Elemente istorice și melurgice ale Acatistului Bunei Vestiri

Această creaţie imnografică atît de iubită în Biserica Ortodoxă intitulată „Acatistul Bunei
Vestiri” are o istorie de un mileniu şi jumătate. Ea face parte dintr-o specie componistică
dispărută de multe veacuri în Biserică, numită în primul mileniu creştin „condac”, care la
origine era o slujbă în sine, de o lungime considerabilă, iar nu o simplă frază imnografică, aşa
cum este înţeles astăzi.

Istoria imnului condac

Condacul (τὸ κοντάκιον) este o formă particulară a unei părţi din utrenia slujbelor asmatice.
Structura majoră a slujbelor din Biserică a rămas relativ aceeaşi din vremurile apostolice pînă
azi. Slujba de dimineaţă (numită în româneşte utrenie) este una din cele şapte „laude” de
peste zi şi a avut şi ea propria sa evoluţie istorică. Din primele veacuri pînă astăzi, utrenia
slujbelor spre Duminică şi spre marile praznice a avut un conţinut mai aparte, dedicat
respectivei sărbători.

Întrucît de multe ori, în cinstea Duminicii sau a praznicului care urma, Creştinătatea a socotit
că este nevoie de slujbe mai fastuoase, mai lungi, cu un conţinut teologic dedicat, deja din
veacul al IV-lea se poate observa în imnografilor Bisericii o atenţie specială dată slujbelor de
seară (vecernia), de miezul nopţii (miezonoptica) şi de dimineaţă (utrenia) dedicate
respectivei sărbători. Din primele veacuri în care Creştinismul s-a putut manifesta liber a fost
adoptată o formă specială a acestor trei slujbe, unite cu Sfînta Liturghie, numită priveghere de
toată noaptea (παννυχίς[1] sau παννύχιος εὐχή). În cadrul acestei privegheri, în veacul al V-
lea a fost introdusă o rînduială aparte, o secţiune imnografică numită condac.

Condacul şi-a luat numele de la sulul de papirus sau de pergament pe care era scrisă
respectiva cîntare. Motivaţia stă în aceea că majoritatea cărţilor folosite în cultul creştin era
sub formă de codex, iar sulul / condacul care era folosit pe amvon de psalţii (cîntăreţii)
Bisericii era excepţia[2]. Există chiar mărturia unui manuscris din secolul al XI-lea[3] în care
sînt zugrăviţi psalţii care urcau pe amvon la cîntarea Acatistului ţinînd în mîini sulul pe care
era scris condacul.

Primele menţiuni ale apariţiei rînduielii cîntării condacului provin din Patriarhia Antiohiei[4],
din veacul al V-lea, iar în scurtă vreme această rînduială este adoptată şi la Constantinopol,
de unde se răspîndeşte în toată lumea ellinofonă. Primii compozitori de condace provin din
acelaşi veac şi îi cunoaştem sub numele de Kyriak, Anastasie şi Roman Melodul. Acesta din
urmă a fost cel mai prolific compozitor de condace din istorie.

Tocmai datorită lungimii condacelor compuse în veacurile V-VII şi faptului că primele dintre
ele apar în Patriarhia Antiohiei, locaţia geografică din care în a doua jumătate a sec. al IV-lea
s-au răspîndit cele trei tipuri de imnografie compuse de către Sfîntul Efrem Syrul (+373)[5],
mulţi dintre cercetătorii şi editorii[6] acestor condace au înclinat să le numească „omilii
poetice”, socotindu-le ca fiind o variantă ellină a unei părţi din imnografia syriacă / aramaică.

Această specie aparte din cîntarea utreniei privegherilor nu s-a numit întotdeauna condac
(nume pe care l-a primit abia în veacul al IX-lea). Dincolo de ceea ce se înţelege astăzi în
Biserica Ortodoxă prin condac şi icos (aceste compoziţii imnografice aşa cum le cunoaştem
astăzi şi-au primit tiparul şi locul în interiorul slujbelor într-un proces mai lung, între sec. IX-
XIII), condacul a fost numit iniţial imn, o scriere sub formă de poem cu 11 – 33 de strofe.

