viața noastră au loc prin intermediul acestei gramatici care include
cuvânt, gest, intenție. De-a lungul ritualului, intențiile noastre încetează să
mai fie gânduri, o expresivitate mai mult sau mai puțin incertă. Sunt
formalizate, devin obiective, iar această obiectivitate e cea care acționează.
Exemplul cel mai banal – și, fără îndoială, cel mai frapant – e acela al
ritualului pe care îl adoptă orice părinte care vrea să-și culce copiii. Intenția
este ca micuțul să adoarmă. Pentru asta, acțiunile sunt îndeplinite într-o
ordine definită: tragi perdelele, îi spui o poveste, îl mângâi, îi așezi ursulețul
în partea dreaptă sau în cea stângă, un ultim pupic, un cuvânt „magic“
înainte să stingi lumina. Și funcționează! Dorința noastră a fost întrupată de
această ordine a gesturilor, chiar dacă pe unele nu le înțelegem – de ce
trebuie neapărat ca ursulețul să fie la stânga sau la dreapta? Împreună,
gesturile deschid un spațiu al transformării. Și, ca atare, acționează.
Dimpotrivă, știm bine că dacă intervine dezordinea în aceste gesturi și
cuvinte, copilul nu va adormi în același fel.
Experiența spirituală este una ultimă: nu ai parte de ea zilnic, nu are loc
după bunul tău plac. Oricât ești de pre­­gătit pentru ea, vine ca un dar.
Ritualul, în schimb, poate fi împlinit în orice moment, sau aproape în orice
moment. Ca atare, e concret și relativ. Concret, deoarece se bazează pe acea
gramatică ale cărei baze le cunoaștem. Relativ, în sensul că ne pune în relație
cu o intenție și ne ajută să o realizăm. E, într-un fel, vehiculul care îmi
permite să merg de la punctul A la punctul B: să îl culc pe copil, să mă
împac cu cineva, să ies dintr-o încurcătură convocând o energie și
transformând-o în acțiune.
În acest sens, e un ajutor pentru a trăi spiritualitatea în cotidian. Îl
consider unul dintre cele mai însemnate moduri de a trăi o experiență
spirituală în plină acțiune și care se întrupează în viața mea.
Ritualurile pe care ți le propun au aceste virtuți. În afară de asta, ca toate
ritualurile, au calitatea de a ne liniști: nu trebuie să le gândim în termeni de
eșec ori reușită, e suficient să urmărești niște etape pas cu pas pentru a intra
în contact cu realul. Cu ele, lumea ta e din nou populată.

*
Orice ritual îți permite să invoci și să desfășori forțele și geniul proprii uneia
dintre cele cinci porți. Dacă energia unei anumite porți este dominantă în
cazul tău, te sfătuiesc să îndeplinești ritualul în mod regulat, pentru a-ți
îmblânzi puterea. Îl vei mai îndeplini când vei întâlni dificultatea particulară
căreia îi răspunde și pentru care ai nevoie să mobilizezi inteligența acelei
porți. Chiar dacă ești foarte înzestrat pentru acțiune, poți avea nevoie, la un
moment dat, să-ți dezvolți capacitățile relaționale bazându-te pe puterea
porții roșii.
 Ritualul # 1
Mă deschid în fața energiei
(poarta roșie)

Nu există viață fără întâmplări neplăcute. Ai fi vrut ca tatăl tău să te fi iubit

mai mult, ca la ședința de dimineață, colega ta să nu te supere din nou, ca
băiatul tău adolescent să te aprecieze mai mult. Întorci evenimentul pe toate
părțile, îți amintești de o vorbă, de o situație care te-au rănit mai mult decât
altele. Te învârți în cerc, iar asta te epuizează, fără să ai niciun beneficiu. Te
simți golit.
Vom pune acest scenariu, „eu cred că“ și „ea n-ar fi trebuit să“, între
paranteze, pentru a pătrunde într-o dimensiune mai profundă, care se
situează chiar dedesubtul acestui strat narativ și care este o cale de acces
privilegiat la universul energiilor. Acest univers, cum o vom afla de-ndată,
este deconcertant: nu intră în ordinea scenariului logic, rațional, intelectual,
ci aparține câmpului spiritual. E viu, iată de ce putem să acționăm pornind
de la el, pentru a ne transforma având o putere reală asupra lumii.
Procedezi exact ca atunci când te uiți la un film cu sonorul oprit: nu mai
sesizezi anumite detalii; privind imaginile, ești încercat de senzațiile, de
emoțiile exprimate pe ecran. Înțelegi, fără să ai nevoie de logică ori cuvinte,
că un personaj e rănit sau că se simte singur, și că altul este bucuros. Copiii
sunt familiarizați cu acest exercițiu. Ei nu se lasă păcăliți de discurs, ci „știu“
de la bun început, instinctiv, când îi minți, când ești trist, când ești fericit.
Tu însuți, când intri în legătură cu energia tatălui tău, a colegei sau a
băiatului tău adolescent, ai acces la informații ascunse în spatele vorbelor.
Ești în aceeași stare de spirit în această dimineață, în fața florii pe care
tocmai ai udat-o: nu te-ai întrebat ce compoziție chimică are, de unde îi
provine mirosul, doar i-ai perceput frumusețea, ai făcut loc unei amintiri,
unei emoții. I-ai atins energia, ai fost în contact direct cu ea. Doar așa vei
înțelege cu adevărat ce se întâmplă, realitatea conflictului care te macină,
originea tensiunii dintre tine și acel om care ți-e drag. Vei ști să acționezi în
mod just.
Acest ritual este o cheie de a te realiza înțelegând o lume care azi îți apare
de multe ori ca indescifrabilă.

*
CE TREBUIE SĂ FACI

Relația cu cineva din anturajul tău s-a deteriorat și suferi din cauza asta.
Următorul ritual îți va permite să intri în legătură directă cu energia lui, ca
să treci dincolo de scenariul pe care îl cunoști și să înțelegi în sfârșit
realitatea.

• Cum ritualul se îndeplinește la un nivel profund, este important să te simți

în siguranță. Găsește-ți un loc în care te simți ocrotit: în camera ta, pe malul
mării, sub un copac.

• Așază-ți în față un obiect care reprezintă pe cineva: un instrument, poate

un stilou, o eșarfă. Nu e nevoie ca acel obiect să-i aparțină. Evită să alegi o
fotografie, ar putea să-ți blocheze atenția asupra superficialității relației
voastre.

• Pune lângă scenariu, lângă întâmplarea nefericită tot ce ai stabilit că sunt

adevăruri indiscutabile, bătute în cuie, chiar dacă nu sunt obligatoriu false
(„nu mă iubește“, „e o pierdere de vreme să-i vorbesc“ etc.). Îți poate fi de
ajutor să notezi aceste „adevăruri“ pe o hârtie pe care s-o împăturești și s-o
pui într-un plic. Odată sosit momentul ritualului, problema ta va fi în acel
plic, pe care ai avut grijă să-l închizi bine. Vei putea să revii la el.

