CAROL CEL MARE

Cuprins
Capitolul I
Repere biografice despre Carol cel Mare

Biografia lui Carol cel Mare_________________________________________

Einhard despre Carol cel Mare________________________________________

Capitolul II
Inceputul domniei lui Carol cel Mare

Conditiile in care vine la domnie Carol cel Mare____________________________

Conditiile de trai in evul mediu timpuriu__________________________________

Capitol III
Activitatea politica externa

Relatiile cu longobarzii______________________________________________

Incidentul de la Roncevalles__________________________________________

Relatiile cu avarii___________________________________________________

Capitolul IV
Imprtanta domniei lui Carol cel Mare in istoria Frantei

Ordinea in imperiu___________________________________________________

Epoca de inflorire____________________________________________________

Capitolul V
Enigma mormintului lui Carol cel mare
 Capitolul I
Repere biografice despre Carol cel Mare

Biografia lui Carol cel Mare

Cel mai important rege medieval. Era german de origine, si mostenea cateva
caracteristici ale acestui popor – taria fizica, curajul, mandria. Nu era prea cultivat;
a citit doar cateva carti la viata lui - dar bune; la batranete a incercat sa invete sa
scrie, dar nu prea a reusit niciodata. Cu toate acestea, stia limba teutona si latina
literara, si intelegea greaca.

Rege al Francilor, Împărat al Sfântul Imperiu Roman şi fondator al

Imperiului Carolingian. S-a născut în jurul anului 748 în Prüm şi a murit la 28
ianuarie 814 în Aachen. Face parte din dinastia Carolingiană încoronat la data de
25 decembrie 800 în Roma de papa Leon al III lea ca împărat. Numele de cel Mare
îl primeşte încă în timpul vieţii.

A fost unul dintre cei mai mari lideri militari şi politici ai Evului Mediu. A
cucerit mult din vestul şi centrul Europei. Ca rege, Charlemagne a revitalizat viaţa
politică şi culturală care dispăruse odată cu dezintegrarea Imperiului Roman de
Apus.

Einhard despre Carol cel Mare

Dar cine a fost Carol cel Mare in realitate ? Ce om s-a ascuns la spatele
mitului ? Au ramas pastrate putine documente care sa ne ajute sa elucidam
misterul. Printre ele se afla insemnarile unui invatat, pe nume Einhard, om de
incredere al imparatului in ultimii ani de viata.

Einhard, ne ofera o descriere a imparatului la apogeul puterii : «  Carol a fost

puternic si robust, inalt de statura fara a depasi limita obisnuita. Toti stiau ca
masoara sapte picioare. Cu cap rotund, cu ochi foarte mari si vii, cu un nas mai
mult lunguiet ; un par frumos, o figura vesela. A avut intotdeauna prestanta si a
impus, indiferent daca era jos sau calare. Ceafa era scurta si plina, cu putina burta,
dar avind in vedere statura aceste defecte nu erau prea vizibile. Cu un mers hotarit,
emana barbatie, vorbea cu un timbru clar fara a avea o voce puternica cum ar fi
normal pentru inaltimea lui... S-a imbracat dupa portul national al francilor. Purta
o camasa de corp, pantaloni, deasupra o tunica lucrata din matase. Gleznele erau
invelite in legaturi. In picioare incalta cizme. Iarna purta o blana de jder sau de
vidra. Deasupra : o pelerina albastra. A avut mereu sabia la cingatoare, minerul ei
incrustat din aur sau argint ».

Capitolul II
Inceputul domniei lui Carol cel Mare

Conditiile in care vine la domnie Carol cel Mare

Biograful nu a consemnat nimic despre originea si tineretea imparatului.

Datarile din acea epoca nu sunt precise, cert este ca perechea imperiala a mai avut
un fiu mai mic, Carloman, nascut legitim. Unii istorici au reconstituit pe baza
stirilor cunoscute, o vrajba cumplita intre frati. Dupa moartea lui Pepin cel Scurt,
imperiul a fost impartit intre Carol si fratele lui. Acesta a murit la putina vreme
dupa aceea, respectiv, pe 4 decembrie 771, Carol a sarbatorit Craciunul ca rege al
tuturor francilor. Trecusera doar douazeci de zile. Nici pina astazi nu sa putut
elucida complet, daca el a fost avid de putere si a dorit sa domneasca singur si
daca, din acest motiv, a fost ucigasul fratelui sau, asa cum sustin unele speculatii.

