PARTEA I

INSTITUȚII ALE UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL I
ARHITECTURA INSTITUŢIONALĂ

Comunităţile Europene, în momentul înfiinţării lor aveau următoarele instituţii sau

organe:
- CECO: Consiliul Ministerial Special; Înalta Autoritate; Adunarea Comună, Curtea de
Justiţie;
- CEE şi EURATOM: Consiliul Ministerial; Curtea de Justiţie; Adunarea Parlamentară;
Comisia.
După Tratatul de fuziune din 1965, Comunităţile dispuneau de organe comune, dintre
care cele principale erau următoarele: Consiliul, Comisia, CJE, Parlamentul European, Curtea
de Conturi (art. 7 TCE).
În afară de aceste organe principale, Comunităţile dispuneau de câteva organe secundare
şi de asistenţă: Comitetul Economic şi Social (Comitetul Consultativ de la CECO); Comitetul
Regiunilor; Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii.
Activitatea organelor sus-amintite era sprijinită de o serie de agenţii, instituţii, comitete,
oficii specializate, mai puţin importante din punct de vedere al studiului dreptului unional.
Paleta acestor organe era completată de Consiliul European, care nu era nici organ
comunitar, nu era nici o instituţie a Uniunii Europene, ci funcţiona ca o conferinţă
interguvernamentală de drept internaţional public.
În momentul înfiinţării Uniunii Europene nu au fost create instituţii proprii pentru
aceasta, intenţia fiind folosirea celor existente şi în acest domeniu de cooperare. Având în
vedere natura interguvernamentală a cooperării din pilonii II şi III, rolul cel mai important
revenea Consiliului UE.
Intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a Tratatului de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul de la
Lisabona) subliniază natura dinamică şi lipsită de predictibilitate a integrării europene.
Această lipsă de predictibilitate a fost sesizată foarte bine de Giuliano Amato,
vicepreşedintele Convenţiei pentru Viitorul Europei, atunci când proiectul unui Tratat de
instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost finalizat în 2004. În comentariile sale, a
subliniat că proiectul Constituţiei nu este ceea ce se aşteptau fondatorii săi. Folosind metafora
părinţilor care aşteptă un copil, a spus că în timp ce sperau să fie o fată (une constitution/ una

1
costituzione), au parte de un băiat (un traite/un trattato).
Refuzul ratificării proiectului Constituţiei europene a condus la construirea de strategii
politice alternative de către statele membre ale Uniunii Europene. Atât statele membre care au
fost sceptice cu privire la proiectul constituţional, cât şi cele care l-au susţinut s-au înţeles cu
privire la decizia de a adopta rapid, tăcut şi fără dezbateri un tratat similar celor anterioare.
De aceea, în timp ce Tratatul Constituţional ar fi fost un exerciţiu privind abrogarea şi
înlocuirea dreptului primar acumulat timp de o jumătate de secol, consolidând totul într-un
singur tratat. Tratatul de la Lisabona este un tratat de modificare, similar, mai mult sau mai
puţin, cu Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Nisa. Totuşi, modificările structurale impuse de
Tratatul de la Lisabona sunt de mai mare amploare.
Noile instituţii ale UE, potrivit modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona, sunt
(art. 13 TUE):
- Parlamentul European;
- Consiliul European;
- Consiliul;
- Comisia Europeană;
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
- Banca Centrală Europeană;
- Curtea de Conturi.
Sistemul instituţional al Uniunii Europene (,,U.E.’’) este format din mai multe
organisme - instituţii, organe, oficii şi agenţii, fiecare având prerogative şi funcţii specifice,
organizare şi reguli de funcţionare proprii. Art. 13 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea
Europeană (,,TUE’’) stabileşte obiectivul cadrului instituţional al Uniunii - ,,promovarea
valorilor [Uniunii], urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi
ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi
acţiunilor sale’’.
Tratatul de la Lisabona enumeră instituţiile Uniunii - art. 13 alin. (1) al doilea paragraf
TUE; prima instituţie enunţată este Parlamentul European. Pe de altă parte, în funcţionarea
instituţiilor U.E., acestea trebuie să respecte principiul echilibrului instituţional; potrivit art. 13
alin. (2) TUE, ,,fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile
cooperează unele cu altele în mod loial’’. Altfel spus, în acţiunea lor nu trebuie să aducă atingere
prerogativelor celorlalte instituţii ale Uniunii Europene.
Comisia Europeană promovează interesul general al Uniunii Europene (art. 17 TUE),
fiind ,,gardianul tratatelor’’, şi dispune de (cvasi)monopolul iniţiativei legislative, iniţiază
politici şi le pune în aplicare (împreună cu statele membre şi cu agenţiile Uniunii).
Consiliul European, format din şefii de stat sau de guvern din statele membre, din
preşedintele său şi din preşedintele Comisiei Europene, ,,oferă Uniunii impulsurile necesare
dezvoltării acesteia şi îi defineşte orientările şi priorităţile generale’’; Consiliul nu exercită
funcţii legislative [art. 15 alin. (1) TUE].
Parlamentul European şi Consiliul U.E. (sau Consiliul de Miniştri) exercită funcţiile
legislativă şi bugetară [art. 16 alin. (1) TUE].
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene [prin instanţele ce o compun - art. 19 alin. (1)
TUE] interpretează (oficial) dreptul U.E. (primar - tratatele constitutive - sau derivat).
Curtea de Conturi exercită controlul financiar al modului de administrare a bugetului
Uniunii Europene1.

1
A se vedea D.C. Dragoş,Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 40.

2
 Banca Centrală Europeană (împreună cu băncile centrale naţionale ale statelor membre
a căror monedă este euro) conduce politica monetară a Uniunii (art. 282 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene - în continuare ,,TFUE’’).
În afara acestor instituţii cu rol esenţial în organizarea şi funcţionarea Uniunii Europene,
în stabilirea politicilor şi deciziilor unionale, există şi alte organe şi oficii, precum Banca
Europeană de Investiţii şi organe cu caracter consultativ (Comitetul Regiunilor, Comitetul
Economic şi Social).
Trebuie menţionat că instituţiile Uniunii Europene create prin tratatele constitutive îşi
exercită competenţele în alte condiţii decât cele în care acţionează instituţiile obişnuite de drept
internaţional2. Încă de la înfiinţarea (fostelor) Comunităţi Europene s-a plecat de la principiul
ca instituţiile acestora să fie concepute după modelul unor structuri politice interne ale statelor
membre, iar nu după modelul arhitecturii interne a unei organizaţii internaţionale. Această
optică privind organizarea şi funcţionarea se întemeiază pe ideea că o organizaţie internaţională
(creată prin acordul statelor membre) nu ar avea forţa, capacitatea şi mai ales autoritatea de a
impune statelor părţi aplicarea unitară a tratatelor. Dimpotrivă, conceperea Comunităţilor
Europene şi a instituţiilor acestora conform principiilor dreptului public intern prezintă
avantajul transpunerii de către statele membre a politicilor şi deciziilor comunitare, ca şi cum
acestea ar fi elaborate de organe proprii. În final a fost creată o structură instituţională cu
respectarea acestor considerente şi reflectând concomitent cât mai fidel structurile
constituţionale existente la nivel naţional. Chiar şi principiul subsidiarităţii, esenţial pentru
arhitectura Uniunii Europene, susţine o asemenea concepţie, care permite luarea celor mai bune
decizii pentru o anumită comunitate, în funcţie de resursele de care dispune şi de cerinţele pe
care le promovează. La baza organizării şi funcţionării instituţiilor unionale se află principiul
autonomiei de organizare a acestora, principiul atribuirii de competenţe 3 şi principiul
echilibrului instituţional.

2
O. Manolache, Drept comunitar. Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 75. Pentru o prezentare de ordin istoric a
se vedea şi G. Amato, A New Interinstitutional Interplay after the Lisbon Treaty?, în ,,Brown Journal of World
Affairs’’, vol. 17, nr. 2/2011; de asemenea, G.-L. Ispas, Parlamentarismul în societatea internaţională. Institutul
European, Iaşi, 2011, p. 151 şi urm.
3
În sensul în care Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite ei prin tratate, pentru
realizarea obiectivelor stabilite prin acelea [art. 5 alin. (2) TUE].

3
CAPITOLUL II
PARLAMENTUL EUROPEAN

Secţiunea I. Evoluţia înfiinţării şi funcţionării Parlamentului European

În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut ca atribuţie
adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri au
fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament sau au purtat
denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. ,,Duma’’ în Rusia, ,,Sejm’’
în Polonia, ,,Riksdag’’ în ţările scandinave).
Prin denumirea de parlament astăzi înţelegem în primul rând acel organ de stat care
funcţionează pe bază reprezentativă, este autoritatea publică legislativă cea mai importantă.
Potrivit acestei definiţii parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre
purtătoarele suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat, sunt
obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voinţă statală, având un
rang superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele
moderne au natură reprezentativă având în compunerea lor membrii aleşi, care reprezintă la
rândul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populaţie, care acţionează
teoretic în vederea influenţării deciziilor luate în parlament în interesul alegătorilor. Deşi
adoptarea legilor apare ca principală atribuţie parlamentară, parlamentele moderne exercită şi
o atribuţie de control asupra puterii executive, respectiv au atribuţii în domeniul adoptării şi
modificării legilor fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor
internaţionale sau în procedura adoptării bugetului naţional.
Instituţia parlamentului într-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele noastre,
a apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV, ca organ reprezentativ al claselor
dominante (state în orânduirea feudală). Părerile specialiştilor sunt însă împărţite, unii susţin că
primele şedinţe parlamentare au fost ţinute în regatele spaniole, iar alţii consideră că ,,primul
parlament’’ a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din izvoarele scrise însă, rezultă
că şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristocraţi, ci şi reprezentanţii oraşelor, au fost ţinute în
1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia şi în 1188 în Leon.
Denumirea de ,,parlament’’ se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică
scrisă în 1183, dar această denumire folosită frecvent şi în secolul XIII, a înlocuit mult mai
târziu denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale
aristocraţilor au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franţa prima adunare de acest
gen a fost convocată în 1302.
Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui Parlament
european a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi dezvoltată
de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de ştiinţă de pe
bătrânul continent. În 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din
operele sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie
asigurarea păcii şi a bunăstării locuitorilor din Europa.
În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte în opera sa ,,Le project depaix
perpetuelle’’ (1713) despre crearea unei confederaţii europene, care să aibă un congres ca organ
permanent format din delegaţii tuturor popoarelor. La congresul de pace de la Paris din 1849,
celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, ,,va veni ziua aceea când vom trăi ca cele

