Primul Război Mondial_________

Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război
Mondial, Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. A fost un
război global declanșat în Europa, care a durat de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie
1918, la care au participat peste 70 de milioane de militari, inclusiv 60 de milioane de
europeni, mobilizați într-unul dintre cele mai mari războaie din istorie. Peste nouă milioane
de combatanți și șapte milioane de civili au murit ca urmare a războiului, o rată a
accidentelor exacerbată de progresul tehnologic și industrial al beligeranților și impasul tactic
cauzat de războiul de tranșee. A fost unul dintre cele mai mortale conflicte din istorie și a
provocat schimbări majore politice, inclusiv revoluțiile din 1917-1923 la multe dintre națiunile
implicate. Rivalitățile nerezolvate la sfârșitul conflictului au contribuit la începutul celui de-al
Doilea Război Mondial, 21 de ani mai târziu. Situația din Europa, înainte de război, era
îngrijorătoare. Imperialismul, Militarismul și Naționalismul se aflau în ascensiune, iar cursa
înarmărilor între marile imperii ale Europei a condus la un nivel crescut de militarizare fără
precedent. Conflictele teritoriale nerezolvate au creat tensiuni internaționale, iar conflictele
regionale multiple au dus la descompunerea relațiilor diplomatice. Războiul a atras în luptă
toate marile puteri economice ale lumii, grupate în două alianțe opuse: Puterile Aliate sau
Antanta (Imperiul Rus, A Treia Republică Franceză și Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei), contra Puterilor Centrale formate din Imperiul German și Austro-Ungaria. Deși Italia
a fost membră a Alianței Triple alături de Germania și Austria-Ungaria, ea nu s-a alăturat
Puterilor Centrale, deoarece Austro-Ungaria a atacat-o încălcând termenii alianței. Aceste
alianțe au fost reorganizate și extinse pe măsură ce mai multe națiuni au intrat în război:
Italia, Japonia și Statele Unite ale Americii care s-au alăturat Antantei în timp ce Imperiul
Otoman și Bulgaria s-au alăturat Puterilor Centrale.
Declanșarea războiului a fost provocată de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand al
Austriei, moștenitor al tronului Austro-Ungariei, de către studentul bosniac Gavrilo Princip la
Sarajevo la 28 iunie 1914. Această crimă a declanșat o criză diplomatică atunci, când
Austro-Ungaria a dat un ultimatum Regatului Serbiei și, ca urmare, alianțele internaționale
formate de-a lungul deceniilor anterioare au fost invocate. În câteva săptămâni marile puteri
se aflau în război, iar conflictul urma să escaladeze în curând la scară globală.
Rusia a fost prima care a ordonat o mobilizare parțială a armatelor sale în zilele 24 iulie-25
iulie, iar la 28 iulie, Austria-Ungaria a declarat război Serbiei. Rusia a anunțat mobilizarea
generală la 30 iulie. Germania a trimis un ultimatum Rusiei să se demobilizeze. Rusia a
refuzat. Astfel, Germania i-a declarat război Rusiei la 1 august. Fiind depășită numeric pe
Frontul de Est, Rusia a îndemnat aliatul său francez să deschidă un al doilea front în vest.
Cu 40 de ani în urmă, încheierea războiului franco-prusac a pus capăt celui de-al doilea
imperiu francez, iar Franța i-a cedat Germaniei provinciile Alsacia-Lorena. Amărăciunea în
legătură cu această înfrângere și hotărârea de a recupera Alsacia-Lorena i-au determinat să
accepte pretenția Rusiei, astfel că Franța a început să se mobilizeze pe deplin la 1 august,
iar Germania, la 3 august, a declarat război Franței. Frontiera dintre Franța și Germania a
fost puternic fortificată pe ambele părți, astfel încât, conform planului Schlieffen, Germania a
invadat state neutre ca Belgia și Luxemburgul înainte de a se deplasa spre Franța din nord,
determinând Regatul Unit să declare război împotriva Germaniei la 4 august, din cauza
încălcării neutralității belgiene.
Japonia a intrat în război de partea Puterilor Aliate la 23 august 1914, profitând de ocazia
distragerii Germaniei de războiul european pentru a-și extinde sfera de influență în China și
Pacific.
Marșul german spre Paris a fost oprit în Prima bătălie de pe Marna, ceea ce a determinat ca
pe Frontul de Vest să se instaleze o luptă de uzură, cu o linie de tranșee care s-a schimbat
rareori până în 1917. Pe Frontul de Est armata rusă a condus cu succes campania împotriva
austro-ungurilor, însă germanii au oprit-o în Prusia de Est în bătăliile de la Tannenberg și
Lacurile Mazurice. În noiembrie 1914, Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale,
deschizând fronturi în Caucaz, Mesopotamia și Peninsula Sinai. În 1915, Italia s-a alăturat
Puterilor Aliate, iar Bulgaria s-a alăturat Puterilor Centrale. România s-a alăturat Puterilor
Aliate în 1916. După ce au fost scufundate șapte nave comerciale americane de către
focurile trase de submarinele germane și revelația că germanii încercau să obțină
cooperarea Mexicului pentru a duce război împotriva Statelor Unite, SUA au declarat război
Germaniei la 6 aprilie 1917.
Guvernul țarist rus a fost înlăturat în martie 1917, odată cu Revoluția din Februarie, iar
Revoluția din Octombrie, urmată de o nouă înfrângere militară, i-a determinat pe ruși să
încheie pace cu Puterile Centrale prin Tratatul de la Brest-Litovsk, care le-a acordat
germanilor o victorie semnificativă. După uimitoarele ofensive germane de primăvară de-a
lungul Frontului de Vest, în primăvara anului 1918, puterile aliate s-au adunat și au condus
Ofensiva de 100 de zile împotriva germanilor. La 4 noiembrie 1918, Imperiul Austro-Ungar a
acceptat Armistițiul de la Villa Giusti și Germania, care avea propriile probleme cu
revoluționarii, a fost de acord cu încheierea unui armistițiu la 11 noiembrie 1918, războiul
încheindu-se cu victoria forțelor aliate.
Până la sfârșitul războiului sau imediat după aceea, Imperiul German, Imperiul Rus, Imperiul
Austro-Ungar și Imperiul Otoman au încetat să mai existe, iar monarhiile acestora au fost
abolite. Frontierele naționale au fost redesenate, cu restabilirea sau crearea a nouă națiuni
independente, iar coloniile germane și teritoriile otomane au fost împărțite între puterile
victorioase. În timpul Conferinței de la Paris din 1919, cele patru mari puteri (Marea Britanie,
Franța, Statele Unite și Italia) și-au impus termenii într-o serie de tratate. Liga Națiunilor a
fost creată cu scopul de a împiedica repetarea unui astfel de conflict. Acest efort nu a reușit,
iar depresiunea economică, naționalismul reînnoit, statele succesoare slăbite și sentimentele
de umilință (în special pentru Germania) au contribuit în cele din urmă la declanșarea celui
de-al Doilea Război Mondial.

