Competențele și funcționarea Uniunii Europene

Există trei principii pornind de la care se stabilesc domeniile în care are voie să
acționeze UE și cum anume o poate face:
• principiul atribuirii de competențe – Uniunea Europeană are doar
competențele conferite de tratatele UE, tratate care au fost ratificate de toate
statele membre;
• principiul proporționalității – acțiunile UE trebuie să se limiteze la ceea ce
este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor tratatelor UE;
• principiul subsidiarității – în domeniile în care pot acționa atât guvernele
statelor membre, cât și Uniunea Europeană, UE poate interveni doar dacă
acțiunile sale ar fi mai eficiente decât cele naționale sau de la nivelul
regional/local.
În anumite domenii, conform tratatelor, singurul legiuitor este Uniunea Europeană.
Rolul statelor membre este limitat la aplicarea normelor (fac excepție cazurile în care
UE autorizează guvernele naționale să adopte singure anumite reglementări). Pentru
aceste domenii, UE are ceea ce tratatele numesc competențe exclusive:
• uniunea vamală;
• normele în materie de concurență aplicabile pe piața unică;
• politica monetară pentru țările din zona euro;
• comerțul și acordurile internaționale (în anumite condiții);
• flora și fauna marină reglementată de politica comună în domeniul pescuitului
În alte domenii, reglementările pot fi stabilite atât de către Uniunea Europeană, cât și
de către statele membre. Însă statele membre pot legifera doar dacă UE nu a propus
deja norme în domeniu sau a decis că nu o va face. Pentru aceste domenii, UE are
ceea ce tratatele numesc competențe partajate:
• piața unică;
• ocuparea forței de muncă și afacerile sociale;
• coeziunea economică, socială și teritorială;
• agricultură;
• pescuit;
• mediu;
• protecția consumatorilor;
• transporturi;
• rețele transeuropene;
• energie;
• securitate și justiție;
• sănătate publică;
• cercetare și spațiu;
• cooperare pentru dezvoltare și ajutor umanitar.
Domenii în care statele membre legiferează, iar UE doar să ajute, să coordoneze sau
să completeze acțiunile statelor membre. Astfel, Uniunea nu poate să adopte
reglementări și nici să intervină asupra capacității țărilor membre de a face acest lucru.
Pentru aceste domenii, UE are ceea ce tratatele numesc competențe de sprijinire:
• sănătate publică;
• industrie;
• cultură;
• turism;
• educație, formare, tineret și sport;
• protecție civilă;
• cooperare administrativă.
Uniunea are și competențe speciale, ce îi permit să joace un rol special și să
depășească atribuțiile conferite de tratate în cazul coordonării politicilor economice și
de ocupare a forței de muncă, precum și a definirii și punerii în aplicare a politicii
externe și de securitate comune.

Cum funcționează UE?

Principalele instituții europene la nivelul cărora se iau deciziile (triunghiul decizional),