• Acordă-ți timpul necesar să simți energia care se degajă din acel cineva.
Începe prin a-i asocia o culoare. Ce culoare e? Roșu-închis? E o culoare
întunecată? Strălucitoare? E negru? Alb? Nu încerca să comentezi asta,
lasă-te surprins de gândurile care apar.
• Asociază-i o textură. Te-a făcut să te gândești la bumbac? La sticlă? La
funingine lipicioasă?

• Întreabă culoarea, textura ca să afli ce și-ar dori, ce le lipsește: „Funingine

întunecată, ce-ți lipsește ca să fii împăcată?“ „Bumbac roșu, ce-ți lipsește cu
adevărat?“ Ascultă ce-ți răspund.

• Reia exercițiul, asociind de această dată omul respectiv cu un animal.

Întreabă-l: „Pisico (mistrețule, porcule, albino etc.), ce-ți lipsește ca să-ți
găsești liniștea?“

• Vei simți nevoia de a fi iubit de cineva, nevoia de acțiune sau de

recunoaștere din partea altcuiva. Fiecare ființă omenească are o dorință
profundă care se regăsește în energia celor cinci porți: dorința roșie a
comuniunii, dorința albastră a clarității și a justeței, cea albă de a fi acceptat
așa cum ești, dorința galbenă de a fi împlinit, cea verde a creativității, în
care lucrurile sunt ordonate, la locul lor. Care dintre necesități se ascunde în
spatele culorii, al texturii, al animalului pe care le-ai asociat cu acel om?

• Dă-ți voie să intri în această rezonanță. Vederea ta e mai clară, informația

pe care ai primit-o a început să lucreze în mintea ta. Poate că încă te
îndoiești de asta, dar ești pe cale de vindecare.

• Încheie ritualul mulțumindu-i cunoașterii din tine care ți-a permis să

primești informațiile profunde: „Mulțumesc pentru această cunoaștere
interioară care mi-a dat acces la aceste informații.“

Ai încredere în puterea ritualului, deja începe să-ți transforme felul în care te

raportezi la lume.
 Ritualul # 2

Ritualul aprecierii
(poarta albă)

Unul dintre prietenii mei, să-i spunem Pierre (se va recunoaște în

întâmplarea asta), m-a însoțit la un concert excepțional: Simfonia a V-a a lui
Beethoven, dirijată de Daniel Barenboim. Cum era de așteptat, nu m-am
putut abține să nu insist asupra impresionantei calități a ceea ce urma să
ascultăm și a experienței unice pe care urma s-o trăim. Pierre era
entuziasmat. Dar i-a fost atât de teamă să nu rateze momentul, încât a rămas
crispat toată seara. Rezultatul: n-a reușit să se bucure în totalitate de concert.
Cu toată bunăvoința lui de a se ridica la nivelul propriilor așteptări, i-a fost
imposibil să-l aprecieze.
Aprecierea este puterea de a te bucura de ceea ce urmează să ți se
întâmple, fără să-ți pui întrebări. Nu e vorba doar despre încântare, nici doar
despre prezență sau atenție, ci despre capacitatea de a lua parte la magie, de a
intra în ritm și de a te lăsa cuprins de energia proprie acelor împrejurări.
Apreciere înseamnă o mișcare pornită dinspre tine și care se întoarce la tine
atunci când lași lucrurile să decurgă de la sine. Când accepți să fii emoționat,
tulburat, însuflețit pornind de la o întâmplare care e ta, pornind de la ceea ce
trăiești. Când apreciez un om, nu o fac pe criterii științifice, psihologice sau
sociologice, ci doar cu inima.
Atunci când apreciezi, nu e ca și cum ai da un examen. Nu există reușită
garantată, sau vreun răspuns nimerit, ci doar subiectivitatea ta care
acționează, care reacționează. Pentru a aprecia e nevoie să nu te sperii și să
nu te intimidezi. Fii mulțumit să exiști.
Ritualul pe care ți-l propun este o inițiere în arta aprecierii. Are puterea
de a te revigora, legându-te totodată la energia ta. Practică-l când te
neliniștește o situație nouă, când te simți ținut la distanță, izolat. Te va
elibera de frici, te va ține departe de intimidare, de acel control care ne
împiedică să apreciem lucrurile pornind doar de la ceea ce este. Te va învăța
treptat să apreciezi mai mult viața și lumea.

CE TREBUIE SĂ FACI

Simți oboseală, ești neliniștit, nervos, ești sâcâit de probleme. Bucuria te-a
părăsit, ai pierdut legătura cu realitatea. Trebuie s-o restabilești plecând de la
cel mai simplu lucru: vremea.

• Pentru a duce la bun sfârșit acest ritual, așază-te într-un loc din care poți
să vezi un crâmpei de cer, nori, soarele: în dreptul ferestrei tale, dacă îți
oferă o priveliște generoasă, în grădină, dacă ai norocul să deții una, ori pe o
bancă, în oraș. Să ai la tine o hârtie (poate un carnețel) și ceva de scris.

• Pentru a intra în ritual, ca să creezi, cum s-ar spune, un cadru și să te

desprinzi de lumea obișnuită, închide ochii și numără încet până la zece.

• Deschide încet ochii. Ești gata să intri în legătură cu tot ce înseamnă acest
moment precis al zilei, să stabilești o legătură cu singularitatea lui.

• Descrie momentul, tot ce percepi din realitatea obiectivă din jurul tău.
Vezi clădiri (sau vaci), nori, o rază de soare, aerul e umed, poate cald,
cineva trece prin dreptul tău și, în acest moment al zilei, umbra îi este
alungită.

• Pune-ți întrebări referitoare la emoția pe care ți-o evocă acel moment: ești
bucuros, trist, nostalgic sau poate te simți singur. Lasă-i emoției respective
timp să iasă la iveală și să ți se instaleze în suflet.

• Notează primele cinci cuvinte care îți vin mod spontan când încerci să
descrii ce simți. Nu reflecta, nu judeca, nu controla, dă-i voie minții să
alerge în orice direcție: poate să fie vorba de un obiect, o legumă, persoană,
emoție, n-are importanță. Acele cuvinte, sau doar unele dintre ele, ar putea
să te surprindă. Ele sunt mărturie a raportului tău direct cu realul.

• Împăturește foaia (sau închide carnetul). Închide ochii și numără

descrescător, de la zece la unu pentru a ieși din spațiul ritualului.

• Așteaptă să treacă două, trei secunde și deschide din nou carnetul. Vei
rămâne uimit. Încearcă să înțelegi de ce ți-a venit acel cuvânt în minte. Să
fie tihna acelei dimineți surâzătoare care te-a făcut să te gândești la un măr?
Ori poate amintirea unui picnic sub același soare să te fi făcut să scrii
cuvântul „masă“?

• Recitește cuvintele seara, înainte de culcare. Ce-ți spun despre tine? Vei fi
din nou surprins. Înainte să adormi, rupe foaia pe care ai scris. Vei putea
astfel să reiei acest ritual data viitoare când vei simți că ai nevoie de el.