4
două grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste
oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor schimba stăpânul multe produse şi va înflori
comerţul şi industria’’ îşi exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va
avea un rol asemănător cu parlamentul englez.
În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii
Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la acea vreme
în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, ,,Statele Unite ale Europei’’
urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia,
Rusia, Japonia).
După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, faţă de concepţia
învechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, şi-au dat seama că instituţiile
democraţiei trebuie să apară şi la nivel internaţional, motiv pentru care noile organizaţii
internaţionale au început să funcţioneze cu adunări parlamentare formate din delegaţi ai
parlamentelor naţionale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1995), Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul Europei (1949) sunt primele
organizaţii internaţionale, care au câte un parlament format din deputaţi delegaţi din
parlamentele naţionale.
Pe baza planului privind înfiinţarea ,,Uniunii Montane’’ elaborat în 1950 de ministrul
de externe francez Robert Schuman împreuna cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi de stat şi
guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie
1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 au semnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în vigoare în 23 iulie 1952 şi
marchează începutul comunităţilor europene.
Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de
înfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (EURATOM) (intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare
ale CECO.
Tot în 1957, prin ,,Convenţia relativă privind organele comunitare comune’’, cele trei
comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună. Potrivit
,,Tratatului de Fuziune’’ intrat în vigoare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale
celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul European, Comisia Europeană,
Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie.
După înfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul legislativ
principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care în 1962 şi-a schimbat denumirea în Parlament
European, nu au fost extinse, deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea
trei organizaţii internaţionale.
Între 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea
membrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până
la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor
naţionali.
La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434, iar
din 1 ianuarie 1986, după aderarea Spaniei şi Portugaliei, la 518. Actul Unic European (AUE)
din 1986 (intrat în vigoare din1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a
dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă
în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus două noi proceduri
(procedura avizării şi cea a cooperării) ce necesitau implicarea Parlamentului şi a extins
domeniile unde trebuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare, protecţia mediului
înconjurător).
Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februarie 1992 şi intrat 4
în vigoare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viaţa Parlamentului European.

5
Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică şi implicit fără să fie o organizaţie
internaţională, este o formă de cooperare interguvernamentală care are la bază Comunităţile
Europene, precum şi politica externă şi de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniile
justiţiei şi afacerilor interne.
Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea
că parlamentul ,,are competenţe consultative şi de control’’, noua reglementare precizând, că
parlamentul ,,exercită prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat’’.
Parlamentul European a primit posibilitatea de a acţiona în instanţă celelalte instituţii
comunitare, în măsura în care acestea ar încălca unele prerogative. În afară de aceste modificări,
a crescut numărul domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării şi avizării, respectiv au
fost introduse procedura codeciziei şi cea a informării. Tot prin Tratatul de la Maastricht,
Parlamentul european a dobândit prerogative de control, mult mai însemnate faţă de executivul
comunitar (Comisie), decât moţiunea de cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei
după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a
crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să corespundă cu mandatul parlamentarilor.
Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatul privind UE din 17 iulie 1997 (1
mai 1999), menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene, deşi nu
a reuşit o reformă instituţională, motiv pentru care la scurt timp după intrarea acestuia în
vigoare, statele membre au fost nevoite să adopte un nou tratat de revizuire la Nisa, totuşi în
cazul Parlamentului a adus schimbări importante.
În primul rând, a fost reformulată procedura codeciziei în sensul simplificării acesteia, deoarece
pe de o parte procedura poate fi încheiată după prima citire a proiectului de către Parlamentul
European, pe de altă partea la cea de a doua citire procedura a fost limitată în timp şi nu în
ultimul rând Consiliul a pierdut posibilitatea de a forţa adoptarea propriei poziţii contrar voinţei
parlamentarilor. În al doilea rând, mare parte din domeniile în care se aplică procedura
cooperării au trecut în domeniul codeciziei.
În al treilea rând, Parlamentul European a dobândit competenţe suplimentare în procedura de
numire a Comisiei. Astfel, numirea preşedintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul
European, viitorii membrii sunt audiaţi în mod individual de Parlament, iar consiliul comisarilor
trebuie aprobat de asemenea de către acesta.
Tratatul de la Nisa a fost elaborat în decembrie 2000 la Nisa de şefii de stat şi de Guvern
a statelor membre CE, a fost semnat în 26 februarie 2001 şi a intrat în 5 vigoare din 1 februarie
2003. Prin acest tratat s-a încercat demolarea ,,deficitului democratic’’ existent de decenii la
nivelul Parlamentului European. Astfel, s-a încercat reîmpărţirea locurilor de parlamentari în
aşa fel încât să se realizeze o reprezentare proporţională, respectiv să se extindă competenţele
legislative ale Parlamentului. O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din
Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor
europene sau mai precis al fracţiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu
ţin cont de naţionalitate (cetăţenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare
transparenţă privind funcţionarea acestora.
Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii
cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotriva discriminării sau domeniul cooperării judiciare
în materie civilă. Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare
încheiat cu România şi Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la
data aderării şi până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18, iar România 35 de
locuri de parlamentari.
Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta urmând
să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la
Parlamentul European după cum urmează:

6
,,(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară.
Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute
în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.
(2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora
nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată
în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru.
Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri. Consiliul European
adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, o decizie
de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu respectarea principiilor menţionate la
primul paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret, pentru
un mandat de cinci ani. (4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii
săi.
Denumirea ,,Parlament European’’, iniţial ,,Adunare’’, este întrucâtva improprie,
întrucât funcţiile sale nu pot fi asociate cu cele ale unui for legislativ naţional, deşi este format
din reprezentanţi ai popoarelor, aleşi prin proceduri electorale. În literatura de specialitate s-a
scris pe bună-dreptate că adoptarea de către această instituţie a denumirii ,,Parlament’’, în locul
celei originale ,,Adunare’’, este de natură să creeze şi să menţină o notă de confuzie în rândul
populaţiei, prin paralelismul cu legitimarea democratică a parlamentelor naţionale 4.
În privinţa Parlamentului European, instanţa constituţională germană a arătat că acel
Parlament nu este un organ de reprezentare a poporului european suveran: potrivit Tratatului
de la Lisabona nu rezultă din competenţele UE vreo suveranitate independentă a poporului
pentru cetăţenii Uniunii în ansamblul acestora; parlamentele statelor membre rămân, drept
consecinţă a limitelor reprezentării în Parlamentul European (prin sistemul locurilor atribuite),
o reprezentare a popoarelor statelor membre 5.

Secţiunea a II-a. Alegerea şi componenţa Parlamentului European

Membrii Parlamentului sunt reprezentanţii popoarelor din statele membre. Până în

1979, parlamentarii erau aleşi dintre membrii parlamentelor naţionale, desemnaţi pentru această
funcţie. Acest sistem nu a funcţionat însă în mod eficient, deoarece durata mandatului naţional
şi cel european de obicei nu corespundea, pe de altă parte, parlamentarii anume desemnaţi aveau
o dublă încărcătură, lucrând simultan în două Parlamente. Din 1976 există documentul care
reglementează problema alegerilor generale şi directe6, care a fost completat prin Directiva nr.
93/109/CE a Consiliului pentru stabilirea normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de a

4
Critici privind limitele reprezentării democratice în privinţa Parlamentului European au fost exprimate şi în
decizia din 30 iunie 2009 a Curţii Constituţionale Federale Germane privind Tratatul de la Lisabona, pe care o
putem considera deja tipologică.
5
A se vedea şi Ph. Kiiver, Reflections on the Lisbon Judgment - How the Judges at Karlsruhe Trust Neither the
European Parliament Nor Their National Parliament, în ,,Maastricht Journal of European and Comparative Law’’,
vol. 16, nr. 3/2009,263-270, în special p. 266 şi urm.; D. Thym, In the Name of Sovereign Statehood: A Critical
Introduction to the Lisbon Judgment of The German Constitutional Court, în ,,Common Market Law Review’’,
vol. 46, nr. 6/2009, 1795-1822; A. Wonka, Accountability Without Politics? The Contribution of Parliaments to
Democratic Control of EU Politics in the German Constitutional Court's Lisbon Ruling, apud A. Fischer-Lescano,
C. Joerges şi A. Wonka (ed.), The German Constitutional Court's Lisbon Ruling: Legal and Political Science
Perspectives, Universität Bremen - Zentrum für Europäische Rechtspolitik, 2010, p. 55-62.
6
A se vedea Hotărârea Consiliului Ministerial nr. 787/1976 privind introducerea de alegeri generale, directe pentru
desemnarea deputaţilor Parlamentului European din 20 septembrie 1976 (JOCE L 278 din 8 octombrie 1976).

