De ce proiectul reformator al lui Otto von Bismarck poate fi un model de

gândire curajoasă a unui lider politic pentru binele comun?

Diplomația lui, numită „politică realistă” (Realpolitik), și modul autoritar în

care conducea statul i-au adus porecla de „Cancelarul de Fier” („der Eiserne
Kanzler”). Fiind un mare latifundiar aristocrat („Junker”), avea profunde
convingeri conservatoare, monarhiste și aristocratice. Obiectivele lui Bismark pot
fi rezumate la trei direcții principale: Kulturkampf, reforma socială și unificarea
națională.
În calitate de cancelar, Bismarck a încercat, fără prea mult succes, să limiteze
influența Bisericii Romano-Catolice și a ramurii sale politice cu ajutorul
implementării Kulturkampf. Legile din mai 1873 au adus numirea preoților și
pregătirea lor sub controlul statului, ceea ce a dus la închiderea a numeroase
seminarii teologice, și la o penurie de preoți. Legea Congregațiilor din 1875 a
abolit ordinele religioase, a pus capăt subvenționării de stat a Bisericii Catolice și
a eliminat protecțiile religioase din constituția Prusiei. După 1878, lupta
împotriva socialiștilor avea să unească forțele catolicilor și ale lui Bismark,
ducând la sfârșitul Kulturkampf, ceea ce avea să aducă la o și mai mare
nesupunere catolică decât cea care existatase mai înainte și care a întărit
catolicismul în Germania în loc să-l slăbească. Cum reprimarea completă atât a
catolicilor cât și a socialiștilor a eșuat, politica lui Bismarck numită a
"morcovului și bățului" a reușit să potolească grupurile radicale
O altă reformă introdusă de Bismarck a fost „Reforma socială”, care
presupunea că pentru a stăpâni clasa muncitoare și pontru a slăbi influența
grupurilor socialiste, crearea unui stat cu sistem de ajutor social gratuit va atrage
clasa muncitoare de partea naționalismului german. Sistemul asigurărilor sociale
inițiat de Bismark – asigurările de sănătate în 1883, asigurările de accidente în
1884, asigurările de invaliditate și de pensie în 1889 – au fost cele mai avansate
din lume la vremea respectivă și continuă să existe și în ziua de azi în Germania.
De asemenea, înseși politica sa externă „Realpolitik” bazată pe calculaţiile de
putere şi apărarea interesului naţional – a făcut posibilă apariția reformei
unificatoare a Germaniei. Dar reunificarea Germaniei a făcut ca Realpolitikul să
se schimbe, obţinând opusul a ceea ce era menit să obţină. Practica
Realpolitikului evită cursele armate şi războiul doar dacă jucătorii majori ai unui
sistem internaţional sunt liberi de a ajusta relaţiile lor în conformitate cu
circumstanţele schimbătoare sau sunt reglaţi de un sistem de valori împărtăşite,
sau în prezenţa ambelor cazuri. Aceasta este originea germană a conceptului. Otto
von Bismark, în lupta sa pt unificarea statelor germane, apoi pt afirmarea noului
stat – Germania – în plan european cu un statut de mare putere. În acest sens, un
exemplu des citat este mişcarea – aparent ilogică – a Prusiei de a nu cere careva
teritorii de la Austria învinsă în 1866, mişcare ce a contribuit mai târziu la
unificarea paşnică, din această direcţie, a Germaniei. D asemenea, Bismark e
citat ca maestrul Realpolitikului datorită modului în care a obţinut Schlewig-
Holsteinul fără lupte, plus alte succese.
Conchid că, “Cancelarul de fier” a considerat că burghezia germană era
incapabilă, prin propriile forţe, să realizeze unitatea. De aceea el a persistat în
tradiţia Hohenzollernilor şi a realizat unitatea prin grandoarea monarhiei
prusace, slujită de birocraţia şi armata sa. Cu toate acestea, în pofida
conservatorismului extrem al opiniilor sale, el a trebuit, foarte de timpuriu, să
înţeleagă aspiraţiile epocii sale şi să le transpună în forme care să corespundă
evoluţiei istorice a Germaniei; sensibilitatea la realităţile lumii moderne i-a
influenţat în modul cel mai profund opera .
Realizat: Vătămănescu Cătălina-Delia