Acest ritual ți-a îngăduit să te distanțezi, să ieși din conștiința ta obișnuită,

pentru a intra într-o dimensiune magică. Cuvintele scrise stau mărturie
dimensiunii pe care ai avut posibilitatea s-o atingi.
 Ritualul # 3

Mă eliberez de încărcătura emoțională

(poarta albastră)

Încărcătura emoțională este cea care te apasă, te îngreunează. Sub greutatea

ei, ai senzația că trăiești alături de tine însuți, că nu mai ești tu însuți. Îți
reproșezi stângăciile, absențele, tristețea neclară. În definitiv, ți-e greu să
identifici, să numești acel „lucru“ care te bântuie, te deconectează de la sursa
de energie, de vitalitate. În mod obiectiv, această încărcătură nu are nicio
rațiune de a fi. Îi atribui mii de motive, dar simți că niciunul nu e cel
adevărat. E ceva mai profund decât toate rațiunile obiective. În viață a
devenit un fel de menghină, tot mai prezentă, strângându-te și paralizându-
te. Nu mai ai posibilitatea s-o mânuiești, nu mai poți să te desfășori, să te
împlinești, să mergi înainte, să te realizezi.
Semnul prezenței acestei greutăți este confuzia în care te aruncă. Nu
înțelegi, nu știi, nu vezi. Te secătuiește de energia spirituală ca un vampir, ai
impresia că ți-a fost furată. În realitate, ea e tot acolo, doar că nu mai circulă.
Acest ritual nu analizează rațiunea de a fi a greutății: el te eliberează de ea.

*
CE TREBUIE SĂ FACI

Prin acest ritual vei desface, literalmente, nodul care împiedică energia să
circule în tine.

• Ia o bucată de țesătură suficient de mare și de mlădioasă – un prosop de

bucătărie (poate o batistă) etc.
• Răsucește-o astfel încât să-ți iasă un fel de panglică. Așază-te și apucă-i
extremitățile cu ambele mâini. Simți durere: neliniște, angoasă, mânie. Nu­‐
mește acea greutate.

• Dacă poți, ridică-te. Înnoadă panglica în timp ce te gândești la durerea

care te amărăște, la problema pe care o vei transfera în nod.

• Privește nodul și spune cu voce tare: „Nodul ăsta e acum problema mea.“

• Inspiră și expiră de trei ori, profund, în timp ce privești nodul. Astfel simți
durerea pe care ai transferat-o în el. Nu te lăsa terorizat nici de ea, nici de el.

• Continuă să-l privești. Care e culoarea greutății, aflată acum în nod? Este
de un albastru-închis, intens, țipător? Verzui sau verde-smarald? Roșu
arzător, amintindu-ți de singurătatea ta? De un alb vid și găunos? Galben
murdar? De care dintre cele cinci culori se apropie mai mult?

• Conștientizează ce simți, dar fără să te grăbești. Fii pentru tine însuți ceea
ce ești pentru un prieten încercat de acea emoție. Acceptă-ți lacrimile,
durerea, mânia.

• Începi să dezlegi problema. Suflă de trei ori asupra nodului, fără să-ți
dezlipești ochii de el. Conștientizează puterea suflului tău care dizolvă
greutatea acelei culori și ușurează.

• Cu voce tare, spune-i nodului: „Durere, greutate, e timpul să pleci. Te-am

recunoscut, am recunoscut că exiști, acum îți cer să mă lași să-mi trăiesc
viața.“

• Acum poți să desfaci nodul.

• Înmoaie prosopul în detergent – în mod ideal, e bine să-l speli tu însuți.

Nu-l mai atinge înainte să fi fost purificat în apă.
 Ritualul # 4

Cercul sacru
(poarta galbenă)

Dau buzna peste tine: colegii, amicii, copiii, toată familia. Nu știi să spui nu.
Așadar, spui da și cultivi în sinea ta ostilitate față de toate aceste personaje
care au atâtea pretenții de la tine. Sau faci altceva, fugi: nu mai răspunzi la
telefon, te ascunzi, visând să lași totul baltă și să dispari pentru totdeauna. Te
simți devorat. Ești efectiv devorat, epuizat. Problema ta este că nu ajungi să
spui nici un da din toată inima, nici un nu pe care să-l crezi, unul fără scuze.
Cercul va impune granițe, un cadru, va delimita spațiul sacru în
interiorul căruia te poți așeza, îți poți aduna forțele, te poți desfășura,
nelăsând să intre decât ce trebuie să intre – cuvântul „sacru“ vine din
latinescul sancire, adică „a separa“. Sancire aparține de viața de toate zilele:
în definitiv, când te încui în birou ca să nu fii deranjat, nu creezi un astfel de
spațiu?
Să știi să spui da, să știi să spui nu înseamnă totodată să știi să-i spui
cuiva că nu e momentul potrivit, să revină mai târziu. Aceste limite nu au
nimic agresiv, sunt firești. Sunt un fel de a zice: știu ce îmi aparține, care e
responsabilitatea mea și mă eliberez de tot ce îmi e străin – pe termen scurt,
cel puțin.

*
CE TREBUIE SĂ FACI

Vei crea un cerc în care ești în siguranță, în care poți aduna elementele care
te definesc, pentru a găsi forța de a spune da sau nu în momentele când nu
mai poți să deosebești da-ul de nu.
• Instalează-te într-o cameră în care să nu te deranjeze nimeni.

• Alege opt mici obiecte care îți sunt dragi: un stilou, o pietricică, o carte.
Așază-le în jurul tău astfel încât să formeze un cerc de aproximativ un
metru în diametru.

• Gândește-te la animalul care simbolizează pentru tine protecția și care

efectiv te va proteja: un urs, un câine sau poate chiar un iepure, dacă vrei. E
aliatul tău. Scrie-i numele pe o hârtie și pune-o în afara cercului (sau poate
fi o fotografie cu un astfel de animal): el e cel care delimitează intrarea.

• Așază-te în centrul cercului. Atinge cu mâna dreaptă podeaua, spunând:

„În acest moment mă aflu în centrul propriei vieți, mi-am găsit locul.“
Găsește-ți locul, simte forța lăuntrică.

• Repetă de trei ori, cu voce tare, „da“. După aceea, imaginează-ți acel lucru
căruia i-ai spus da: vieții din tine, iubirii, lucrurilor adevărate, celor care
contează pentru tine, surorii tale care îți cere s-o ajuți.

• Începe prin a spune de trei ori „nu“. Imaginează-ți lucrul pe care îl refuzi:
frica, insistența surorii tale, furia ta, orice vrea să intre în cerc, deși nu e
momentul potrivit. Nu îți judeca în niciun fel refuzul. Înțelege că acest „nu“
e la fel de justificat ca „da“-ul tău.

• Privește în jur. Întoarce privirea spre dreapta, apoi spre stânga, observă în
tihnă. Prin mâna care odihnește pe podea ești unit cu centrul. Privirea ta
cuprinde periferia: ești în centrul cercului în care ți-ai creat limitele, dar nu
ești complet izolat. Poți să percepi tot ce e în afara cercului de protecție,
păstrând distanța și conștientizându-ți prezența.

