APOCALIPSA - COMENTARIU SISTEMATIC - CAP.

10 In ziua Domnului eram în Duhul. si am auzit înapoia

1 Descoperirea lui Iisus Christos, pe care
l-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor
Sai lucrurile cari au sa se întîmple în
curînd. Si le-a facut-o cunoscut,
trimetînd prin îngerul Sau la robul Sau
Ioan, -
2 care a marturisit despre Cuvîntul lui Dumnezeu si
despre marturia lui Iisus Christos, si a spus tot ce a
vazut.
3 Ferice de cine citeste, si de cei ce asculta cuvintele
acestei proorocii, si pazesc lucrurile scrise în ea! Caci
vremea este aproape!
4 Ioan, catre cele sapte Biserici, cari sînt în Asia: Har si
pace voua din partea Celui ce este, Celui ce era si Celui
ce vine, si din partea celor sapte duhuri, cari stau
înaintea scaunului Sau de domnie,
5 si din partea lui Iisus Christos, martorul credincios,
cel întîi nascut din morti, Domnul împaratilor
pamîntului! A Lui, care ne iubeste, care ne-a spalat de
pacatele noastre cu sîngele Sau,
6 si a facut din noi o împaratie si preoti pentru
Dumnezeu, Tatal Sau: a Lui sa fie slava si puterea în
vecii vecilor! Amin.
7 Iata ca El vine pe nori. si orice ochi Îl va vedea; si cei
ce L-au strapuns. si toate semintiile pamîntului se vor
boci din pricina Lui! Da, Amin.
8 ,,Eu sînt Alfa si Omega, Inceputul si Sfîrsitul``, zice
Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce
vine, Cel Atotputernic.
9 Eu, Ioan, fratele vostru, care sînt partas cu voi la
necaz, la Imparatie si la rabdarea în Iisus Christos, ma
aflam în ostrovul care se cheama Patmos, din pricina
Cuvîntului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui
Iisus Christos.
mea un glas puternic, ca sunetul unei trîmbite.
11 care zicea: ,,Eu sînt Alfa si Omega, Cel dintîi si Cel
de pe urma. Ce vezi, scrie într-o carte, si trimete-o
celor sapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira,
Sardes, Filadelfia si Laodicea.``
12 M'am întors sa vad glasul care-mi vorbea. si cînd
m'am întors, am vazut sapte sfesnice de aur.
13 si în mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva, care
semana cu Fiul omului, îmbracat cu o haina lunga pîna
la picioare, si încins la piept cu un brîu de aur.
14 Capul si parul Lui erau albe ca lîna alba, ca zapada;
ochii Lui erau ca para focului;
15 picioarele Lui erau ca arama aprinsa, si arsa într-un
cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.
16 In mîna dreapta tinea sapte stele. Din gura Lui
iesea o sabie ascutita cu doua taisuri, si fata Lui era ca
soarele, cînd straluceste în toata puterea lui.
17 Cînd L-am vazut, am cazut la picioarele Lui ca mort.
El si-a pus mîna dreapta peste mine, si a zis: ,,Nu te
teme! Eu sînt Cel dintîi si Cel de pe urma,
18 Cel viu. Am fost mort, si iata ca sînt viu în vecii
vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor.
19 Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai vazut, lucrurile cari
sînt si cele cari au sa fie dupa ele.
20 Taina celor sapte stele, pe cari le-ai vazut în mîna
dreapta a Mea si a celor sapte sfesnice de aur: cele
sapte stele sînt îngerii celor sapte Biserici; si cele sapte
sfesnice, sînt sapte Biserici.
 

  1. Descoperirea. Gr. apocalupsis, “o descoperire”. (vezi sectiunea Titlul din Introducere).

“Descoperirea lui Iisus Hristos” poate fi vazuta ca titlul dat de Ioan cartii. Acest titlu contrazice
categoric pretentia ca Apocalipsa este o carte pecetluita si nu poate fi înteleasa. Ea contine o
solie pe care Dumnezeu a dorit ca “robii” Sai de pe pamânt sa o “asculte” si sa o “pastreze” (v.
3). Ei nu pot face acest lucru înainte de a o întelege.
       Lui Iisus Hristos. În greaca, ca si în româna, aceasta fraza poate fi înteleasa ca
spunând fie ca Apocalipsa este de la Iisus, fie ca este una care Îl descopera pe El. Contextul
pare sa sugereze ca prima interpretare este de baza aici, caci este Apocalipsa “pe care I-a dat-o
Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai”. În acelasi timp adevarul celei de-a doua interpretari nu
trebuie trecut cu vederea, caci aceasta carte este în primul rând una care Îl descopera pe Iisus
în lucrarea Sa din ceruri de dupa înaltare. În acest sens Apocalipsa este de fapt o completare a
Evangheliilor. Ele înregistreaza lucrarea lui Iisus pe pamânt; Apocalipsa descopera lucrarea Sa
în planul de mântuire de atunci încoace. Compara cu cap. 19:10. Privitor la numele de Iisus si
Hristos vezi Mat. 1:1.
       Pe care I-a dat-o. De la patrunderea pacatului, toata comunicarea între cer si pamânt a
fost facuta prin Hristos .
       Robilor. Gr. douloi, “sclavi” (vezi Rom. 1:1). Primii crestini se refereau astfel adesea cu
privire la ei însisi.
       Au sa se întâmple în curând. Într-un fel sau altul gândul ca diferitele evenimente
prezise în cartea Apocalipsa aveau sa se întâmple nu departe în viitor este afirmat raspicat de
sapte ori – “lucrurile care au sa se întâmple în curând [sau “sa se împlineasca”]” (cap. 1:1; 22:6),
“vremea este aproape” (cap. 1:3), si “Iata [sau “cu siguranta”], Eu vin curând” (cap. 3:11;
22:7,12,20). Referinte indirecte la aceeasi idee apar si în cap. 6:11; 12:12; 17:10. Raspunsul
personal al lui Ioan la aceste declaratii ale rapidei împliniri a planului divin a fost “Vino,
Doamne Iisuse” (cap. 22:20). Conceptul iminentei întoarceri a lui Iisus este astfel explicit si
implicit în tot cuprinsul cartii.
       A doua venire a lui Hristos este marele eveniment final al vechiului conflict între bine si
rau, început atunci când Lucifer a pus la îndoiala caracterul si guvernarea lui Dumnezeu.
Afirmatii în Apocalipsa si oriunde cu privire la iminenta reîntoarcerii lui Hristos trebuie întelese
în lumina cadrului acestui mare conflict. Dumnezeu ar fi putut pe drept sa îl anihileze pe
Lucifer când, în împietrita nepocainta, el a staruit în rebeliunea sa. Dar întelepciunea divina a
amânat exterminarea raului pâna când natura si rezultatele pacatului au devenit evidente
locuitorilor universului . În oricare moment critic din istoria acestei lumi justitia divina ar fi
putut anunta “S-a împlinit”, iar Hristos ar fi putut veni sa-Si inaugureze împaratia dreptatii.
Demult El ar fi putut sa aduca la împlinire roadele planurilor Sale pentru mântuirea lumii. Asa
cum Dumnezeu i-a oferit lui Israel ocazia de a pregati calea pentru împaratia Sa vesnica pe
acest pamânt, când ei s-au stabilit în Tara Promisa, sau când s-au întors din robia babiloniana,
tot la fel El a dat Bisericii din vremurile apostolice privilegiul de a împlini trimiterea
evangheliei. O alta astfel de ocazie a venit o data cu marea trezire a celei de-a doua veniri din
secolul al XIX-lea. Dar în fiecare caz poporul ales al lui Dumnezeu a esuat în fructificarea
avantajelor si oportunitatilor atât de îndurator acordate lor.
       Încurajati de sfatul inspirat, cei din Miscarea Adventa, dupa 1844, Îl asteptau pe Hristos
sa vina foarte curând. Când, spre sfârsitul secolului, Iisus înca nu revenise, credinciosilor
adventisti li se amintea repetat ca Domnul ar fi putut veni “pâna acum” . Când a fost
chestionata cu întrebari de genul, de ce timpul a trecut dincolo de ceea ce marturiile ei
timpurii parusera a indica, Ellen G. White a replicat : “Ce se poate spune de marturia lui Hristos si a
ucenicilor Sai? Au fost ei înselati?… Îngerii lui Dumnezeu, în soliile lor catre oameni prezinta timpul ca
fiind foarte scurt… Ar trebui reamintit ca fagaduintele si amenintarile lui Dumnezeu sunt deopotriva
conditionale” (Selected Messages, book 1, p. 67).
       Astfel pare clar ca, desi a doua venire a lui Hristos nu este bazata pe nici o conditie,
afirmatiile repetate ale Scripturii ca venirea era iminenta erau conditionate de raspunsul
bisericii la însarcinarea de a duce la bun sfârsit lucrarea evangheliei în generatia lor. Cuvântul
lui Dumnezeu, care declara de secole ca ziua lui Hristos “se apropie” (Rom. 13:12), nu a dat
gres. Iisus ar fi venit foarte curând daca biserica si-ar fi dus la îndeplinire lucrarea însarcinata
ei. Biserica nu are nici un drept sa-Si astepte Domnul atâta timp cât nu si-a îndeplinit
conditiile.