sunt:
Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene (Consiliul Uniunii Europene), care
reprezintă statele membre, este principalul organ de decizie al Uniunii. Când se
reunește la nivel de șefi de stat sau de guvern, acesta devine Consiliul European și
are rolul de a defini și impulsiona orientările politice generale ale Uniunii.
Parlamentul European reprezintă cetățenii și împarte puterea legislativă și bugetară
cu Consiliul Uniunii Europene.
Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă interesul comun al Uniunii.
Are drept de inițiativă legislativă și controlează aplicarea corectă a politicilor
comunitare.
Această structură instituțională face ca UE să fie mai mult decât o confederație de
state, însă mai puțin decât un stat federal. Se fondează pe un sistem politic original, în
continuă evoluție de peste cincizeci de ani.
Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase acte juridice
(numite „secundare”) care au incidență directă asupra vieții cotidiene a cetățenilor
Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor, directivelor, deciziilor și recomandărilor
adoptate de instituțiile UE.
Aceste legi, precum și politicile Uniunii Europene, în general, sunt rezultatul deciziilor
luate de triunghiul instituțional format din Consiliu (care reprezintă guvernele
naționale), Parlamentul European (care reprezintă cetățenii) și Comisia Europeană
(instituție independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv
al europenilor).
Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) este principala instituție de decizie a
Uniunii. Președinția Consiliului este deținută prin rotație de câte un stat membru, pe o
perioadă de șase luni. Consiliul reunește câte un ministru din fiecare stat membru, în
funcție de domeniul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie,
transport, mediu, etc.
Ce face Consiliul UE?
Negociază și adoptă legislația UE, împreună cu Parlamentul European, pe baza
propunerilor înaintate de Comisia Europeană.
Coordonează politicile țărilor UE.
Elaborează politica externă și de securitate a UE, plecând de la orientările Consiliului
European.
Încheie acorduri între UE și alte țări sau organizații internaționale, negociate în
prealabil de Comisia Europeană.
Adoptă bugetul anual al UE, în colaborare cu Parlamentul European.
Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European, prin
„procedura de codecizie”.
În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu majoritate simplă,
majoritate calificată sau în unanimitate, în funcție de domeniul abordat.
În domenii esențiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau
aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate.
În celelalte cazuri, se folosește majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că o decizie
a Consiliului este adoptată numai în cazul în care obține un număr minim de voturi
favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat membru reflectă aproximativ
mărimea populației acestuia.
Componență
Nu există membri permanenți ai Consiliului UE. Acesta se reunește în 10 configurații
diferite, fiecare corespunzând unuia dintre domeniile politice supuse dezbaterii (Afaceri
economice și financiare; Afaceri externe; Afaceri generale; Agricultură și pescuit;
Competitivitate; Educație, tineret, cultură și sport; Justiție și afaceri interne; Mediu;
Ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și consumatori; Transporturi,
telecomunicații și energie). În funcție de configurație, fiecare țară își trimite ministrul
care se ocupă de domeniul abordat.
De exemplu, la reuniunea Consiliului pentru afaceri economice și financiare („Ecofin”)
participă miniștrii de finanțe din fiecare țară.
Cine prezidează reuniunile?
Consiliul „Afaceri externe” este prezidat întotdeauna de aceeași persoană - Înaltul
Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate. Toate celelalte reuniuni
sunt prezidate de ministrul de resort din țara care deține președinția UE în momentul
respectiv.
De exemplu, în cazul în care Consiliul de mediu se reunește în perioada în care
Estonia deține președinția UE, reuniunea va fi prezidată de ministrul estonian al
mediului.
Coerența globală este asigurată de Consiliul „Afaceri Generale”, care este sprijinit de
Comitetul Reprezentanților Permanenți. Acesta este format din reprezentanții
permanenți ai statelor membre pe lângă UE, care au rang de ambasadori.
Țările din zona euro își coordonează politicile economice în cadrul Eurogrupului,
alcătuit din miniștrii economiei și finanțelor. Acesta se reunește în ziua dinaintea
reuniunilor Consiliului „Afaceri economice și financiare”. Acordurile la care se ajunge
în întrunirile Eurogrupului sunt adoptate în mod oficial în ziua următoare, în cadrul
Consiliului. La vot participă doar țările din zona euro.
Cum lucrează Consiliul?
Atunci când analizează sau votează proiecte de acte legislative, miniștrii statelor
membre ale UE se întâlnesc în reuniuni publice.
Deciziile pot fi adoptate doar dacă se întrunește o majoritate calificată:
55 % din țări (la numărul actual de 27 de state membre, aceasta înseamnă 15 țări),
reprezentând cel puțin 65% din populația totală a UE.
Pentru a bloca o decizie este nevoie de cel puțin 4 țări, reprezentând cel puțin 35 %
din populația totală a UE.
Excepție: subiectele delicate, precum politica externă sau impozitarea, necesită
unanimitate de voturi (vot favorabil din partea tuturor țărilor).
Pentru aspectele procedurale și administrative este suficientă majoritatea simplă de
voturi.
Consiliul European se reunește, în principiu, de patru ori pe an, și este prezidat de
șeful statului sau guvernului care deține președinția Consiliului Uniunii Europene la
momentul respectiv. Președintele Comisiei Europene participă ca membru de drept.
Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial inițiatorul
principalelor politici ale Uniunii și arbitru în problemele dificile care nu au fost
soluționate în cadrul Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate internațională,
prin intermediul politicii externe și de securitate comune (PESC), expresie a unei
diplomații comune a statelor membre.
Parlamentul European
Parlamentul European este ales prin vot și reprezintă cetățenii Uniunii. El controlează
din punct de vedere politic activitățile Uniunii și participă la procesul legislativ. Începând
cu 1979, membrii săi sunt aleși direct, prin vot universal, la fiecare cinci ani.
În actualul mandat, parlamentul european are 705 membri, 7 grupuri politice, 27 de
comisii și 44 delegații, ce relaționează și organizează schimbul de informații cu
parlamentele țărilor terțe.
Sesiunile plenare ale Parlamentului European se țin, în principiu, la Strasbourg, iar
cele suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete ale Parlamentului, care
pregătesc sesiunile plenare, precum și grupurile sale politice, se reunesc de obicei la
Bruxelles. Secretariatul General are sediul la Luxemburg și la Bruxelles.
Parlamentul își exercită puterea legislativă la trei niveluri.
➢ prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic
European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor și a
regulamentelor, pronunțându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care
pot fi modificate în funcție de poziția Parlamentului.
➢ Tot din 1987, prin procedura de „aviz conform” sunt supuse ratificării de către
Parlament acordurile internaționale, negociate de Comisie, precum și orice
nouă extindere a Uniunii.
➢ Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de „codecizie”,
care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în ceea ce privește
legiferarea în domenii importante, inclusiv libera circulație a lucrătorilor, piața
internă, educație, cercetare, mediu, rețele transeuropene, sănătate, cultură,
protecția consumatorului etc. Tratatul prevede totuși o procedură de conciliere.
De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul responsabilitatea privind
adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate respinge propunerea de buget, lucru
care s-a întâmplat deja de mai multe ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară
trebuie reîncepută. Comisia Europeană propune proiectul de buget, care este apoi
dezbătut de Consiliu și Parlament. Parlamentul și-a folosit din plin puterile bugetare
pentru a influența politicile Uniunii.
Trebuie menționat faptul că Parlamentul European este instituția de control democratic
al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a demite Comisia prin adoptarea unei moțiuni
de cenzură cu o majoritate de două treimi. De asemenea, supraveghează gestionarea
politicilor UE prin întrebări orale și scrise adresate Comisiei și Consiliului. În final,
președintele în exercițiu al Consiliului European informează Parlamentul cu privire la
deciziile luate de Consiliu.