• Încheie ritualul adresându-te animalului care îți păzește intrarea: „Îți

mulțumesc, lupule (vulpeo, iepure etc.) că protejezi acest cerc și mă lași să-
mi găsesc locul.“

• Ridică hârtia pe care ai scris numele animalului (sau fotografia lui) și

păstreaz-o – într-o carte, în geantă: e un simbol al protecției, care îți va
aminti de cerc și de capacitatea de a spune „da“ sau „nu“ într-un mod just.
• Ridică obiectele pe care le-ai aranjat sub formă de cerc, mulțumește-le că
te-au ajutat să îndeplinești acel ritual și pune-l pe fiecare la locul lui.
 Ritualul # 5

Îmi ascult corpul

(poarta albă)

Corpul tău nu e o mașinărie, un instrument de care dispui și căruia îi acorzi

câteva ore de odihnă pe noapte. De altfel, știi că acel răgaz nu servește la
nimic: tot mai des simți că plutești, ca și cum nu ești întrupat în totalitate, iar
asta se manifestă printr-o lipsă de energie, prin deprimare, o incapacitate de
a-ți satisface dorințele (și chiar de a le formula). De fapt, fiindcă îți
maltratezi corpul și îl disprețuiești, nu mai știi cu adevărat ce faci pe acest
pământ.
Corpul tău are dreptul la respect din partea ta, e spațiul în care
sălășluiești. Nu e doar mecanică, deși e inseparabil de acea mecanică. E viu,
deține informații, cunoaște lucruri. Multe tradiții consideră că trupul e
totodată spiritual, adică e aliatul care te ajută să te împlinești și să realizezi ce
e important pentru tine.
Câtă vreme ești despărțit de el, cu alte cuvinte, când nu mai locuiești în
casa care e corpul tău, ești desprins de energie, de forța vitală, de tot ce îți dă
vigoare, putere, avânt, bucurie. Ai văzut cât de fericit e un copil care aleargă?
Cu cât aleargă mai mult, cu cât e mai intim legat de corpul lui, „e“ corpul
său, cu atât mai fericit este.

*
CE TREBUIE SĂ FACI

Grație acestui ritual vei înceta să-ți mai ignori corpul, să-l mai
instrumentalizezi – sau să-ți pară rău că nu ești în pielea unuia sau a altuia.
Îl vei trezi și vei învăța să-l locuiești.
• În mod ideal, ești în grădină, în picioarele goale, dimineața, simți roua,
care simbolizează regenerarea. Poți să îndeplinești ritualul la tine în
apartament, cu picioarele bine înfipte în podea, pentru a-ți simți corpul în
legătură cu pământul.

• Parfumează un vas de apă cu mirodenii sau ierburi care, pentru tine,

simbolizează vitalitatea pe care vrei s-o regăsești: trei boabe de piper,
coriandru, câteva frunze de mentă, petale de trandafir.

• Ridică brațele câteva secunde: ai intrat în legătură cu cerul. Corpul tău e

ceea ce unește pământul solid care te ține cu cerul nemărginit și deschis.

• Bagă-ți degetele în apă, pe rând, în ordinea pe care ți-o indic și pune

degetul pe care l-ai umezit pe locul de pe corp pe care ți-l indic de
asemenea. În fiecare etapă pronunță cuvintele care îi corespund:

Cu degetul arătător, care e înțelept și sfătos, umezește-ți fruntea,

spunând: „Sunt cel care sunt.“
Cu inelarul, care e bun prieten și companion, umezește-ți gâtul,
spunând: „Vorbesc în numele meu.“
Cu degetul mijlociu, regele care comandă și hotărăște, atinge-ți inima:
„Am dreptul să simt ce simt.“
Cu degetul mare, artizanul, cel ce făurește, care îți îngăduie să acționezi
și să lucrezi, îți vei atinge buricul: „Nu e altă viață în afară de viața mea, cu
tot ce o însuflețește. Viața mea e viața pe care o trăiesc.“

• Pune-ți cele cinci degete pe picioare – primele patru pe care le-ai folosit îl
protejează pe al cincilea, auricularul, copilul cel fragil – și spune: „Mă aflu
aici așa cum sunt și sunt mândru de mine.“

• Împreunează-ți mâinile, palmă peste palmă, nu ca într-o rugăciune, ci

perpendiculare una pe alta, degetele fiecărei mâini închizându-se asupra
celeilalte mâini, ca și cum ți-ai strânge mâna ție însuți. Iată unitatea
completă a întregii tale ființe, pe care o saluți acceptându-ți în totalitate
corpul fizic, emoțional și spiritual.

• Încheie ritualul zicând: „Îți mulțumesc, trup al meu, prieten credincios.“

• Deasupra chiuvetei varsă-ți apa din vas peste mâini, repetând: „Îmi asum
propria ființă.“
 Ritualul # 6

Îngerul păzitor – lecția lui Socrate

(poarta albastră)

Socrate, părintele filozofiei și cel care întrupează pentru noi toți triumful
rațiunii și al dimensiunii științifice, ne relatează, spre surprinderea noastră,
că întotdeauna și-a respectat așa-numitul daimon (care seamănă cu ceea ce
noi numim „înger păzitor“). Un daimon care, afirmă el, a intervenit în
deciziile esențiale ale vieții lui, îmbărbătându-l atunci când avea de înfruntat
obstacole, insuflându-i curaj când trebuia să se oprească dintr-o acțiune
nedreaptă.
În Phaidros, filozoful se lansează într-un discurs care intelectualizează
iubirea. Daimon-ul îl întrerupe: aceste vorbe sunt o jignire adusă lui Eros, nu
au nicio noimă, nicio temelie. Și ce face atunci Socrate? Își prezintă scuzele
în fața auditoriului și reia discursul dintr-o cu totul altă perspectivă. Nu mai
consideră iubirea ca pe o greșeală care ne orbește, ci ca pe o minune care ne
face mai buni.
Pentru Socrate, daimon-ul nu dezvăluie o credință. E vorba de o
prezență naturală pe care o percepe, care nu e prezentă mereu în preajma sa,
ci apare doar în momentele importante, drept ceva mai presus de el, care îi
vorbește. Această experiență trece dincolo de orice explicație rațională.
Profesorul meu de filozofie, François Fédier, o numea „vocea prietenului din
noi“, o inteligență care ne privește și care e în raport cu viața noastră.
Cu toții posedăm acea voce. Doar că n-o ascultăm. Uneori îți dai seama
prea târziu că ar fi trebuit să ții cont de acel lucru, intuiție sau impresie, așa
cum îi spunem în mod greșit, expediind-o în numele rațiunii.
Uneori e bine să asculți de îngerul tău păzitor. El e adevărata voce a
rațiunii.

*
 CE TREBUIE SĂ FACI

De vreme ce nu ți-ai salutat daimon-ul, nu l-ai recunoscut, nu i-ai făgăduit

un loc în viața ta, n-ai cum să știi că el e aici, în tine, cu tine. Îți vorbește, dar
nu-l auzi. Prin următorul ritual îl vei invita și îl vei recunoaște.