        Astfel, afirmatiile îngerului din Apocalipsa lui Ioan cu privire la iminenta revenire a lui
Hristos pentru a pune capat stapânirii pacatului, trebuie întelese ca o expresie a vointei si
scopului divin. Dumnezeu nu Si-a propus niciodata sa întârzie împlinirea planului de mântuire,
ci Si-a exprimat dorinta ca revenirea Domnului nostru sa nu fie amânata îndelung.
       Aceste afirmatii nu trebuie întelese în termenii prestiintei lui Dumnezeu în sensul ca
oricum va fi o întârziere, si nici în lumina perspectivei istorice despre ceea ce deja a avut loc în
istoria lumii de atunci încoace. Fara doar si poate Dumnezeu a stiut dinainte ca venirea lui
Hristos va fi întârziata undeva la doua mii de ani, dar, când Si-a trimis soliile catre biserici prin
apostoli, El a învesmântat aceste solii în termenii vointei si planului Sau cu privire la acest
eveniment, pentru a-Si constientiza poporul ca în providenta divina nu era necesara nici o
întârziere. De aceea cele sapte afirmatii din Apocalipsa cu privire la apropierea revenirii lui
Hristos trebuie întelese în termenii vointei si planului lui Dumnezeu, ca fagaduinte date
conditionat, si nu ca exprimari bazate pe prestiinta divina. De fapt, si fara îndoiala, este de
remarcat armonia între acele pasaje care avertizeaza asupra pregatirii pentru iminenta
revenire a lui Hristos si profetiile desfasurate în timp care dezvaluie cât de departe este
aceasta zi a Domnului.
       A facut-o cunoscut. Gr. semaino, “a indica [sau “a dovedi”] printr-un semn”, “a anunta”,
“a descoperi”, “a face cunoscut”, “a explica”.
       Înger. Gr. aggelos, “trimis.” Îngerii activeaza frecvent ca purtatori ai descoperirilor divine
(vezi Dan. 8:16; 9:21; Luca 1:19,26; etc.). Acest înger a fost identificat ca Gabriel (vezi Luca
1:19).
       Ioan. Adica Ioan apostolul (cf. Marcu 3:17). Apocalipsa este singura carte în care Ioan se
identifica pe sine pe nume ( 2 Ioan 1; 3 Ioan 1).
       2. A marturisit. Gr. martureo, “a depune marturie”, “a dovedi”. Timpul trecut arata ca
autorul se refera aici la ceea ce urma sa scrie din punctul de vedere al cititorilor sai, fata de
care actul sau de scriere va fi în trecut. Epistolele lui Pavel (vezi Gal. 6:11; Fil. 2:25) ofera
numeroase exemple ale unor astfel de folosiri a timpului trecut, de asemeni si lucrarile
anticilor greci si romani. Folosirea unei astfel de forme era considerata un gest de politete
facut cititorului. Ioan se declara pe sine drept martor, purtând marturia pe care Dumnezeu i-o
descoperise.
       Cuvântul. Gr. logos, “cuvânt”, “exprimare”, “solie”, “oracol” (vezi Ioan 1:1).
       Lui Dumnezeu. Adica de la Dumnezeu, spus de catre Dumnezeu. Ioan se refera aici din
nou la “Apocalipsa lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu” (v. 1). “Cuvântul lui Dumnezeu”,
“marturia lui Iisus” si “tot ce a vazut” se refera toate la unul si acelasi lucru – “descoperirea” din
v. 1.

Marturia lui Iisus. Aceasta se poate referi la cartea Apocalipsa ca fiind o solie fie de la Iisus
fie despre Iisus (vezi v. 1). Contextul favorizeaza prima propunere. Cartea este desigur si una
si alta.
       Versetele 1 si 2 ilustreaza un paralelism biblic tipic, în care primul si al patrulea vers, iar
al doilea împreuna cu al treilea sunt paralele:
            “Descoperirea lui Iisus Hristos”
“pe care I-a dat-o Dumnezeu”
            “Cuvântul lui Dumnezeu”
“Marturia lui Iisus Hristos”

       A vazut. Cuvinte care sa exprime comunicarea si perceptia vizuala apar de 73 de ori în
Apocalipsa, iar cuvinte exprimând comunicarea si perceptia auditiva apar de 38 de ori.
Apocalipsa este efectiv un raport al martorului ocular si auditiv descriind ceea ce a Ioan a
vazut si a auzit în viziune.
       3. Ferice. Gr. makarios, “fericiti” (vezi Mat. 5:3). Exista sugestii ca aici ar putea fi o
aluzie la Luca 11:28.
       Cine citeste. Fara îndoiala este o referinta primara la citirea de catre biserica primara a
sulurilor sfinte în public. Apostolul Ioan anticipeaza o citire publica cu privire la epistola pe care
le-o adreseaza acum celor “sapte Biserici care sunt în Asia” (v. 4), în prezenta întregii adunari a
fiecarei comunitati (cf. Col. 4:16; 1 Tes. 5:27). Practica crestina reflecta obiceiul antic ebraic
de a citi “legea si profetii în sinagoga în fiecare Sabat“ (Faptele Ap. 13:15,27; 15:21; etc.; vezi
Vol. V, pp. 57, 58). Porunca implicita ca Apocalipsa sa fie citita în Bisericile din Asia sugereaza
faptul ca solia ei începuse sa fie aplicabila în biserica chiar din zilele lui Ioan (vezi Apoc. 1:11).
       Cei ce asculta. Adica membri ai fiecarei Biserici. De remarcat ca aici este un singur
cititor – în fiecare biserica – în timp ce sunt multi care “asculta” ceea ce se citeste.
Binecuvântarea ce a însotit citirea Apocalipsei în cele “sapte Biserici” ale provinciei romane
Asia apartine tuturor crestinilor care citesc Apocalipsa dorind sa aiba o mai clara întelegere a
adevarurilor înregistrate în ea.
Cuvintele. O indicatie textuala poate fi citata (vezi finalul capitolului) pentru a se reda
simplu: “cuvântul”. Aceasta s-ar referi la solia cartii ca întreg mai degraba decât ca la
“cuvinte” individuale în care solia si-ar gasi exprimarea.
       Acestei proorocii. Indicatia textuala (vezi “Critica textuala a Noului Testament
în acest comentariu – Importanta indicatiei textuale pentru o corecta întelegere a multor
pasaje din Noul Tetament face sa fie de dorit a lua nota, pe tot parcursul acestui comentariu,
de unele diferente ale textului care au legatura semnificativa cu sensul acestor pasaje. În orice
caz nu este scopul acestui comentariu acela de a aborda exegeza Sfintelor Scripturi în
termenii unei dezbateri asupra textului de o înalta tehnicitate, care s-ar dovedi de mica
valoare pentru cititorul obisnuit. De aceea referintele la diferite versiuni nu sunt, ca regula
generala, acompaniate de indicatii pentru sau împotriva unei anumite redari date; astfel de
indicatii pot fi gasite în ansamblul critic de lucrari tehnice cum este cel al lui Nestle Novum
Testamentum Graece. Oricum, o evaluare generala a indicatiei textuale este data, bazata pe
citirea a mai multor manuscrise importante, versiuni antice, si citari patristice din Scripturi –
referindu-se colectiv la toate acestea ca “indicatie textuala” – în conformitate cu principiile
general recunoscute de studiere a unui text.
           Indicatia pentru sau împotriva unei anumite redari este în general mentionate de una
din urmatoarele afirmatii:
1. “Indicatia textuala întareste redarea…” (Acolo unde, cu posibile exceptii de importanta
minora, indicatia textuala apare convingatoare).
2. “Indicatia textuala favorizeaza redarea…” (Acolo unde indicatia textuala este mai putin
decât convingatoare).
3. “Indicatia textuala este împartita între redarile…” (Acolo unde indicatia textuala pentru sau
împotriva unei redari este neconvingatoare).
4. “O minima indicatie textuala este pentru redarea…”
5. “O [importanta] indicatie textuala poate fi [de asemenea] citata pentru [sau împotriva]
redarii…” (Acolo unde o varianta de redare este mentionata doar ca o problema de interes
si/sau fara o încercare de evaluare) ” ) favorizeaza redarea: “proorociei”. Exista sugestii ca
Ioan scoate în evidenta aici pretentia de egalitate între Apocalipsa si cartile Vechiului
Testament care erau citite în sinagoga în fiecare Sabat. Desi cuvântul “proorocie”, asa cum
este folosit în Biblie se refera la o solie de la Dumnezeu, indiferent de natura sa (vezi Rom.
12:6), cartea Apocalipsei poate fi numita pe drept o “proorocie”, cu atât mai mult în sensul
strict al prezicerii evenimentelor viitoare.