7
fi ales pentru Parlamentul European pentru cetăţenii Uniunii care au reşedinţa într-un stat
membru în care nu sunt resortisanţi7.
Primele alegeri directe au avut loc în 1979, în timp ce ultimele datează din iunie 2014.
Până când Parlamentul va elabora un regulament propriu privind alegerile, se aplică legile
electorale din fiecare stat membru. Alegerile sunt generale, directe, libere, egale şi secrete.
Regulile unice de alegeri se referă însă doar la data alegerilor, conţinutul concret al mandatelor,
incompatibilităţi, verificarea mandatelor şi lasă autonomie statelor membre privind elaborarea
regulilor de votare8.
În ţara noastă, transpunerea acestor reglementări în dreptul naţional s-a efectuat prin
Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României 1 şi prin Legea nr. 33/2007 privind
organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, lege cu caracter organic 9.
Fiecare stat membru hotărăşte cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicând
însă aceleaşi reguli democratice: dreptul de vot la 18 ani, egalitatea între sexe şi votul secret.
Au dreptul de a fi ales:
a) cetăţenii români (care au drept de vot şi au împlinit vârsta de 23 de ani);
b) persoanele eligibile unional (cetăţean european care are dreptul de a fi ales pentru
Parlamentul European, având domiciliul sau reşedinţa în România).
Cetăţenii români care fac parte din următoarele categorii: judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte
categorii de funcţionari publici, inclusiv cei cu statut special, stabilite prin lege organică, nu pot
fi aleşi ca membri din România în Parlamentul European. În mod similar, persoanele eligibile
comunitar, care fac parte din categorii similare celor de mai sus, în statele ai căror cetăţeni sunt,
nu pot fi aleşi ca membri din România în Parlamentul European.
Durata unui mandat este de 5 ani şi din anul 1995 coincide cu durata mandatului
membrilor Comisiei.
Numărul total al deputaţilor, până la 1 mai 2004, a fost de 626. După Amsterdam, s-a
preconizat ca acest număr să nu crească peste 700, având în vedere capacitatea sălii
Parlamentului, dar, potrivit Tratatului de la Nisa, acest număr s-a stabilit la 73210. Parlamentarii
europeni nu au voie să fie membri ai guvernului şi nu au voie să exercite activităţi în cadrul
organelor comunitare. Aceştia nu trebuie să fie deputaţi în legislativul naţional din ţara din care
provin pentru a dobândi mandatul de parlamentar european, însă pot fi simultan şi parlamentari
în statele lor de provenienţă.
Femeile reprezentau 16,8% din totalul membrilor Parlamentului în anul 1979,
aproximativ 20% în 1989, circa 30% în 1999, iar în prezent reprezintă 30,3%, un procent care
este peste media de 22% la nivelul parlamentelor naţionale.
Împărţirea locurilor parlamentare pe state membre anterior şi după intrarea în vigoare a
Tratatului de la Nisa, după valul de aderare din 2004, 2009, respectiv după alegerile din 20014 11
7
A se vedea JOCE L 329 din 30 decembrie 1993.
8
Datorită păstrării specificităţilor naţionale, s-au ivit şi diferende între parlamentari, mai ales pe marginea regulii
potrivit căreia fiecare parlamentar beneficiază de salariul unui parlamentar naţional. Astfel, în timp ce un
parlamentar italian avea un salariu lunar de 11.779 euro în 2003, unul german 6.878, unul britanic 7.216 sau unul
francez 5.169, parlamentarii din Spania aveau un salariu 2.540 euro, iar portughezii 3.448, în timp ce un
parlamentar din ţara candidată Cehia avea un salariu lunar de 400 euro. În prezent salariul unui europarlamentar
este de 6.200 de euro net, la care se adaugă alte facilităţi.
9
M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003.
10
La alegerile din iunie 2004, pentru cel de al 6-lea ciclu parlamentar (2004-2009), a fost respectat acest număr.
11
Deşi potrivit Tratatului de la Lisabona numărul parlamentarilor era stabilit la 732, pe baza modificărilor aduse
de tratatele de aderare în 2009 au fost aleşi un număr de 736 de parlamentari. După intrarea în vigoare a Tratatului
de la Lisabona, numărul parlamentarilor a fost fixat la 751 (750 parlamentari + preşedinte). Pe baza Protocolului
nr. 36 la Tratatul de la Lisabona privind prevederile tranzitorii, Consiliul European din 17 iunie 2010 a convocat
o Conferinţă Interguvernamentală care, la 23 iunie 2010, a suplimentat numărul de parlamentari cu 18 locuri pentru

8
se prezintă astfel:
Stat Numărul Numărul Numărul de parlamentari
mandatelor mandatelor după alegerile din 2009 şi 2014
parlamentar potrivit
e înainte de Tratatului de
Tratatul de la Nisa
la Nisa

Germania 99 99 99 (-3 din 2014) 96

Franţa 87 72 74 74
Regatul 87 72 73 73
Unit
Italia 87 72 73 73
Spania 64 50 54 54
Polonia 50 51 51.
România 33 33 32
Olanda 31 25 26 26
Grecia 25 22 22 21
Cehia 20 22 21
Belgia 25 22 22 21
Ungaria 20 22 21
Portugali 25 22 22 21
a
Suedia 22 18 20 19
Bulgaria 17 18 17
Austria 21 17 19 19
Slovacia 13 13 13
Danemar 16 13 13 13
ca
Finlanda 16 13 13 13
Irlanda 15 12 12 11
Lituania 12 12 11
Croaţia 12 11
Letonia 8 9 8
Slovenia 7 8 8
Estonia 6 6 6
Cipru 6 6 6
Luxembu 6 6 6 6
rg
Malta 5 6 6
TOTAL 626 732 754 751

12 state membre, după cum urmează: Austria: 2; Bulgaria: 1; Franţa: 2; Italia: 1; Letonia: 1; Malta: 1; Olanda: 1;
Polonia: 1; Slovenia: 1; Spania: 4; Suedia: 2; Marea Britanie: 1. În schimb, Germania urmează să piardă din anul
2014 un număr de 3 locuri de parlamentari, care în prezent sunt ocupate şi vor fi menţinute până în 2014. Astfel,
la numărul de 736 de parlamentari aleşi în 2009 s-a adăugat un număr de 18 parlamentari, însemnând un total de
754 de deputaţi europeni.
172

9
 Această împărţire a fost criticată de mai multe ori, deoarece în spatele parlamentarilor
aleşi există un număr de voturi diferite, voturile egale ale parlamentarilor practic se bazează pe
o inegalitate. Astfel, Germania are 22% din populaţia Europei Unite şi, respectând această
proporţie, ar trebui să aibă 137 de locuri. Parlamentarii nu sunt aleşi după principiul „one man
one vote”, ci pe contingente naţionale, ceea ce înseamnă că unui deputat maltez îi corespund
67.000 de alegători, unui deputat suedez 455.000, în timp ce un deputat german reprezintă
857.000 de alegători.
Însă UE nu are o populare specifică statului şi cetăţenia unională nu înlocuieşte cetăţenia
normală, ci numai o completează. Aici apare un alt deficit democratic în cadrul Parlamentului.
Coliziunea între principiul egalităţii suverane a statelor şi principiul democraţiei parlamentare
a dus la o reprezentare satisfăcătoare în loc de reprezentare proporţională12.
Tratatul de la Nisa a preconizat un număr de 33 de mandate pentru România, însă prin
Tratatul de aderare acest număr s-a modificat la 35, iar începând cu legislatura 2009-2014,
numărul reprezentanţilor României este din nou 33. După intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, numărul maxim de parlamentari este de 750 de deputaţi şi un preşedinte, numărul
minim de locuri alocat unui stat va fi 6, iar cel maxim 96, Italia a primit un loc suplimentar.
În legislatura 2009-2014, în Parlamentul European au fost 736 de deputaţi13.
2.1. Fracţiunile sau grupurile politice
Odată aleşi, deputaţii europeni, în funcţie de „familia politică” din care provin, se
grupează în fracţiuni sau grupuri politice, formaţiuni organizatorice în care deputaţii se pot
organiza în funcţie de afinităţile politice 14.
În prezent există următoarele fracţiuni parlamentare:
a) Fracţiunea Partidului Popular European (creştin-democraţii) şi democraţilor europeni
- PPE (271 deputaţi);
b) Fracţiunea Alianţa Progresistă a Socialiştilor şi Democraţilor - S & D (190);
c) Fracţiunea Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa - ALDE (85); \
d) Alianţa Liberă Europeană - Grupul Verzilor - Verzii (58);
e) Conservatorii şi Reformiştii Europeni - ECR (53);
f) Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Nordică - EUL-NGL (34);
g) Europa Libertăţii şi Democraţiei - EFD (33);
h) Cei care nu intră în nici o fracţiune (de regulă reprezentanţii partidelor de extremă
dreapta.
Actualmente este necesar un număr minim de 25 de deputaţi care să provină din cel
puţin 7 state membre (mai precis, trebuie să reprezinte cel puţin 1/4 din statele membre) în
vederea constituirii unui grup politic în Parlamentul European 31 şi este interzisă apartenenţa
unui membru al Parlamentului European la mai multe grupuri politice.
Articolul 10 alin. (4) TUE spune că „Partidele politice la nivel european contribuie la
formarea conştiinţei politice europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii”. TFUE
completează acest articol, prevăzând că „Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin
regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc statutul partidelor
politice la nivel european, menţionate la articolul 10 alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea
Europeană, în special regulile legate de finanţarea acestora” [art. 224, ex-art. 191 alin. (2)
TCE].

12
Ase vedea G. Fabian, Drept Instituţional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 172.
13
Participarea la vot la ultimele alegeri europarlamentare din 2009 a fost cea mai mare în Luxemburg, unde s-au
prezentat la urne 91% dintre alegători, ţară urmată de Belgia, cu 90,39%. Cei mai puţini alegători, 19,64%, au
votat în Slovacia, în timp ce în România participarea la vot a fost de 27,4%. Din totalul de 387 de milioane de
alegători, au participat la vot 43%.
14
A se vedea V. Marcu, Drept instituţional comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 79.