Cuceririle pentru formarea imperiului francilor a inceput in epoca

merovingiana, o dinastie ce se considera de descendenta zeiasca. Se tragea din
Merowech. Fondatorul ei Clovis I (466-511) a trecut la crestinism si a contribuit
astfel la impunerea puterii francilor in Occident. A supus prin forta sau
masinatiuni, regii franci mai mici, a cucerit partile romane ale Galiei, Aquitaniei si
tinuturile alemanilor din stinga Rinului. Au urmat confruntari singeroase in cadrul
aceleasi familii care a provocat declinul merovingienilor. In cele din urma puterea
a fost preluata de majordomni – detinatorii functiilor supreme in administratia
statului. Carol a preluat mostenirea acestora.

Conditiile de trai in evul mediu impuriu

Sursele contin putine date referitor la modul de viata al oamenilor din evul
mediu timpuriu. Codrii desi si padurile mlastinoase ocupau tinuturi intinse si
reprezentau un pericol vadit pentru semenii nostri de atunci. Animalele salbatice
erau una din principalele surse de hrana ale oamenilor. Lumea evului mediu
timpuriu era plina de spirite si demoni, de forte dezlantuite ale naturii sau
supranaturale. Natura era atotputernica si de aceasta au cunoscut o raspindire mare
religiile si cultele animisme. Oamenii s-au hranit in mare parte din vinatoare,
pescuit si din culesul fructelor de padure. Mierea de albine era cel mai bun
indulcitor deoarece zaharul nu era, aproape, cunoscut in Occident. Uneltele folosite
erau simple. Pin in secolul XI-lea au predominat uneltele din lemn. Plugul cu parti
metalice pe roti, revolutia agrara in evul mediu era o raritate ; cele mai raspindite
au fost plugurile din lemn. La ele se inhamau animalele de tractiune – boii sau
vacile. Ele se gaseau doar pe mosiile celor avuti. Recolta era mica si aprope
inexistenta in anii saraci. Hrana insuficienta, combinata cu conditiile reduse de
igiena, faceau oamenii vulnerabili la boli. Foametea si epidemiile erau
atotprezente, iar analele carolingiene vorbesc mai mult despre ele decit despre
razboaie.

In perioada carolingiana, satele erau aparte de intemperii sau salbaticiuni prin

simple baricade primitive. Oamenii traiau acolo linga putinele animale domesticite,
in mizerie, de obicei in colibe fara ferestre, facute din lemn sau chirpici, cu
acoperis din stuf sau paie. Focul ardea in semiintuneric, fumul se urca pe cos sau
iesea afara pe usa joasa.

Taranii detinatori de pamint erau o raritate in evul mediu. Cei ce detineau

pamintul erau obligati sa serveasca stapinul sub forma unor impozite – obiecte din
argint, pasari si vite mici. In plus trebuiau sa participe la cele mai importante
lucrari de sezon, la culegerea recoltelor sau viilor.

Capitolul III
Activitatea externa

Relatiile cu longobarzii

Carolingienii au fost un popor razboinic, victoriile le-au asigurat dreptul de

suveranitate, in acele vremuri, razboaiele erau o lege, iar pacea - o exceptie. Regele
nu se putea baza decit pe sine insusi. In conditiile vremii era obligatoriu sa se
demonstreze permanent adversarilor propria superioritate.

Unul din cele mai importante razboaie duse de tatal lui Carol, Pepin cel Scurt,
a fost cel impotriva longobarzilor. Vechea alianta a longobarzilor asezati in nordul
Italiei si franci a incetat din cauza luptei pentru ascendenta papalitatii. In 753
longobarzii au ocupat tinutul bizantin al Ravennei si au amenintat autoritatea
Papei. Suveranul pontif Stefan al II-lea trece repede Alpii si cere ajutorul lui Pepin
cel Scurt. Dupa o scurta ezitare, Pepin cel Scurt ii ofera ajutor Papei si ii invinge pe
longobarzi in doua campanii. Papa il numeste pe Pepin, impreuna cu cei doi fii ai
sai, Carol si Carloman, patronul Romei si ii obliga pe franci sa nu-si aleaga alt
rege, decit din familia lui Pepin. Carolingienii au fost instaurati definitiv ca
dinastie.

Dupa moartea lui Pepin cel Scurt in 768, sotia lui Bertrada, a incercat o
revenire la faza de egalitate in raporturile cu longobarzii. Ea obtine ca cei doi fii sa
se casatoreasca cu printese longobarde. In aceasta ordine de actiuni, longobarzii
ameninta din nou papalitatea. Dupa moartea lui Carloman, Carol ce devenise
singurul suveran al intregii Frantei, ia hotarirea sa atace pe longobarzi. El a dus un
razboi foarte rapid si prin surprindere. Longobarii se asteptau la un atac din nord,
respectiv din Alpi. Carol si-a condus armata spre vest intr-un mars fortat,
neobisnuit, traversind Franta actuala de la Mont Cenis inspre Piemont, apoi a lovit
dusmanul de la spate. Longobarzii au fost atit de surprinsi de aparitia francilor,
incit au luat-o la fuga.

