Cântecul I (Capitolul 1)

Naratorul invocă muza care l-a inspirat pe Homer în scrierea Batrahomiomahiei. O roagă să îl ajute să
povestească întâmplările petrecute cu țiganii la vremea când Vlad Basarab Voievod le-a dat libertate și
pământ. Cum au voit ei să-și aleagă o guvernare și un conducător, să meargă cu armele împotriva
turcilor ce năvăleau în țară. Cum și-a vârât apoi necuratul coada între ei și au lăsat pământ și tot,
împrăștiindu-se în cele patru zări.

Pe tărâmul beznei trăia o zână rea, numită Urgia, fiica diavolului Lucifer. Ea văzu că țiganii s-ar putea să o
ducă mai bine, să trăiască mai drept, ba chiar să lupte împotriva sultanului Mahomed. Îi ceru atunci
tatălui său să se împotrivească acestei schimbări.

Ucigă-l toaca se preschimbă într-o cioară și zbură tocmai între Alba și Flămânda, unde se afla șatra
țigănească. În așteptarea poruncilor de la vodă, țiganii vorbeau despre viitoarea orânduire a vieții lor.
Vodă tocmai îi făcuse din pribegi, oameni liberi, cu pământuri.

Fericit, bătrânul Drăghici, fierarul, îi sfătuiește pe cei tineri să întemeieze așezări, să-și lucreze pământul
și să fie uniți. Și Goleman, ciurarul, este de aceeași părere și vine cu ideea să dea un nume țării lor.
Mircea, căldărarul, spune că mai bine ar fi să cheme oameni cu carte ca să hotărască cum va fi. Burlă,
lăiețul, zise dimpotrivă, că mai întâi și mai întâi ar trebui să se asigure de mâncare și băutură. Cucavel,
ciurarul, le spuse și el să nu se mai bucure așa, că nu degeaba i-a înarmat Vodă și cine știe ce îi așteaptă.
La aceasta Boroș, lingurarul, răspunse cu vitejie dar mai ales cu teamă că o să lupte și se vor ține tari.

Cioara făcu ce făcu și se scăpă în barba lui Goleman, băgând spaima în țigani. Ei socoteau spurcăciunea
asta ca pe un semn rău. Numai Neagu, lingurarul, zise că e semn bun, că doar cioara este pasăre
țigănească.

A doua zi, la șatră sosi Vlad Voievod, iar țiganii ieșiră în fața lui, îngrămădiți în cete. Întîi trecură ciurarii
lui Goleman, având drept steag o piele de mânză albă și o margine de ciur. Urmară argintarii conduși de
fălosul Parpangel, din spița craiului Jundadel, ce domnise cândva în India. Steagul lor era o cioară de
argint. După ei, căldărarii starostelui Bălăban, sub steagul întruchipat de o tavă de aramă. Veniră apoi
fierarii lui Drăghici, cu steag o tigaie de plăcinte, lingurarii lui Neagu, cu steag o lopată, aurarii viteazului
Tandaler, cu steag o suliță de aur. Veniră apoi lăieții fără meserie, femeile și puradeii, sub o zdreanță de
steag. Ei erau conduși de Corcodel, ghicitor în bobi, vraci și hoț.

Vlad Voievod le spuse tuturor că le-a dat mâncare, arme și moșie. A hotărât ca ei să-și așeze tabăra
țigănească între Inimoasa și Bărbătești, la Spăteni.

Cântecul II (Capitolul 2)

Țiganii, dacă se văzură cu tabără, nici gând să pornească la drum cu burta goală. Tăbărâră întâi pe
mâncare și pe băutură. Pe urmă trebuiră să se odihnească, fiindcă nu puteau să meargă cu burta plină.
Văzând așa, Drăghici, fierarul îi chemă pe toți și porunci să plece înainte mesagerii, Gârbea și Găvan. Ca
să-i ademenească la drum și pe ceilalți, bătrânii hotărâră să pună carele cu mâncare în față, când vor
porni.
Se mai sfătuiră ei de una, de alta, iar Bălăban zise să pună niște flăcăi de pază în jurul taberei. Dacă vor
da de veste că vin turcii, ei vor avea timp să fugă și să scape.