10
 Noţiunea cea mai importantă este aceea de „partid politic la nivel european”. Acesta
este definit de Regulamentul nr. 2004/2003 ca fiind partidul politic sau alianţa de partide
politice care întruneşte următoarele patru condiţii:
a) are personalitate juridică în statul membru în care îşi are sediul;
b) este reprezentat, în cel puţin 1/4 din statele membre, de membri ai Parlamentului
European sau în parlamentele naţionale ori în parlamentele regionale sau în adunările regionale
ori a obţinut, în cel puţin o pătrime din statele membre, cel puţin 3% din voturile exprimate în
fiecare dintre statele membre respective la ultimele alegeri pentru Parlamentul European;
c) respectă, în special în programul său şi în cadrul activităţilor sale, principiile pe care
se întemeiază Uniunea Europeană, şi anume/principiile libertăţii, democraţiei, respectării
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi principiul statului de drept;
d) a participat la alegerile pentru Parlamentul European ori şi-a exprimat intenţia în acest
sens.
În prezent se conturează apariţia a 4 mari federaţii de partide transnaţionale: Partidul
Social Democrat, Partidul Democrat şi Liberal, Partidul Popular (format din partidele creştin-
democrate), Federaţia Partidelor Ecologiste.
2.2. Intergrupurile parlamentare
După modelul reuniunilor informale, lansate de miniştri europeni, la care nu se iau
decizii politice, dar se negociază diverse poziţii care apoi sunt preluate de instituţiile europene,
în cadrul PE au apărut intergrupurile parlamentare. Acestea sunt grupuri de lucru 15 ce includ
membri din diferite partide politice, nu sunt nici fracţiuni, nici comisii şi nici delegaţii, care se
concentrează asupra unor subiecte specifice şi de interes comun, cum ar fi protecţia animalelor,
lupta împotriva rasismului, sănătatea şi bioetica, protecţia consumatorilor şi a minorităţilor
sexuale. Intergrupurile nu sunt organe parlamentare - ca delegaţiile şi comisiile - şi nu le este
permis să exprime oficial un punct de vedere al PE. Totodată, nu au voie să folosească logo-ul
PE şi nici să organizeze activităţi care ar putea crea confuzie cu activităţile oficiale ale PE.
Activitatea lor se desfăşoară în special în timpul sesiunilor plenare de la Strasbourg.
Intergrupurile nu trebuie confundate cu grupurile de interese acreditate, care pot fi organisme
private, publice sau neguvernamentale. Acestea îi pot furniza Parlamentului cunoştinţe de
specialitate şi o expertiză specifică în numeroase domenii economice, sociale, de mediu şi
ştiinţifice.16
În momentul de faţă există 23 de intergrupuri înregistrate, dar neoficial numărul lor ajunge la
40.

2.3. Grupurile de interese

Acestea reprezintă ansambluri de indivizi având interese comune, care se reunesc în
vederea securizării acestora prin influenţarea organelor de decizie. Aceste activităţi prin care se
urmăreşte influenţarea puterii şi a publicului larg sunt reunite de către specialiştii ştiinţelor
politice în cadrul noţiunii de „lobby. Alături de Comisia Europeană, Parlamentul European
reprezintă una dintre destinaţiile-ţintă ale lobbying-ului la nivel european. Regulamentul de
procedură cuprinde norme amănunţite referitoare la condiţiile de acces al membrilor grupurilor
de interese la şedinţele Parlamentului European, precum şi cu privire la conduita acestora în
relaţiile cu Adunarea de la Strasbourg17.
Grupurile de interese acreditate pot fi organisme private, publice sau neguvernamentale.
Acestea îi pot furniza Parlamentului cunoştinţe de specialitate şi o expertiză specifică în

15
Acestea sunt asemănătoare acelor „all-party groups” din Camera Comunelor britanică.
16
Ase vedea G. Fabian, op. cit, p. 175.
17
A se vedea, în acest sens, G. Fabian, N. Mihu, Veress E., Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007, p. 149-152.

11
numeroase domenii economice, sociale, de mediu şi ştiinţifice 18
2.4. Sediul şi şedinţele Parlamentului European
În prezent sediul parlamentului se află în trei oraşe. Şedinţele plenare anuale, care încep
în a doua zi de marţi a lunii martie, se ţin la Strasbourg (câte o săptămână pe lună, teoretic 12
sesiuni plenare lunare, practic însă în luna august nu există o astfel de activitate). Parlamentul
poate fi convocat în şedinţe extraordinare la iniţiativa majorităţii membrilor, a Comisiei sau a
Consiliului, comisiile şi şedinţele complementare se desfăşoară la Bruxelles, în timp ce
Secretariatul general funcţionează la Luxembourg. Parlamentul îşi încheie întotdeauna sesiunea
anuală în preziua începerii noii sesiuni. Anual au loc 15-20 de şedinţe cu o durată de 2-4 zile.
Şedinţele plenare ale Parlamentului European sunt organizate lunar timp de o săptămână
la Strasbourg. La acestea se adaugă câte două zile suplimentare de reuniuni la Bruxelles de şase
ori pe an. în principiu, lucrările parlamentare se desfăşoară pe durata a patru zile, de luni până
joi. Şedinţele care se desfăşoară la Bruxelles sunt consacrate de obicei reuniunilor comisiilor
parlamentare şi au loc de şase ori pe an, miercurea şi joia.
În septembrie 2008, Parlamentul European a lansat postul de televiziune pe internet
„Europarl TV”. Acesta difuzează programe în peste 20 de limbi pe teme majore şi de actualitate
referitoare la UE, adresându-se unui public format din responsabili politici, reprezentanţi ai
grupurilor de interese şi studenţi.
2.5. Structura Parlamentului European
a) Preşedintele este ales de Parlament pentru o perioadă de doi ani şi jumătate19 şi are
în principal următoarele atribuţii:
- reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii
unionale;
- se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări
menite să consolideze Uniunea Europeană;
- coordonează toate lucrările Parlamentului şi ale organelor sale constitutive (Biroul şi
Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele plenare;
- se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează,
prin arbitrajul său, buna desfăşurări a tuturor activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale
constitutive;
- prezintă, în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, punctul de vedere şi
preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea
de zi;
- semnează, în urma adoptării de către Parlament, bugetul Uniunii Europene în a doua
lectură, acesta devenind astfel operaţional;
- semnează, alături de Preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin
procedura de codecizie.
b) Prezidiul sau Biroul este alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, cei 14
vicepreşedinţi şi cei 6 chestori, cu statut de observatori. Înainte de 1993 a existat un „Birou
extins” - „Prezidiu lărgit”, format din membrii Biroului şi preşedinţii grupurilor politice
(fracţiunilor). Prezidiul dispune în problemele financiare, organizatorice şi administrative ale
Parlamentului European.
c) Alt organism este Conferinţa Preşedinţilor din fac parte, pe lângă preşedintele PE, şi
liderii fracţiunilor parlamentare, respectiv doi reprezentanţi ai deputaţilor neafiliaţi, care însă
nu au drept de vot. Conferinţa preşedinţilor vizează realizarea consensului în ceea ce priveşte
chestiunile asupra cărora este sesizată. Conferinţa preşedinţilor este organul politic al

18
. Se estimează că ar exista 14.000-15.000 de persoane 11 care fac legătura cu mari companii, organizaţii non-
profit, autorităţi locale sau regionale etc.
19
Primul preşedinte al PE Comunităţilor au fost Paul-Henri Spaak. În prezent această funcţie este ocupată de
Antonio Tajani, pentru perioada 2017-2019.

12
Parlamentului European responsabil de:
- organizarea lucrărilor Parlamentului şi programarea legislativă;
- stabilirea competenţelor şi a componenţei comisiilor şi delegaţiilor;
- relaţiile cu celelalte instituţii ale UE, cu parlamentele naţionale şi cu ţările terţe;
- pregătirea calendarului Parlamentului şi a ordinii de zi a şedinţelor plenare;
- repartizarea locurilor în hemiciclu.
Conferinţa preşedinţilor hotărăşte prin consens sau prin vot ponderat, în funcţie de
numărul deputaţilor din fiecare grup politic.
d) Parlamentul European este asistat de un Secretariat General, numit de Birou, cu
sediul la Luxembourg şi la Bruxelles. Secretariatul General îşi desfăşoară activitatea sub
autoritatea unui Secretar General. Biroul stabileşte organigrama Secretariatului General şi
reglementările privind situaţia administrativ-financiară a funcţionarilor şi a altor agenţi.
Numărul funcţionarilor îl depăşeşte pe cel al eurodeputaţilor într-un raport de şapte la unu, însă
nu trebuie uitat că sunt 22 (23) de limbi oficiale în şi din care se fac traduceri şi trei sedii unde
trebuie deserviţi deputaţii.
Aproximativ 6000 de funcţionari, selectaţi din toate ţările Uniunii prin concurs extern,
deschis, organizat de Oficiul european de selectare a personalului (EPSO), îşi desfăşoară
activitatea în cadrul Secretariatului General. Majoritatea sunt funcţionari permanenţi ai
Parlamentului, cu statut de funcţionar european, identic cu cel al funcţionarilor din cadrul altor
organe unionale. Este important de ştiut că nu poate fi rezervat niciun post pentru persoanele
dintr-un anumit stat membru, chiar dacă există dezideratul că personalul trebuie recrutat dintr-
o zonă geografică cât mai largă 20.
Principala unitate de organizare a Parlamentului sunt Direcţiile Generale (DG), care
sunt următoarele:
- DG pentru preşedinţie;
- DG pentru politici interne;
- DG pentru politici externe;
- DG pentru politici de informare;
- DG pentru politica de personal
- DG pentru infrastructură şi interpretariat;
- DG pentru traduceri şi publicaţii;
- DG financiară.
În cadrul fiecărei direcţii generale funcţionează 2 până la 3 direcţii. Această structură
este completată de Serviciul Juridic, care acţionează în numele Parlamentului în acţiunile
intentate de acesta sau în procesele în care este chemat în judecată, respectiv asistă comisiile
parlamentare şi celelalte servicii în probleme de drept comunitar.
Pe lângă Secretarul General al PE există în cadrul secretariatului şi un director pentru
relaţiile cu fracţiunile politice.
e) Comisiile parlamentare sunt responsabile de pregătirea lucrărilor din şedinţele
plenare ale Parlamentului. Fiecare comisie alege un preşedinte şi trei-patru vicepreşedinţi
pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Aceştia formează Biroul comisiei şi sunt funcţionarii
ei. Comisiile au în mod normal între doi şi opt administratori, în subordinea unui şef de birou,
cu sediul la Bruxelles. De asemenea, există şi unul sau doi asistenţi de comisie care se ocupă
de logistica reuniunilor şi câţiva secretari grupaţi în secretariatul comisiei. Comisiile se reunesc
în mod public o dată sau de două ori pe lună, în general în săptămânile care urmează şedinţelor
plenare de la Strasbourg. Documentele reuniunilor sunt accesibile publicului.