Dupa alte batalii si asedii, intregul regat al longobarzilor, inclusiv centrul din
jurul Paviei a fost cucerit de Carol ce Mare in 774. Cu acest prilej imparatul ordona
tunderea copiilor fratelui sau Carloman, facindu-i sa-si piarda demnitatea regala
potrivit traditiilor merovingiene. A renuntat la alte asasinate, obisnuite drept un
mijloc verificat inca din perioada lui Clovis pentru inlaturarea rivalilor. Ii trimite la
minastire pe Desiderius si pe copii lui Carloman si demonstreaza astfel o distantare
clara de ritualurile singeroase ale trecutului. Noul suveran al francilor se prezinta
sub mai multe aspecte mai civilizat decit predecesorii sai. S-a intitulat dupa
aceea “rege al francilor si longobarzilor”. I s-a facut o primire triumfala la Roma
de Sfintele Pasti, unde s-a lasat aclamat drept patronal crestinitatii. Intr-o
ceremonie festiva, jura fidelitate Papei si lasa parti ale posesiunilor lui longobarde.
In acest mod, Carol, a confirmat ca teritoriile facute cadou de tatal sau, Pepin cel
Scurt, episcopului Romei in 754 si 756 nu isi schimba stapinul. Nu a indeplinit si
visul lui pentru un mare imperiu papal Italian. Domeniile date papei, numite
“Patrimonium Petri”, au format nucleul statului papal care va exista pina in 1870,
data dupa care , a fost redus la Vaticanul de astazi.

La nord de micutul oras Verden pe Aller, din Saxonia inferioara, se intilneste o

relicva curioasa a istoriei recente. Este vorba de 4500 de pietre hieratice in
amintirea “luptei de rezistenta a saxonilor impotriva negermanului Carol cel
Mare”. Intro singura zi au fost spinzurati din ordinul lui Carol prizonieri saxoni-
unele surse, probabil exaggerate vorbesc de 4500. Rafuiala singeroasa a avut loc la
confluenta riurilor Aller si Weser, a intrat in istorie ca “baia de singe de la
Verden”.

Pentru a elucida evenimentul trebuie sa ne intoarcem in iulie 772. Carol a

planuit un razboi impotriva saxonilor la fel cum ar trebui sa duca adesea
merovingienii pentru a-si apara granitele. Sasii din saxonia si-au pastrat mai bine
ca alte triburi germanice vechea religie, zeii si traditiile. Patrundeau deseori in
regatul francilor pentru predaciuni. Carol avea sa puna capat acestor expeditii sis a
nimiceasca odata pentru totdeuna puterea sasilor. Arata clar acest lucru inca de la
primul razboi impotriva lor. A cucerit cetatatea de granite Eresburg, dupa care a
intrat in lacasul cel mai sfint al sasilor : Irminsul, un copac sau un trunchi de copac,
relateaza mai tirziu un calugar din Fulda. Irminsul intruchipa zeitatea, pentru sasi.
Carol a ordonat taierea arborului : a inceput un razboi religios, ceea ce explica si
rezistenta dura a sasilor. Va dura 32 de ani.

Cind Carol a luptat in Italia impotriva longobarzilor, sasii au atacat. In vara

anului 775, dupa unele incursiuni, trupele francilor, mai numeroase , inving
dusmanul saxon. Ciocnirile armate continua pina cind Carol isi dovedeste din nou
talentul sau de cap militar. In iuluie 776, el se mai afla in Italia superioara, in
august traversa deja Alpii si ii invingea pe sasi. Daca tinem cont de situatia
drumurilor de atunci, a insemnat o performanta deosebita. A fost si un act de mare
vointa a lui Carol si militarilor sai. Conducatorii sasilor, infrinti si uimiti, au
trimis au trimis la Carol o delegatie cerind pace. In anul 777, in parlamentul de la
Paderborn, au jurat credinta regelui Carol al francilor.

Curind regale francilor a vazut ca a incheiat pace doar cu o parte a potentatilor

sasi locali. Widikind, unul din rebelii locali, a lispit de la negocieri. A gasit destui
adepti pentru a incepe lupta contra invadatorilor atit de uriti, in curind numerosi
capi militari si nobili saxoni s-au situat de partea celui mai puternic. Astfel, la 782
a avut lor “baia de singe de la Verden” - dupa tradarea venita din propriile rinduri.