Pentru a diferenţia condacul din primul mileniu de ceea ce se înţelege astăzi prin condac[7],
de aici înainte îl voi numi pe primul imn condac. Strofele imnului condac erau compuse după
o formă metrică fixă intitulată irmos (εἱρμός). Prima strofă a unui imn condac era numită
prooimion (προοίμιον) sau kukulion (κουκούλιον) şi conţinea un rezumat teologic al
celorlalte strofe. Prooimionul era urmat de un refren, care, cel mai probabil, se cînta de tot
poporul, pe cîtă vreme strofele imnului condac erau încredinţate unui foarte bun psalt. Uneori
ultimul vers din strofă avea funcţia de refren, numit efymnion (ἐφύμνιον).

O caracteristică a imnului condac era aceea că strofele erau compuse cu acrostih[8]. Cele mai
vechi astfel de imne sînt compuse cu acrostihuri alfabetice (o tipologie care îşi are probabil
rădăcinile în modelul ebraic al Psalmilor 24, 33, 36, 110, 111, 118 şi 144). Sf. Roman
Melodul este uşor de recunoscut ca autor al unui imn condac prin aceea că acrostihul acestuia
este întotdeauna „Imn al smeritului Roman” (τοῦ ταπεινοῦ Ῥωμανοῦ ὁ ὕμνος). Strofele
imnului condac sînt intitulate icoase / icos (οἴκος)[9], cuvînt ce nu are legătură atît cu vreo
casă ori sălaş al cuiva, ci este traducerea în limba greacă a termenului syriac/aramaic ‫ܒܝܬܐ‬
(bayta) care desemnează atît casa, cît şi strofa.

Adoptarea imnului condac în cultul de catedrală constantinopolitan a dus la răspîndirea sa în

toate zonele în care s-a slujit în limba greacă, inclusiv în sudul Italiei, de unde unele astfel de
compoziţii au fost traduse în latină.

Imnele condac au fost adunate în colecţii manuscrise dedicate, iniţial cuprinzînd doar textul,
apoi, după apariţia şi răspîndirea notaţiei neumatice (sec. VII-IX), şi în colecţii cu notaţie
psaltică numite Condacare. Din păcate, nu ni s-a păstrat nici un Condacar neumatic
constantinopolitan, însă au ajuns pînă la noi copiile slavone ale unor traduceri făcute în sec.
X, cel mai probabil, reflectări ale cultului de catedrală din Sfînta Sofia de altă dată.

Imnul Acatist a fost tradus în limba latină în jurul anului ~800, într-un context
carolingian[10], pentru o mai bună sincronizare liturgică cu slujbele constantinopolitane şi a
fost folosit în cultul apusean pînă în veacul al XIII-lea. Sub influenţa ediţiilor şi studiilor ce i
s-au dedicat în ultima sută de ani, Acatistul a primit mai multe traduceri occidentale în
limbile moderne.

Ediţii ale Acatistului Bunei Vestiri[11]

De la apariţia tiparului, Imnul Acatist s-a bucurat de mai multe ediţii în limba greacă, de la
cele mai simple şi nepretenţioase, pînă la ediţiile critice şi cele pe metrică.

O primă ediţie a fost cea a lui Aldo Manuzio, în Poetae christiani veteres, vol. II, Venezia
1501/1502. Ea a fost urmată de textul grec din diferitele ediţii ale Triodului în limba greacă,
tipărite pentru uzul creştinilor ortodocşi, tot la Veneţia, în 1565, 1586, 1599, 1624, etc.

O primă ediţie cu o minimă grijă asupra împărţirii metrice şi în versuri a fost cea a lui
Giuseppe Maria Querci, un bibliotecar din Florenţa, care a inclus Imnul Acatist, împreună cu
o traducere latină, în volumul 92 (col.1335-1348) al celebrei colecţii Patrologia Graeca a lui
J.P. Migne, atribuind imnul poetului byzantin Gheorghe din Pisidia.

După aceste ediţii au ajuns tuturor cunoscute, interesul cercetătorilor pentru Imnul Acatist a
crescut, de la generaţie la generaţie, din ce în ce mai multe studii fiindu-i dedicate. Unul din
aspectele care au intrigat cel mai mult a fost cel legat de metrica compoziţiei originale.

Wilhelm Christ şi Matteo Paranikas au publicat o primă ediţie[12] metrică în anul 1871,
urmată de o altă ediţie şi propunere de împărţire metrică, sugerată de cardinalul J. Pitra, în
anul 1876[13], şi de o altă ediţie, cu o altă propunere metrică, a învăţatului grec Sofronie
Evstratiadis, în 1917[14].