• Așază în fața ta un vas mare cu apă: va fi un fel de oglindă a spiritului tău,

a vocii daimon-ului din străfundul conștiinței tale. Această oglindă este
capacitatea ta de a vedea realitatea, așadar, de a o putea asculta, fără să te
lași tulburat de frici și de confuzie.

• Pune lângă vas o lumânare aprinsă (albă, dacă se poate). Ea simbolizează

claritatea de care ai nevoie ca să îl vezi pe daimon, care la rândul său îți
luminează viața.

• Înarmează-te cu un gong ori, dacă nu ai, un clopoțel. Un pahar și o

linguriță sunt la fel de bune.

• Vei face gongul (sau paharul) să răsune în trei reprize, spunând:

Prima dată: „Îți mulțumesc, daimon-ule, că ești aici și că îmi vorbești.“

A doua oară: „Fac legământ să-i fac loc daimon-ului meu în viața mea.“
A treia: „Sunt atent și ascult ce mi se spune.“

• Ia o înghițitură din apa purificatoare, apoi stinge lumânarea înmuindu-i

fitilul în vas, ca să împreunezi astfel claritatea cu lumina.

• Golește vasul în chiuvetă și mulțumește-i daimon-ului pentru prezența lui

în tine.
 Ritualul # 7

Mă aliez cu forțele care îmi sunt prietene

(poarta roșie)

Un coleg te necăjește, noul patron ți se adresează tăios, chiar brutal,

bombănelile vecinului au devenit insuportabile, cumnatul sau cumnata te
sufocă, îți invadează intimitatea. Nu sunt oameni pe care ești obligat să-i
frecventezi, dar ei te destabilizează psihic până în punctul în care te pierzi cu
totul. Așa că rămâi la distanță, îi eviți. Însă o astfel de poziție nu face decât să
sporească dificultățile: nu știi ce se întâmplă, nu-ți explici comportamentul
lor, ajungi să-ți pui la îndoială propriile acțiuni, să te întrebi care e vina ta,
unde ai greșit.
Te cercetezi în amănunt, degeaba, îți faci sânge rău, nu mai înțelegi
nimic. Îți lipsește soluția: nodul emoțional al situației. Înainte de a o găsi,
trebuie să descoperi calea cea bună pentru a intra în inima energiei acelei
situații, acolo unde sălășluiesc forțele transformării, forțe prietene la care îți
dă acces următorul ritual.

*
CE TREBUIE SĂ FACI

Prin acest ritual te vei sustrage reclamațiilor și judecăților care le însoțesc

(„se poartă urât“, „nu mă respectă“, „caută sămânță de scandal“ etc.), astfel
încât să faci situația să evolueze.

• Delimitează-ți un spațiu de siguranță. În acest sens, înarmează-te cu un

obiect care pentru tine simbolizează siguranța: o statuetă, un ruj, o piatră
găsită în pădure, o amintire de la bunica ta.
• Strânge acel obiect protector în mână. Zăbovește asupra lui, simțind
încrederea pe care ți-o dă. Pune-l apoi în fața ta.

• Așază-te și notează numele persoanei care îți face probleme.

• Privește problema obiectiv, formulează faptele așa cum sunt: „Vecinul e

nepoliticos“, „Patronul e crud, brutal, lipsit de omenie“ etc.

• Odată ce ai enunțat faptele, fii atent la emoțiile pe care le trezesc în tine:

„Mă simt umilit“, „rănit“, „respins“, „dat deoparte“, „tratat urât“, „tratat
fără respect“ etc.

• Sprijină-te pe forța care îți aparține, pe poarta dominantă. Ea are

capacitatea de a te ajuta în această situație. Pentru a o invoca, începe prin a-
ți imagina culoarea ei. Respiră adânc. Nu ai nevoie să reflectezi, să gândești
în general, pur și simplu las-o să-ți coloreze întreaga ființă, să te umple de
culoare. Te simți complet albastru, complet galben.

• Mulțumește-i energiei care sălășluiește în tine, pe care ai invocat-o să te

ajute: „Forțe prietene, vă sunt recunoscător că sunteți aici și vă cer să mă
ajutați să înfrunt această situație.“

• Nu mai ai nevoie de obiectul tău de protecție: ești protejat de forța ta. Poți
să-l pui la locul lui.

În acest ritual ai început prin a recunoaște problema, ai avut curajul să o

caracterizezi obiectiv și subiectiv. Deja e mai puțin amenințătoare, fiindcă ai
golit-o de tot ceea ce ai proiectat asupra ei. Ți-ai conștientizat forțele, energia.
Nu-ți mai e atât de frică de vecinul tău, de patron: au devenit probleme
obișnuite.
 Ritualul # 8

Puterea compasiunii
(poarta roșie)

În sanscrită, karuna înseamnă tandrețe și capacitatea omului de a fi

emoționat. A fost tradus prin „compasiune“… și astfel sensul lui a fost
schimbat. Karuna înseamnă faptul de a fi mișcat, de a fi îngrijorat de
suferința celuilalt, de a fi ospitalier, de a fi entuziasmat. Este noblețea inimii,
ceea ce ne deosebește de mașini și de roboți. Or, pentru noi, să ai
compasiune înseamnă „să suferi împreună cu“.
Compasiunea despre care îți voi vorbi este karuna. Ea își face apariția
când ieși din carapacea pe care ți-ai făurit-o singur închipuindu-ți că așa te
protejezi de lume. În realitate, această carapace te desparte de tine însuți (de
durerea ta, de bucurie, de dorință) și totodată de ceilalți (de durerile,
bucuriile, dorințele lor). Ea nu te ocrotește de nimic, nu face decât să te
apese cu greutatea ei.
Eliberează-te din această carapace, din această închisoare. Îngăduie-ți să
compătimești. Ea reprezintă umanitatea din tine și are puterea de a-ți
înfățișa suferința seamănului și ceea ce ești capabil să faci. Îți arată resursele
lăuntrice inepuizabile de a căror amploare și bogăție poate că nici nu ești
capabil să-ți dai seama.
Nu ai cum să n-o recunoști: bucuria de a face ceea ce faci, pentru că ai
descoperit sensul acțiunii tale. Compasiunea este inseparabilă de un suflu,
de o energie, de o forță proprie spiritualității și mișcării iubirii ce-o poartă.
Într-o bună zi, Naropa, un mare erudit al Indiei, dintr-un neam de regi,
și-a pus în minte să se desăvârșească spiritual. Se întâmpla în secolul al XI-
lea. Și iată-l pornit în căutarea celui care avea să-i devină maestru. În
perindările lui, o leproasă bătrână i-a aținut calea. Naropa a mustrat-o: „Dă-
te din calea mea, sunt grăbit, trebuie să ajung la împlinirea spirituală!“ Fără
să se sinchisească măcar să-l privească în ochi, femeia i-a întors-o: „Cum îți
închipui c-o să faci asta, de vreme ce n-ai inimă? N-ai sorți de izbândă!“ În
acel moment, Naropa a înțeles că, și dacă înțelegea toate cuvintele, nu le
cunoștea sensul, căci nu le trăise pe pielea lui. Pentru că nu avea inimă,
karuna. În acea zi, carapacea i-a crăpat. Astăzi e considerat unul dintre cei
mai mari maeștri ai budismului tibetan.