Cine s-ar fi asteptat la mai multa indurare din partea lui Carol cel Mare care
s-a lasat orbit de mitul acestuia. Regale francilor nu este patriarhul monom cum ar
fi descries ulterior istoriografii. Nu ar fi putu indura crearea imperiului European
cu indurare si bunatate. In 795 a apelat la un nou mijloc pentru a pune capat
luptelor ce izbucneau mereu : sasii au fost deportati cu miile. Rezistenta sasilor s-a
stins, in 804 s-a ajuns la un tratat de pace cu un popor decimat, parasite de
conducatori si privat de o mare parte din teritoriile lui estice.
 Un alt conflict de durata a fost cel cu bavarezii. Si in cazul lor raspunzator de
conflictul de durata a fost o personalitate carizmatica asemeni lui Widukind al
sasilor. Este vorba de varul lui, Tassilo : o personalitate puternica care i-a eliberat
pe baravezi de sub franci. In lupta pentru independenta, Tassilo a fost la inceput
sustinut de conducatorii longobarzi din nordul Italiei. Si aceasta , deoarece si el, ca
si Carol, alta data, s-a casatorit cu una din fiicele lui Desiderius. Odata cu pierderea
puterii catre longobarzi, situatia lui Tassilo a inceput sa fie periclitata, dar el nu si-a
facut problem din aceasta schimbare de forte. In plus, a existat si o aversiune
personala intre acei doi suverani: Tassilo a trebuit sa presteze juramint e vasalitate
lui Pepin si fiilor acestuia, Carol cel Mare si Carloman. In 763, l-a incalcat fiind
nemultumit de un razboi din Aquitania.

Nu se putea pune problema unui razboi fulger, ca impotriva sasilor, deoarece

Tassilo era crestin si lupta impotriva paginilor. A dus o campanie activa de
crestinare in Tirol. A construit numeroase manastiri in tara si le-a improprietarit.
;upta impotriva princepelui bavarez necesita multa rabdare. Carol a steptat, deci, si
scape de alti dusmani si problem – tolerind cu seninatate incalcarea juramintelor,
promisiunile de fidelitate, tradarile lui Tassilo.

Atitudinea ponderata a lui Carol i-a adus stima lumii crestine. Puterea lui
Tassilo scadea pe z ice trecea. In cele din urma si Papa a decretat ca Tassilo nu
trebuie sa incalce juramintele de vasalitate, caci altfel : ”… regale Carol si armata
lui vor fi eliberati de pericolul pacatului, iar vine pentru foc, ucideri sau alte
atrocitati petrecute in tara lui o va purta Tassilo si adeptii sai”. Avind aceasta
acoperire, Carol l-a invitat in 787, in parlamentul de la Worms. Tassilo nu s-a
prezentat. Atunci Carol si-a condus armata in aceeasi toamna spre vestitul Lechfeld
de linga Augsburg. Tot acolo se aduna si doua armate, una formata de francii
rasariteni din sasii supusi, alta din teritoriile longobarde – ele vin din Dunare si
Alpi din nord-est si sud. Lui Tassilo I s-a facut o evidenta demonstratie de forta a
imperiului franc pentru a se supune conditionat lui Carol. Primeste comitatul
Bavaria cu statut de vasaliatate, dar privat pentru totdeauna de libertate. Sursele
relateaza ca Tassilo s-a rasculat pentru ultima oara – a incercat sa cucereasca
libertatea incheind o alianta cu avarii din estul imperiului. Dupa un an, este adus ca
prizonier in parlamentul francilor la Ingelheim. Acuzatia : dezertarea in urma cu 25
de ani din Aquitania si conjuratie impotriva imperiului si a suveranului sau. Se
prea poate ca acolo Carol cel Mare, sa fi inscenat un process politic pentru a-l
deposed de putere pe cel mai aprig adversar. Curtea, avindu-l pe Carol in frunte ca
judecator a pronuntat o sentinta : Tassilo a fost condamnat la moarte. Carol l-a
decratiat condamnindu-l la detentie pe viata intr-o manastire, forma obisnuita pe
vremea aceea de a exclude adversarii politici.

Legendele despre mindrul conte Tassilo sunt inca vii in Bavaria. La

Wessobrunn, in apropierea manastirii stravechi, vizitatorilor din zilele noastre ii
sunt aratate cele trei izvoare a lui Tassilo. Potrivit traditiei locale, mai intii s-a
odihnit la cea fintina Wezzo, vinatorul curtii. In cer I s-a aratat un sol ceresc si a
vazut ingerul urcind si coborind. De aceea a construit acolo o manastire, care a
devenit un locas de invatatura si cultura si unul din cele mai vechi detinatoare de
scrieri vechi din limba germana. Tassilo a murit uitat in jurul anului 794, probabil
la puternica manastire benedictina din Lorsch, in apropiere de Worms. In orice caz,
sarcofagul lui a putut fi vazut acolo pina in secolul XVI-lea.

