UNIVERSITATEA de “PETROL-GAZE” PLOIESTI

Facultatea de Inginerie Electrica si Mecanica

Invatamant la distanta si frecventa redusa

Specializare: IEDM

FORMAREA PRICEPERILOR ŞI DEPRINDERILOR MOTRICE

SPECIFICE RAMURILOR SPORTIVE ÎN LECŢIA
DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORTIVĂ

Student: Pavel Costina Diana

Anul 2
Grupa 10583
Generalităţi
Educaţia fizică şi sportivă este o activitate deosebit de complexă, dacă ne
referim în primul rând la conţinutul, structura, organizarea şi desfăşurarea sa. Când
se analizează activitatea de educaţie fizică şi sportivă, ca fenomen social, trebuie să
avem în vedere multitudinea de componente pe care ea le implica: exerciţii fizice;
baza materială specifică; instalaţii şi materiale sportive specifice; aspecte tehnice şi
organizatorice specifice; discipline ştiinţifice care o fundamentează; cadre de
specialitate.
Exerciţiile fizice au apărut şi s-au perfecţionat continuu în concordanţă cu
comanda socială. Apariţia şi evoluţia exerciţiilor fizice au o condiţionare clară de
ordin social. Acestea nu sunt determinate de instincte, de factorii biologici, contrar
unor teorii, apariţia şi evoluţia exerciţiilor fizice au fost determinate nu numai de
latura materială a vieţii sociale ci şi de alţi factori ştiinţa, nivel de cultură, religie
etc. Fundamentarea ştiinţifică a procesului de practicare a exerciţiilor fizice s-a
realizat de-a lungul timpului, cu stagnări, regrese. Această fundamentare a
valorificat unele idei, norme, reguli, aparţinând antichităţii, renaşterii, umanismului
burghez etc.
Educaţia fizică şi sportivă, este parte integrantă din măsurile privind
dezvoltarea fizică armonioasă şi menţinerea unei stări optime de sănătate. Educaţia
fizică şi sportivă, dar şi celelalte activităţi motrice fundamentale, se subordonează
pregătirii pentru munca şi viata; trebuie urmărită cu prioritate afirmarea talentelor
mai ales pe planul activităţii competiţional–sportive, atât la nivel naţional cât şi la
nivel internaţional.
Petrecerea timpului liber al oamenilor de diferite vârste şi profesii să se
realizeze în mod util şi recreativ şi prin practicarea exerciţiilor fizice sub diferite
forme organizatorice. Să fie pus accent pe educaţia fizică şi sportivă a tineri
generaţii (mai ales cea şcolară, universitară), premiză şi pentru o activitate sportivă
de calitate superioară.
 ATLETISMUL
În ansamblul său, atletismul, este ramura de sport ce se bazează pe întrecerea
individuală. Atletismul s-a practicat, în mod rudimentar, încă din comuna primitivă
pentru asigurarea existenţei comunităţii, evoluând odată cu orânduirile sociale,
statuându-şi reguli şi norme specifice în vederea participării la competiţii, atingerii
idealurilor indivizilor. Dispunând de o multitudine de exerciţii fizice, cu un
pronunţat caracter natural, dar şi accesibile tuturor tinerilor, atletismul poate fi
practicat în toate lecţiile de-a lungul întregului an şcolar/universitar chiar cu o
dotare materială minimă.
Ramură de sport cu un rol hotărâtor în dezvoltarea capacităţilor motrice, a
îmbunătăţirii/dezvoltării unei bune condiţii fizice şi a formării unor deprinderi şi
priceperi motrice specifice, atletismul se regăseşte ca mijloc de pregătire în toate
ramurile de sport, fiind practicat atât de cei tineri cât şi de cei vârstnici. Atletismul
prezintă un sistem de probe atletice cu un caracter variat şi complex, cuprinzând
probe de alergări, sărituri, aruncări dar şi probe de marş şi poliatloane. Sistemul
probelor atletice cuprinse în programul Jocurilor Olimpice şi Campionatelor
Mondiale de Atletism, este format dintr-un număr de 11 grupe de probe, după cum
urmează:
 Alergările de viteză, se desfăşoară pe stadion cu pistă standardizată,