       Pastreaza. Forma verbului în greaca sugereaza pastrarea obisnuita, sau îngrijirea,
avertizarilor acestei carti ca norma a vietii. Vezi Mat. 7:21–24.
       Scrise. Literal, “au fost scrise”, în sensul de “sta scris”.
       Vremea. Gr. kairos, “timp”, în sensul unui anumit moment din timp, o vreme favorabila,
un timp desemnat dinainte pentru un anumit eveniment (vezi Mar. 1:15). “Vremea” la care se
face aici referire ca fiind “aproape” este timpul împlinirii “lucrurilor scrise în ea”, “lucrurile care
au sa se întâmple în curând” (Apoc. 1:1 ; vezi comentariul). Iminenta acestor evenimente
este ceea ce da motivatie pentru atentia acordata “cuvintelor acestei proorocii”. De aceea
Apocalipsa se refera la un anumit moment din timp pentru cei ce cred ca “vremea” venirii lui
Hristos “este aproape”. Compara cu Note aditionale la Rom. 13.
       Aproape. Din moment ce noi traim în ultimele momente ale timpului, profetiile din
Apocalipsa au o importanta deosebita pentru noi. “Daniel si Apocalipsa ar trebui sa capete
atentia noastra asa cum nu au avut-o niciodata în istoria lucrarii noastre” (TM 112). “Soliile
importante care au fost date în ordinea lor în Apocalipsa ar trebui sa ocupe primul loc în
mintea poporului lui Dumnezeu” .
“Cartea lui Daniel este descoperita în Apocalipsa lui Ioan” (TM 115). În timp ce cartea lui
Daniel vorbeste în linii mari despre evenimentele zilelor din urma, cartea Apocalipsei da detalii
vii cu privire la aceste evenimente, despre care se spune acum ca sunt “aproape”.
       4. Ioan. Vezi v. 1. Faptul ca autorul nu simte o nevoie în plus de a se identifica pe sine
este dovada ca el era bine cunoscut Bisericii “din Asia”. Certifica dealtfel si autenticitatea acestei
epistole, caci oricare alt scriitor decât cel pe care credinciosii “din Asia” l-ar fi recunoscut ca
“Ioan”, ar fi putut sa pretinda autoritate si pozitie. Simplitatea cu care autorul se refera la sine
se armonizeaza cu practica folosita de autorul Evangheliei lui Ioan de asezare a persoanei sale
în plan inferior (vezi Vol. V, p. 891 - Comentariul AZS).
       Catre cele sapte Biserici. De aici si pâna la sfârsitul capitolului al 3-lea Apocalipsa
este structurata în forma unei epistole antice, sau mai bine zis a unei serii de epistole. Aceasta
sectiune epistolara este introductiva pentru restul cartii, ce va fi caracterizata de succesiunea
unor dramatice viziuni. Pentru comentariu asupra folosirii numarului “sapte” în Apocalipsa, si
asupra celor sapte Biserici vezi cap. 1:11.
       Asia. Adica provincia romana Asia, o regiune de aproape 420 km de la est la vest si 364
km de la nord la sud, în partea vestica a ceea ce cunoastem acum ca Asia Mica, pe teritoriul
actualei Turcia (vezi Calatoriile lui Pavel). În timpurile elenistice aceasta zona se dezvoltase în
puternicul imperiu al Pergamului, un centru de prima pozitie în cultura elenistica. Cu privire la
circumstantele în care Pergamul a devenit provincia romana Asia vezi Vol. V, p. 35. În
timpurile Noului Testament Asia a ramas un important centru al culturii greco-romane. Pavel a
petrecut multe luni aici (vezi Faptele Ap. 18:19–21; 19:1,10), iar succesul lucrarii sale în
aceasta parte este dovedit de trei din epistolele sale adresate crestinilor ce locuiau aici
(Efeseni, Coloseni, Filimon). Prima sa epistola catre Timotei, care raspundea atunci de biserica
din Efes, si probabil de bisericile din întreaga provincie, dovedeste existenta aici a unei
comunitati crestine bine închegate. Pavel a fost apostolul neamurilor si este probabil ca
membrii acestor Biserici din provincia romana Asia sa fi fost în majoritate dintre neamuri.
       Dupa îndepartarea din Ierusalim a comunitatii crestine mama, putin înainte de anul 70
d.Hr., Asia pare sa fi primit o deosebita importanta ca centru crestin. Si aceasta s-a datorat
fara îndoiala prezentei si conducerii lui Ioan. Conform traditiei el a locuit în Efes si a calatorit în
împrejurimi “aici sa numeasca episcopi, dincolo sa puna în ordine Biserici întregi, în alta parte
sa porunceasca asa cum fusese aratat de Duhul” (Clement of Alexandria Who Is the Rich
Man That Shall Be Saved? xlii; ANF, vol. 2, p. 603). O astfel de relatie intima între apostol si
Bisericile din Asia pare sa fie reflectata aici.
       Har… pace. Vezi Rom. 1:7; 2 Cor. 1:2. S-a sugerat ca acest salut provenea dintr-o
combinatie a salutului grecesc obisnuit chairein, “sanatate!” (ca în Iacov 1:1), cu urarea ebraica
shalom, în echivalentul ei grecesc eirene, “pace.” Chairein este probabil înrudit cu termenul
mult mai religios folosit aici charis, “har”. Cele doua cuvinte “har” si “pace” apar frecvent în
saluturile epistolelor crestine timpurii, si au constituit în mod vadit o forma caracteristica de
salut în biserica apostolica (vezi Rom. 1:7; 1 Cor. 1:3; 2 Cor. 1:2; Gal. 1:3; Efes. 1:2; Fil.
1:2; Col. 1:2; 1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:2; 1 Tim. 1:2; 2 Tim. 1:2; Tit 1:4; Filim. 3; 1 Petru 1:2; 2
Petru 1:2; 2 Ioan 3).
       Celui ce este. Gr. ho on, “[Celui] care este”, o expresie luata evident din textul
Septuagintei la Exod. 3:14, unde este folosit pentru traducerea numelui divin EU SUNT. Ca si
în ebraica, aceasta expresie implica existenta de Sine a lui Dumnezeu, vesnica si dincolo de
timp. În greaca este redat literal “din partea Lui care este”, o fraza nu mai putin gramaticala în
greaca decât în româna. Aici, în orice caz, nu avem o dovada a ignorantei gramaticale a lui
Ioan; refuzul lui de a supune flexiunii cuvintele reprezentând Fiinta Divina a fost probabil un
mod subtil de a accentua exprimarea imuabilitatii lui Dumnezeu. Din contextul versetelor 4,5
este clar ca aceasta fraza se refera la Tatal.
       Celui ce era. Dumnezeu a existat din toata vesnicia (Ps. 90:2).
       Celui ce vine. Seria – “ce este”, “ce era”, “ce vine” – arata ca ultima propozitie este un
înlocuitor pentru timpul viitor al verbului, si ar fi echivalent cu a spune “ce va fi”. S-a propus
ideea ca ultima propozitie se refera de asemenea si la a doua venire a lui Hristos. Aceasta
interpretare, desi posibila din punct de vedere verbal, nu concorda cu contextul, care ne arata
clar ca nu la asa ceva se gândea autorul.
       Aceasta referinta la Tatal ne pune în fata vesnicia Sa si afirma ca Acelasi care exista acum
continuu, a existat dintotdeauna si va exista întotdeauna. Existenta personala a lui Dumnezeu
transcende timpul, însa o eternitate dincolo de timp poate fi exprimata în limbajul omenesc
doar prin elemente temporale, finite, asa cum face Ioan aici.
       Sapte duhuri. Cu privire la semnificatia numarului “sapte” în Apocalipsa vezi v. 11. În
alte parti ale cartii aceste sapte duhuri sunt descrise ca sapte lampi de foc (cap. 4:5) si sapte
ochi ai Mielului (cap. 5:6). Aceasta asociere a celor “sapte duhuri” cu Tatal si cu Hristos, ca
fiind deopotriva izvor al harului si pacii crestine, implica faptul ca ele reprezinta pe Duhul
Sfânt. Numirea de “sapte” este probabil o exprimare simbolica a desavârsirii Sale, si poate
implica de asemenea si varietatea darurilor prin care lucreaza prin oameni (vezi 1 Cor. 12:4–
11; cf. Apoc. 3:1).
       Înaintea scaunului de domnie. Adica înaintea scaunului de domnie a “Celui ce este,
Celui ce era si Celui ce vine”. Asezarea implica probabil promptitudinea în lucrarea imediata.
Vezi cap. 4:2–5.
       5. Iisus Hristos. Vezi v. 1. Ceilalti membri ai Dumnezeirii au fost deja mentionati în v.
4.