Incidentul de la Roncevalles

Legendele numeroaselor popoare il prezinta pe Carol cel Mare drept

invingator absolut. Ele au transformat in victorie chiar si una din infringerile sale.
Campania lui din Spania este prezentat de poeti ca un mare success. Un incident
tragic a devenit tema Cintecului lui Roland, una din cele mai vcechi epopee
eroice, create probabil in jurul anului 1100 in nordul Frantei. Aventura militara din
Spania nu i-a adus lui Carol vre-un profit vizibil. Nici nu s-a gindit ca peste secole
va fi preamarit ca “salvatorul Occidentului” dupa atacul impotriva statului
musulman. A fost una din numeroasele lui campanii de cucerire, care l-a dus de
aceasta data in vestul continentului.

La sedinta parlamentului din Padenborn, tocmai cind victoria asupra sasilor

era definitive, a aparut pe neasteptate o delegatie condusa de guvernatorul
Barselonei. I-a cerut ajutor lui Carol impotriva lui Abd ar-Rahman cel care nu
dorea sa recunoasca sultanatul abasizilor din Bagdad si a fondat unul propriu la
Cordoba. O coalitie puternica sub conducerea spiritual a califului din Bagdad lupta
in Spania impotriva emirului Abd ar-Rahman- cel putin asa I se relateaza lui Carol.
Imparatul se decide pentru razboi, mai ales ca dorea sa extinda granite spre vest,
neclarificata inca. Avea in vedere si o asigurare a ei, poate eventuale anexari
aducatoare de venituri substantiale.

Armata franceza porneste in campanie in primavera anului 778. Carol se afla

in fruntea contingentului ce merge prin sud-vestul Frantei si urmeaza drumul
military din St. Jean Pied de Port de astazi prin pasul Roncevalles din Pirinei. Un
al doilea contingent inconjoara Pirineii prin sud est si ajunge astfel in spatele
dusmanului. Ajuns in Spania Carol a constatat, ca spusele mesagerului nu prea
corespund cu realitatea. Spania nu doreste sa se puna in slujaba suveranului crestin,
chiar daca acesta ar fi sigur de sprijinul califului. Orase crestine cum ar fi
Pamplona trebuie cucerite cu eforturi. Bagdadul este departe, spaniolii s-au
impacat demult cu califatul din Cordoba.

Carol s-a aflat mai apoi impreuna cu ermata in fata Saragosei, imposibil de
cucerit. Populatia opunea o rezidtenta inversunata. Decizia lui a fost rapida si
surprinzatoare : se retrage impreuna cu toata armata si lasa Saragosa intacta. Stia,
probabil, ca moartea sau infringerea va pune in pericol imperiul. Reintoarcerea se
face prin Pirinei. Undeva, in pasul de la Concevalles, trupele basce au atacat mica
formatiune militara aflata sub conducerea lui Roland. A fost o hartuiala de rutina
pentru pradaciuni in care Roland si-a gasit mortea.

Cintecul lui Roland, creat dupa trei sute de ani, prezinta altfel faptele. Era
epoca in care tonul il dadeau cruciadele, cele mai importante evenimante ale
vremii. Paginii mauri au fost cei ce l-au atacat pe curajosul cavaler franc, sustine
autorul necunoscut. Acesta a luptat impotriva dusmanului cu pretul vietii. Mindrul
Roland, prea sigur de sine, nu a cerut ajutor la timp. Cind Carol a aparut pentru a
se razbuna chiar si soarele s-a oprit in loc astfel ca vajnicul conducator sa poata
urmari si nimici paginii raufacatori.

Relatiile cu avarii

Carol a mai dus o companie militara inainte de a se dedica organizarii interne

a imperiului. Aceasta actiune militara a fost indreptata impotrive aliatilor lui
Tassilo, avarii – un popor de calareti ce raspineau groaza si frica. In epoca lui
Carol ei se stabilize-ra in apropierea lui, respective pe teritoriul Ungariei de astazi,
unde au construit fortarete circulare immense. Inconjurate de un val de pamint,
inalt de circa sase metri, conform cronicarului din St. Gallen, asezarile lor pareau a
fi niste corpuri straine in stepa Panonica.

Avarii au plecat din Asia centrala spre vest la mijlocul secolului V-lea. In
epoca migratiilor, calaretii avari au nimicit prin foc si sabie si au cucerit un imperiu
imens. se Intindea de la Dunarea inferioara spre Carpatii Apuseni, din Transilvania
pina la Alpi. In acest spatiu, clanurile si triburile guvernau autonomy, dar se afau
sub comanda unui han. Armata lor era greu de invins. Pareau sa fi crescut pe caii
lor mici, erau in continua miscare, atacind aproape permanent si secatuind
dusmanul cu sagetile lor periculoase. La mijlocul secolului VI-lea au aparut in
apropierea Constantinopolului. Au obtinut o imensa suma de bani de la imparatul
bizantin. Toate popoarele invecinate au fost supuse de ei si obligate sa plateasca
tribut.