Cauze
În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului
austro-ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist
sârb-bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna
Neagră, o societate secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei.
Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care deja exista în Europa. Rebeliunile de la
Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de
minoritatea sârbă, care era nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovinei de
către Imperiul Austro-Ungar, ca și de invadarea și ocuparea violentă a provinciei de către
același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial,
cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și
contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii
Franței și a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea
„cancelarului de fier”, Otto von Bismarck, în 1871.
Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii
factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa
surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană,
sistemul de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația
diplomatică, cursa înarmărilor etc.

Cauze și responsabilități

Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării războiului.

Cauza principală a Primului Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor
lor dreptul la auto-determinare. Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-Ungar în
1908, în disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la
acel moment, un stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de
nemți și unguri.La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau
cu speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din
Bosnia și din restul Imperiului Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul
independent al Serbiei.
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în
interiorul statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la
începutul secolului al XX-lea această loialitate, în mod vădit, se dilua.Popoarele aflate în
interiorul imperiilor multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente la acel moment,
precum și de modul în care aceste frontiere erau menținute prin instituții politico-statale
conservatoare.De altfel, unul dintre puținele câștiguri obținute în urma Primului Război
Mondial a fost chiar acest drept al popoarelor la autodeterminare.În epocă, observatorii
avizați considerau că aristocrații care conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau politici
expansioniste nebunești, care erau contra propriilor lor interese: imperiul gemea deja sub
greutatea propriilor contradicții și a frustrării minorităților oprimate, în timp ce conducerea
îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu populație diversă religios și etnic.
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul
Primului Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea
oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa
întreaga responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză
bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de
Germania care a invadat, fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza
este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a
Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franța și Marea Britanie au ripostat legitim acestei
agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss,
Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen și V.R. Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în
considerație și factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse și
germane, dată fiind importanța concepției de a ataca primul și de a executa planurile militare
într-un ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au
triumfat rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm.
Totuși, dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea
război bur (1899-1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința
potențialului unui război major. Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a opus războiului
a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o
opoziție viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea
de alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS
Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele
anterioare, numite „pre-dreadnought”. Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a
lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din cauza
neoimperialismului. În general, națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta) se
temeau de cele care aparțineau la Tripla Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare
naționalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această
evoluție a redus opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense,
menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive
din partea Germaniei și a Rusiei nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea
conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea
conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de
comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