Răzvan, fierarul, era de părere să lupte cât vor putea. Vlaicu, lingurarul, zise că o să-i scape de necaz
năravul țigănesc de a se închina celui mai tare. Gogu, fierarul, era de părere să fugă în pădure, Bratu,
meșter aurar, le aminti că acum ei sunt oaste înarmată de vodă, trebuie să se poarte cum se cuvine.
Boroșmândru, lingurarul, propuse să se învelească de sus până jos în armuri de fier. Alt lingurar, Dondu,
zise și el să facă de jur împrejurul taberei niște gropi-capcane.

Când se încinse vorbăria mai tare, sosi Zăgan, ursarul, cu vestea că Romica, frumoasa fată a lui Goleman,
fusese furată. Tandaler zise în glumă că o fi fugit cu vreun flăcău, dar Parpangel, iubitul fetei, sări la
bătaie. Noroc că l-a oprit Viorel, lăutarul.

Parpangel plecă în lume, să o caute pe Romica. Ajunse într-o pădure, dincolo de Cetatea Neagră. Într-un
castel închipuit de necuratul, acesta ademenea voinicii creștini cu vinuri bune și fete frumoase. Voia ca
ei să-și uite credința și știința de a lupta în războaie și așa să slăbească puterea lui Vlad Vodă. La castel
fusese adusă și Romica, dar Parpangel nu știa asta. Când flăcăul ajunse aici, obosit și mort de foame și de
sete, bătu la poartă și fu primit, căci avea și vioara cu el.

Cântecul III (Capitolul 3)

Parpangel începu să le cânte cântece de dragoste și cântece de joc. La cererea unei fete cu fața ascunsă
în mătăsuri, le povesti istoria lui Arghir și a Ilenei.

Arghir își pierduse și el iubita și o căutase multă vreme. Deznădăjduit, era pe cale să-și ia viața, când
apăru zâna lui protectoare și îl opri. Plecă mai departe și îi tăie calea un uriaș cu un ochi în frunte.
Încercă să-l doboare cu sabia, dar nu putea fi răpus...

Tocmai când Parpangel povestea mai cu foc despre isprăvile lui Arghir, fata își dezveli obrazul. El rămase
înlemnit și vioara îi căzu din mână. Fata dispăru, iar el porni înnebunit să o caute peste tot.

Boierii, rămași fără povestitor și fără lăutar, porniră să vorbească despre țigani. Boier Florescu din
Vercicani îi lămuri pe ceilalți despre motivele pentru care Vlad Voievod îi eliberase pe țigani și le făcuse
moșie de jur împrejurul Cetății Negre. Voise să le dea un rost țiganilor și, în același timp, să-și mai
crească numeric oștile, nu prea numeroase.

Când boier Florescu rămase singur, se apropie de el un cavaler. Acesta întrebă cine este stăpânul
castelului, fiindcă voia să-i mulțumească pentru ospeție. Află că nimeni nu îl cunoaște. Se părea că este
un comerciant foarte bogat, care a transformat castelul într-un fel de han.

Cavalerul spuse că el trecuse pe aici în drum spre oastea domnitorului. Nu înțelegea ce putere l-a oprit și
îl face să petreacă în loc să meargă la război. Ceru apoi lămuriri despre cauzele războiului pentru care se
pregătea Vlad Voievod.

Boier Florescu îi spuse că turcii se întăriseră și cuceriseră Constantinopolul. În timpul acesta în vestul
Europei unii plecau în cruciade să cucerească Ierusalimul. Alții rezolvau așa-zise probleme filosofice de
genul cine a apărut întâi: oul sau găina.
În țările române legile lipseau, domnea anarhia, se purtau războaie între frați. Vlad Basarab Voievod
încercă să îndrepte relele. Îi pedepsi cu moartea pe hoți și pe nesupuși. Îi răsplăti cu moșii și ranguri pe
cei ascultători. Întări armata și introduse disciplina. Boierii nemulțumiți îl porecliră Țepeș și îl pârâră la
sultanul Mahomet. Oamenii acestuia, Marele Cancelar Catavolinos și Hamza Pașa, îi pregătiseră o cursă
lui Vlad Vodă. Acesta își dăduse seama și își pregătise și el patru mii de călăreți bine înarmați.

Cântecul IV (Capitolul 4)

Se spune că, pe vremea lui Vlad Vodă, sfinții încă mai veneau din ceruri să-i ajute pe creștini. Sfântul
Nicolae, văzând ce se petrece în Țara Românească, trimise pe Sfântul Spiridon, împreună cu Sfântul
Gheorghe și Sfântul Dumitru, să le ajute românilor. În timpul acesta țiganii se sfădeau, căci unii voiau să
plece mai departe, iar ceilalți ar mai fi stat pe loc.