       Martorul credincios. În greaca acest titlu sta în apozitie cu “Iisus Hristos” fiind cazul
ablativ (dupa unii un genitiv al sursei), iar fraza “martorul credincios” ar fi în mod normal la
acelasi caz (martorului credincios). Fara îndoiala, asemeni titlului pentru Tatal (vezi v. 4), el
ramâne aici neschimbat în cazul nominativ. Exista sugestii ca în felul acesta Ioan implica aici
Dumnezeirea lui Hristos si egalitatea Sa cu Tatal. (vezi Note aditionale la Ioan 1). Hristos este
“martorul credincios” prin faptul ca este reprezentarea desavârsita a caracterului, mintii si
vointei lui Dumnezeu cu privire la omenire (vezi Ioan 1:1,14). Viata Sa între oameni lipsita
de pacat si moartea Sa ca jertfa marturisesc despre sfintenia si dragostea Tatalui
(vezi Ioan 14:10; vezi cap. 3:16).
       Cel întâi nascut. Gr. prototokos, “primul nascut” (vezi Mat. 1:25; Rom. 8:29; cf. Ioan
1:14). Desi Iisus nu a fost primul care sa fi înviat din morti, din punctul de vedere al timpului,
El poate fi privit ca primul în sensul ca toti ceilalti înviati înainte sau dupa El si-au primit
libertatea din strânsorile mortii numai prin puterea victoriei Sale asupra mormântului.
Puterea Sa de a a-Si da viata si de a o lua înapoi (Ioan 10:18) Îl aseaza pe o cu totul alta
pozitie fata de toti oamenii care au iesit vreodata din morminte, si Îl caracterizeaza drept
izvorul întregii vieti (vezi Rom. 14:9; 1 Cor. 15:12–23; vezi Ioan 1:4,7–9). Acest titlu,
împreuna cu cel ce îl urmeaza reflecta gândul din Ps. 89:27.
       Domnul. Sau “conducatorul”. Aceasta lume este teritoriul legitim al lui Hristos. Hristos a
iesit învingator asupra pacatului si a recâstigat mostenirea pierduta a lui Adam; El este deci
conducatorul de drept al omenirii (Col. 2:15; cf. Col. 1:20; vezi Apoc. 11:15). La sfârsitul
timpului toti oamenii Îl vor recunoaste astfel (vezi Apoc. 5:13).
       Dar, recunoscut sau nu, Hristos a exercitat controlul asupra lucrarilor de pe pamânt în
împlinirea planului Sau vesnic (vezi Dan. 4:17). Planul de mântuire, adus la îndeplinire prin
viata, moartea si învierea Sa, a fost descoperit pas cu pas pâna în ziua marii victorii. Vezi
Apoc. 19:15,16.
Ne iubeste. Într-adevar, iubirea lui Dumnezeu descoperita în Iisus Hristos este acum o
realitate istorica, însa el “ne iubeste” acum tot atât de mult ca si atunci când L-a adus pe Fiul
Sau drept jertfa suprema.
       Ne-a spalat. Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) favorizeaza redarea “ne-a slobozit”.
Diferenta apare fara îndoiala din asemanarea între cuvintele grecesti louo, “a spala” si luo, “a
slobozi” A fi “slobozit” de pacate înseamna a fi eliberat de pedeapsa si puterea pacatului (vezi
Ioan 3:16; Rom. 6:16–18,21,22).
       Cu sângele Sau. Sau “prin sângele Sau”, adica prin moartea lui Hristos pe cruce. A fost
o jertfa înlocuitoare. (vezi Isa. 53:4–6; cf. DA 25).
       6. O împaratie si preoti. Aici este probabil o aluzie la Exod. 19:6 (cf. Apoc. 5:10).
Hristos a facut din biserica Sa “o împaratie”, iar din membrii ei individuali “preoti”. A fi un
mebru al împaratiei înseamna a fi un “preot”. Compara cu “preotia împarateasca” din 1 Petru
2:9. Cei care au primit mântuirea în Hristos formeaza o împaratie al carei împarat este
Hristos. Referinta de aici este facuta cu privire la împaratia harului divin din inima oamenilor
(vezi Mat. 4:17). Un preot poate fi vazut ca cel ce aduce jertfe lui Dumnezeu (cf. Evr. 5:1;
8:3), iar în acest sens fiecare crestin are privilegiul de a aduce “jertfe duhovnicesti” –
rugaciune, mijlocire, multumire, slava – lui Dumnezeu (vezi 1 Petru 2:5,9). Pentru ca
fiecare crestin este un preot, poate veni pentru sine înaintea lui Dumnezeu, fara
mijlocirea unei alte fiinte umane, dar si pentru altii. Hristos este mijlocitorul nostru (1
Tim. 2:5), marele nostru “Mare Preot”, si prin El avem privilegiul de a ne apropia “cu deplina
încredere de scaunul harului, ca sa capatam îndurare si sa gasim har, pentru ca sa fim ajutati
la vreme de nevoie” (Evr. 4:15,16).
       Dumnezeu, Tatal Sau. Adica Dumnezeu ca fiind Tatal Sau.
       A Lui sa fie slava. Literal, “a Lui slava” adica a lui Hristos (vezi v. 5). Articulat cu
articol hotarât “slava” implica toata slava.
 Pentru comentarii asupra cuvântului doxa, cuvântul tradus “slava”, vezi Rom. 3:23.
       Puterea. A-I atribui puterea lui Hristos înseamna a-L recunoaste ca conducator de drept
al universului. Dupa înviere El a primit “toata puterea… în cer si pe pamânt” (vezi Mat.
28:18). Hristos merita lauda fara sfârsit a omenirii ca raspuns la victoria Sa asupra pacatului si
a mortii (vezi Col. 2:15). Satana a pus la îndoiala dreptul lui Hristos la “slava si putere”, dar
acestea sunt pe deplin ale lui Hristos. Cu aceasta doxologie, sau aducere de lauda, Ioan
concluzioneaza salutul epistolei sale (Apoc. 1:4–6).
       În vecii vecilor. Gr. eis aionas ton aianon, literal, “în vecii de vecii” si astfel “pentru
totdeauna”. Pentru o discutie asupra cuvântului aion vezi Mat. 13:39. Ioan nu prevede nici o
limita pentru dreptul lui Hristos la “slava si putere”.
       Amin. Vezi Mat. 5:18.
       7. Iata ca El vine. Salutul fiind terminat la v. 6, Ioan anunta tema Apocalipsei. A doua
venire a lui Hristos este tinta spre care se îndreapta toate celelalte teme. Semnificativ, el
foloseste aici timpul prezent “vine”, accentuând certitudinea acestui eveniment, probabil si cu
sensul iminentei sale. (vezi v. 1).
       Pe nori. Vezi Faptele Ap. 1:9–11.
       Strapuns. Gr. ekkenteo, acelasi cuvânt este folosit de Ioan în Evanghelia sa (cap. 19:37)
când citeaza din Zaharia 12:10. Traducatorii Septuagintei au citit evident eronat cuvântul
ebraic daqaru, “au … strapuns”, din Zah. 12:10, ca , “au sarit de bucurie” si astfel au redat
si în greaca. Numai cea de-a patra Evanghelie reda evenimentul strapungerii coastei lui Iisus
(Ioan 19:31–37). Acest punct de similaritate între cele doua carti este o dovada indirecta ca
Apocalipsa a venit din aceeasi pana ca si Evanghelia lui Ioan. Desi scria în greaca, în mod
vadit el ignora versiunea Septuagintei în ambele cazuri si da o corecta traducere a textului
ebraic. Afirmatia din Apoc. 1:7 implica în mod clar ca cei responsabili de moartea lui Hristos
vor fi martori ai venirii Sale (vezi Dan. 12:2). În timpul judecatii Sale Iisus a avertizat pe liderii
evrei despre acest înfricosator eveniment (Mat. 26:64).
       Boci. Literal, “se vor taia” cu referire la obiceiul antic prin care o persoana se autoflagela
ca semn al durerii. Într-un sens figurat, ca aici, cuvântul vine ca o concentrare asupra durerii
mai degraba decât asupra actului de violenta fata de trup. Aici reflecta remuscarea celor
necredinciosi. (vezi Ier. 8:20).
       Eu sunt. Gr. ego eimi (vezi Ioan 6:20).
       8. Alfa si Omega. Prima si ultima litera a alfabetului grecesc, usor de comparat cu
expresia “de la A la Z”. Fraza exprima totalitatea, atotcuprinderea, cu acelasi înteles ca si în
“Cel dintâi si Cel de pe urma, Începutul si Sfârsitul” (cap. 22:13). În acest caz vorbitorul este
“Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine”, identificat în cap. 1:4 ca fiind
Dumnezeu Tatal (vezi comentariile respective).
       În orice caz, în versetele 11–18 expresia “Alfa si Omega” este în mod clar identificata
cu Hristos, Cel care se declara pe Sine ca fiind “Cel dintâi si Cel de pe urma”. În cap. 22:13
expresia “Alfa si Omega” se refera la Hristos, acest fapt fiind evident din v. 16. Tatal si Fiul
împartasesc aceste atribute atemporale. (vezi Note aditionale la Ioan 1).
       Începutul si Sfârsitul. Indicatia textuala (vezi cap. 1:3) favorizeaza omiterea acestor
cuvinte aici si în v. 11, dar ramân pe deplin întarite în cap. 22:13.