pe distanţe de 100 m, 200 m şi 400 m, pentru bărbaţi şi femei;
 Alergările de semifond, se desfăşoară pe stadion cu pistă
standardizată, pe distanţe de 800 m şi 1500 m, pentru bărbaţi şi femei;
 Alergări de fond, se desfăşoară pe stadion cu pistă standardizată, pe
distanţe de 5000 m şi 10000 m pentru bărbaţi şi 3000 m pentru femei;
 Alergările de mare fond – maratonul,se aleargă pe distanţa de 42 km
şi 195 m, pe şosea, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei;
 Alergările de garduri, se desfăşoară pe stadion cu pistă
standardizată, pe distanţe de 110 m şi 400 m pentru bărbaţi şi 100 m şi 400 m
pentru femei;
 Alergările de obstacole, se desfăşoară pe stadion cu pistă
standardizată, pe distanţa de 3000 m, pentru bărbaţi;
 Alergările de ştafetă 4x100 m şi 4x400 m, se desfăşoară pe stadion cu
pistă standardizată, pentru bărbaţi şi femei;
  Proba de marş, se desfăşoară pe şosea, pe distanţe de 20 km pentru
femei şi 20 şi 50 km pentru bărbaţi;
 Săriturile, se desfăşoară pe stadion cu sector standardizat pentru
probele de – săritură în lungime, săritura în înălţime, triplusalt şi săritura cu
prăjina, pentru bărbaţi şi femei;
 Aruncările, se desfăşoară pe stadion cu sector standardizat pentru
probele de: aruncarea greutăţii, aruncarea discului, aruncarea suliţei şi
aruncarea ciocanului, pentru bărbaţi şi femei;
 Poliatloanele (probe combinate) se desfăşoară pe stadion cu pistă şi
sectoare standardizate: pentru bărbaţi – Decatlonul cu probele – 100 m,
săritura în lungime, aruncarea greutăţii, săritura în înălţime, 400 m, 110 mg,
aruncarea discului, săritura cu prăjina, aruncarea suliţei şi 1500 m; pentru
femei – Heptatlonul cu probele – 100 mg, aruncarea greutăţii, săritura în
înălţime, 200 m, săritura în lungime, aruncarea suliţei şi 800 m.
Atletismul mai cuprinde şi alergările pe teren variat (pădure, câmp, deal,
şosea) pe trasee şi distanţe variabile. Toatecompetiţiile de nivel naţional şi
internaţional se desfăşoară pe grupe de vârstă, pentru băieţi/bărbaţi şi fete/femei:
categoriile copii II (9 – 10 ani) şi copii I (11 – 12 ani); juniori III (13 – 14 ani);
juniori II (15-16 ani); juniori I (17 – 18 ani); cadeţi (19 – 20 ani) şi seniori peste
20 ani (la competiţiile seniorilor pot participa şi atleţi categoria juniori I şi cadeţi,
care au realizat rezultate valoroase, apropiate de cele ale seniorilor). Pentru
categoriile de vârstă copii şi juniori competiţiile au loc pe distanţe, cu materiale
sportive şi înălţimea obstacolelor adaptate vârstei acestora.
Lecţiile de educaţie fizică şi sportivă, pe baza mijloacelor specifice din
atletism, le putem asocia lecţiilor din şcoalaatletismului unde putem vorbi de
şcoala alergării, şcoala săriturii şi şcoala aruncării, fiecare cu un conţinut specific
în scopul învăţării şi perfecţionării deprinderilor de bază din alergări, sărituri şi
aruncări.
1.Şcoala alergării are ca obiective îmbunătăţirea şi perfecţionarea pasului
alergător de viteză, semifond, fond prin: ameliorarea coordonării membrelor
superioare cu cele inferioare, fortificarea sistemului musculo–articular, creşterea
elasticităţii musculare, educarea simţului accelerării, a simţului tempoului.
Metodele şi mijloacele prin care se ating aceste obiective, sunt următoarele:
 alergarea uşoară, denumită de specialiştii domeniului alergare de
coordonare (picioare–braţe); are ca scop formarea deprinderii de alergare elastică
şi relaxată; se realizează pe distanţe ce pot fi cuprinse între 200 şi 1000 m, pe
suprafeţe de rulare cât mai elastice, în vederea protejării sistemului osteo–articular;
 alergarea cu joc de gleznă contribuie la dezvoltarea vitezei de
repetiţie, a elasticităţii şi mobilităţii musculo–ligamentare a membrelor inferioare;