Acum, spre finele secolului VII-lea, epoca avarilor pare sa apuna. Armata
condusa altadata de mina forte este pe cale de dezbinare. Alaturi de hanul
atotputernic, existau si alti conducatori. Nobilimea bogata are obiective proprii.
Primii soli au aparul la curtea lui Carol pentru a discuta problem contraversate de
granite.

Regelui francilor ii plac asemenea situatii: dusmanul se distruge singur, iar

Carol trece la atac. Einhard relateaza :”Cu exceptia razboiului saxon, cel impotriva
avarilor a fost… cel mai mare dus vreo data de Carol. L-a I inceput cu o pregatire
mai mare decit altele si a folosit o dotare mai buna”. Confruntarea militara a durat
opt ani. Regale a urmarit doua obiective : sa pacifice vestul imperiului si sa-i
supuna pe avari. Planurile lui Tassilo de alianta cu avarii au demostrat ca ei ramin
un factor riscant. In plus era atras de legendara comoara a avarilor. In campanii
duse secole de-a rindul au strins aur si argint, pietre pretioase si alte obiecte
scumpe de toate felurile. Intr-o perioada in care aurul si metalele pretioase sunt
deficitare, iar banii nu exista practice, asemenea comoara merita orice risc. In anii
795 si 796, Carol a dus bataliile decisive care i-au adus victoria impotriva avarilor.
Sursele relateaza ca si-a insusit comoara lor: a avut nevoie de 16 care pentru a
transporta aurul si bogatiile. Calculind ca fiecare car ducea cam jumatate de tona,
au fost vreo opt tone in total. Comoara a devenit temelia imperiului – si a echivalat
aproape cu aurul adus dupa secole in imperiul Habsburgilor din “Lumea Noua”
recent descoperita. Luptele au reizbucnit pina in 799, apoi avarii s-au socotit
definitiv invinsi. Dupa doua decenii au disparut in istorie, fara a lasa vreo urma.

Capitolul IV
Importanta domniei lui Carol cel Mare in istoria Frantei

Ordinea in imperiu

Carol a cucerit imperiul cu sabia in aproape trei decenii, la Roma pe 25

decembrie 800, Carol cel Mare a fost incoronat imparat. Ne se stie cum a decurs
axact ceremonia. Teza potrivit careie Carol ar fi fost impus de catre Papa Leon al
III-lea sa accepte aceasta incoronare pare a fi lipsita de realism. Evenimantul a
marcat desigur punctual final al unei evolutii de durata. Este clar ca fiecare dintre
ei, deci si Carol si Suveranul Pontif, au urmarit sa dea semnificatie proprie
ceremoniei. Papa era foarte interest sa-si demonstreze imortalitatea in asemenea
imprejurari, respective sa se prezinte ca un intermediar intre Dumnezeu si imparat.
Carpl cel Mare urmarea proclamarea prin propriile forte a unui imperiu, dar avea
nevoie de sprijinul preventiv al Papei. Abea la urmatoarea incoronare sin 813 la
Aachen, cind Carol l-a declarant coregent pe fiul sau Ludwig, isi pune singur
coroana imperial pe cap. Aceasta practica nu s-a putut pastra. Peste secole,
incoronarea la Roma de catre Papa, a ramas cea mai mare legitimare a unui
suveran mirean occidental. Angajamentul special al imparatului fata de biserica
romana si crestinatate i-a conferit o autoritate deosebita asupra celorlalti suverani
occidental. Beneficiind de aceasta binecuvintare, care cumuli toate conceptiile
medieval despre ordine si religiolizitate, nu avea nici un concurrent.

Incoronarea lui Carol ca imparat a fost o decizie importanta pentru

urmatoarele secole. Prin aceasta Papa Leon al III-lea si odata cu el intreaga biserica
occidentala, inclusive vestul, s-au despartit definitiv de Imperiul Bizantin, aflat sub
suzeranitatea imparatului. Carol calMare devenind acum cel de-al doilea imparat
crestin al Europei, a trebuit sa se inteleaga cu cel bizantin asupra titulaturii pentru a
evita conflicte inutile. De aceea el nu si-a spus “imparatul romanilor”, ci
“imperator Romanum gubernans imperium” (imparatul care guverneaza imperiul
roman). Si acest imperiu a fost definit mai exact dupa citiva ani: s-a vorbit de
partea estica si cea vestica a imperiului.