20
Potrivit Regulamentului personalului administrativ din 2004, există două categorii de funcţionari: AD
(aproximativ 1800) pentru administratori, inclusiv lingvişti (translatori şi traducători), şi AST pentru asistenţi,
secretari (1700), funcţionari, personal de serviciu. În fiecare categorie sunt mai multe grade.

13
 Comisiile permanente, în număr de 20, sunt următoarele:
- Afaceri externe (AFET);
- Dezvoltare (DEVE);
- Comerţ internaţional (INTA);
- Bugete (BUDG);
- Control bugetar (CONT);
- Afaceri economice şi monetare (ECON);
- Ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale (EMPL);
- Mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară (ENVI);
- Industrie, cercetare şi energie (ITRE);
- Piaţa internă şi protecţia consumatorilor (IMCO);
- Transport şi turism (TRAN);
- Dezvoltare regională (REGI);
- Agricultură şi dezvoltare rurală (AGRI);
- Pescuit (PECH);
- Cultură şi educaţie (CULT);
- Afaceri juridice (JURI);
- Libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne (LIBE);
- Afaceri constituţionale (AFCO);
- Drepturile femeii şi egalitatea între sexe (FEMM);
- Petiţii (PETI).
De asemenea, la propunerea Conferinţei preşedinţilor, Parlamentul poate constitui în orice
moment subcomisii şi comisii temporare pentru gestionarea unor probleme specifice.
Preşedinţii de comisie coordonează lucrările acestora în cadrul Conferinţei preşedinţilor de
comisie.
În prezent există şi trei subcomisii parlamentare:
- Subcomisia drepturile omului (DROI);
- Subcomisia securitate şi apărare (SEDE);
- Schimbările climatice (CLIM).
Grupurile politice şi deputaţii neafiliaţi pot desemna pentru fiecare comisie un număr
de supleanţi permanenţi, egal cu numărul membrilor titulari reprezentanţi ai diferitelor grupuri
şi ai membrilor neafiliaţi din cadrul comisiei. Preşedintele trebuie informat cu privire la aceasta.
Supleanţii permanenţi sunt abilitaţi să participe la reuniunile comisiei, să ia cuvântul în cadrul
acestora şi, în cazul absenţei unui membru titular, să participe la vot.
Conferinţa preşedinţilor de comisie este organul politic al Parlamentului, care asigură o
mai bună cooperare între diferitele comisii parlamentare.
Conferinţa preşedinţilor de comisie se compune din preşedinţii tuturor comisiilor
permanente şi temporare; aceasta îşi alege preşedintele. În general, Conferinţa preşedinţilor de
comisie se reuneşte o dată pe lună, la Strasbourg, în timpul şedinţelor perioadelor de sesiune.
Poate face recomandări Conferinţei preşedinţilor cu privire la lucrările comisiilor şi întocmirea
ordinii de zi a şedinţelor plenare şi poate, de asemenea, să ofere consiliere Conferinţei preşe-
dinţilor în cazul unui dezacord privind repartizarea competenţelor între comisii. Biroul şi
Conferinţa preşedinţilor pot delega anumite sarcini Conferinţei preşedinţilor de comisie.

2.6. Ombudsmanul european

Ombudsmanul este ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani şi cercetează

plângerile cetăţenilor prin care aceştia reclamă abuzuri ale instituţiilor şi organelor unionale (nu
şi abuzurile organelor naţionale sau locale). Regulile privind exercitarea activităţii
Ombudsmanului sunt prevăzute într-o hotărâre parlamentară şi în hotărârea proprie a

14
Ombudsmanului.
La începutul fiecărei legislaturi, imediat după alegerea sa, preşedintele lansează un apel
de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului şi stabileşte termenul de
prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Votul este
secret, iar decizia se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. O zecime (1/10) dintre deputaţii
Parlamentului pot solicita destituirea Ombudsmanului pe motiv că nu mai îndeplineşte
condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau pentru că a comis o abatere gravă.
Mandatul acestuia se poate reînnoi. Ombudsmanul este ales dintre personalităţile care
sunt cetăţeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile şi politice, prezintă toate garanţiile
de independenţă şi îndeplinesc condiţiile necesare în ţara de origine pentru exercitarea celor
mai înalte funcţii jurisdicţionale sau posedă o experienţă şi o competenţă recunoscute pentru
îndeplinirea funcţiilor de Ombudsman21. Aparent, există un conflict de competenţă între
Comisia parlamentară şi Ombudsman, dar, în realitate, prima se ocupă de petiţiile prin care sunt
reclamate neregulile sesizate în statele membre, în timp ce Ombudsmanul are de rezolvat
petiţiile privind „abuzurile” comise de instituţiile şi organele unionale. Pot fi considerate
abuzuri ale organelor unionale (fără cele comise de organele jurisdicţionale): abţinerile
nejustificate ale acestora; acţiunea contradictorie cu obligaţiile legale; discriminarea; abuzul de
putere; lipsirea sau refuzul ilegal de informaţie; amânarea abuzivă; inechitatea; neglijenţa.
Ombudsmanul nu va verifica plângerile îndreptate împotriva organelor de stat, persoanelor
fizice sau juridice22.
Plângerea se formulează în scris în una dintre cele 23 de limbi oficiale, în maximum 2
ani de la data luării la cunoştinţă a abuzului comis şi în cauză nu poate exista un proces pendinte
sau o hotărâre judecătorească cu privire la cele sesizate în petiţie. După primirea petiţiei,
Ombudsmanul efectuează anumite cercetări în urma cărora ori se va ajunge la o soluţie
amiabilă, ori la respingerea petiţiei, ori la o recomandare adresată organului în cauză. Dacă
organul sesizat nu rezolvă problema în 3 luni, Ombudsmanul va înainta un raport special la
Parlamentul European.
Ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare
defectuoasă pe care le descoperă, iar comisia competentă poate întocmi un raport în legătură cu
acestea. La sfârşitul fiecărei sesiuni anuale, Ombudsmanul prezintă Parlamentului un raport cu
privire la rezultatele anchetelor întreprinse. Comisia competentă întocmeşte un raport, care se
prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii.
Ombudsmanul poate coopera cu ombudsmanii23 şi organele similare stabilite în statele
membre, în scopul de a eficientiza atât propriile sale anchete, cât şi anchetele acestor
ombudsmani şi organe şi de a organiza mai eficient protejarea drepturilor şi intereselor care
decurg din dreptul unional.

Secţiunea a III-a. Atribuţiile Parlamentului European

a) Competenţe normative:
- nu are drept de iniţiativă directă (aşa cum este cazul parlamentelor naţionale), dar în
mod indirect poate solicita Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu;
- acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte normative de către Consiliu. Lipsa
îndeplinirii acestei formalităţi atrage după sine nulitatea actului normativ;
- acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terţe sau la încheierea unor tratate

21
Această funcţie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht şi este îndeplinită din 2013 de irlandezul Emily
O’Reilly. Sediul Ombudsmanului este sediul Parlamentului European.
22
Ase vedea G. Fabian, op. cit, p.183.
23
În cazul României echivalentul acestei funcţii este instituţia ,,Avocatul poporului”.

15
internaţionale cu state terţe şi organizaţii internaţionale;
- adoptă bugetul împreună cu Consiliul UE şi în mod exclusiv în privinţa cheltuielilor
neobligatorii;
- procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuţii legislative veritabile,
votul negativ al acestuia ducând la neadoptarea actului normativ în cauză24.
b) Parlamentul European are importante atribuţii în numirea Comisiei,
Ombudsmanului, organului însărcinat cu protecţia datelor personale (art. 16 TFUE), membrilor
Comitetului Director al Băncii Centrale Europene şi membrilor Curţii de Conturi.
c) Atribuţiile de control asigură Parlamentului posibilitatea exercitării moţiunii de
cenzură împotriva Comisiei; constituirea unor comisii temporare de anchetă (1996 - Scandalul
BSE). Totodată, Parlamentul are dreptul la acţiune în faţa CJUE, în cazul în care consideră că
anumite state membre sau organe au încălcat dreptul Uniunii. Membrii Parlamentului pot adresa
întrebări Consiliului, Comisiei şi BCE.
Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecime dintre membrii
care compun Parlamentul, la preşedintele acestuia. Moţiunea de cenzură trebuie să fie motivată
şi se transmite Comisiei. Dezbaterea moţiunii are loc la cel puţin 24 de ore după anunţarea
deputaţilor cu privire la depunerea unei moţiuni de cenzură. Votarea moţiunii de cenzură se
face prin apel nominal, la cel puţin 48 de ore după începerea dezbaterii. Dezbaterea şi votul au
loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune care urmează depunerii moţiunii. Moţiunea de
cenzură se adoptă cu o majoritate de două treimi din totalul voturilor exprimate, reprezentând
majoritatea membrilor care compun Parlamentul.
d) Atribuţii în soluţionarea petiţiilor depuse de cetăţenii unionali. Exercitarea acestor
atribuţii are loc prin Comisia parlamentară pentru petiţii, respectiv prin intermediul
Ombudsmanului european.
Fiecare cetăţean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a solicita
remedierea unor probleme care ţin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene.
Parlamentul European are, de asemenea, competenţa de a numi comisii de anchetă care să
investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului unional de către statele
membre25. Parlamentul poate constitui, la cererea unui sfert dintre membrii săi, o comisie de
anchetă pentru examinarea presupuselor încălcări ale dreptului unional sau administrări
defectuoase în aplicarea acestuia, care ar reprezenta fie fapta unei instituţii sau a unui organ
unional, fie a administraţiei publice a unui stat membru, fie a unor persoane mandatate prin
dreptul unional să îl pună în aplicare.
e) Parlamentul dezbate rapoartele şi dările de seamă ale altor instituţii sau organe
unionale, în mod public. În concret, aceste rapoarte sunt:
- raportul anual al Comisiei privind funcţionarea UE;
- raportul anual al Comisiei privind execuţia bugetului;
- raportul BCE privind politica monetară;
- raportul Curţii de Conturi;
- raportul Ombudsmanului;
- darea de seamă a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene.
Prin examinarea acestor rapoarte, Parlamentul îşi poate exercita de fapt altfel de
competenţe de control decât cele directe tratate mai sus.
f) PE este consultat în anumite probleme ale PESC.
g) Parlamentul are atribuţii în legătură cu activitatea Consiliului European, deoarece

24
La această problemă trebuie însă să semnalăm prezenţa unui alt deficit democratic, care constă în faptul că
Parlamentul European nu deţine monopolul legislativ unional.
25
O comisie de acest gen a fost înfiinţată, de exemplu, în momentul apariţiei bolii „vacii nebune”, lucru care a dus
ulterior chiar la crearea unei agenţii veterinare europene.

