Proiect de țară și fenomenul Zemmour

autor: Gina Stoiciu 7 December 2021

Articol citit de: 268

Nevoia unui proiect de țară

Printr-o coincidență sociologică semnificativă, două evenimente par să se privească

acum în oglindă : nevoia unui proiect de țară post-criză în România și fenomenul
Zemmour, care ocupă acum scena politică în Franța și țările din Europa. Să le luăm pe
rînd.

Pe sit-ul romaniasociala.ro am citit textul Starea actuală a societății românești și

perspective. Este concluzia unei mese rotunde, organizată la finalul Conferinței
internaționale Inegalități sociale și calitatea vieții din noiembrie 2021, organizată de
ICCV. Iată o scurtă lectură personală a acestui text. Starea actuală a societății
românești pare a fi o criză profundă. O criză economică, o criză socială, o criză
politică. O criză de neîncredere în viitor. O mare dificultate în a anticipa viitorul.
Toate pe un fond de neîncredere a populației în guvernanți și de ignorare a cercetării
sociologice în proiectele de țară. De unde necesitatea unui proiect de țară post-criză,
care să vină de la sociologi.

M-am întrebat dealtfel dacă participanții străini la Conferința respectivă au evocat, la

rîndul lor, criza ca fenomen mai global, ca ruptura dintre guvernanți și populație și ca
lipsă de încredere în viitor. Despre percepția mai generală a unei crize de anticipare a
viitorului aș vrea să vorbesc aici.

Să revedem rapid contextul larg. În decembrie 1989, planeta întreagă a asistat la

sfîrșitul televizat a cuplului Ceaușescu. Era un avertisment mediatic: Cine nu merge în
pas cu Istoria va sfârși ca acești doi monștrii, străpunși de gloanțe. S-a anticipat atunci
triumful neoliberalismului, creșterea economică, diminuarea de inegalități sociale,
victoria democrației și declinul ideologiilor. Era imaginea «Imperiul Binelui», după o
formulă inspirată a polemistului Philippe Muray.

Unde suntem în 2021? S-a trecut de la creșterea economică nelimitată la descreștere,

de la festivism la oboseala de sine, de la optimism la resemnare. Constatăm
accentuarea inegalităților și birocratizarea societății. Constatăm supremația ideologiei
«progresiste» care creează un sentiment general de culpabilizare și resemnare. Pe plan
politic se confruntă stânga ultra-progresistă, taxată de ideologie diversitară fondată
pe revendicări minoritare și dreapta conservatoare, taxată de
ideologie populistă, fondată pe așteptările de suveranitate națională.

Poate că aici trebuie căutat nodul discordiei și al confruntărilor în anticiparea

viitorului. Aceste noi ideologii pot genera noi proiecte de țară.

Ideologia culpabilizării și a resentimentului

Știm acum că în America de Nord, wokism și sanitarism își dau mâna. Suntem în
logica frontierelor între comunități (logica revendicărilor minoritare) și între indivizi
(distanța și izolarea socială). Lexicul la ordinea zilei este societate multiculturală și
libertară, diversitate și revendicări minoritare. Un limbaj nou pentru a crea omul
nou. Un lexic care impune teatralitatea înfruntării dintre Bine și Rău. Binele fiind
diversitatea, vizibilitatea minorităților și culpabilizarea majorității naționale. Răul
fiind Albul, patriarhatul, sexismul, rasismul și homofobia. Realismul
woke condamnă privilegiul albului și incită la segregarea lui rasială, în numele
antirasismului. Ca resentiment și revanșă, reinventăm confrontarea de rasă, dar în sens
invers. Jurnalul New York Times a instituit regula de a se scrie albi cu minuscule și
Negrii cu majuscule. Lobby LGBTQ+ devine presiune politică.

Ținta realismului woke este transformarea ideologică. Asta ne reamintește realismul

socialist, ca înfruntare între proletariat și fosta burghezie. Precum realismul
socialist, realismul woke vrea să curețe limbajul de impuritățile istoriei. Trebuie
deconstruit trecutul. Statui dărâmate. Filme proscrise. Conferințe interzise. Publicități
cenzurate. Intelectuali și profesori de universitate supravegheați și un limbaj de
corectitudine politică. Socialismul nu își propunea corectitudinea politică prin
culpabilizarea fostului regim burghezo-moșieresc ? Acum, în numele identităților
minoritare trebuie strigată victimizarea, chiar dacă militanții nu au suferit personal
discriminare, iar opresorii invocați nu sunt contemporani.