Epoca de inflorire

Incoronarea lui Carol ca imparat a constituit punctul culminant al vietii lui.

El nu afost doar un simplu luptator calit in razboaie, care a tinut in comanda lui
jumate de continent. A avut o influenta importanta asupra vietii culturale
occidentale printr-o inflorire culturala nemaicunoscuta de secole, iar
repercursiunile ei sunt vizibile pina astazi.

Cea mai expresiva marturire a imperiului lui Carol o reprezinta domul din
Aachen, pastrat aproape integral, ca printr-o minune, pina in zilele noastre,
declarant bun al culturii universal, aflat in patrimonial UNESCO. Lucrarile de
constructive au inceput in 794, deci inaintea incoronarii ca imparat. A fost
constructive imperial, cea mai impunatoare intre acele similar ale imperiului roman
medieval. A fost si cea care a instituit criterii de comparative. Ne va ramine inca
pentru multa vreme necunoscuta mistica cifrelor ascunsa in ea. Simtim si acum
impresia de ordine mondiala si suzeranitatea pe care avea sa o instituie Carol.

Domnul se afla in centrul orasului, initial unul din numeroasele palate din
imperiul francilor. Cu putin timp inaintea incoronarii, Carol s-a decis sa puna capat
anilor de peregrinare si sa-si construiasca o resedinta. Rezultatul il constituie
resedinta din Aachen.

La curtea din Aachen Carol a adunat numerosi invatati din toate tarile
europene, printer ei si anglosaxonul Alkuin. Multe scrieri antice, cunoscute astazi,
au trecut prin mina celor din aceasta scoala. Munca si ideile lor au influentat evul
mediu si vor constitui bazele gindirii noastre rationale. Carol nu a stiut nici sa
scrie, nici sa citeasca. A pus sa i se citeasca , de pilda Statul Domnului de
Augustinus. Pe acte vedem si acum liniile chinuite bfacute de imparat drept
iscalitura. Nu a fost lipsit de educatie – a stiut latina si intelegea greaca veche.

Actele normative si eforturile de asezare pe baze legale a statului au fost

intelese ca un fel de ordine al lui Dumnezeu. Toate sunt puse, in ultima instant, in
slujba unei utopii, probabil viziunea personala al lui Carol. Ar fi o greseala ca
actele si legile sa fie intelese concret, conform textului. Deseori, ele sunt expresia
unei doleante, Carol nereusind niciodata sa le puna in practica. S-au pastrat multe
din cele introduce de Carol. Ii datoram lui, in cele din urma, faptul ca a folosit
literele mici ale alfabetului latin impreuna cu cele mari. Ele au rezultat din asa-
zisele minuscule carolingiene ale scribilor lui Carol cel Mare.

Capitolul V
Enigma mormitului lui Carol cel Mare

Carol cel Mare a murit la Aachen, in centrul lumii sale, pe 28 ianuarie 814.
Cronicarul Einhard scrie:”In luna ianuarie, pe cind se afla la Aachen pe timpul
iernii, a facut febra mare si trebuia sa stea la pat. A decis sa poateasca, ca
intotdeauna cind avea febra. Credea ca prin retinere putea alunga sau opri boala.
A inceput sa aiba dureri intr-o parte, cum erau cele descries de greci ca pleuritis.
Cu toate acestea, a tinut in continuare post, se intarea doar cu putina bautura. A
murit dup ace a primit ultima impartasanie pe 28 ianuarie, in cea de-a treia ora a
zilei, la sapte zile dupa ce a cazut bolnav. Avea 72 de ani si 47 de domnie”. A fost
ingropat in aceeasi zi in biserica construita de el.

Graba cu care a fost inmormintat s-a datorat, probabil, dorintei de a-l salva
de calugarii de la manastirea St. Denis. In 769, Carol stabilize sa fie inmormintat
acolo, alaturi de tatal sau. Pentru calugari un asemenea mormint ar fi adus dupa
sine importante foloase: cadouri din partea familiei imperial, pelerine din toate
colturile lumii, bani si putere. Cei din Aachen au incheiat toate ceremoniile inca
inainte ca delegatia din St. Denis sa ajunga in oras. Pentru cei din anturajul
imparatului, mormintul din Aachen insemna asigurarea status quo-ului, si fireste,
si a rolului de oras residential.

Iarna anului 881 a dat peste cap toate aceste calculi dupa ce normanzii,
porniti in incursiuni de imbogatire, si-au stabilit aici tabara. Este posibil ca inaintea
sosirii invadatorilor, calugarii din St. denis sa fi acoperit mormintul pentru a nu fi
gasit. Cert este ca odoarele din el au fost puse la adapost in Mainz. Oricum s-ar fi
petrecut evenimentele, dupa aceasta data s-a pierdut urma mormintului.