În castelul fermecat, Florescu povestea mai departe despre cauzele războiului. Hamza Pașa năvălise cu
ienicerii, iar Catavolinos îi spusese lui Vlad să se predea sultanului. Vlad, însă, scosese la luptă oștenii pe
care îi pregătise ascunși prin păduri. Îi învinsese pe ieniceri și îi prinsese pe Hamza și pe Catavolinos. Le
dăduse pedeapsa obișnuită: au fost trași în țeapă. Mânios, sultanul pornise cu oștile spre Țara
Românească.

Florescu își curmă povestirea și se duse la culcare. Adormi și Parpangel, obosit de cât o căutase pe
Romica. Mare îi fu mirarea când o văzu, dimineață, în pat, alături de el. O sărută și o strânse în brațe cu
foc, dar îi zări Sfântul Spiridon. Cu o rugăciune, el destrămă farmecele care făcuseră palatul și, în loc de
palat apăru o băltoacă mocirloasă, plină de broaște. Parpangel o pierdu din ochi pe Romica și porni
supărat prin pădure.

Deodată, apăru înaintea lui Parpangel un cavaler îmbrăcat în armură, călare pe un cal focos. Era
Argineanu, un voinic care își lăsase mireasa acasă și pornise să dea creștinilor ajutor la război.

Cei doi întâlniră două izvoare. Unul cu apă limpede, celălalt, cu apă tulbure. Argineanu bău din apa cea
limpede și pe dată îl cuprinse frica, aruncă armura și sabia și o luă la fugă prin pădure. Parpangel bău din
apa cea tulbure și se simți curajos, puternic și mintos. Îmbrăcă armura aruncată de Argineanu, luă sabia
și sări pe cal.

Umblând prin pădure, rupse o nuia dintr-o tufă. Tufa sângeră și îi spuse că este Romica, prefăcută de
vrăji într-un mănunchi de nuiele. Țiganul mai că-și pierdu mințile de durere.

Cântecul V (Capitolul 5)
Țiganii poposiră iar și se luară din nou la sfadă. Bălăban zicea că mai bine să se ascundă până când trece
războiul. Goleman spunea că vodă a vrut să-i păcălească, să scape țara cu sângele lor. Tandaler, pe de
altă parte, îi chema să lupte cu curaj împotriva turcilor.

Nici nu sfârși bine vorba, că țiganii de strajă dădură buzna în șatră vestind că vin turcii. Țiganii fugiră să
se ascundă, dar pădurea era departe. Turcii îi înconjurară și atunci, Neicul, ciurarul, mai luă după el
câțiva țigani mai bătrâni și căzură în genunchi unuia care părea de rang înalt. Ceru milă pentru țigani și
zise că numai Vlad Vodă e de vină că sunt înarmați, că lor nu le place războiul, ci numai pacea.

Când se uitară mai bine, era chiar Vlad Voievod, îmbrăcase haine turcești, el și soldații din garda lui, și
venise să încerce vitejia țiganilor. Râzând, voievodul plecă și îndată după aceea apărură turcii adevărați.
Țiganii, cât pe-aci să o rupă iar la fugă, dar Tandaler strigă că s-a întors Vodă să-i încerce iar, așa că
trebuie să arate că pot și ei să lupte. Țiganii săriră cu măciuci și cu furcoie și puseră turcii pe fugă.

În acest timp, Brândușa, își găsi băiatul, pe Parpangel, îl aduse acasă și îi dădu leacuri ca să-și vină în fire.

Cântecul VI (Capitolul 6)

În iad, diavolii își făceau planul cum să-i ajute pe turci și să-i piardă pe creștini. Unul spunea că-i va
ademeni cu aur și bogății, altul că va băga groaza în ei, altul că îi va doborî cu intrigile și altul cu
năravurile rele și fără de rușine. Mai-marele lor, însă, voia să învingă prin luptă, așa că porunci să se
adune legiunile de draci.

În tabăra țiganilor se iscă în acest timp ceartă mare, căci se terminaseră mâncarea și băutura. Venind și
turcii asupra lor, Tandaler îi îndemnă pe țigani să lupte ca să uite de foame și de sete.

Cântecul VII (Capitolul 7)

Mahomed porunci să se întocmească tabără întărită, unde să aștepte ca să fie găsit Vlad Basarab.
Acesta, îmbrăcat în negustor, pătrunse în tabăra turcilor și începu să ia seama la armele acestora.
Deodată auzi zarvă mare, precum că l-au prins și îl aduc pe Vlad.