Neo-feminismul face și el parte din noua ideologie progresistă. După ultimele știri, în
ultimul James Bond, care va ieși pe ecrane în aprilie 2022, eroul mitic James Bond,
agentul 007, se află în Jamaica. Este chemat de urgență pentru a deznoda o criză
planetară. Și când este anunțat celebrul 007, spectatorul va descoperi că 007 nu mai
este James Bond, ci o femeie neagră. Bond este Bond, dar 007 a fost înlocuit de o
femeie neagră superinteligentă. Ea își ridică privirea asupra lui Bond și surpriză! Ea
nu are nici o dorință să sară în patul lui Bond, ca în episoadele precedente. Pe scurt,
Bond e Bond, dar va trebui să învețe lecția #MeToo. Iar termenul de James Bond
Girls va fi înlocuit cu termenul de James Bond Women, termen mai corect politic.

În Europa «revoluția progresistă» a însemnat mai ales instalarea unui «Stat de Drept».
Iată ce spune specialistul în drept internațional Ghislain Benhessa în cartea sa
recentă Le totem Etat de droit. S-a trecut de la piramida normelor care se raporta la
Constituția fiecărei țări ca instanță superioară, la supremația unor instituții
suprastatale: Curtea de justiție a Uniunii europeene și Curtea europeeană a
drepturilor omului. Ideea de supraveghere a puterii politice de către «Statul de Drept»
părea legitimă după derivele din secolul trecut: fascism, comunism. Problema a apărut
când democrația și Constituția, instanțe supreme de suveranitate națională, au trecut
sub tutela «Statului de Drept», care supraveghează aplicarea unei «ideologii
progresiste».

Între altele, «Statul de Drept» a celebrat dreptul de a schimba și a reschimba sexul.

Criza sanitară din ultimii doi ani a pus și mai mult în evidența tensiunile legate de
răsturnarea de competențe: guvernele sunt orientate în politica lor economică și
sanitară de instituții suprastatale. Pe de o parte se impun restricții la vechile drepturi
și libertăți (prin carantinare, izolare, vaccinare, pass sanitar și limitarea dreptului de
exprimare), pe de alta sunt promovate noile drepturi minoritare. Ciudat paradox când
liberatorii devin autoritari și restricționiști. Politica trebuie să promoveze o societate
libertară, diversitară prin ideologia culpabilității și a resentimentului.

Dacă urmărim actualitatea vedem că se discută acum în Comisia europeeană ștergerea

identificării prin categoria sex, ca fiind discriminatorie. Se propun prenume personale
care să evite logica binară. În franceză sună bizar: în loc de il și elle, ils și elles vom
avea prenumele iel și iels și ielle și ielles, ca forme gramaticale inclusive. Se vor găsi
fără îndoială persoane dispuse, să propună adaptările progresiste în limba română.
Se propune să nu vorbim de Crăciun ci de sărbători de iarnă. Să nu ne mai adresăm
cu doamnă, domnule ci cu dragi colegi. Comisarul la egalitate din Comisia
europeeană propune să evităm cuvintele workman, police man ca fiind macho. Să
evităm să spunem că focul este invenția omului și să spunem că focul este o invenție a
umanității. Pe scurt trebuie evitat un limbaj care să sune patriarhal, masculin,
heterosexual și colonialist.

Nu suntem oare în situația clasică din romanul de ficțiune: sindromul Frankeistein.

Omul devine sclavul propriilor sale creații.

Fenomenul Zemmour

Ce se întâmplă pe partea ideologiei suveraniste, taxată de conservatoare și populistă ?

În Franța, în contextul pregătirii campaniei electorale pentru Președinție din 2022, a
apărut «fenomenul Zemmour», despre care se vorbește în întreaga Europă. Dacă «Z»
este taxat de adversarii politici ca sexist, evreu antisemit, antimusulman, electoratul îl
consideră vocea unor aspirații profund franceze.

Dar cine este Zemmour? Zemmour este un cunoscut jurnalist, eseist și polemist
redutabil, autor de succes. Ultima sa carte La France n’a pas dit son dernier mot este
în topul de vânzărilor în librării și prin Amazon în 2021. Zemmour ar putea fi
următorul președinte al Franței. El a obținut în sondaje recente 17% din intențiile de
vot, în primul tur, înainte de a-și fi anunțat candidatura. De la 1 decembrie 2021 el
este candidat oficial.

Am citit cu atenție această ultimă carte, care impune o agendă de dezbatere electorală
pe marginea unui proiect de țară. Pentru a stimula imaginația noastră sociologică, voi
începe cu două exemple, culese în această carte. Le consider elocvente ca noi
reprezentări sociale revendicative :

(1) În comedia de mare succes Les intouchables, este vorba de un tandem: un francez
bogat, paralizat, alb, iubitor de muzică clasică, și angajatul său negru plătit să-l plimbe
cu căruciorul rulant și să-l distreze. Angajatul, francez de origină africană, este sărac,
dar tânăr, frumos și plin de vitalitate inventivă. Parabola apare evidentă, spune
Zemmour: Europa bogată, dar paralizată fizic și moral, își găsește salvarea și se
abandonează în mâinile Africei. Rasa albă decadentă și rasa meagră dinamică.
Burghezul steril, cu o sănătate fragilă și energia vitală a noului proletar, omul nou al
timpurilor moderne: imigrantul african. Albul devenit o povară pentru omul negru.
Omul negru, iată viitorul omului alb!