CE TREBUIE SĂ FACI

Acest ritual are ca scop să te elibereze de carapacea care te ține închis în ea,
trezind în același timp puterea compasiunii dinăuntrul tău. Nu te vei mai
teme de vulnerabilitatea ta, nu-ți va mai fi frică să-ți deschizi inima, pentru
că vei accepta să fii atins.

• Scrie pe o bucată de hârtie numele câtorva persoane – una, două, trei –

care te emoționează în mod deosebit: sunt importante pentru tine, sunt
îndurerate, triste, au probleme. Dacă faci acest ritual pentru prima dată,
mulțumește-te cu situații simple. Când te vei obișnui cu el, vei putea să
alegi oameni care suferă mult mai mult.

• Înfășoară-te cu un șal (sau cu un prosop de baie), privește-l și spune-i: „Tu

reprezinți frica mea de a mă deschide în fața durerii.“

• Pune-l pe cap și acoperă-ți fața cu el. Nu mai vezi nimic. Îți poți mărturisi
adevărul: „Mi-e teamă că nu mă ridic la nivelul așteptărilor, că voi simți
durerea lui X, Y, Z (numele pe care le-ai notat), că nu voi fi capabil să-mi
deschid inima.“

• Ridică-l, astfel încât să nu-ți mai acopere vederea. Pune-l deoparte și

spune cu glas tare: „Accept să fiu atins de amărăciunea lui X, Y, Z.“

• Suflecă-ți mâneca de pe antebrațul drept – goliciunea este un simbol al

compasiunii – și spune: „Accept să fiu gol, să încetez să mă mai protejez.“
• Ține bucata de hârtie în palmă și suflă peste ea de cinci ori, spunând cu
voce tare după fiecare suflat:

1. „Fie ca durerea ta, X (Y, Z), să dispară.“

2. „Fie ca în suflul meu să fie toată bucuria care mă încearcă dorindu-ți să

fii eliberat de durere.“

3. „Fie ca tu, suflu al meu, să găsești bucuria care îți e proprie.“

4. „Fie ca acest suflu să te elibereze pentru totdeauna.“

5. „Fie ca energia mea să te susțină în adâncul sufletului.“

Uneori, acest ritual îl poate ajuta pe cel care suferă. Dar rolul său principal
este să ne elibereze pe noi de propria frică, de piedici, de gândul că nu suntem
la înălțime, că suntem incapabili să acționăm. Reface o legătură de
compasiune firească și simplă cu celălalt. Ești fericit.
 Ritualul # 9

Ritualul tibetan al ofrandei festinului

(poarta galbenă)

În Tibet, ca oriunde altundeva în lume, celebrările sunt deseori însoțite de

un festin: oamenii mănâncă, celebrând viața. Aceste festinuri reprezintă
ofrande aduse zeităților: alimente, mirodenii, flori, tămâie etc. Însă, de
asemenea, și asta nu încetează să ne uimească pe noi, occidentalii, fiecare
conviv își oferă… problemele, frământările, temerile, mânia, gelozia, ura.
Scopul nu este să se despovăreze de ele, ci să-i convingă pe zei că sunt
sinceri, cinstiți față de ei. Nu li se ascunde nimic, totul e scos la iveală,
transparență totală. Și se zice că zeii preferă aceste ofrande tuturor celorlalte.
Sinceritatea e unul dintre secretele fericirii. Față de persoana pe care o
iubesc, față de cel mai bun prieten, nu e oare mai sănătos să spun adevărul,
decât să mă închid în gândurile mele, să despic firul în patru și, ineluctabil,
relația noastră să se atrofieze, având în vedere că e bazată pe lucrurile
nespuse și pe minciuni? Ai încredere în ei, așadar, vorbește-le, spune-le că
ești stângaci, temător sau timid, că șosetele alea care zac pe canapea te scot
din sărite, că excesul lor de entuziasm îți sperie temperamentul calm, că
întâmpini probleme la lucru. Cel din fața ta îți simte încrederea. Prin această
ofrandă, legătura voastră cunoaște o transformare, câștigă în justețe și
adevăr.

CE TREBUIE SĂ FACI
Acest ritual este extrem de puternic. Transformă fructul otrăvit în remediu.
Este o celebrare a vieții, a energiei, a fecundității, a vitalității.

• Ai nevoie de un borcan, de oțet alb, de hârtie și de un creion.

• Alege trei alimente care simbolizează pentru tine vitalitatea pe care vrei s-
o obții. Alimente care îți plac, care te ajută, așadar, să te simți viu: o tabletă
de ciocolată, un fruct, o bucățică de brânză ori de tort.

• Pune-le în fața ta, observă-le, gustă-le, bucurându-te de fiecare bucățică,

fără să te grăbești.

• Acum, gândește-te la ceea ce-ți aduce durere în viață, ceva ce ți-ar plăcea
să respingi, să uiți: atitudinea ta timidă de ieri din fața patronului, suferința
pe care ți-a provocat-o o vorbă spusă în treacăt de o prietenă. Numește-le și
notează-le pe hârtie.

• Pune bucata de hârtie în borcanul de sticlă transparent, toarnă oțetul alb

peste ea până o acoperi în întregime și spune cu voce tare: „Fie ca acest oțet
să-mi dizolve supărarea.“

• Astupă borcanul și revino la alimentele tale, adică la festinul tău. Mănâncă

bucurându-te că ai fost sincer, că ți-ai recunoscut problemele și ai lăsat
oțetul, simbol al puterii transmutației, să le dizolve.

• Odată ce ai terminat masa, pune borcanul undeva la vedere. Lasă-l în acel

loc o săptămână încheiată. De fiecare dată când privirea ți se va opri asupra
lui, vei vedea cum acționează oțetul, dizolvând cuvintele, reprezentând
capacitatea inimii tale de a se purifica, oricare ar fi obstacolele peste care ai
de trecut sau greșelile făcute.

• După cele șapte zile, varsă oțetul în chiuvetă, atent la ce se întâmplă,

conștientizând acțiunea. Ar fi ideal să convoci energia dominantă să te
protejeze. În ce privește bucata de hârtie, acum rămasă fără nicio urmă de
scris, scoate-o din borcan și arunc-o la coșul de gunoi.