       Cel ce este. Vezi v. 4.
       Cel Atotputernic. Gr. pantokrator, “conducator peste toate”. Titlul revine des în
Apocalipsa (cap. 4:8; 11:17; 15:3; 16:7,14; 19:6,15; 21:22). În textul traducerii Septuaginta
pentru Osea 12:5 termenul pantokrator traduce ebraicul seba'oth , “osti” folosit în general cu
Yahveh ca o descriere a Vechiului Testament pentru Dumnezeu (vezi Vol. I, p. 173). Acest titlu
accentueaza omnipotenta lui Dumnezeu. Compara 1 Sam. 1:11; Isa. 1:9; Ier. 2:19; Amos
9:5).
       9. Eu Ioan. Vezi sectiunea Autorul din Introducere.

Partas cu voi la necaz. În mod cert Ioan nu era singurul care suferea persecutia acelui
timp.
       Împaratie. Adica împaratia harului divin (vezi Mat. 4:17. “În Împaratia lui Dumnezeu
trebuie sa intram prin multe necazuri” Faptele Ap. 14:22).
       Rabdarea. Literal, “a ramâne sub”. Aici cuvântul implica exercitiul de auto-control pentru
a îndura situatiile dificile când, prin abandonarea credintei, ar putea fi obtinuta eliberarea de
sub presiunea persecutiei. În Hristos, crestinii au puterea de “a ramâne sub” Iisus. Vezi Rom.
2:7; Apoc. 14:12.
       În Iisus. Rabdarea este un rezultat al relatiei vitale cu El.
       Ma aflam. Sau “am ajuns sa fiu”, implicând astfel faptul ca Patmosul nu era casa lui
permanenta, ci doar una de circumstanta, circumstanta prin care îl gasim pe Ioan aici.
       Patmos. O mica insula în Marea Egee, undeva la circa 90 km sud-vest de Efes. Are
dimensiunile de mai putin de 16 km pe directia nord-sud si aproape 10 km pe directia est-vest
în zona cea mai deschisa. Insula Patmos este stâncoasa si stearpa. Linia de coasta neobisnuit
de fragmentata contine numeroase golfulete. Scriind la anul 70 d.Hr., Pliniu (Natural History
iv. 12. 23) mentioneaza ca insula era folosita drept colonie de detentie, fapt ce explica
afirmatia lui Ioan ca era el “partas la necaz”. Apostolul a fost pe Patmos ca prizonier roman.
       Undeva la doua secole mai târziu, Victorinus din Petau (mort 303 d.Hr.) declara despre
Apocalipsa: “Când Ioan a spus aceste lucruri era în insula Patmos, condamnat la munca în
mine [latineste metallum] de catre cezarul Domitian” (Commentary on the Apocalypse, on ch.
10:11; ANF, vol. 7, p. 353). Cuvântul latinesc metallum se poate referi si la cariera de piatra.
Întrucât Patmosul putea avea cariere de piatra, si nu da nici o dovada ca ar fi avut mine,
prima varianta este probabil intentionata. Afirmatia lui Pliniu despre Patmos ca fiind o colonie
de detentie este cea a unui om informat contemporan cu Ioan, în timp ce cea a lui Victorinus,
desi plauzibila, trebuie vazuta ca o traditie.
       Din pricina Cuvântului. Adica din cauza Cuvântului. Expresia greaca se opune ideii ca
Ioan se afla pe Patmos pentru a primi si a înregistra viziunile acordate lui (vezi v. 2). În
pasajul acesta expresia “Cuvântul lui Dumnezeu” si “marturia lui [cu privire la] Iisus” se refera
la marturia sa inspirata cu privire la Evanghelie timp de mai bine de o jumatate de secol.
Aceasta a fost unica hotarâre motivanta din viata lui Ioan. În amarele zile ale persecutiei sub
Domitian marturia sa netematoare a devenit ocazia pentru condamnarea sa pe Patmos.
       10. În Duhul. Literal, “în duh”, aici însemnând “într-o stare de extaz”. A pierdut din
vedere lucrurile de pe pamânt si atentia i-a fost atrasa doar de impresiile transmise lui de
Duhul Sfânt. Perceptia naturala, prin simturi, a facut loc pe deplin perceptiei spirituale.
       Ziua Domnului. Gr. kuriake hemera. Diferite încercari s-au facut pentru a explica aceasta
expresie, care apare doar aici în Scriptura. Unii interpreti au echivalat aceasta expresie cu
“ziua Domnului” folosita de profetii Vechiului Testament (vezi Ioel 2:11,31; Tef. 1:14; Mal.
4:5; cf. Faptele Ap. 2:20). Se poate considera ca, daca luam cuvintele în sinea lor,
interpretarea ar putea fi acesta. Cei care explica astfel scot în evidenta faptul ca Apocalipsa îsi
concentreaza atentia asupra marii zile finale a Domnului si a evenimentelor care duc la ea
(vezi Apoc. 1:1). “În ziua Domnului eram în Duhul” ar putea fi interpretata ca însemnând a fi
luat în viziune pâna la capatul timpului pentru a fi martor al evenimentelor relationate cu ziua
Domnului.
       Exista totusi motive pentru a respinge aceasta interpretare. În primul rând, când expresia
“ziua Domnului” desemneaza clar marea zi a lui Dumnezeu, textul grecesc este întotdeauna
hemera tou kuriou sau hemera kuriou (1 Cor. 5:5; 2 Cor. 1:14; 1 Tes. 5:2; 2 Petru 3:10). În al
doilea rând, contextul (Apoc. 1:9,10) implica faptul ca expresia “ziua Domnului” se refera la
timpul când Ioan a vazut viziunea, mai degraba decât la subiectul viziunii. Astfel Ioan da
locatia, “în ostrovul care se cheama Patmos” (v. 9); motivul pentru care se afla acolo, “din
pricina Cuvântului lui Dumnezeu” (v. 9); si starea în care i-a fost data viziunea, “în Duhul”.
Toate aceste expresii au de-a face cu circumstantele sub care a fost data viziunea, si este logic
sa concluzionam ca si a patra face parte din aceeasi categorie, dându-ne locatia temporala
specifica a Apocalipsei. Astfel concluzioneaza cei mai multi comentatori.
       Desi unica în Scriptura, expresia kuriake hemera are o lunga istorie în greaca post-biblica.
Asemeni formei abreviate kuriake , ea este o expresie familiara parintilor bisericesti pentru
prima zi a saptamânii, în timp ce în greaca moderna kuriake este termenul uzual pentru
duminica. Echivalentul latin dominica dies, este o denumire comuna pentru aceeasi zi, si a
trecut în câteva limbi moderne ca spaniola, domingo, franceza, dimanche, ambii termeni
desemnând duminica. Din acest motiv multi teologi au sustinut opinia ca în acest pasaj kuriake
hemera se refera la duminica, si ca Ioan nu doar a primit viziunea în acea zi, ci mai mult, a si
recunoscut-o ca fiind “ziua Domnului”, dupa cât se pare, motivul fiind acela ca în acea zi
Hristos a înviat din morti.
       Exista deopotriva ratiuni negative si pozitive pentru a respinge aceasta interpretare. În
primul rând este principiul recunoscut al metodei istorice, si anume ca o referire trebuie
interpretata numai în termenii unei dovezi care îi este anterioara în timp sau contemporana si nu
prin date istorice provenind dintr-o perioada ulterioara. Acest principiu are o semnificatie
deosebita în problema studierii expresiei “ziua Domnului” asa cum apare în pasajul curent.
Desi aceasta expresie apare frecvent în scrierile parintilor bisericesti cu sensul de duminica,
prima marturie concludenta a unei astfel de folosiri nu apare pâna în a doua parte a secolului
al II-lea în Evanghelia dupa Petru, apocrifa (9,12; ANF, vol. 9, p. 8), acolo unde ziua învierii
lui Hristos este denumita “ziua Domnului”. Din moment ce acest document a fost scris
cu cel putin trei sferturi de veac dupa ce Ioan a scris Apocalipsa, nu poate fi prezentat
ca dovada ca expresia “ziua Domnului” în timpul lui Ioan se refera la duminica. Numeroase
exemple pot fi prezentate pentru a arata rapiditatea cu care cuvintele îsi schimba întelesul. De
aceea sensul expresiei “ziua Domnului” din acest pasaj este mai corect determinat din referiri ale
Scripturii mai degraba decât din literatura ulterioara.
       De partea pozitiva a problemei este faptul ca, desi Scriptura nu identifica nicaieri
duminica ca având vreo legatura religioasa cu Domnul, ea recunoaste repetat ca ziua a
saptea, Sabatul, este ziua speciala a Domnului. Dumnezeu a binecuvântat si a sfintit ziua
a saptea (vezi Gen. 2:3); El a declarat-o ca fiind un memorial al actului Sau de creatie
(vezi Exod. 20:11); El a numit-o cu deosebire “ziua Mea sfânta” (vezi Isa. 58:13); iar Iisus
S-a declarat pe Sine ca fiind “Domn chiar si al Sabatului” (vezi Marcu 2:28) în sensul ca, Domn
peste oameni, El era de asemenea Domn peste ceea ce fusese facut pentru om, Sabatul.
