Morala socială priveşte viaţa morală a creştinismului ca mambru al diferitelor comunităşi şi anume: familie, stat, Biserică. În sens general, societatea cuprinde pe toţi oamenii. Au acelaşi conducător suprem, Dumnezeu; au aceeaşi lege morală sintetizată în Decalog; au aceleaşi principii sociale fundamentale: dreptatea şi iubirea. În sens restrans si propriu, societatea inseamna o pluralitate de oameni liberi, uniti pe durata cu obligatia de a lucra in comun, sub conducerea unei autoritati la realizarea unui scop comun precizat. De asemenea trebuie retinut ca din fiinta societatii se desprinde, ca un factor necesar pentru viata ei, existenta autoritatii. Care se cuprinde in dreptul de a obliga membrii societatii la anumite actiuni sau omiteri cu privire la realizarea unui scop comun, caci, desi scopul este acelasi, dar fiindca membrii societatii sunt multi e nevoie de o unica vointa. Fara o vointa unitara, activitatea membrilor se faramiteaza sau chiar se anuleaza reciproc. Evident fiecare societatea are o singura autoritate, caci altfel nu ar fi ordine ci haos. Dupa invatatura crestina, autoritatea ca principiu de conducere a societatii si concretizarea ei in realitatile sociale este de ordin divin: „nu este stapanirea decat de la Dumnezeu” (Rom. 13,1). Societatea nu constituie un scop in sine, ci un mijloc pentru realizarea unui scop. Iar acesta trebuie sa fie numai binele celor ce compun societatea si lucreaza in ea si pentru ea, adica binele obstesc. Deci, elementele constitutive ale societatii in sens propriu sunt: 1. o pluralitate de oameni liberi. 2. un scop comun. 3. libera unirea a tuturor prin datorii si drepturi pentru realizarea in comun a scopului comun. 4. autoritatea unitara pentru conducerea membrilor spre realizarea scopului comun precizat.
Raportul dintre individ si societate
Indiviii precum s-a aratat nu exista fara societate si nici societatea fara indivizi. Societatea (colectivitatea) se compune din indivizi si traieste prin ei. Indivizii la randul lor se nasc, traiesc si isi indeplinesc misiunea lor numai in societate si numai datorita ei. Astfel, desi individ si colectivitatea sunt 2 realitati deosebite, totusi sunt nedespartite. Binele individual trebuie sa se armonizeze cu binele comun. Deosebirea dintre binele individual si binele comun este ca dintre parte si intreg, in sens ca partea este subordonata intregului. Numai mantuirea sufletului- dupa invatatura crestina- nu poate fi jertfita pentru nimic din lumea aceasta „ce va da omul in schimb pentru sufletul sau” (Mt. 16,26). Contributia la sporirea binelui comun inseamna contributie si la sporirea binelui individual. A servi binele comun este si un interes personal. Caci cu cat colectivitatea se afla intr-o stare mai infloritoare, cu atat se ridica si nivelul de trai al membrilor ei. De alta parte, colectivitatea isi alimenteaza din posibilitatzile individuale puterea proprie pentru realizarea rostului ei social. Raportul dintre individ si colectivitate trebuie sa fie un raport de intrapatrundere, binele individual armonizandu-se cu binele colectiv.
Familia in lumina moralei crestine
Dupa morala crestina, familia este prima si cea mai mica celula a organismului social. Familia se intemeiaza prin casatorie, prin legatura de bunavoie si pentru toata viata a unui barbat si a unei femei. Insusirile fiintale ale casatoriei sunt: unitatea, trainicia, sfintenia si egalitatea dintre soti. Scopul casatoriei este inmultirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, infranarea trupeasca si indeosebi stabilirea unei stari desavarsite in dragostea dintre soti, ca sa se implineasca reciproc transmitand unul altuia calitatile si darurile care sunt proprii fiecaruia inobilandu-se reciproc si formandu-se reciproc si lucrand laolalata la indeplinirea menirii morale a fiecaruia. Autoritatea publica este indreptatita sa intervina in institutia familiei, cand in familie s-au produs stirbiri grave ale drepturilor reciproce, caci datoria statului este sa apere dreptul incalcat. Dreptul parintilor asupra copiilor, dupa morala crestina, este un drept firesc si copii stau sub autoritatea parinteasca pana la majorat. Statul prin institutiile sale de invatamant se ingrijeste de instructia copiilor si de completarea educatiei lor. Cat priveste organizarea interioara a familiei, sotii stau in raport de egalitate cu autoritate comuna fata de copii. Dupa invatatura Bisericii, conducerear in familie revine barbatului „femeilor, plecati-va barbatilor vostri ca Domnului. Caci barbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii” (Efes. 5, 22-23). Dar femeia nu este sclava, ci tovarasa barbatului impartind cu el autoritatea parinteasca.