• Spală borcanul și pune-l pe vreun raft în bucătărie, pentru că îl poți

refolosi.
În decursul ritualului te-ai putut bucura de mâncare, identificându-ți totodată
problemele, supărările. Nu ai simțit teamă, nici nu te-ai închis în tine, ci ai fost
sincer. Ai fost într-o legătură strânsă cu energiile tale. De acum poți să pornești
de la zero.
 Ritualul # 10

Ritualul iertării interioare

(poarta albastră)

Cu toții facem greșeli, unele mai grave, altele mai puțin. Și le regretăm.
Uneori, aceste regrete devin sâcâitoare. Ne reamintim cele întâmplate iar și
iar, ne simțim vinovați. Cuvinte ca „ar fi trebuit să“ ori „n-ar fi trebuit să“
reapar întruna și ne fac nefericiți.
Iertarea despre care voi vorbi aici apare în tragedia greacă, unde piesele
sunt construite după un ritual imuabil prin care greșeala nu este ștearsă, ci
abordată într-un proces ce începe cu o recunoaștere a greșelii, numită
răspicat, ca preludiu al reconcilierii. Ca urmare, se ivește o nouă ordine, iar
odată cu ea, orice e posibil.
Să recunosc o problemă nu înseamnă doar s-o rememorez, înseamnă să
pot s-o desemnez, s-o privesc obiectiv astfel încât să creez un spațiu între
acest act pe care l-am comis și ceea ce sunt. Recunoașterea problemei
înseamnă să mă pot desprinde de ea: nu mai sunt condamnat să nu fiu decât
acel act, să nu fiu decât cel care l-a rănit pe celălalt. Înseamnă să revin la o
dimensiune mai amplă a mea. Nu mă achit astfel, dar constat că acel act, în
cele din urmă, era mai puțin grav decât toată chestia construită în mintea
mea.
Ritualul iertării interioare procedează invers decât felul în care acționăm
de obicei: să găsim justificări, să ne reproșăm, să ne scuzăm, să ne
considerăm absolviți de vină nu sunt soluții. Sunt tot greșeli care îți apasă pe
suflet, te otrăvesc, te deconectează de la sursa de energie. Pentru a te ierta,
trebuie să-ți asumi responsabilitatea acțiunii tale, pur și simplu, din toată
inima.

*
 CE TREBUIE SĂ FACI

• Ai nevoie de o farfurioară de lut (sau de ceramică), de o bucată de hârtie și

de chibrituri.

• Așază-te și, fără să te grăbești, notează fapta pentru care vrei să te ierți: ți-
ai supărat fratele, ai fost nedrept față de colega ta sau față de copilul tău etc.

• Ține hârtia în mâna stângă (legată de trecut) și spune: „Îmi recunosc fapta
și o regret. Ce am făcut a trecut și vreau să mă eliberez de povara asta.“

• Cu mâna dreaptă (care se deschide spre viitor) aprinde un chibrit, dă foc

hârtiei (ai grijă să nu te arzi) și pune-o pe farfuria de lut. Las-o să ardă până
la capăt. Privește-o cum se face scrum și spune: „Fapta e consumată. Fie ca
această conștientizare să mă ajute să nu mai fac așa ceva.“

• Când pe farfurie n-a mai rămas decât cenușă, ține-o în dreptul ferestrei și
suflă cenușa, să fie dusă de vânt.

Acest ritual este un act reparator, care însă nu te scutește de responsabilitatea

de a repara răul pe care l-ai făcut. Pentru a-l desăvârși, cheamă-ți fratele,
colega sau pe copilul tău și spune-le, chiar dacă ai mai făcut-o, că îți pare rău
pentru fapta ta.
 Ritualul # 11

Ritual pentru a-ți descoperi partea de suflet

(poarta verde)

În majoritatea culturilor, sufletul este un principiu al vitalității care se află în

miezul vieții: anima vechilor romani, qi al chinezilor, partea de energie din
fiecare dintre noi.
Cunoști – cu toții cunoaștem – oameni care au capacitatea de a ne „goli“.
Mama unuia dintre prietenii mei apropiați este depresivă. Nu îi e deloc bine.
De fiecare dată după ce-o vizitează, prietenului meu îi trebuie câteva ore să-
și revină: simte că e secătuit de dorința de a trăi, de orice energie. Se simte ca
prădat.
Și nu greșește. Nu-i judec în niciun fel pe acei oameni, ei înșiși nu-și dau
seama că îi deposedează pe alții de energie, din moment ce nu caută
înăuntrul lor resurse proprii, forțele și spiritualitatea de care sunt despărțiți.
Prietenul meu continuă să spere, cu fiecare vizită, că va reuși să-i transmită
un pic din energia lui mamei sale. Dar în zadar: îl poți ajuta pe celălalt să
găsească energia necesară în el însuși, însă nu i-o poți oferi cadou. Iar el îți
va fura în continuare energia, fără ca astfel să-și creeze resurse proprii.
În anumite cazuri, acest furt este de o violență nemaiîntâlnită. Partea ta
de suflet rămâne astfel în altă parte, condamnându-te să fii prizonierul unei
relații vechi, al unei povești imposibile, care nu se mai termină.
Să-ți regăsești partea de suflet implică purificarea, refacerea și apoi
protejarea energiei tale spirituale, deteriorate, înstrăinate. Acesta este
obiectul următorului ritual.

CE TREBUIE SĂ FACI
E important să fii singur, la tine acasă, în camera ta, dacă se poate.

• Alege un vas care îți place cu adevărat și umple-l cu apă – ea e destinată

purificării. Introdu ușurel două, trei fire de șofran, o plantă cu virtuți
antiseptice, ca usturoiul sau ardeiul iute, dar care e în același timp foarte
dulce. Dacă nu ai șofran, toarnă o picătură de alcool alb. Șofranul ori
alcoolul vor arde răul, însă nu într-un mod violent.

• Umezește-ți părul cu apă din vas, apoi chipul și mâinile (să ai la îndemână
un prosop, dacă vei avea nevoie), spunând cu voce tare: „Prin această apă
îmi regăsesc puritatea naturală și șterg ce s-a murdărit.“ E prima etapă, cea
a purificării.

• A doua etapă e cea a refacerii energiei rănite. Ridică-te în picioare, dacă

poți, apoi ridică ușor brațele, cu palmele întoarse spre cer, pentru a-i primi
energia. Rămâi așa câteva clipe, să simți energia care coboară. Pune-ți mâna
dreaptă în dreptul inimii, apoi pe cea stângă peste cea dreaptă. În acest fel
aduni energie asupra inimii tale. Nu te grăbi, simte-o din plin, apoi spune:
„Mă simțeam golit și risipit, acum mă recompun. Iau ce îmi aparține.“

• În cele din urmă, în a treia etapă, vei alunga ceea ce îți fură energia. Îi vei
spune nu acelui lucru. Vei bate din palme făcând zgomot – zgomotul
izgonește energia nefastă care te-a invadat. Bate în trei reprize, înspre
fiecare dintre cele opt puncte cardinale, învârtindu-te pe loc și repetându-ți
de opt ori: „Fie ca ceea ce mă amenință și-mi fură energia să plece
numaidecât.“

• Dacă știi cine anume îți ia din energie, i te poți adresa: „X, te iubesc (sau:
te respect, îți înțeleg situația nefericită etc.), dar nu-ți mai dau voie să-mi
furi energia. Protejându-mă, voi putea chiar să am o relație sănătoasă cu
tine.“