16
fiecare reuniune la nivel înalt începe cu o declaraţie a Preşedintelui Parlamentului European,
care expune principalele poziţii ale instituţiei pe care o reprezintă cu privire la diversele subiecte
care vor fi abordate de către şefii de stat şi de guvern, respectiv, la sfârşitul fiecărei reuniuni la
nivel înalt, Preşedintele Consiliului European prezintă Parlamentului un raport privind
rezultatele şi iniţiază o dezbatere cu deputaţii europeni.

Secţiunea a IV-a. Luarea deciziilor în PE

Asemănător parlamentelor naţionale, Parlamentul European acţionează pe baza unui

Regulament de procedură, care reglementează în mod amănunţit organizarea şi funcţionarea
acestei instituţii.
Legislatura Parlamentului European este 5 ani. Sesiunea reprezintă forma
organizatorică de lucru a Parlamentului, constând într-o perioadă de un an calendaristic în care
Parlamentul se reuneşte valabil pentru a delibera în şedinţe plenare.
Şedinţa este forma de întrunire efectivă, plenară şi în principiu publică a membrilor
Parlamentului, pentru a delibera asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi. Parlamentul
European se poate reuni în sesiune extraordinară la cererea majorităţii membrilor săi, a
Consiliului sau a Comisiei. Configuraţia actuală a activităţilor europarlamentare cuprinde:
- 12 perioade de sesiune de câte patru zile, la Strasbourg, şi 6 perioade suplimentare de
sesiune de câte două zile, la Bruxelles;
- 2 săptămâni pe lună pentru reuniunile comisiilor parlamentare şi ale delegaţiilor
interparlamentare;
- o săptămână pe lună pentru reuniunile grupurilor politice;
- 4 săptămâni pe an, dedicate exclusiv activităţii şi prezenţei deputaţilor europeni în
circumscripţiile lor electorale.
Potrivit regulii generale Parlamentul hotărăşte cu majoritatea absolută a voturilor
exprimate. În ceea ce priveşte cvorumul de prezenţă, Regulamentul de ordine interioară prevede
că este nevoie de 1/3 din membrii Parlamentului, în acelaşi timp însă, orice votare este valabilă
până când 23 de deputaţi nu solicită preşedintelui constatarea faptului că nu este întrunit
cvorumul de prezenţă. Excepţiile sunt votul a 3/4 sau a 2/3 dintre membrii Parlamentului.
Fiecare parlamentar are un singur vot şi trebuie să voteze personal, fără să ţină cont de
ordinele date de cineva. Deşi fiecare parlamentar are un singur vot, are loc o propagare a siste-
mului de vot ponderat din Consiliu, deoarece fiecare stat membru are un număr diferit de
parlamentari.
Cooperarea interparlamentară. Legăturile formale dintre Parlamentul European şi
parlamentele naţionale a luat sfârşit odată cu introducerea alegerilor directe pentru desemnarea
eurodeputaţilor. În vederea influenţării procesului legislativ unional, s-au instituţionalizat
diferite forme de cooperare între organele legislative naţionale şi cele unionale.
Tratatul de la Lisabona a consacrat un rol important parlamentelor naţionale, ceea ce în
concret înseamnă următoarele: a) documentele de consultare ale Comisiei (cărţi verzi, cărţi albe
şi comunicări) se transmit direct de Comisie parlamentelor naţionale la data publicării acestora;
b) Comisia va transmite parlamentelor naţionale şi programul legislativ anual, precum şi orice
alt instrument de programare legislativă sau de strategie politică, simultan cu transmiterea
acestora Parlamentului European şi Consiliului; c) proiectele de acte legislative adresate
Parlamentului European şi Consiliului se transmit parlamentelor naţionale; d) proiectele de acte
legislative emise de Comisie se transmit direct de Comisie parlamentelor naţionale, în acelaşi
timp în care se transmit Parlamentului European şi Consiliului; e) proiectele de acte legislative
emise de Parlamentul European se transmit direct de Parlamentul European parlamentelor
naţionale; f) proiectele de acte legislative emise de un grup de state membre, de Curtea de
Justiţie, de Banca Centrală Europeană sau de Banca Europeană de Investiţii se transmit de

17
Consiliu parlamentelor naţionale; g) parlamentele naţionale vor putea adresa preşedintelui
Parlamentului European, al Consiliului, respectiv al Comisiei un aviz motivat privind con-
formitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarităţii, în conformitate cu
procedura prevăzută în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii26; h) ordinea de zi şi rezultatele şedinţelor Consiliului, inclusiv procesele-
verbale ale şedinţelor în cadrul cărora Consiliul deliberează asupra proiectelor de acte
legislative, se transmit direct parlamentelor naţionale, simultan cu transmiterea acestora
guvernelor statelor membre; i) în cazul în care Consiliul European are în vedere să recurgă la
art. 48 alin. (7) primul sau al doilea paragraf TUE (procedura de revizuire), parlamentele
naţionale sunt informate cu privire la iniţiativa Consiliului European cu cel puţin şase luni
înainte de adoptarea unei decizii; j) Curtea de Conturi transmite raportul său anual
parlamentelor naţionale, cu titlu informativ, simultan cu transmiterea acestuia Parlamentului
European şi Consiliului.

Secţiunea a V-a. Procesul legislativ unional

5.1. Preliminarii
Spre deosebire de procesul intern legislativ, specifică pentru procesul legislativ unional
este cooperarea mai multor organe comunitare. Cu toate acestea, Consiliul este organul
legislativ principal, iar Parlamentul European este organul legislativ secundar. Prin excepţie,
în propriul domeniu de competenţă, poate legifera şi BCE.
Celelalte organe, cum ar fi Comisia, Comitetul Economic şi Social, Comitetul
Regiunilor, au statutul de participanţi la procesul legislativ unional. Totuşi, Comisia, în calitate
de deţinător al monopolului de iniţiativă şi de executant al actelor normative, are un rol mai
însemnat decât organele de asistenţă, participând cu Parlamentul şi Consiliul la un veritabil
triumvirat legislativ.
Până în 2009, în dreptul unional au existat peste 52 de feluri de proceduri legislative,
dintre care cele mai importante27 au fost următoarele:
- procedura ascultării sau consultării;
- procedura cooperării;
- procedura codeciziei;
- procedura avizării;
- procedura informării;
- procedura delegării.
Folosirea acestor proceduri depindea de fiecare dată de normele juridice care
reglementează elaborarea şi adoptarea diferitelor acte normative comunitare28. Prin Tratatul de
la Lisabona acest domeniu a fost reformat profund, prin introducerea unei proceduri legislative
ordinare şi a unei proceduri legislative speciale cuprinzând mai multe cazuri specifice [art. 289
alin. (1) şi (2) TFUE].
Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul
European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea
Comisiei. Tot textul legal precizează că această procedură este definită la art. 294 TFUE, unde

26
Termenul de gândire pentru parlamentele naţionale va fi în general de 8 săptămâni, respectiv de 10 zile în cazuri
de urgenţă corespunzător motivate.
27
Amintim astfel procedura concilierii, care astăzi nu se mai utilizează. Era un caz de excepţie în cadrul procedurii
de consultare şi presupunea înfiinţarea unui Comitet de concertare, format din membrii Consiliului, Parlamentului
European, cu participarea Comisiei, pentru aplanarea punctelor de vedere contrare în cazul în care Consiliul ar fi
deviat de la toate propunerile şi era vorba de adoptarea unui act normativ comunitar general cu consecinţe
financiare semnificative, a cărui adoptare nu era cerută de alte acte normative.
28
Procedura cooperării a fost eliminată după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

18
practic este prevăzute procedura codeciziei folosită înainte de 1 decembrie 2009.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive
sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către
Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.
De regulă, Parlamentul, alături de Comisie şi Consiliu, contribuie la definirea
programării legislative a Uniunii Europene. Parlamentul şi Comisia cooperează la pregătirea
programului legislativ şi de lucru al Comisiei, pe baza calendarului şi a modalităţilor convenite
între cele două instituţii. În situaţii de urgenţă sau neprevăzute, o instituţie poate propune, din
proprie iniţiativă şi în conformitate cu procedurile stabilite de tratate, adăugarea unei măsuri
legislative la cele propuse în programul legislativ. În cazul în care o instituţie se află în
imposibilitatea de a respecta calendarul stabilit, aceasta informează celelalte instituţii în
legătură cu motivele întârzierii şi propune un nou calendar.
Comisia formulează propuneri privind programarea multianuală în cadrul Uniunii
Europene, în scopul ajungerii la un consens între instituţiile în cauză în materie de programare
interinstituţională. Comisia nou aleasă îşi prezintă în cel mai scurt termen programul politic şi
legislativ. Comisia ia în considerare priorităţile formulate de Parlament şi oferă detalii
suficiente cu privire la fiecare punct din programul legislativ şi de lucru.
Vicepreşedintele Comisiei, competent în materie de relaţii interinstituţionale, îşi asumă
obligaţia de a evalua trimestrial, în faţa Conferinţei preşedinţilor de comisie, liniile principale
privind aplicarea politică a programului legislativ şi de lucru pentru anul în curs, precum şi
eventuala actualizare a acestuia ca urmare a unor evenimente politice importante şi de
actualitate.
Comisia îşi asumă obligaţia de a examina cu atenţie amendamentele adoptate de
Parlament la propunerile sale legislative, cu scopul de a le lua în considerare în cadrul
propunerilor revizuite, respectiv ţine seama în cea mai mare măsură de amendamentele adoptate
în a doua lectură. În cazul în care, din motive importante şi după examinarea de către colegiu,
Comisia decide să nu reia sau să nu aprobe amendamentele respective, aceasta se justifică în
faţa Parlamentului. Comisia îşi asumă, de asemenea, obligaţia de a informa Parlamentul şi
Consiliul înainte de a-şi retrage propunerile.
La examinarea unei propuneri legislative, Parlamentul acordă o atenţie deosebită
respectării drepturilor fundamentale şi ia măsuri, în special, pentru ca actul legislativ să fie în
conformitate cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cu principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii şi cu statul de drept. De asemenea, în cazul în care propunerea
are implicaţii financiare, verifică dacă sunt prevăzute resurse financiare suficiente.
Textul actelor adoptate în comun de către Parlament şi Consiliu poartă semnătura
preşedintelui şi a Secretarului General, după verificarea îndeplinirii tuturor procedurilor 29.
Actele adoptate în comun de Parlament şi Consiliu conţin:
a) formula „Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene”;
b) indicarea dispoziţiilor în temeiul cărora actul a fost adoptat, precedate de formula
„având în vedere”;
c) referirea la propunerile prezentate, precum şi avizele primite şi consultările care au
avut loc;
d) considerentele actului, începând cu cuvântul „întrucât”;
e) o formulă de tipul „adoptă prezentul regulament” sau „adoptă prezenta directivă” ori
„adoptă prezenta decizie” sau „decid”, urmată de corpul actului30.