1914: Primele bătălii

În ziua de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat
război Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă.
Părea că criza va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie
a fost caracterizată de un schimb continuu de telegrame între cancelariile din marile capitale
europene. Diplomații europeni și unii oameni politici încă mai credeau că criza se va rezolva.
Gravitatea crizei era însă, subevaluată. Astfel, Tisza, primul ministru al Ungariei
(Transleithaniei), excludea riscul izbucnirii unui război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună
capăt mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi
simultan, strategia germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv
armata franceză după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen în
1905. Printr-o manevră de învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul
Belgiei pentru a pătrunde pe teritoriul francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la
Canalul Mânecii, Dunkerque și Le Havre, obiectivul final fiind încercuirea Parisului.
Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să
ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să declanșeze un atac pe frontul estic.

Ordinul de Mobilizare Generala (Franta)

Afisul britanic de recrutare cu mesajul: Kitchener wants you!

La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul
de mobilizare (solidară cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat
război Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor,
Germania a invadat Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre
în conflict.
 Trupe britanice debarcând in Qingdao (China).

La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat

război Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din
China, blocada fiind încheiată în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul
Otoman a intrat în război alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței,
Marii Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca
războiul să fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu
creșteri demografice au intrat în conflict.
Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european. Armatele
aveau forțe inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o știință
pentru profesioniști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth
Johannes Ludwig von Moltke (1848-1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl
Bernhard Graf von Moltke (1800-1891), un mare strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful
Statului Major General al armatei prusace și obținuse victorii categorice în războaiele purtate
cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major
în 1906 și a aplicat, consecvent, planul creșterii eficienței aparatului național de război, iar în
1914 a fost determinat să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă prusacă modelase
structura socială a imperiului care dispunea de un număr mare de oameni apți pentru
serviciul militar. Cei mai buni dintre cei selectați erau instruiți printr-un antrenament
îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace logistice superioare, pe spiritul de elită și
pe efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de soldați pe front. Aliatul austro-ungar
dispunea de forțe mult inferioare.
În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de
un mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era
nevoită să susțină unilateral războiul, fiind dezavantajată în privința efectivelor, reușind să
mobilizeze 4 milioane de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea navală. Contribuția ei
inițială constă în trimiterea pe continentul european a unui contingent de 100 000 de soldați
din Forța Expediționară Britanică. Imperiul Rus avea, la rândul său, probleme privind
efectivele, iar mobilizarea, din cauza distanțelor mari, se desfășura lent.
 Cavaleria indiană din British Expeditionary Force

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți
de propagandă, voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada, India, Algeria,
Senegal și Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității
față de țară, dar erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și spiritul de aventură.
În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc
înstărite, fiind formate batalioanele „Pals”, ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite din
oameni care provin din aceeași regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși,
mulți dintre ei fiind muncitori din aceeași breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.
Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte
de Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea plecările
spre front ale trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile adunate în piețe și
gări, care fluturau steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun, născându-se sentimente de
fraternitate și solidaritate menite să unească. Niciunii nu se așteptau că aveau să fie duși în
trenuri precum „vitele la abator”, așa cum, după încheierea războiului, aveau să susțină
pacifiștii.
La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare dintre ele
considera că are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației
europene, lupta împotriva autocrației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă
împotriva tradiționalului adversar german, care îi luase teritoriile în războiul anterior; Rusia,
pretindea că lupta să apere slavismul de amenințarea germană și cea otomană; Marea
Britanie considera că Germania, prin politica ei expansionistă, devenea un rival periculos în
competiția pentru supremația navală și industrială.