Comisia Europeană
Comisia este al treilea element al triunghiului instituțional care administrează și
conduce Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiți pe o perioadă de cinci ani,
de comun acord de către statele membre și aprobați de Parlamentul European.
Comisia este responsabilă în fața Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moțiune
de cenzură, să demisioneze colectiv.
Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru.
Comisia se bucură de o independență considerabilă în exercitarea atribuțiilor. Ea
reprezintă interesul comun și nu trebuie să primească instrucțiuni de la nici un guvern
național. „Gardian al tratatelor”, Comisia veghează la aplicarea regulamentelor și a
directivelor adoptate de Consiliu și Parlament și poate recurge la calea contencioasă
în fața Curții de Justiție în caz de neaplicare a dreptului comunitar.
În calitate de braț executiv al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile luate de
Consiliu în domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o mare putere în
gestionarea politicilor comune, al căror buget îi este încredințat: cercetare și
tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare regională etc.
Comisia este asistată de o administrație formată din 36 de direcții generale (DG-uri) și
servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles și Luxemburg.

Alte instituții și organisme

Curtea de Justiție
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată din
câte un judecător din fiecare stat membru, asistați de opt avocați generali. Aceștia sunt
numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o perioadă de șase
ani, care poate fi reînnoită. Independența le este garantată. Rolul Curții de Justiție este
de a asigura respectarea legislației europene, precum și interpretarea corectă și
aplicarea tratatelor.
Curtea de Conturi
Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost creată în 1975 și este compusă din
câte un membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o perioadă de șase ani de
comun acord de către statele membre după consultarea Parlamentului European.
Rolul său este de a verifica încasarea tuturor veniturilor, precum și legalitatea și
regularitatea utilizării fondurilor, urmărind buna gestionare a bugetului Uniunii.
Comitetul Economic și Social European
Consiliul și Comisia consultă Comitetul Economic și Social European în luarea de
decizii în anumite domenii politice. Acesta este alcătuit din reprezentanți ai diferitelor
grupuri de interes economic și social ai societății civile organizate, numiți de Consiliu
pe o perioadă de patru ani.
Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor (CoR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană și este
format din reprezentanți ai colectivităților locale și regionale, numiți de Consiliu pe o
perioadă de patru ani la propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CoR este
consultat de Consiliu și Comisie în probleme relevante privind regiunile respective, dar
poate emite avize și din proprie inițiativă.
Banca Europeană de Investiții
Banca Europeană de Investiții (BEI), cu sediul la Luxemburg, acordă credite și garanții
care sprijină regiunile mai puțin dezvoltate ale Uniunii și competitivitatea
întreprinderilor.
Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană (BCE), situată la Frankfurt, are responsabilitatea de a
gestiona moneda euro și politica monetară a Uniunii.