29
A se vedea G. Fabian, op. cit., 189.
30
Actele sunt divizate în articole, eventual grupate în capitole şi secţiuni şi în ultimul articol al unui act se stabileşte
data intrării în vigoare, în cazul în care aceasta este anterioară sau ulterioară celei de a douăzecea zi (termenul
general) de la data publicării.

19
 5.2. Procedura legislativă ordinară sau a codeciziei (art. 294 TFUE)
În cadrul acestei proceduri are loc reevaluarea poziţiei Parlamentului European din
organ legislativ secundar în organ legislativ principal, la egalitate cu Consiliul, deoarece PE
dobândeşte un drept de veto în adoptarea actului normativ care nu mai poate fi înlăturat sau
„dejucat” de Consiliu în mod unilateral. Aceasta funcţionează în modul următor:
a) Iniţiativa: Comisia prezintă o propunere Parlamentului European şi Consiliului.
b) Prima lectură:
- Parlamentul European adoptă poziţia sa în primă lectură şi o transmite Consiliului;
- în cazul în care poziţia Parlamentului European este aprobată de Consiliu, actul
respectiv se adoptă cu formularea care corespunde poziţiei PE;
- în cazul în care poziţia Parlamentului European nu este aprobată de Consiliu, acesta
adoptă poziţia sa în primă lectură şi o transmite PE. Consiliul informează pe deplin Parlamentul
asupra motivelor care l-au condus la adoptarea poziţiei sale în primă lectură.
- Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziţia sa.
c) A doua lectură:
În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul European:
- aprobă poziţia Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunţat, actul respectiv se
consideră adoptat cu formularea care corespunde poziţiei Consiliului;
- respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziţia Consiliului din prima
lectură, actul propus este considerat ca nefiind adoptat;
- propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la poziţia Consiliului
după prima lectură, textul astfel modificat se transmite Consiliului şi Comisiei, care emite un
aviz cu privire la aceste modificări
- în cazul în care, în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului
European, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată:
- aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat aprobat;
- nu aprobă toate modificările, preşedintele Consiliului, în consens cu preşedintele
Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de şase săptămâni.
Consiliul hotărăşte în unanimitate cu privire la modificările care au făcut obiectul unui aviz
negativ din partea Comisiei.
d) Concilierea:
Comitetul de conciliere, care reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii lor şi tot
atâţia membri care reprezintă Parlamentul European (28+28), are misiunea de a ajunge la un
acord asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a
reprezentanţilor acestora şi cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European, în
termen de şase săptămâni de la data convocării, pe baza poziţiilor Parlamentului şi ale
Consiliului din a doua lectură31.
Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi ia toate iniţiativele necesare
pentru promovarea unei apropieri între poziţiile Parlamentului European şi ale Consiliului;
- în cazul în care, în termen de şase săptămâni de la convocare, comitetul de conciliere
nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat neadoptat.
e) A treia lectură:
În cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun,
Parlamentul European şi Consiliul dispun fiecare de un termen de şase săptămâni de la această
aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European
hotărând cu majoritatea voturilor exprimate, iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz
contrar, actul propus este considerat neadoptat.

31
A se vedea G. Fabian, op. cit., p. 191.

20
 Termenele de trei luni şi şase săptămâni prevăzute la această procedură sunt prelungite
cu cel mult o lună, respectiv două săptămâni, la iniţiativa Parlamentului European sau a
Consiliului32.
Potrivit art. 295 TFUE, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia se consultă reciproc
şi organizează, de comun acord, condiţiile cooperării lor. În acest scop, ele pot, cu respectarea
tratatelor, să încheie acorduri interinstituţionale, care pot avea un caracter obligatoriu.
După Lisabona, procedura codeciziei se aplică în mai mult de 3/4 din totalul domeniilor
de legiferare, de exemplu, Parlamentul a devenit organ colegislativ în domenii cum ar fi
agricultura sau cooperare judiciară în materie penală.
5.3. Procedura legislativă specială
Aceasta cunoaşte următoarele etape:
A. Procedura consultării sau ascultării este divizată în trei părţi:
a) Iniţiativa aparţine Comisiei de regulă, dar în mod excepţional Consiliul sau
Parlamentul European pot solicita Comisiei elaborarea unor proiecte de acte normative;
b) Consultarea are loc prin trimiterea proiectului la Parlamentul European, Comitetul
Economic şi Social sau Comitetul Regiunilor (dacă este cazul). Aceste organe emit o opinie
facultativă pentru Consiliu, însă nerespectarea acestei obligaţii, adică neconsultarea organelor
sus-amintite, constituie viciu de formă, care poate duce la anularea actului normativ adoptat;
c) Decizia aparţine Consiliului. Astfel, actul normativ este adoptat de Consiliu, care va
ţine sau nu cont de propuneri sau de avizele facultative. Consiliul poate însă devia de la o
propunere legislativă a Comisiei numai prin votul unanim al membrilor săi.
B. Procedura avizării sau avizul conform. Procedura avizării a fost introdusă prin Actul
Unic European şi scopul ei este obţinerea sprijinului parlamentar în cazul unui act normativ
care nu mai poate suferi modificări. Consiliul introduce prin această procedură un act normativ
definitiv în faţa Parlamentului European, care ori îl va aproba şi astfel sprijină adoptarea lui, ori
îl va respinge şi astfel va împiedica adoptarea lui.
În cazul în care este invitat să îşi dea avizul conform cu privire la un act propus,
Parlamentul îşi adoptă decizia pe baza unei recomandări a comisiei competente pentru
adoptarea sau respingerea actului respectiv. Parlamentul se pronunţă ulterior printr-un singur
vot cu privire la actul care, în temeiul TUE sau TFUE, necesită avizul său conform, fără
posibilitatea depunerii vreunui amendament. Majoritatea necesară pentru adoptarea avizului
conform este cea prevăzută de articolul corespunzător din TUE sau TFUE care constituie
temeiul juridic al actului propus33.

32
Această procedură a fost introdusă în mod preponderent în acele domenii care afectează în mod direct interesele
cetăţenilor, pentru că implicarea PE în acest caz ducea la întărirea legitimării democratice a acestuia. În ciuda
faptului că la prima vedere pare o procedură complicată, are ca avantaj că nu este necesară parcurgerea tuturor
etapelor, nefiind necesar ca fiecare proiect de act normativ să ajungă în faţa unui Comitet de Conciliere. De
exemplu, în perioada 1993-1999, în numai 40% dintre cazuri s-a ajuns la Comitet, care numai în 1% dintre cazuri
nu a reuşit să ajungă la un acord, în timp ce, după Amsterdam, Comitetul de Conciliere a fost convocat în doar
26% dintre cazurile de codecizie. Dacă la început o astfel de procedură avea o durată medie de doi ani, după 1997
ea s-a redus la 1 an, iar după Tratatul de la Amsterdam au fost introduse termene concrete privind timpul alocat
pentru fiecare etapă în parte.
33
Un domeniu foarte important în care se aplică această procedură este domeniul încheierii tratatelor
internaţionale, unde, potrivit art. 218 alin. (6) lit. a) TFUE: „Cu excepţia cazului în care acordul se referă exclusiv
la politica externă şi de securitate comună, Consiliul adoptă decizia privind încheierea acordului după aprobarea
Parlamentului European în următoarele cazuri: acorduri de asociere;
acord privind aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale; acorduri de instituire a unui cadru instituţional specific prin organizarea procedurilor de cooperare;
acorduri care au implicaţii bugetare importante pentru Uniune; acorduri în domeniile în care se aplică procedura
legislativă ordinară sau procedura legislativă specială în cazul în care este necesară aprobarea Parlamentului