Rolul moral si social al familiei
Familia este cel dintai cadru social de care fiecare om are nevoie sa traiasca. Din toate vietuitoarele, omul se naste cel mai plapand si cel mai neputincios in a-si satisface nevoile vitale ale vietii. Total dezarmat, singurul mijloc de conservare sunt lacrimile. Preocuparea, intretinerea, ingrijirea, cresterea si asezarea copilului constituie preocupaera centrala a familiei. Familia este prima societatea naturala si adevarata celula sociala. In organizarea ei proprie ea ofera garantii de moralitate. Este prima scoala care pregateste copilul pentru viata sociala deprinzand-l sa-si indeplineasca datoria, sa-si disciplineaze vointa dandu-i simtul ierarhiei si ordinea. Familia are o insemnata functie educativa, mediul educativ prin excelenta. Este o pepiniera de virtuti si o nesecata sursa de intarire morala. Prezenta copiilor exercita o cenzura morala din cele mai eficiente asupra conduitei parintilor. Intr-adevar copii exercita asupra parintilor lor o puternica influenta binefacatoare fiind si ei, la randul lor, intr-un fel oarecare si fara sa stie, educatori ai parintilor lor. Dragostea netarmuita fata de copii nostri ne arata ceea ce ar trebuie sa fie dragostea pe care o merit orice semen al nostru. Copii en sunt dascalii nostri cei mai buni, care ne deprind sa iubim pe oamnei in modul cel mai deplin si dezinteresat. Iubirea parintilor pentru copii lor este data ca model de iubirea adevarata. Copii sparg cochilia egoismului. Prin familie se poate obtine cea mai deplina si mai statornica corectare a egoismului individual. Potrivit cuvintelor Mantuitorului „este oare intre voi un astfel de om, care atunci cand fiul sau i-ar cere paine, el sa-i dea piatra?” (Mt. 7, 8). Cultivata in familie, iubirea aproapelui se va putea mai usor extinde si in afara familiei. Caminul este mediul cel mai prielnic pentru reculegere si pentru o colaborare deplina intre cele doua sexe. In cuprinsul lui, sensibilitatea feminina si insusirile energice ale barbatului au posibilitatea de a sintalni si de a colabora intregindu-se reciproc. De asemenea, fratii si surorile vor dobandi o experienta foarte utila in convientuirea lor din familie pentru viata de mai tarziu, cand vor trebui sa stie cum sa se comporte fata de celalalt sex. Statisticile arata ca divorturile sunt mai numeroase intre sotii care nu au copii. De asemenea cei mai mari oameni ai Bisericii isi datoreaza asecensiunea lor pe culmile desavarsirii in mare parte bunei cresteri primite in familie. Copilul trebuie sa fie deprins sa munceasca, sa rabde, sa se uite pe sine si sa se devoteze binelui. Apoi sa stie ca un copil nu-i „un inceput absolut”, ci un rezultat al colaborarii lui Dumnezeu cu parintii. „voi parinţilor, nu intaratati la manie pe copii vostri, ci cresteti-i intru invatatura si intelepciunea Domnului” (Efes. 6, 4). Apucaturile capatate in copilarie si din familie sunt adanc inradacinate. Familia actioneaza cel mai temeinic asupra copilului, intrucat ii formeaza deprinderile si caracterul din cea mai frageda varsta si face aceasta prin puterea dragostei, a exemplului, a conduitei morale a parintilor care sunt metodele educative cele mai rodnice. In afara familiei, scoala continua pregatirea copilului pentru viata.
Datoriile reciproce ale membrilor familiei
* datoriile dintre soti. Dupa invatatura Bisericii casatoria poate fi desfacuta din motive de ordin moral (desfranare, Mt. 19, 9) sau si pentru alte cauze temeinice, ca: nepotrivire vadita de caracter, maltratari fizice, etc. O prima datorie a sotilor este sa se iubeasca. Iubirea reciproca dintre soti este o datorie fundamentala, si se pastreaza pe plan moral crestin, supunearea femeii fata de barbat- cea dupa voia divina- fara stirbirea demnitatii umane a femeii. O a doua datorie a sotilor este sa pastreze unul fata de altul credinciosia fagaduita in fata Sfantului Altar. * datoriile parintilor fata de copii. Sfanta Scriptura nu cuprinde o porunca speciala privitoare la datoriile parintilor fata de copii. Copii, dupa morala crestina, sunt daruri dumnezeiesti de mare pret. In antichitate, tatal avea drept nelimitat asupra copiilor: ii putea arunca, judeca, chiar omori fara sa fie tras la raspundere. Crestinismul condamna astfel de practici si reda copiilor valoarea de fiinte umane cu toate drepturile aferente. Parintii sunt datori sa-si iubeasca copii. Ca virtute morala ea este una din primele si cele mai insemnate expresii ale iubirii fata de aproapele. Nu poate exista intre parintii si copii un raport strict juridic. Datoriile parintilor nu sunt de jurisdictie. Datoria iubirii parintilor fata de copii nu are limite de timp. Datoria educarii copiilor cuprinde educatia trupeasca si sufleteasca. Cea trupeasca cuprinde ingrijirea de viata fizica. Parintii au datoria sa-i imbrace, sa-i hraneasca, sa le dea adapost, dandu-le posibilitatea sa-si insuseasca cat mai multe si mai variate cun ostinte folositoare vietii si pentru a fi util colectivitatii. De timpuriu trebuie educati copii in spiritul datoriei lor sociale, cetatenesti, fata de patrie. Parintilor crestini le revine datoria de a educa copii in invatatura religios morala a Bisericii. * datoriile copiilor fata de parinti.