se poate realiza pe distanţe de 25 – 50 m x 2 – 3 repetări;
 alergarea cu genunchii sus contribuie la dezvoltarea forţei
musculaturii cât şi a mobilităţii articulaţiilor membrelor inferioare; se poate realiza
pe distanţe de 25 – 50 m x 2 – 3 repetări;
 alergarea cu pendularea gambelor înainte şi înapoi, contribuie la
dezvoltarea elasticităţii şi mobilităţii musculo–ligamentare a membrelor inferioare,
a vitezei muşchilor gambei; se poate realiza pe distanţe de 25 – 50 m x 2 – 3
repetări;
 alergarea în tempo uniform este mijlocul principal folosit în
dezvoltarea rezistenţei generale; se realizează prin alergare de durată, pe distanţe
variind între 600 şi 1500 m sau în timp;
 alergarea cu accelerare este un mijloc important pentru formarea
simţului de accelerare, în condiţii de efort ridicat şi relaxare;
 alergarea pe teren variat este mijlocul folosit în dezvoltarea rezistenţei
generale; se realizează prin alergare pe teren variat cu iarbă, pe diferite distanţe şi
timp;
 alergarea peste obstacole are ca scop formarea simţului de trecere
peste obstacole fixe aşezate la distanţe egale.
2.Şcoala săriturii are ca obiective: consolidarea şi perfecţionarea bătăii pe un
picior şi a aterizării grupate, echilibrate şi elastice; dezvoltarea capacităţii de
echilibru, de orientare în spaţiu, de coordonare a segmentelor în faza de zbor, a
simţului ritmului, ce se pot realiza, prin:
 diverse sărituri de pe, pe şi peste diferite aparate, instalaţii, obstacole;
 pasul sărit şi pasul săltat;
 înlănţuiri de paşi săriţi sau paşi săltaţi, diferite combinaţii de paşi
săltaţi sau alternaţi cu paşi de alergare;
 sărituri diferite legate, în parcursuri şi peste diverse aparate.
 săritura în lungime de pe loc, simple sau legate, pe suprafeţe rigide
sau prin nisip;
 săritura în lungime cu elan, procedeul cu 1½paşi în aer şi procedeul
ghemuit;
Exerciţiile de sărituri se pot realiza de pe, pe şi peste diferite obstacole,
căutându-se însuşirea şi consolidarea unor aterizări grupate, echilibrate şi elastice,
formarea şi consolidarea bătăii pe un picior. Pasul sărit şi pasul săltat trebuiesc
bine însuşite fiind exerciţiile care condiţionează învăţarea tehnicii săriturii în
lungime – pasul sărit, iar pasul săltat – săritura în înălţime. Nu trebuie neglijat şi
abandonat lucrul cu piciorul mai puţin îndemânatic, pentru a nu crea un
dezechilibru în dezvoltarea masei şi forţei musculare, faţă de celălalt membru mai
des utilizat; acest neajuns se va realiza în lecţiile cu temă vizând dezvoltarea
capacităţii condiţionale–forţa musculaturii membrelor inferioare sau când se
educă/formează capacităţile coordinative.
3.Şcoala aruncării are ca obiective învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor
specifice aruncărilor din atletism, ca: azvârlirea, împingerea, lansarea; formarea
deprinderilor de aruncare se pot realiza, prin:
 acţiuni de săltare, de pivotare şi de translaţie a axei umerilor şi
bazinului spre direcţia de aruncare;
 în stadiul de anticipare a aruncării se va depăşi obiectul de aruncat;
 implicarea în acţiune, într-o ordine exactă a segmentelor şi grupelor
musculare;
 oprirea mişcării trenului inferior.
Educarea/formarea deprinderilor de aruncare se pot realiza prin: aruncări de tip
azvârlire, împingere şi lansare, cu o mână sau cu ambele mâini, din poziţii înalte şi
poziţii grupate, din diferite poziţii în raport cu direcţia aruncării, de pe loc, din
mers şi alte forme de elan simple, cu diferite obiecte adecvate mişcării de aruncare.
Exerciţiile din ,,şcoala aruncării”, se vor centra pe exerciţiile pentru însuşirea
aruncării azvârlite cu o mâna pe deasupra umărului, tip aruncarea mingii de oină şi
însuşirea aruncării greutăţii, tip aruncare prin împingere.