21
 C. Procedura informării. Procedura informării este creaţia Tratatului de la Maastricht,
prin ea fiind asigurată consultarea Parlamentului European în probleme politice importante, în
soluţionarea cărora acesta nu deţine competenţe materiale. În acest caz, Consiliul UE va decide
singur, fără a cere părerea, avizul sau opinia altor organe, dar de rezultatul deciziei Parlamentul
ia cunoştinţă pe calea acestei proceduri.
Aspectele în care Consiliul informează Parlamentul sunt următoarele: politica
economică şi monetară; politica externă şi de securitate comună; tariful vamal comun (art. 31
TUE); luarea unor măsuri extraordinare în domeniul politicii industriale [art. 173 alin. (2)
TFUE]; gestionarea fondurilor structurale (art. 175 parag. 2 TFUE); întreruperea sau moderarea
relaţiilor economice cu state terţe [art. 215 alin. (1) TFUE]; definirea mărfurilor destinate
menţinerii intereselor fundamentale de securitate ale statelor membre care nu cad sub incidenţa
TFUE (art. 346).
D. Procedura delegării sau transpunerea unor competenţe legislative în favoarea
Comisiei. Potrivit art. 290 şi art. 291 TFUE, este permisă delegarea legislativă din partea
Consiliului şi Parlamentului către Comisie. Instituţiile legislative, prin actele pe care le adoptă,
conferă Comisiei atribuţiile de executare a normelor stabilite de ele. Delegarea se face de
Consiliu împreună cu PE când este vorba, de exemplu, de executarea unui regulament care a
fost adoptat în procedura codeciziei.
Potrivit art. 290 TFUE, un act legislativ poate delega Comisiei competenţa de a adopta
acte fără caracter legislativ şi cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică
anumite elemente neesenţiale ale actului legislativ. Actele legislative definesc în mod expres
obiectivele, conţinutul, domeniul de aplicare şi durata delegării de competenţe. Elementele
esenţiale ale unui anumit domeniu sunt rezervate actului legislativ şi nu pot face, prin urmare,
obiectul delegării de competenţe. Actele legislative stabilesc în mod expres condiţiile de
aplicare a delegării. Aceste condiţii pot fi următoarele:
a) Parlamentul European sau Consiliul pot decide revocarea delegării;
b) actul delegat poate intra în vigoare numai în cazul în care, în termenul stabilit prin
actul legislativ, Parlamentul European sau Consiliul nu formulează obiecţiuni.
În înţelesul lit. a) şi b), Parlamentul European hotărăşte cu majoritatea membrilor care
îl compun, iar Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată.
În titlul actelor de punere în aplicare se introduc cuvintele „de punere în aplicare”.
Cadrul, limitele acestor delegări sunt fixate în hotărârile de comitologie elaborate de
Consiliu, care sunt asemănătoare cu legile de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe. în
elaborarea actelor normative de executare, Comisia este sprijinită de Comitete formate din
reprezentanţii statelor membre, care sunt conduse de câte un membru al Comisiei 34.
Distingem patru proceduri:
a) Procedura consultativă: Comitetul consultativ elaborează pentru Comisie o luare de
poziţie neobligatorie, de care însă Comisia va încerca să ţină cont cu cea mai mare atenţie, în
măsura posibilităţilor se aplică în acele domenii în care este considerat cea mai adecvată) 35.
b) Procedura administrativă: Comitetul administrativ primeşte un proiect de la
reprezentantul Comisiei, faţă de care elaborează o luare de poziţie. Dacă luarea de poziţie nu
corespunde cu măsura preconizată, acest lucru se comunică Consiliului care, în 3 luni, trebuie
să adopte o hotărâre în materie cu majoritate calificată. În caz contrar, adică dacă Consiliul
Uniunii Europene şi PE nu ajung la o soluţie sau se abţin să acţioneze, măsura Comisiei va intra

European”.
34
A se vedea G. Fabian, op. cit., 196.
35
Este procedura care asigură cea mai mare autonomie de acţionare Comisiei, care va trebui însă să informeze
Comitetul consultativ.

22
în vigoare36.
c) Procedura de (reglementare) regularizare. Autonomia Comisiei este cea mai mică
în această formă de comitologie, deoarece, deşi este o procedură asemănătoare cu cea
administrativă, măsurile Comisiei pot fi puse în executare doar cu aprobarea majorităţii
calificate din partea Consiliului37.
d) Procedura luării unor măsuri de protecţie. Comisia, în aplicarea sau executarea unor
acte normative unionale, poate lua măsuri de protecţie. Despre luarea măsurii trebuie informat
Consiliul, care poate aproba sau modifica măsura luată. Dacă Consiliul nu se pronunţă în
termenul fixat asupra măsurii luate, aceasta este considerată suspendată.
5.4. Procedura adoptării bugetului unional
Uniunea Europeană dispune de surse bugetare proprii, cum ar fi: suprataxele agrare
(active şi pasive); taxele vamale; un procent din taxa pe valoarea adăugată încasată în statele
membre; un procent determinat de contribuţie din partea fiecărui stat în funcţie de produsul
intern brut38.
Cheltuielile bugetare au în vedere dezvoltarea durabilă, agricultura, politica externă,
justiţie, etc39.
Anul bugetar unional coincide cu anul calendaristic, adică începe la data de 1 ianuarie
şi se sfârşeşte în 31 decembrie. Începând din anul 1999, bugetul unional este elaborat în euro.
Cheltuielile bugetare sunt de două feluri: obligatorii (cele care rezultă din tratate sau
din actele normative rezultate din tratate) şi neobligatorii (toate celelalte).
Procedura adoptării bugetului unional parcurge următoarele etape:
a) în fiecare an în luna februarie, Comisia solicită fiecărei structuri din Uniune
necesităţile bugetare, iar până la data de 1 mai stabileşte necesarul total;
b) Până în data de 1 iulie, fiecare organ înaintează la Comisie un proiect de buget şi
anexează la acesta o luare de poziţie;
c) Comisia, pe baza acestora, elaborează un proiect de buget şi anexează o luare de
poziţie;
d) Comisia trimite, până la 1 septembrie, proiectul şi luarea de poziţie la Consiliu, care,
pe baza acestora, elaborează un proiect de buget ce va fi înaintat la Parlament până în 5
octombrie (1 octombrie după Lisabona);
e) Parlamentul, în 42 de zile, votează sau nu modifică proiectul, caz în care acesta este
adoptat. Dacă modifică proiectul, se declanşează etapa a 6-a;
f) în cazul în care, în termen de 42 de zile de la transmitere, Parlamentul European
adoptă amendamente cu majoritatea membrilor care îl compun, proiectul astfel modificat se
transmite Consiliului şi Comisiei;
g) Preşedintele Parlamentului European, în consens cu preşedintele Consiliului,
convoacă fără întârziere comitetul de conciliere. Cu toate acestea, comitetul de conciliere nu se
întruneşte în cazul în care, în termen de 10 zile, Consiliul informează Parlamentul European că

36
Se aplică în materia executării actelor normative din domeniul agrar şi de pescuit sau în cazul executării unor
programe care au efecte majore asupra bugetului.
37
Se aplică în domeniul actualizării, corijării prevederilor mai puţin importante ale unui act normativ de bază
(măsuri cu caracter general: protecţia sănătăţii, securităţii).
38
În anul 2010, bugetul UE era compus în proporţie de 76% din contribuţiile statelor membre, calculate la venitul
naţional brut, 11% reprezentau veniturile din TVA (0,5% stabilit pe baza unui sistem orientat spre consum valabil
pentru toate statele membre), 12% taxele vamale şi de egalizare, iar restul de 1% din alte surse. Alte surse
reprezintă impozitul pe salariul funcţionarilor comunitari; veniturile administrative (amenzi, taxe).
39
Acestea s-au s-au orientat în proporţie de 45% spre susţinerea dezvoltării durabile, 31% a primit agricultura,
11% au mers spre resursele energetic naturale, 6% au acoperit cheltuielile de politică externă legate de rolul UE
ca actor global, 6% au fost destinate cheltuielilor administrative, iar 1% au fost afectate spaţiului libertăţii,
securităţii şi justiţiei.

23
aprobă toate amendamentele sale;
h) Comitetul de conciliere, ce reuneşte membrii Consiliului sau reprezentanţii acestora
şi tot atâţia membri reprezentând Parlamentul European, are misiunea de a ajunge, pe baza
poziţiilor Parlamentului European şi ale Consiliului, la un acord asupra unui proiect comun, cu
majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanţilor lor şi cu majoritatea
membrilor reprezentând Parlamentul European, în termen de 21 de zile de la data convocării
sale. Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere şi adoptă toate iniţiativele necesare
pentru promovarea apropierii poziţiilor Parlamentului European şi ale Consiliului;
i) în cazul în care, în termenul de 21 de zile, comitetul de conciliere ajunge la un acord
asupra unui proiect comun, Parlamentul European şi Consiliul dispun fiecare de un termen de
14 zile calculat de la data acordului pentru aprobarea proiectului comun;
j) în cazul în care în termenul de 14 zile:
- Parlamentul European şi Consiliul aprobă fiecare proiectul comun sau nu iau o
hotărâre ori în cazul în care una dintre aceste instituţii aprobă proiectul comun, iar cealaltă nu
ia o hotărâre, bugetul este considerat adoptat definitiv în conformitate cu proiectul comun, sau
- Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, şi Consiliul
resping proiectul comun ori în cazul în care una dintre aceste instituţii respinge proiectul comun,
iar cealaltă nu ia o hotărâre, Comisia prezintă un nou proiect de buget, sau
- Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, respinge
proiectul comun, iar Consiliul îl aprobă, Comisia prezintă un nou proiect de buget, sau
- Parlamentul European aprobă proiectul comun, dar Consiliul îl respinge, Parlamentul
European poate decide, într-un termen de 14 zile de la data respingerii de către Consiliu şi
hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun şi a trei cincimi din totalul voturilor
exprimate, confirmarea tuturor sau doar a anumitor amendamente prevăzute la alin. (4) lit. c).
în cazul în care unul dintre amendamentele Parlamentului European nu este confirmat, se reţine
poziţia aprobată în cadrul comitetului de conciliere referitoare la linia bugetară care face
obiectul acestui amendament. Pe această bază, bugetul este considerat adoptat definitiv;
k) în cazul în car, comitetul de conciliere nu ajunge la un acord asupra unui proiect
comun, Comisia prezintă un nou proiect de buget;
l) La încheierea acestei proceduri, preşedintele Parlamentului European constată că
bugetul este adoptat definitiv (art. 314 TCE).
În acest mod, bugetul este votat până la sfârşitul lui decembrie în anul care precede anul
bugetar. În ceea ce priveşte sumele nete exemplificăm: bugetul din 2005 al UE a fost de 106,3
miliarde euro, adică mai puţin de jumătate din bugetul Germaniei, care a fost de 225 miliarde
euro. Bugetul UE pentru anii 2014-2020 este de 1.997,2 miliarde euro40.

40
Pentru anul 2018 bugetul Uniunii Europene este de 1.025 miliarde euro.

24