Turcii îl găsiseră pe Argineanu. Ieșit din pădure, vraja se risipise și lui îi reveniseră puterea și curajul.
Doborâse cu parul o ceată de turci, apoi se culcase lângă o fântână. Pe când dormea, niște turci îl
legaseră fedeleș și acum îl aduceau sultanului.

Cei din tabără crezuseră că este însuși Vlad Basarab Vodă. Argineanu reuși să sară pe un cal și să fugă de
la turci.

Noaptea, Vlad Vodă pătrunse cu oștenii săi, pe nesimțite, în tabăra turcilor. Omorâră câți putură,
stârnind un asemenea vălmășag, încât sultanul trebui să fugă, apărat de garda sa. Tocmai atunci năvăliră
și diavolii, dar îndată săriră să lupte cu ei îngerii. Apărați de coperțile ferecate cu argint ale evangheliilor,
îngerii încărcau tunurile cu tămâie, și trăgeau salve după salve, doborând diavolii sub o ploaie de
agheasmă.

Cântecul VIII (Capitolul 8 )

Învățatul Talalău a scris în catastiful său că țiganii porniră dornici de luptă, în frunte cu Tandaler. Seara,
se opriră să se odihnească, iar căpetenia lor rânduise țigani de strajă. Aceștia se culcaseră care într-un
pom, care sub un pom, care într-o scorbură. Ghinionul făcu să se urce un urs tocmai în pomul în care
dormea unul, iar pe sub pomul unde dormea altul trecu o turmă de mistreți. Se iscă o asemenea
hărmălaie că se treziră cu toții și o luară la fugă până în câmp. Aici dădură peste o turmă de vite și se
luptară cu ea orbiți de spaimă și de întuneric. Apoi bâjbâiră prin pădure până când aflară tabăra turcilor
părăsită, dar plină de mâncare și de haine lepădate de turcii plecați în fugă.

Diavolul, dacă fusese înfrânt în război, avu poftă să-și vâre coada într-o mănăstire. Se prefăcu într-o
frumoasă fată și ceru adăpost la mănăstire. Deși nu era voie să intre femei acolo, starețul o primi și o
închise într-o chilie. Mânați de pofte, clopotarul, chelarul și alți călugări, tăbărâră noaptea în chilia fetei
și se luară la bătaie. Tocmai atunci trecea Sfântul Spiridon, care se întorcea în rai. Văzu ce se petrece în
mănăstire și făcu o cruce. Diavolul se risipi, iar călugării se potoliră ca prin minune, neștiind ce i-a apucat.

În timp ce se retrăgea, Mahomet nimeri în poiana în care se aflau țepele, iar în cea mai înaltă se putea
recunoaște trupul lui Hamza Pașa.

Cântecul IX (Capitolul 9)

Boierii care unelteau împotriva lui Vlad Voievod și erau în legătură cu sultanul ținură sfat. Se temeau că,
după izbânda împotriva turcilor, Vlad va voi să se răzbune pe boierii trădători. Boier Dănescu arătă că
trebuie să se aștepte și la răzbunarea lui Mahomed împotriva Țării Românești.

Tocmai atunci sosi firman de la sultan. Documentul promitea iertarea păcatelor tuturor celor care l-ar fi
părăsit pe Vlad și l-ar fi susținut la tron pe Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș. Boierii fură bucuroși
să se plece sultanului și să scape de Vlad Voievod.

În acest timp, țiganii, ajunși la Spăteni, o țineau numai în chefuri. Acum se pregăteau pentru nunta lui
Parpangel cu Romica lui. Lăutarii cântau, iar fetele cu băieții, ba chiar și babele cu moșii jucau. Mitrofan,
poetul, făcuse o orație în cinstea mirilor, Chirigordon, țârcovnicul o pusese pe muzică, iar Neanes,
cântărețul, o cântă la masă.