In anul 1000 un alt imparat a venit la Aachen Otto al III-lea, cu gindul sa

reface biserica si imperiul. Acesta este motivul pentru care a cautat relicvele lui
Carol, transformat deja intr-un mit. Se prea poate ca el sa fi gasit mormintul, desi
sursele sunt contradictorii in aceasta privinta. Poate calugarii domnului sa fi avut
o cronica veche, mostenita de la cei din Stavelot. Sau poate clericii domnului au
deschis ascunzatoarea pentru noul imparat. Dupa trei zile de cautari, ne spun
cronicarii, imparatul Otto a gasit marmintul lui Carol. De acum inainte relatarea
devine misterioasa : “ Am intrat la Carol. Nu fusese ingropat asemeni celaorlalti
morti, ci se afla asezind pe un piedestal ca si cum ar fi trait. Purta coroana din aur,
tinea sceptrul, iar pe miini avea manusi, din care ii ieseau unghiile de la degete…
Cind am ajuns lao placa din calcar si marmura, am simtit un miroas foarte
puternic. Am ingenunchiat si ne-am rugat lui. Dupa aceea imparatul Otto s-a
imbracat in alb, i-a taiat unghiile si a repus la loc tot ce lipsea… A scos apoi un
dinte din gura, a pus placa la loc si a plecat”. Aceasta este versiunea contelui de
Lomello, unul din cei ce l-au insotit pe Otto. Relatarile altor cronicari sunt diferite
de toate acestea. Cadavrul imparatului avea o pozitie obisnuita, deci nu sedea si I
s-a scos o numai cruce de la git. Dupa acel moment, mormintul a disparut din nou
in negura vremii.
 Dupa 150 de ani, imparatul Friederich Barbarossa, a descoperit din nou
mormintul lui Carol “ printr-o inspiratie dumnezeiasca” dupa cum scrie cronicarul
curtii. Barbarosa a pus osemintele intr-o lada din lemn si a ordonat sa se faca un
sicriu. In anul 1215, din ordinul lui Frederich al II-lea, osemintele lui Carol si-au
gasit linistea pe veci intr-un sicriu din aur intr-una din stranele bisericii din
Aachen. Sunt ele intradevar ramasitele pamintesti a lui Carol? Oamenii de stiinta
pot afirma ca este vorba de remasitele unui singur om, care a trait in jurul anului
800 si avea o statura neobisnuita – mai mult nu.

Mormintul initial continua sa fie cautat; cercetatorii specialisti in evul mediu

au emis numeroase teorii. Astfel ca in 1910, arheologii au sapat in asa-numita
constructie vestica a domnului din Aachen. Au gasit si un cavou mare, dar pentru
ca nimeni nu credea ca imparatul ar fi putu fi inmormintat in afara domeniului
sfint al bisericii, cercetarile au fost abandonate. Istoricii, specialistii in domeniul
artei si arhitectii continua sa caute adevaratul mormint al lui Carol. La inceputul
acestui secol, unii cercetatori arata ca descrietrea facuta de contele de Lomello
este o descriere fantezista. Ei nu cred ca ar fi existat un cavou sau vreun cadavru
mumificat. Ar fi vorba aici de una din minunatele povesti cu care cronicarii
timpului obisnuiau sa faca descrierea mai atractiva? Alti cercetatori banuiesc
existent unui cavou in pamint sau intr-un parete, poate in perimetrul constructiei
din vestul domului, dedesubtul salii initiale a tronului. Comoara lui Carol s-ar fi
putut sa fie transformata in adoarele unui altar in vestitul “Pala d’Oro”. Un
constructor de la domul din Aachen citeaza o cronica veche : “ Clericii au dispus ca
ornamentele din aur sa fie facute din comoara gasita in mormintul lui Carol”.
Relatarea pare sa aiba un graunte de adevar. A fost facuta din ordinal imparatului
Otto al III-lea pentru Altarul-salvator spre linistea sufletului lui Carol, marele
imparat ingropat cu un etaj mai jos. Misterul ar putea fi dezlegat. S-ar putea deci
ca Carol cel Mare sa fi fost ingropat in vestitul sarcofag Proserpina, direct sub sala
tronului. Succesorii lui au putut astfel sa se bazeze pa influenta sfinta directa a
fondatorului imperiului. Ar fi posibil, oare, sa fi existat, totusi, un cavou cu comori,
ramas nedescoperit pina astazi? Cautarile vor mai continua multa vreme.
Enigmele despre primul imparat nu au fost dezlegate in intregime.