• Pentru a încheia ritualul, ia o gură de apă din vas și, deasupra chiuvetei,
varsă-ți peste mâini apa rămasă, desăvârșind astfel acțiunea de purificare.
 Ritualul # 12

Ritualul suveranității
(poarta verde)

Să devii suveran al propriei vieți, să-ți redescoperi autoritatea pe care o ai

asupra ei înseamnă să ai puterea de a te desăvârși, de a te realiza, de a-ți
împlini dorința. Înseamnă să treci peste redutabilul sentiment că nu ești
niciodată la înălțimea așteptărilor, că nu ți-ai găsit locul, că nu ești în
siguranță. Asta este puterea profundă a vieții: suntem suverani atunci când
nu ne mai scuzăm pentru faptul că existăm și când îi îngăduim energiei
vieții să vină la noi.
La nivel spiritual, suveranitatea nu e proclamația unui eu independent,
orgolios, separat de lume, ci dimpotrivă, a unui eu care coincide cu energia
lumii, care este în acord cu lumea, în legătură cu ea și cu ceilalți. E cât se
poate de evident: când dai examen, când ai o întâlnire, când participi la o
reuniune, nu reușești să treci cu bine peste ele ascunzându-te în găoacea ta,
ci redescoperindu-ți energia și asigurându-te că este în concordanță cu tot
ce te înconjoară.
Să-ți restaurezi suveranitatea înseamnă să te reacordezi la energia lumii.
Așa, și numai așa, poți să recapeți ceea ce în termeni psihologici se numește
încrederea în sine și care, în dimensiunea spirituală, poartă numele de
integritate interioară.

CE TREBUIE SĂ FACI

În inima acestui ritual se află un baston. El semnifică suveranitatea. E folosit

în mai multe culturi sub forma „toiagului vorbitor“13, prezent la adunări:
doar cel care îl ține are dreptul să vorbească, ceilalți ascultă până le vine
rândul să îl țină. Este în același timp sceptrul ținut de rege când se află în
legătură cu suveranitatea lui.

• Ai nevoie de un băț de treizeci, patruzeci de centimetri. Dacă ai

posibilitatea, culege o creangă într-o plimbare prin pădure (dacă nu, o riglă
sau o lingură de lemn sunt și ele bune). Să ai la îndemână și un fular (o
bandană sau o batistă).

• În camera ta, așază-te într-un fotoliu comod. Ținând în mână bățul, spune
cu voce tare: „După tot ce mi s-a întâmplat, am luat acest baston care
simbolizează puterea mea. Nu-mi este teamă să fiu cine sunt, nici azi, nici
mâine.“

• Înnoadă fularul (sau batista) la capătul bățului. Acesta te va ajuta să simți

sensul energiei din jur.

• Ridică-te, cu bățul vertical în fața ta. Mergi prin cameră descriind cu bățul
cifra opt în aer.

• Simte puterea lăuntrică. Acest gest semnifică faptul că reintri în lume, că

nu-ți mai e teamă de lume, căreia îi mobilizezi energiile. Continuă să mergi
repetând (și lăsându-te impregnat de puterea următoarelor cuvinte): „Fie ca
forța acestui baston să iradieze în jur.“

• Îndeplinește acest ritual timp de trei până la cinci minute sau, dacă simți
nevoia, mai mult. Bastonul tău, care simbolizează suveranitatea și puterea
ta, intră în raport cu lumea pe care o explorezi prin mișcarea pe care o faci
descriind acel opt. Nu este centrat asupra ta. După trei, patru reprize, spune
următoarele: „Puterea mea pătrunde în lume.“ Conștientizează, fără să te
grăbești, faptul că energia, vitalitatea dezlănțuite de baston nu sunt centrate
asupra ta, că autoritatea ta a început să acționeze, că este acolo să te ajute să
acționezi asupra lumii și să te realizezi în lume.

• Când ai terminat de descris opturile, lovește în cinci reprize cu bastonul în

podea. Cu fiecare lovitură, repetă: „Din acest moment, această energie este
a mea.“
• Deznoadă fularul, eliberând astfel bastonul de rolul său, ca să poată
redeveni ce era înainte: o riglă sau un băț obișnuit.

Dacă îți place ritualul și simți că e benefic energiei tale, vei culege, în timpul
unei plimbări, un băț care îți „vorbește“ și îți vei procura un mic fular de
culoare albă. Le vei păstra pentru acest ritual. Vei lăsa fularul legat de băț,
acasă, pentru a-ți reaminti de simbolul suveranității tale.
 Mulțumiri

Îi mulțumesc lui Djénane Kareh Tager, fără ajutorul căreia n-aș fi putut scrie
această carte și alături de care mă amuz nespus.
Mulțumiri lui Guillaume Robert, pentru sprijinul lui prietenesc dincolo
de orice reproș și întotdeauna plin de tandrețe.
Îi mulțumesc Susannei Lea, pentru încrederea pe care mi-a acordat-o
mereu și pentru viziunea ei.
Lui Anne Blondat și Aurelie Grao, care îmi ajută cărțile să-și întâlnească
cititorii.
Le mulțumesc lui Alexis Bedjaoui, Benjamin Couchot, Alexandre
Agostini și Mathieu Brégégère, pentru entuziasmul cu care fac posibilă
existența Școlii occidentale de meditație, un loc incredibil în care pot să
prezint învățăturile din această carte.
Aș mai vrea să-i mulțumesc lui Valérie Bonnelle, doctor în neuroștiințe,
scientific officer al Fundației Beckley, care a acceptat cu atâta discreție și
generozitate să-mi împărtășească din cunoștințele ei privitoare la legăturile
recente dintre neuroștiințe și spiritualitate.
 Note

1 În franceză, métro-boulot-dodo, expresie care exprimă metaforic viața abrutizată de rutină.

2 Laurențiu al Învierii (cca 1614–1691), călugăr carmelit cunoscut pentru scrierile sale postume.
3 Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Swann, traducere de Irina Mavrodin, Univers,
București, 1987, p. 71.
4 Ibidem, p. 70.
5 Ibidem, p. 71.
6 Orășelul în care a copilărit Marcel Proust, Illiers, s-a numit Illiers-Combray din 1971, când s-au
sărbătorit o sută de ani de la nașterea scriitorului. A nu se confunda cele două localități – imaginară și
reală – cu adevăratul Combray, localitate din nord-vestul Franței.
7 Marcel Proust, op. cit., p. 69.
8 Ibidem, p. 70.
9 Maurice Drury, Conversations avec Ludwig Wittgenstein, PUF, Paris, 2002. (N. a.)
10 În engleză, salient înseamnă „care sare“, „ieșit în afară“.
11 „Proeminent“, „ieșit în afară“ (în franceză, în original).
12 În original: méditation de pleine présence, echivalentul în franceză al termenului englezesc
mindfulness.
13 La indienii nord-americani, de exemplu.
 This le was downloaded from Z-Library project

Your gateway to knowledge and culture. Accessible for everyone.

z-library.se singlelogin.re go-to-zlibrary.se single-login.ru

O cial Telegram channel

Z-Access

https://wikipedia.org/wiki/Z-Library
ffi
fi