(2) Rapeurul Nick Conrad, originar din Cameroun și naturalizat francez, și-a creat o
notorietate mediatică în 2018 prin cântecul larg difuzat : Spânzurați-l pe Alb! Iată doar
cîteva versuri ale acestui text rap: Spânzurați-i, Spânzurați-i, Spânzurați-i, Spânzurați-
i, Spânzurați-i pe Albi! Spânzurați-i, Spânzurați-i, Spânzurați-i, Spânzurați-i acum!
Intru în creșe și-i omor pe copiii albi. Prindeți-i repede și spânzurați-i pe părinți. Ca
să-i distrați pe copiii negri de toate vîrstele !

Ne putem întreba cum să reacționăm la un astfel de spectacol violent ? Spune

Zemmour: Ce paradox! Statul și-a schimbat natura. El nu mai este în căutarea binelui
comun, a interesului general al majorității. Statul este mereu solicitat de revendicări
minoritare. Republica una și indivizibilă se sinucide, pentru a lăsa loc unei societăți de
indivizi, multiplă și farămițată. Separatismul religios militează pentru ca
«necredincioșii să fie pedepsiți» în numele Statului islamic. Dacă Occidentul laic este
aproape indiferent la faptul religios, imigrantul de confesiune musulmană, mobilizat
de lideri religioşi radicalizaţi, se vede constrîns la un stil de viaţă conform Islamului.
Zemmour consideră că Franța riscă să devină o societate fărâmițată în comunități
izolate și supusă unor violențe ce revendică diversitatea religioasă, culturală și morală.
Ceea ce implică o imigrație selectată și asimilarea imigranților prin educația națională
și instituțiile de stat. Și un exercițiu democratic de consultare națională.

Psihologizarea dizidenței sau nodul discordiei ?

Unele voci îi etichetează pe Zemmour și pe alți intelectuali care pledează

suveranitatea națională ca fiind conspiraționiști, populiști, suspecți și uneori psihotici.
Nu este psihologizarea dizidenței o veche tentație? Asta îmi amintește de cartea
jurnalistului dizident rus Vladimir Boukovski, care povestește în Cette lancinate
douleur de la liberté cum a fost expulzat de regimul Brejnev după ce fusese internat
într-un azil psihiatric cu diagnosticul de schizofrenie. Incapacitatea unor indivizi de «a
gândi normal politica» era considerată suspectă și diagnosticată ca devianță
psihologică. În scopuri politice represive, erau pe atunci folosite diagnostice precum
«schizofrenie latentă», «schizofrenie lentă», «schizofrenie stagnantă».

Aș spune că fenomenul Zemmour este un sindrom al tensiunii între «ideologia

progresistă» și aspirația la suveranitatea națională. Cred că această confruntare între
susținătorii unui proiect de țară sub semnul suveranității naționale și al democrației și
susținătorii unui proiect de purificare prin divizare, culpabilizare și resentiment, este
nodul confruntării în definirea unui nou proiect de țară.

Desigur România nu se confruntă cu problemele unei imigrații afro-musulmane.

Romînia se confruntă mai degrabă cu problema emigrației românilor și a golirii
demografice. Dar acest fenomen de golire demografică pe de o parte și de pierdere a
autonomiei economice, sociale și culturale pe de alta, nu are consecințe majore pentru
binele comun al nației ?

Sociologic vorbind, o criză este interesantă tocmai pentru că pune în evidență

tensiunile sociale în prezență. Ne aflăm într-un moment de cumpănă și în România,
când neîncrederea în guvernanți a ating culmi impresionnate. Anticiparea viitorului și
a unui proiect de țară nu poate evita simptomele crizei și o serie de întrebări
pertinente. Ce presupune suveranitatea națională? Care trebuie să fie narativul
național și rolul educației pentru a asigura demnitate și suveranitate unei țări? Cum
trebuie asigurată stabilitatea economică și socială în contextul mondializării ? Ce
proiect de țară poate restabili încrederea unei populații, resemnate de criza de
neîncredere în guvernanți? Care este rolul cercetării sociologice în construirea unui
proiect de țară post-criză ?
Articol citit de: 268
Related Posts:

1. OPINII: deznaționalizarea sociologiei

2. România deleuziană: fragmentul IV, despre drama romă (III)
3. Lăsați copiii să se plictisească!
4. Dezordinea stimulează creativitatea