Alte ediţii şi propuneri metrice au tipărit muzicieni ca Egon Wellesz[15] sau filologi ca
Gérard Meersseman[16]. În cele din urmă, una din ediţiile care s-a dorit a fi definitivă, şi ca
propunere de text critic, şi ca împărţire metrică, a fost cea a lui Constantin Atanasie Trypanis,
din 1968[17]. Aceasta a rămas ca ediţia de referinţă a Imnului Acatist pînă în zilele noastre.

În epoca noastră, Ermano Toniolo a publicat mai multe studii dedicate Imnului Acatist şi o
ediţie[18] dorită a fi „definitivă” ca împărţire metrică.

Scrieri istorice şi patristice dedicate Acatistului

Începînd cu veacul al VII-lea, mai multe scrieri sunt dedicate Acatistului Bunei Vestiri,
relatînd minunile pe care Preasfînta Născătoare de Dumnezeu le-a lucrat cu creştinii. Poate
cea mai impresionantă dintre ele este cea legată de minunata victorie obţinută de locuitorii
cetăţii Constantinopol aflaţi sub asediul combinat al perşilor şi avarilor la anul 626, în vreme
ce împăratul Heraclius şi armata imperială erau într-o lungă campanie de război cu imperiul
persan. Textul acestei relatări şi alte două scurte istorii, legate de asediile din anul 677 şi din
anul 717, au fost traduse pentru prima dată în limba română în Triodul tipărit la anul 1700 şi
fac încă parte integrantă din slujba solemnă a Acatistului din a cincea săptămînă a Postului
Mare.

Aceste scrieri au fost identificate în principal de germanul Albert Ehrhard[19], un titan al

studiilor literaturii byzantine, şi apoi au primit un număr de ordine în colecţia Biblioteca
Hagiographica Graeca, unde au fost incluse în dosarul de scrieri dedicate minunilor Maicii
Domnului. Le redăm aici titlurile şi numărul de ordine din BHG:

1. BHG 1059 De CPoli ab Avaris et Persis liberata carmen Georgii Pisidae[20]

2. BHG 1059z Prologus in sequentem narationem[21]
3. BHG 1060 Miraculum in eadem obsidione seu de ἀκαθίστῳ (a Metaphrasta in
menologium insertum)[22]
4. BHG 1061 Eiusdem miraculi narratio antiquior (a. Theodoro syncello CP.?)[23]
5. BHG 1062 Epitome de ἀκαθίστῳ[24]
6. BHG 1063 De ἀκαθίστῳ synaxarium[25]
7. BHG 1063f Liberatio CP. ab Agarenis sub Leone Isauro[26]
8. BHG 1099u De acathisto[27]
9. BHG 1101 De acathisto a. Antonia Studita[28]
10. BHG 1130s (CPG 8014) De acathisto vel de dormitione a. Germano patr. CP[29]
 11. BHG 1140 (CPG 8197) De ἀκαθίστῳ a. Andrea Cret. (vel Theodoro Duca
Lascari)[30]
12. BHG 1143t De Acathisto[31]
13. BHG 1146h De Acathisto a. Macario Chumno[32]
14. BHG 1148t (CPG 5056). De acathisto a. Chrysostomo [Spuria])[33]

Poate pe viitor va exista determinarea necesară pentru a publica toate aceste scrieri într-o
singură ediţie în limba română, şi, de ce nu?, bilingvă, cît mai documentată istoric.

Traduceri româneşti ale Acatistului

Cea mai veche traducere românească tipărită a Acatistului Bunei Vestiri aparţine Sfîntului
Dosoftei, mitropolitul Sucevei şi a toată Moldova, şi a văzut lumina tiparului în anul 1673, la
Uniev. Lucrarea[34] este însoţită în acelaşi volum de canonul din Sîmbăta Mare şi alte
rugăciuni, traduse toate din limba slavonă[35], precum aflăm din pagina de titlu. După slujba
vecerniei între filele 2r-4v, Acatistul ocupă filele 4v-13v şi este urmat de canonul din Triod
pînă la fila 21r.[36]

Textul troparului (prooimionul I) este următorul:

Porunca dată cu taină luînd în minte, în casa lui Iosif stătu de pripî, cel fără de trup grăind ceii
necercată de nuntă, Cela carele plecî cu pogorîria ceriurile încape neschimbat tot întru tine.
Pre Carele şi văzînd în zgăul tău că luî chip de şerb, mă sîesc a striga ţie: Bucură-te nevastă
nenevestită!