Astfel, când expresia “ziua Domnului” este interpretata în concordanta cu dovezile anterioare
sau contemporane timpului lui Ioan, se distinge clar ca nu poate fi decât o singura zi la care
poate face referire, iar aceasta este Sabatul zilei a saptea. Vezi 6T 128; AA 581.
       Descoperirile arheologice au adus o lumina suplimentara asupra expresiei kuriake hemera.
Papirusuri si inscriptii din perioada imperiala a istoriei romane gasite în Egipt si Asia Mica
folosesc cuvântul kuriakos (forma masculina pentru kuriake) pentru trezoreria imperiala si
serviciul imperial. Este de înteles întrucât împaratul roman era adesea numit în greaca kurios,
“domn”, si prin urmare trezoreria si serviciul sau erau “trezoreria domnului” si “serviciul
domnului”. Astfel cuvântul kuriakos era familiar în limba oficialitatii romane pentru lucrurile ce
aveau legatura cu împaratul. O astfel de inscriptie vine tot atât de timpuriu ca si anul 68 d.Hr.,
deci este clar faptul ca folosirea cuvântului kuriakos era curenta în timpul lui Ioan (vezi Adolf
Deissmann, Light From the Ancient East, p. 357–361).
       Pe aceeasi inscriptie apare o referinta la o zi numita în cinstea împaratesei Iulia, sau Livia
cum este mai cunoscuta.
       Pe alte inscriptii, atât din Egipt cât si din Asia Mica, termenul grecesc echivalent pentru
Augustus apare frecvent ca nume de zi. Evident acestea sunt referinte la zile speciale în
onoarea împaratului (vezi Deissmann, loc. cit.). Exista sugestii ca kuriake hemera, asa cum este
folosit de Ioan, se refera la o zi imperiala. Acest lucru pare îndoielnic oricum din doua motive.
În primul rând, desi erau zile imperiale si cu toate ca expresia keriakos era folosita pentru alte
lucruri ce aveau legatura cu împaratul, nu fost gasita pâna acum nici o situatie în care
cuvântul kuriake sa fie aplicat la o zi imperiala. Aceasta nu este o dovada finala, bineînteles,
caci este un argument al tacerii. În orice caz, o a doua obiectie ce se poate ridica împotriva
identificarii expresiei lui Ioan kuriake hemera ca o zi imperiala este practic hotarâtoare. Si
anume faptul ca deopotriva evreii, în primul secol (vezi Iosif Flavius War vii. 10. 1 [418, 419])
si crestinii, cel putin în secolul al II-lea (vezi Martyrdom of Polycarp 8), sunt cunoscuti cu
privire la faptul ca au refuzat sa îl numeasca pe cezar kurios, “domn”. Devine dificil de crezut
deci ca Ioan s-ar fi referit la o zi imperiala ca fiind “ziua Domnului”, cu deosebire într-un timp
când fratietatea sa crestina era teribil persecutata pentru refuzul de a se închina împaratului.
Pare mult mai plauzibil ca Ioan a ales expresia kuriake hemera pentru Sabat, ca un mijloc subtil
de a proclama faptul ca, asa cum împaratul avea zile speciale închinate în onoarea sa, si
Domnul lui Ioan, pentru care el suferea acum, avea ziua Sa. Pentru o discutie asupra originii
pazirii duminicii si numirea ei ca “ziua Domnului” vezi Dan. 7:25. Vezi AA 581,582.

Ca sunetul unei trâmbite. Comparatia cu trâmbita indica intensitatea vocii.

       11. Eu sunt Alfa. Vezi v. 8. În lumina versetelor 17 si 18 este clar ca în cazul de fata
aceste titluri se aplica în mod deosebit la Hristos. Oricum, indicatia textuala (vezi cap. 1:3)
întareste omiterea cuvintelor “Eu sunt Alfa si Omega, Începutul si Sfârsitul”.
       În versetele 4–10 Ioan adreseaza celor sapte Biserici propria sa afirmatie introductiva cu
privire la circumstantele în care a primit Apocalipsa. Începând cu v. 11, el prezinta autoritatea
lui Hristos asupra Apocalipsei. Este numai normal sa fie asa, caci aceasta este “Descoperirea
lui Iisus Hristos” (v. 1). Apocalipsa în sine începe cu v. 11.
       Ce vezi. Comunicarea si perceptia vizuala domina Apocalipsa (vezi v. 2). Ioan a vazut
viziuni, scene panoramice în simbol, pe care le portretizeaza atât de mult si cu o acuratete
atât de mare pe cât îi permite limbajul omenesc finit. Multe din aceste simboluri reprezinta
adevaruri care transcend cuvintele si experienta omului. În anumite momente apostolul se
regaseste pe sine ducând lipsa de cuvinte care sa descrie pe deplin ceea ce vede, spre
exemplu când contempla tronul lui Dumnezeu (vezi cap. 4:3,6). Cu toate acestea, pe tot
parcursul Apocalipsei grandoarea modului lui Dumnezeu de raportare fata de universul Sau,
intensitatea marii lupte dintre Hristos si Satana si slava victoriei finale sunt descrise aici mult
mai în detaliu si mai maret decât oriunde altundeva în Scriptura.
       Carte. Gr. biblion, “un sul”, cea mai comuna forma de carte în timpul lui Ioan. Vezi Vol.
V, p. 113.
       Celor sapte Biserici. Ordinea în care aceste biserici sunt aranjate atât aici cât si în
cap. 2 si 3 reprezinta o succesiune de locuri geografice pe care un sol, purtând o epistola
plecata din Patmos, ar fi trebuit sa o strabata pentru a ajunge în aceste sapte cetati ale
provinciei Asia. Pentru o discutie suplimentara asupra pozitionarii geografice a celor sapte
biserici vezi Calatoriile lui Pavel. Pentru o discutie suplimentara cu privire la numele fiecarei
biserici vezi solia individuala adresata fiecareia dintre ele în cap. 2 si 3.
       Cele sapte biserici sunt primele într-o serie de prezente ale numarului sapte în
Apocalipsa. Astfel sunt sapte duhuri (v. 4), sapte sfesnice (v. 12), sapte stele (v. 16),
sapte lampi de foc (cap. 4:5), o carte cu sapte peceti (cap. 5:1), cele sapte coarne si
cei sapte ochi ai Mielului (cap. 5:6), sapte îngeri cu sapte trâmbite (cap. 8:2), sapte
tunete (cap. 10:4), un balaur cu sapte capete si sapte coroane (cap. 12:3), o fiara cu
sapte capete (cap. 13:1), sapte îngeri având sapte potire ce contin ultimele sapte
plagi (cap. 15:1,7), si fiara cu cele sapte capete, despre care se spune si ca sunt
sapte munti si sapte împarati (cap. 17:3,9,10). Aceasta folosire repetata a numarului
sapte cu referire la atât de multe simboluri diferite implica faptul ca si acesta, de asemenea,
trebuie înteles într-un sens simbolic. Pe tot parcursul Scripturii numarul sapte, atunci când
este folosit simbolic, este în general înteles ca indicând totalitatea, desavârsirea.
       Aplicat deci la cele sapte Biserici acest numar poate fi vazut ca având un scop specific. Ca
în Asia erau mai mult decât sapte biserici este clar din faptul ca doua alte biserici din acea
regiune, cele din Colose si Hierapolis (Ierapole), sunt mentionate în Noul Testament. (vezi Col.
1:2; 4:13). De aceea este rezonabil sa concluzionam ca Domnul a ales cele sapte Biserici
numite aici pentru ca erau tipice conditiei bisericii ca întreg – atât în vremurile apostolice dar si
de-a lungul erei crestine (cf. AA 583,585).
       Soliile catre cele sapte Biserici s-au aplicat conditiilor bisericii din zilele lui Ioan. Daca nu
ar fi fost asa, aceste solii ar fi învaluit în mister si descurajat pe crestinii bisericilor din Asia ce
ar fi trebuit sa le citeasca (vezi Apoc. 1:3). Ioan s-ar fi dovedit a fi un profet mincinos daca
soliile adresate de el catre bisericile sale nu ar fi descoperit adevarata situatie a acelor
comunitati si nu ar fi fost potrivite nevoilor lor spirituale. Aceste solii au fost trimise într-o
vreme când crestinii din Asia sufereau un mare necaz, iar ferma mustrare, mângâierea
reasiguratoare si glorioasa fagaduinta trebuie sa fi fost destinate împlinirii acelor nevoi (vezi
AA 578–588). Acceptând si luând aminte la aceste solii, bisericile crestine din Asia urmau sa
fie pregatite spiritual pentru a întelege drama marii lupte descrise în cealalta parte a
Apocalipsei, si pentru a mentine o nepieritoare speranta în triumful final al lui Hristos si al
bisericii Sale.