Parpangel le povesti mesenilor peripețiile lui, cum sărise pe calul lui Argineanu, cu sabia acestuia în
mână. Cum se bătuse cu niște turci și cum căzuse de pe cal în focul luptei și leșinase, trezindu-se pe
lumea cealaltă. Trecuse întâi prin iad, văzând o mulțime de osândiți la cazne groaznice. Ajunsese apoi în
rai, prin grădini cu roade bogate, pe unde curgeau râuri de lapte cu maluri de pâine și șipote cu rachiu,
iar în depărtări se aflau dealuri de brânză și de slănină. Aici îl întâlnise pe tatăl său, dar își întâlnise și
strămoșul, împăratul Jundadel din India. Tocmai când acesta îi tălmăcea un vis, Parpangel se trezi cu
capul în poala maică-si, Brândușa.
Cântecul X (Capitolul 10)

Îndemnați de îndelungata leneveală, de mâncare și băutură, țiganii pălăvrăgeau fără oprire, ce orânduire
să fie în țară. Unii ziceau să nu fie nici o rânduială, alții că să fie toți egali. Unii voiau să aibă voievod și
boieri, ca toată lumea, alții cereau să nu mai existe biruri și nici să nu mai muncească nimeni.

Cum nu cădeau niciodată la învoială, sfaturile țigănești se sfârșeau mereu cu bătaie. De aceea, cei mai
bătrâni hotărâră ca fiecare ceată să numească un om mai mintos, care să participe la sfat. Se adunară
delegații cetelor și începură sfatul.

Baroreu susținu că pentru țigani este bună numai monarhia. Că un rege este ca un părinte pentru supușii
lui și se îngrijește de toate, așa cum capul conduce cu grijă toate părțile trupului, iar un tată își îngrijește
toată familia. În democrație, însă, toți se luptă să ajungă sus, fiecare vrea să ia locul altuia și să-și vadă de
interesele lui, nu ale țării. Nu numai atât, dar oamenii de rând îi aleg să conducă pe cei care le dau ori le
promit ceva, nu pe cei care au mintea luminată și intenții bune.

Slobozan, dimpotrivă, susținu republica, fiindcă un monarh nu are cum să știe cum merg toate treburile
unei țări și își va alege sfetnici, care vor începe să-și facă interesele și să năpăstuiască poporul. Și apoi,
poate că monarhul va fi bun, dar nu se știe cum vor fi urmașii lui.

Cântecul XI (Capitolul 11)

Vorbi apoi și Janalău, care zise că ar fi bine ca în vremi de restriște țara să fie condusă de un monarh, iar
în vreme de pace, de dregători aleși pentru o perioadă de timp, care să aplice cu dreptate niște legi
juste.

După vorba lui Janalău aleseră delegații să fie orânduirea lor: demo-aristo-monarhicească. Tocmai când
se sfătuiau pe cine să aleagă ca să privegheze la alcătuirea legilor, tăbărî gloata țiganilor, în frunte cu
Cucavel. Cerură să se spargă sfatul, iar a doua zi de dimineață să participe toată țigănimea la alegerea
rânduielii țării lor.

Dimineață, Tandaler sări cu gura mare că n-au nevoie de niciun sfat, trebuie doar să hotărască cine să fie
vodă peste țigănie, să aleagă un divan și niște boieri. Drăghici, fierarul, se miră că au uitat cu toții că țara
lor are un vodă, pe Vlad Voievod, așa că mai bine să poarte de grijă ce vor mânca mâine, decât să-și bată
capul cu domnia. Goleman fu de părere că nici nu e mare scofală să fii domnitor sau boier, mănânci bine,
bei bine și aduni galbeni. Corcodel sări și el că mai bine să se facă țiganii vlădici și preoți. Goleman îi tăie
vorba scurt și întrebă țiganii pe cine vor să pună voievod al țiganilor.

Cântecul XII (Capitolul 12)

Unul zise că Goleman se vede voievod, altul sări la acela și țiganii se luară la bătaie. Tandaler strigă la ei
să-i potolească, unul îi zise că se vede și el voievod, și bătaia se încinse și mai tare, ajungând un adevărat
război, în care se omorâră și se schilodiră unii pe alții. Cei care rămaseră în viață se împrăștiară prin toată
țara.
Părintele ceresc privi printre nori și văzu că totul se petrece cum hotărâse El. Îl trimise pe Arhanghelul
Gavriil să-i spună lui Vlad Vodă că poporul său mai are mult de pătimit până să se izbăvească. Vlad
înțelese și plecă de bunăvoie în exil. Brâncoveanu, comandantul gărzii chemă oștenii și le spuse că
domnul a plecat și sunt liberi să plece și ei până vor veni vremuri mai bune.

Atunci ieși în față oșteanul Romândor și spuse că nu vor pleca nicăieri, ci vor lupta pentru libertate sub
steagul Țării Românești.