Condacul (prooimionul II) este:

Agiutătoarei voevodului cialia ce-s de biruire, ca ciaia ce izbăviş din nevoi, de mulţămire,
scriem ţie robii tăi, Născătoaria lui Dumnezău, însî precum îţ ai putiaria nebiruită, de la toate
primejdile mă sloboz ca să strig ţie: Bucură-te nevastă nenevestită!

Primul icos este:

Înger de-nainte de dvorbî din cer trimis fu să spune Născătoarii lui Dumnezău bucuriia. Şi cu
fără de trup glas întrupîndu-te văzînd, Doamne, să înspeima şi sta strigînd cătră însî ca
aciasta: Bucură-te, din cariia bucuriia va străluci. Bucură-te, prin caria blăstămul să va stînge.
Bucură-te, căzutului Adam sculare. Bucură-te, lacrămilor Evei izbăvire. Bucură-te, nălţime
nelesne suită de cugete omeneşt. Bucură-te, adîncime nelesne văzută şi de ochii îngereşt.
Bucură-te, că tu eşt Împăratului scaun. Bucură-te, că tu porţ pre Care ţîne toate. Bucură-te,
steaoa ce iveşt pre Soarele. Bucură-te, pîntece întruperii dumnezăeşt. Bucură-te, prin caria să
înnoiaşte lumia. Bucură-te, prin caria ne-nchinăm Tvoreţului. Bucură-te, nevastî nenevestitî.

Iar ultima strofă este:

O, cu totul cîntatî Maicî, ce-ai născut decît toţ Sfinţii Cuvîntul mai Sfînt, priimindu-ne acest
pominoc de acmu, de toate primejdile ne izbîviaşte pre toţ, şi de munca ce iaste să fie să ne
răscumperi, pre carii strigîm ţie: Alliluia.[37]
Se observă inerentele neajunsuri ale unei prime traduceri care trebuia să ţină seama şi de un
limbaj liturgic cu multe slavonisme şi arhaisme, al Bisericii de limbă română din acea vreme.

Următoarea ediţie tipărită este cea din Triodul[38] de la Buzău, din anul 1700. Această
monumentală lucrare îngrijită de episcopul Mitrofan al Buzăului este ultima ediţie în limba
slavonă, tipărită în Ţările Române, a imnografiei Triodului. Toate indicaţiile tipiconale,
sinaxarele, citirile din Sfînta Scriptură şi cîteva din cîntări sunt în limba română. Slujba
Acatistului Bunei Vestiri, aflată în Sîmbăta săptămînii a 5-a, este aproape integral în limba
română. Nu doar atît, dar este tipărită cu tot cu istoriile minunilor prea-slăvite lucrate de
Maica Domnului la asediile din anii 626, 677 şi 727.

Troparul (prooimionul I) şi condacul (prooimionul II) sunt păstrate în limba slavonă, însă
textul icoaselor este integral în limba română. Redăm aici primul icos:

Îngerul cel mai mare den ceriu au fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu “Bucură-te”,
şi denpreună cu glasul cel netrupesc, văzîndu-Te pre Tine, Doamne, întrupat, s-au spăimîntat
şi au stătut, strigînd cătră dînsa unele ca acestea:

Bucură-te, pentru carea răsare bucuriia. Bucură-te, pentru carea piiare blestemul.

Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut. Bucură-te, izbăvirea lacrămilor Evei.

Bucură-te, nălţime, întru carea cu anevoe să sue gîndurile omeneşti. Bucură-te adîncime,
carea nu te poţi lesne vedea nici cu ochii îngereşti.

Bucură-te, că eşti scaun Împăratului. Bucură-te, că porţi pre Cela ce poartă toate.

Bucură-te, steaua, carea arăţi Soarele. Bucură-te, pîntecele dumnezăeştii întrupări.

Bucură-te, pentru carea să înnoiaşte făptura. Bucură-te, pentru carea ne închinăm

Făcătoriului.

Bucură-te, Maică, pururea-Fecioară!

Ultimul icos este tradus astfel:

O, Maică prea-cîntată, carea ai născut Cuvîntul cela ce iaste mai sfînt decît toţi Sfinţii,
priimind acest dar de acuma, izbăveaşte de toată ispita şi scoate den munca ceaia ce va să fie
pre toţi cîţi cîntă ţie: Alliluia.