       Desi diferitele solii catre cele sapte Biserici trebuie sa se fi aplicat în primul rând bisericilor
din Asia din chiar vremea lui Ioan, ele erau relevante si pentru istoria viitoare a bisericii. Un
studiu al istoriei descopera ca aceste solii sunt într-adevar aplicabile într-un mod deosebit
pentru sapte perioade de timp ce acopera întreaga istorie a bisericii.
       Întrucât numarul sapte implica totalitatea, asa cum s-a spus mai sus, apare rezonabil de
asemenea sa întelegem aceste solii, într-un anumit sens, ca descriind starea întregii biserici în
orice timp al istoriei, caci fara îndoiala fiecare comunitate individuala de-a lungul istoriei
crestine îsi poate gasi caracteristicile si nevoile descrise într-una sau mai multe dintre aceste
solii. Ca atare se poate spune despre ele ca au o aplicatie universala, adaugata aplicatiei din
timpul lui Ioan, si o aplicatie istorica în perioade succesive. Un autor crestin scria undeva în jurul
anului 200 d.Hr. ca “Ioan scrie celor sapte biserici, totusi el vorbeste tuturor” (textul latinesc
în S. P. Tregelles, ed., Canon Muratorianus, p. 19). Desi, spre exemplu, solia catre biserica
Laodicea este cu cu particularitate potrivita bisericii de astazi, soliile catre celelalte biserici
contin de asemenea cuvinte pe care aceasta le poate gasi drept folositoare (vezi 5T
368,481,538,612; 8T 98,99).
       12. Sa vad glasul. Adica sa vada cine vorbeste.
       Sfesnice. Gr. luchnia, “sfesnice”. Lumânarea, în forma ei familiara moderna nu era
folosita în vremurile antice. Lampile aveau de obicei forma unui vas nu foarte adâncit, în care
se punea ulei si se introducea un fitil. Ca atare “sfesnicele” pe care le-a vazut Ioan erau
evident niste suporti ce sustineau aceste lampi.
       În v. 20 aceste sfesnice sunt declarate ca reprezentând sapte Biserici, si astfel întreaga
biserica (vezi v. 11). Faptul ca sunt din aur ar putea implica pretuirea bisericii în ochii lui
Dumnezeu. Ioan Îl vede pe Hristos mergând în mijlocul acestora (v. 13–18), indicând astfel
prezenta Sa permanenta alaturi de biserica Sa (vezi Mat. 28:20; cf. Col. 1:18).
       Referinta aceasta la cele sapte sfesnice de aur aduce aminte de cele sapte brate ale
sfesnicului din Sfânta sanctuarului de pe pamânt (vezi Exod. 25:31–37). În orice caz este
evident ca difera fizic de sfesnicul cu sapte brate din vremurile Vechiului Testament, caci Ioan
L-a vazut pe Hristos mergând printre ele (vezi Apoc. 1:13; 2:1). Despre aceste “sapte
sfesnice” se specifica ca reprezinta bisericile de pe pamânt, si de aceea nu trebuie privite ca
modelul ceresc al candelabrului cu sapte brate din sanctuarul pamântesc din vechime.
       13. Fiul omului. Gr. huios anthropou. Termenul grecesc este prezent aici fara articol
hotarât. Este o traducere corecta a aramaicului kebar 'enash (vezi Dan. 7:13) si pare a avea
aici un sens foarte apropiat de cel al aceleiasi expresii kebar 'enash din Daniel. Ceea ce s-a spus
în comentariul la kebar 'enash (Dan. 7:13) s-ar aplica deci si pentru acest huios anthropou. Este
un lucru cert din Apoc. 1:11,18 ca Cel la care se face astfel referire – ca si în Dan. 7:13 – este
Hristos. În timp ce titlul “Fiul omului”, cu articolul hotarât, este folosit pentru Hristos de mai
bine de 80 de ori în Noul Testament, expresia “Fiu al omului”, fara articol hotarât, este folosit
pentru El în greaca Noului Testament în doar alte doua ocazii (Apoc. 14:14, în care este o
clara aluzie la Dan. 7:13; si Ioan 5:27, unde natura umana a lui Iisus este accentuata).
       Aplicând acelasi principiu ca si cu kebar 'enash (vezi Dan. 7:13), gasim ca aici Ioan Îl
contempla pe Hristos în viziune pentru prima data. Cine este aceasta fiinta încântatoare? Are o
forma, nu de înger sau de alta fiinta celesta, ci de om. Este în forma umana, totusi de o
stralucire orbitoare.
       Desi Ioan a scris Apocalipsa în greaca, modul sau de exprimare este adesea cel nativ,
aramaic (limba evreilor în vremurile Noului Testament), mai degraba decât grec. Acest lucru
este adevarat în cazul unora dintre expresiile sale idiomatice, si este posibil ca huios anthropou,
literal, “[un] fiu de om” sa fie unul dintre acestea.
       Daca este asa, “un fiu de om” ar însemna simplu “o fiinta umana”, “un om” (vezi Dan
7:13). În acelasi fel, “fiii învierii” (Luca 20:36) sunt simple persoane înviate, iar “fiii împaratiei”
(Mat. 8:12) sunt oameni demni de împaratie. În acelasi fel “fiii veacului acestuia” (Luca 16:8)
sunt cei ce traiesc pentru aceasta lume, iar “copii ai mâniei” (Efes. 2:3) sunt cei ce merita
pedeapsa pentru faptele lor rele.
      Când Hristosul slavit S-a descoperit lui Ioan în splendoarea Sa celesta, i-a aparut totusi în
forma unei fiinte umane. Desi Hristos a fost pre-existent din vesnicie ca a doua persoana a
Dumnezeirii, si ramâne asa întotdeauna, asumarea omenescului este facuta pentru toata
vesnicia ce va veni (vezi Vol. V, p. 917–919). Ce mângâiere sa stim ca Domnul nostru înaltat,
slavit, este înca fratele nostru în vietuirea omeneasca, si în acelasi timp, Dumnezeu! Pentru o
discutie suplimentara asupra acestui pasaj vezi tratarea în Problems in Bible Translation, p.
241–243.
       Pâna la picioare. O haina lunga este simbol al demnitatii.
       14. Albe ca lâna alba. Ioan îsi gaseste cu greu cuvinte care sa dea o descriere cât mai
apropiata a celor vazute în viziune. La prima vizualizare a parului Celui ce i-a aparut în viziune,
albul lânii îi vine în minte. Dar imediat ce scrie aceasta se gândeste la ceva si mai alb, zapada,
si o adauga pentru o descriere cât mai exacta. Probabil ca si descrierea din Dan. 7:9 îi vine în
minte.
       Para focului. Adica un “foc arzator”, accentuând stralucirea înfatisarii Sale si
patrunderea privirii Sale.

15. Arama aprinsa. Gr. chalkolibanos, o substanta a carei identitate este nesigura. Era
probabil un metal asemeni aurului, arzând si radiant. “Arama” din Biblie era de fapt bronz
(vezi Exod. 25:3).
       Arsa. Adica arama parea ca arsa într-un cuptor. Picioarele aratau asemeni unei arame
supuse unei intense calduri.
       Ape mari. În zilele lui Ioan zbuciumul marii si urletul tunetului erau printre cele mai
puternice si mai patrunzatoare sunete cunoscute de om. În esenta si maiestatea lor acestea
sunt înca neîntrecute ca simboluri pentru vocea Creatorului.
       16. Mâna dreapta. Aici mâna lui Dumnezeu reprezinta puterea Sa de sustinere.
       Sapte stele. Acest simbol reprezinta “îngerii”, sau solii trimisi celor sapte Biserici (vezi
v. 20).
      Iesea. Forma verbului în greaca implica actiune continua – puterea lui Hristos este
continuu la lucru.
       Sabie ascutita cu doua taisuri. Gr.romphaia distomos, literal “sabie cu doua guri –
ascutisuri”. Romphaia era o sabie mare, grea, de folosit cu doua mâini. Este acelasi cuvânt
folosit în Septuaginta pentru “sabia” pe care Dumnezeu a pus-o la intrarea în Eden (vezi Gen.
3:24) si pentru sabia lui Goliat (1 Sam. 17:51).
       Expresia literal “sabie cu doua guri – ascutisuri” este evident derivata din folosirea ei în
limbajul semit, desi apare si în greaca foarte timpuriu, undeva în secolul al V-lea î.Hr. în
piesele lui Euripide. Este gasita chiar mai timpuriu în Vechiul Testament, acolo unde
echivalentul ei în ebraica este pi chereb , “ascutisul – gura sabiei” (vezi Gen. 34:26; 2 Sam.
15:14). Astfel, în descrierea întâmplarii lui Ehud, autorul cartii Judecatorii scrie literal “Ehud si-
a facut o sabie cu doua taisuri – guri” (vezi Jud. 3:16). Similar, în Prov. 5:4 se spune chereb
pioth, “o sabie cu doua taisuri – guri”. Aceasta interesanta figura de stil poate fi derivata fie din
gândul ca sabia unui om nimiceste, devoreaza dusmanii (vezi 2 Sam. 11:25; Isa. 1:20; Ier.