Se poate observa că avem de a face, de data aceasta, cu o traducere din greaca veche, care a
stat la baza tuturor celorlalte traduceri ulterioare.

Următoarea ediţie a Triodului tipărit în Ţările Române este cea de la Rîmnic, din 1731[39], şi
este şi prima ediţie integrală, tradusă direct din limba greacă veche de către episcopul
Damaschin al Rîmnicului, amintit în prefaţă de către editor (episcopul Inochentie al
Rîmnicului). Este arhetipul tuturor ediţiilor de Triod tipărite pînă astăzi în limba română.
Redăm din el, de la filele 226v-231v, următoarele extrase:

Troparul (prooimionul I):

Porunca cea cu taină luîndu-o întru cunoştinţă cel fără de trup, în casa lui Iosif degrab au
stătut înnainte, zicînd ceii ce nu ştia de nuntă: Cel ce au plecat ceriurile cu pogorîrea încape
fără de schimbare tot întru tine; pre Carele şi văzîndu-L în pîntecele tău luînd chip de rob, mă
spăimîntez a striga cătră tine: Bucură-te, Mireasă, pururea-Fecioară!

Condacul (prooimionul II al imnului condac din vechime):

Apărătoarei Doamnei, pentru biruinţă mulţemiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie,
Născătoarei de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci ca ceaia ce ai stăpînire nebiruită, slobozeaşte-ne
din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea-Fecioară!

Icosul I:

Îngerul cel mai întîiu stătătoriu din ceriu au fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu
“Bucură-te”, şi împreună cu glasul cel netrupesc, văzîndu-Te pre Tine, Doamne, întrupat, s-
au spăimîntat şi au stătut, strigînd cătră dînsa unele ca acestea:

Bucură-te, pentru carea răsare bucuriia. Bucură-te, pentru carea piiare blestemul.

Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut. Bucură-te, izbăvirea lacrămilor Evei.

Bucură-te, nălţime, întru carea cu anevoe să sue gîndurile omeneşti. Bucură-te adîncime,
carea nu te poţi lesne vedea nici cu ochii îngereşti.

Bucură-te, că eşti scaun Împăratului. Bucură-te, că porţi pre Cela ce poartă toate.

Bucură-te, steaua, carea arăţi Soarele. Bucură-te, pîntecele dumnezeeştii întrupări.

Bucură-te, pentru carea să înnoiaşte făptura. Bucură-te, pentru carea ne închinăm

Făcătoriului.

Bucură-te, Mireasă, pururea-Fecioară!

Ultima strofă:

O, Maică prea-lăudată, carea ai născut Cuvîntul cela ce iaste mai sfînt decît toţi Sfinţii,
priimind acest dar de acum, izbăveaşte de toată nevoia şi scoate din munca ceaia ce va să fie
pre toţi cei ce-ţi cîntă ţie: Alliluia.

Se poate concluziona că episcopul Damaschin al Rîmnicului a prelucrat uşor, dîndu-i mai

mare precizie, vechea traducere din Triodul de la Buzău din anul 1700, şi că majoritatea
ediţiilor Imnului Acatist din limba română ce au urmat anului 1731 au folosit acest text al
vrednicului ierarh Damaschin.

Imnul condac în cultul şi tipicul de catedrală

Cultul de catedrală constantinopolitan din primul mileniu a suferit mari transformări de-a
lungul veacurilor IX-XI. Definitivarea trecerii la un nou tipic s-a făcut la trecerea dintre
secolele al XI-lea şi al XII-lea. Tipicul de catedrală a fost înlocuit de tipicul monahal, în
principal cel palestinian savait, păstrînd mai multe elemente din cel iniţial. O primă tentativă
de aducere în Constantinopol a tipicului monahal savait a avut loc la începutul veacului al
VIII-lea, la iniţiativa Sfîntului Gherman (715-730). Acesta a fost primul compozitor
constantinopolitan de canoane (colecţii de strofe scurte compuse pe forma fixă a unui irmos
pentru toate cele 8/9 ode ale utreniei).

În ultimii ani ai Sfîntului Gherman ca patriarh al Constantinopolei a început erezia

iconoclasmului, promovată de interesele politice ale vremii, erezie care a ţinut întreaga lume
creştină răsăriteană în întuneric, din toate punctele de vedere, vreme de mai mult de 100 de
ani. Deşi semnele unei întoarceri la ortodoxie au venit încă de la începutul secolului al IX-lea,
abia în anul 842 Ortodoxia a fost reinstituită ca credinţă oficială a Imperiului Roman Creştin
de Răsărit. În aceşti 115 ani de criză majoră teologică, culturală, socială şi politică a unui
imperiu întreg, monahii au fost principalii luptători pentru a păstra flacăra dreptei credinţe
aprinsă, iar în Constantinopol, din zecile de mănăstiri ale cetăţii, s-a făcut remarcată cu
precădere Mănăstirea Studion, ai cărei egumeni s-au îngrijit nu numai de promovarea
credinţei ortodoxe prin scrierile monahilor ortodocşi de pe cuprinsul sau din afara imperiului
(la loc de frunte aflîndu-se călugării palestinieni, în special cei din marea şcoală a Mănăstirii
Sfîntului Sava), ci şi de promovarea înnoirilor liturgice ale monahismului savait în viaţa de zi
cu zi a mănăstirilor constantinopolitane.

Cum era şi firesc, după anul 842 (biruinţa Ortodoxiei asupra iconoclasmului), au fost
promovate cu precădere, în toată Biserica, compoziţiile şi tipicul campionilor luptei pentru
Ortodoxie – monahii. Imnografia sub formă de canon, după tipicul monahal, începe să fie
preluată pretutindeni, iar imnele condac încep să se amestece în manuscrise cu această
imnografie, pentru ca, înspre anul 900, să se ia pe alocuri decizia renunţării la vechile
condace şi să se păstreze din ele doar două – patru strofe ce se cîntă după oda a 3-a şi după
oda a 6-a a utreniei. Acest proces a continuat, vreme de încă trei veacuri, pînă ce a devenit un
standard comun acceptat.

Deci standardul comun întregii Biserici pînă la jumătatea veacului al IX-lea a fost cîntarea
imnului condac pentru privegherile de toată noaptea, pentru utreniile asmatice ale marilor
sărbători de peste an. O utrenie a Învierii sau una a Naşterii Domnului se cîntau avînd ca
element central imnul condac compus pentru acest praznic. Preluînd tradiţia palestiniană, în
care înflorise, vreme de mai bine de 100 de ani, un nou gen compoziţional intitulat canon,
Biserica ellinofonă şi celelalte dependente de ea au intrat într-un lung proces de trecere de la
tipicul de catedrală la tipicul monahal, care a durat mai mult de 300 de ani şi care astăzi este
standardul comun acceptat.

Acatistul Bunei Vestiri ca imn condac

Acatistul Bunei Vestiri este un imn condac care are acrostih alfabetic (Ἄγγελος
πρωτοστάτης… Βλέπουσα ἡ Ἁγία… Γνῶσιν ἄγνωστον… Δύναμις τοῦ Ὑψίστου… Ἔχουσα
θεοδόχον… ş.a.m.d.) ce se întinde pe toate cele 24 strofe ale sale (cu excepţia prooimion-
ului). Numele de acatist şi l-a căpătat de la cîntarea sa în picioare, o traducere mai veche în
limba română fiind „neşezuta cîntare”.
Acatistul are 2 prooimioane cu o formă metrică asemănătoare. Primul prooimion este socotit
astăzi tropar al Acatistului: „Porunca cea cu taină, luînd-o întru cunoştinţă…”, şi cei mai
mulţi cercetători consideră că acesta este cel original, deoarece cuprinde rezumatul teologic al
Acatistului. Al doilea prooimion – „Apărătoarei Doamne…” ar putea fi adăugat, conform
celor scrise în Sinaxar, de patriarhul Serghie al Constantinopolei la asediul asupra cetăţii din
anul 626, sau de un alt imnograf la unul din celelalte asedii menţionate în acelaşi sinaxar
(677, 717 sau 860). Adăugarea sa este cu siguranţă martora unui eveniment militar
excepţional, biruinţa oastei creştine fiind atribuită Maicii Domnului.

În mod evident, Acatistul a fost compus ca imn condac pentru privegherea solemnă a
sărbătorii Bunei Vestiri. Chiar dacă nu ni s-a păstrat din primul mileniu nici un manuscris
după care să se poată trage nişte concluzii coerente şi definitive despre rînduiala acestei
slujbe în veacurile al V-lea şi al VI-lea, pe baza mărturiilor pe care le avem putem fi siguri că
el a fost şi a rămas cea mai frumoasă compoziţie imnografică din ultimii 1500 de ani
închinată acestui mare praznic al Întrupării Mîntuitorului Iisus Hristos.