2:30) – taisul fiind gura ei – fie din forma anumitor sabii antice ale caror mânere aveau forma
unui cap de animal, cu lama iesind din gura acestuia.
       Ioan repeta simbolul în cap. 2:12,16; 19:15,21, unde, în sensul iesirii sabiei din gura lui
Hristos, aceasta este vazuta ca un instrument al pedepsei divine. Pare cel mai probabil si aici
sa fie înteles ca având acelasi sens, ca un simbol al autoritatii lui Hristos de a judeca si în mod
special al puterii Sale de a executa judecata. Faptul ca sabia are doua taisuri, alaturi de
mentiunea ca este ascutita, ar putea implica patrunderea deciziilor Sale si eficacitatea actelor
Sale de judecata.
       Ca soarele. Soarele este cea mai stralucitoare lumina cunoscuta în mod curent de catre
om.
      17. Ca mort. Primul efect asupra celor carora li se acordau astfel de viziuni, în care o
fiinta divina este înfatisata în slava cerurilor, era acela de a-i lipsi de puterile fizice obisnuite
(vezi Ezec. 1:28; Ezec. 3:23; Dan. 8:17; Dan. 10:7–10; Faptele Ap. 9:4; cf. Isa. 1:5).
Compara cu experienta lui Daniel (vezi cap. 10:7–10). O persoana astfel onorata era pe deplin
cucerita de un simtamânt al propriei sale slabiciuni si nimicniciei. Pentru o discutie asupra
starii fizice a profetului aflat în viziune vezi F. D. Nichol, Ellen G. White and Her Critics, p. 51–
61. Pentru ocazii ale reactiilor emotionale ale lui Ioan fata de cele vazute în viziune vezi Apoc.
5:4; Apoc. 17:6. Pentru doua ocazii când Ioan cade la picioarele îngerului în închinare vezi
cap. 19:10; 22:8.
       Nu te teme. Dupa pierderea puterii naturale, un profet era întarit supranatural, în
general prin atingerea mâinii (vezi Ezec. 2:1,2; 3:24; Dan. 8:18; 10:8–12,19; cf. Isa. 6:6,7).
Adesea un vizitator ceresc exprima porunca “Nu te teme!” pentru a înlatura temerile ce apar
natural în inima omeneasca atunci când are loc o confruntare cu o astfel de fiinta (vezi Jud.
6:22,23; Jud. 13:20–22; Mat. 28:5; Luca 1:13,30; 2:10).
       Cel dintâi si cel de pe urma. Vezi v. 8. Expresia folosita aici este în mod evident
citata din Isa. 44:6, si este o directa traducere a textului ebraic, nu o citare din Septuaginta ca
în v. 8.
       18. Cel viu. Gr. ho zon, “viul” provenind evident din termenul familiar al Vechiului
Testament 'El chai, “Dumnezeul cel viu” (Ios. 3:10; etc.). Forma verbului folosita aici implica
o viata continua si constanta. Aceasta declaratie apare în mod deosebit plina de sens în lumina
faptului ca El spune mai departe “am fost mort”. “În Hristos este viata, autentica, neîmprumutata,
nederivata” (DA 530). “În El era viata; si viata era lumina oamenilor” (vezi Ioan 1:4).
       Am fost mort. Literal, “am devenit mort”, o referinta la rastignire. Aici este o clara
indicatie ca Cel ce i-a aparut lui Ioan în viziune a fost Hristos.
       Sunt viu. Gr. zon eimi, “traiesc”, adica am o continua viata, o viata care nu are sfârsit, o
viata care se perpetueaza pe sine (vezi Vol. V, p. 917–919; vezi Ioan 5:26). În ciuda mortii
suferite pentru neamul omenesc, Hristos continua sa fie “Cel viu”, caci El este Dumnezeu.
“Divinitatea lui Hristos este asigurarea credinciosului cu privire la viata vesnica” (DA 530). Vezi
Apoc. 1:5. Cuvântul eimi, “Eu sunt” implica o continua existenta si sta într-un contrast izbitor
cu egenomen, “am fost [literal, “am devenit]” mort.
       În vecii vecilor. Vezi v. 6.
       Cheile. Cheile sunt un simbol al puterii si autoritatii. Compara cu Mat. 16:19; cf. Luca
11:52.
       Mortii. Gr. hades, “locuinta mortilor”, “mormântul” (vezi Mat. 11:23). Învierea lui Hristos
este asigurarea ca cel neprihanit se va ridica la “înviere, în ziua de apoi” (Ioan 11:24) pentru o
viata vesnica (vezi Ioan 11:25; Apoc. 1:5).
       19. Scrie. O repetare a poruncii din v. 11.
       Le-ai vazut. Adica tot ceea ce s-a vazut în viziune pâna acum (vs. 10–18).
       Lucrurile care sunt. Sunt pareri care sustin ca aceasta expresie descrie situatia
istorica prezenta, cu deosebire asupra lucrurilor privitoare la biserica. Sustinatorii acestei opinii
considera, în contrast cu “lucrurile pe care le-ai vazut” – viziunea lui Hristos (vs. 10–18) –
“lucrurile care sunt si cele care au sa fie dupa ele”, ca referindu-se la actualele evenimente
istorice, prezentate simbolic.
Altii sustin ca aceste propozitii “lucrurile pe care le-ai vazut lucrurile care sunt si cele care au
sa fie dupa ele”, se refera simplu la lucrurile vazute de Ioan în viziune, ce vedea si ceea ce era
înca în viitor (cf. v. 11).
       20. Taina. Gr. musterion, “un secret”, “un mister” dintr-un cuvânt însemnând “unul care
a fost initiat” (vezi Rom. 11:25). În folosinta crestinilor timpurii termenul “taina” nu însemna
ceva ce nu putea fi înteles, asa cum este azi, ci ceva ce putea fi înteles numai de catre cei
initiati, adica de catre cei care au dreptul de a cunoaste. Astfel Hristos le-a spus ucenicilor Sai
ca lor li s-a “dat sa cunoasca tainele Împaratiei cerurilor”, si nu multimilor (vezi Mat. 13:11).
Pavel vorbeste despre înviere ca despre o “taina” (1 Cor. 15:51), si adesea se refera astfel
chiar la Planul de mântuire în sine (vezi Rom. 16:25,26).
       Temelia ebraica a acestei expresii apare într-un pasaj din Manualul de Disciplina provenit
din manuscrisele de la Marea Moarta (vezi Vol. V, p. 91, 92) care vorbeste despre mântuire:
“Lumina din inima mea patrunde taina ce va sa fie” (1QS xi. 3; in Millar Burrows, The Dead
Sea Scrolls, p. 387). Termenul “taina” apare repetat în acelasi document. Expresia era de
asemenea comuna în religiile pagâne ale misterelor.
      Aici termenul “taina” este folosit cu privire la cele sapte “stele”, un simbol neexplicat pâna
acum. Dar acum acest simbol este etichetat ca fiind o “taina” în lumina faptului ca
interpretarea sa este aproape de a fi facuta cunoscuta. Astfel în cartea Apocalipsa o “taina”
este un simbol criptic aproape de a fi explicat celor ce “pazesc” (vezi v. 3) lucrurile descoperite
în aceasta carte (cf. cap. 17:7,9), sau o taina pe care Dumnezeu doreste sa le-o faca
cunoscuta. Simbolurile din Apocalipsa mai sunt descrise si ca minuni (vezi cap. 12:1) si semne
(cap. 15:1).
     Sapte stele. Vezi vs. 11,16. Versetul acesta este o punte între versetele 12–19 si soliile
din capitolele 2 si 3. El explica simbolurile versetelor 12,16 si pregateste calea pentru soliile
Bisericilor individuale.
       Îngeri. Gr.aggeloi, literal, “trimisi”, indiferent daca sunt ceresti sau umani. Aggeloi se
aplica fiintelor umane în Mat. 11:10; Marcu 1:2; Luca 7:24,27; 9:52; cf. 2 Cor. 12:7. S-a
sugerat ca “îngerii” celor sapte Biserici sunt respectiv prezbiterii lor, supraveghetorii lor în
timpul lui Ioan, iar Domnul adresa soliile catre ei pentru a le transmite comunitatilor
respective. În orice caz, cu exceptia “îngerilor” celor sapte Biserici, cuvântul aggeloi nu se
refera niciodata la fiinte umane în cele 75 de ocazii când Ioan îl foloseste în Apocalipsa. Nu
este sigur din context daca acest lucru se întâmpla si aici. Oricum ar parea improbabil ca
Dumnezeu sa trimita soliile unor îngeri literali prin Ioan, de aceea identificarea acestor “îngeri”
cu liderii Bisericilor este de preferat (cf. GW 13,14; AA 586).
       Sapte sfesnice. Vezi v. 12.
       Sapte Biserici. Vezi vs. 4,11.