Autorul / autorii Acatistului şi vremea compunerii sale

Autorul iniţial al Imnului Acatist este pînă astăzi necunoscut. Sinaxarul din Triod (în cadrul
căruia este astăzi cuprins pentru slujba sa solemnă şi integrală) ne spune că autorul
Acatistului ar fi patriarhul Serghie, care păstorea cetatea Constantinopolei la marele asediu
din anul 626. Evidenţa internă arată că, de fapt, textul Imnului Acatist este mai vechi cu cel
puţin 100 de ani, iar manuscrisele indică şi alţi autori. În ordine cronologică ei sînt: Sf.
Roman Melodul, patriarhul monofizit Serghie, imnograful Gheorghe din Pisidia, Sf. patriarh
Gherman al Constantinopolei şi Sf. patriarh Fotie al Constantinopolei. Aşadar, evidenţa
manuscrisă nu este de mare ajutor în aflarea autorului.

Evidenţa internă a textului este singura care poate aduce cîteva lămuriri. Între ele, aceea că la
strofa numită astăzi icosul al 9-lea este vorba de ritorii atenieni, văzuţi ca nişte duşmani ai
teologiei Bisericii, dar neputincioşi să explice pururea-fecioria Maicii Domnului. Din istoria
Bisericii, cunoaştem că a existat o dispută acerbă între teologii şi filosofii creştini şi filosofii
şi ritorii universităţii din Atena, ultima şcoală de filosofie „clasică” a sfîrşitului Antichităţii.
Această instituţie eminamente păgînă a fost închisă prin decret de către împăratul Iustinian
cel Mare în anul 529. Aşadar, includerea în această strofă a Acatistului a polemicii cu ritorii
şi filosofii atenieni ar fi fost superfluă după acest an. Ştim însă că polemica creştinilor cu
păgînii atenieni a atins un maxim în timpul ultimului mare conducător al acestei şcoli,
neoplatonicul Proclu (412-485)[40], ale cărui tratate despre zei, despre eternitatea lumii şi a
materiei şi împotriva creştinilor au dus la răspunsuri foarte ample şi documentate venite din
toată lumea civilizată a sfîrşitului Antichităţii[41]. Aşadar, o polemică împotriva ritorilor
atenieni nu poate fi aşezată, cronologic, decît înainte de anul 529, şi, eventual, între anii 435-
485 (directoratul lui Proclu).

Sfîntul Roman Melodul a venit la Constantinopol, ca diacon şi psalt, în timpul domniei

împăratului Anastasie (493-518) şi s-a săvîrşit în primii ani ai domniei împăratului Iustinian
cel Mare, aşadar în perioada anterioară închiderii şcolii păgîne din Atena. Frumuseţea
teologiei Imnului Acatist l-ar putea confirma pe Sfîntul Roman Melodul ca autor al acestei
minunate compoziţii. Singurul neajuns pentru o asemenea atribuire ar fi faptul că acrostihul
imnului este alfabetic, aşa cum au fost primele imne condac din veacul al V-lea. Acatistul nu
poartă „semnătura” în acrostih asemenea celorlalte compoziţii ale Sfîntului Roman. Să fie
Imnul Acatist una din primele sale creaţii?

Un posibil răspuns negativ la această întrebare l-ar putea da imnul condac compus pentru
sărbătoarea Bunei Vestiri de însuşi Sf. Roman Melodul. Acest imn în numai 18 strofe,
compus după alte reguli interne şi altă metrică decît Acatistul Bunei Vestiri, a fost editat în
mai multe ediţii[42] în ultimul secol, iar conţinutul său este exclusiv orientat pe evenimentele
Bunei Vestiri şi profunzimea lor teologică şi duhovnicească. În comparaţie cu această
compoziţie, Imnul Acatist este un imn de laudă adus mai ales purtării de grijă proniatoare a
Maicii Domnului.

Mai mult, primele trei strofe din Acatist par a fi scheletul de idei al primelor trei strofe din
imnul condac al Sfîntului Roman, la fel cum şi din celelalte strofe ale celui de-al doilea se
poate observa extragerea conţinutului teologic din Acatist şi explicarea sa în formă poetică.
Fără a-i nega excepţionalele merite teologice şi imnografice unuia din cei mai mari
compozitori şi imnografi din istoria Bisericii, concluzia pe care o tragem din comparaţia celor
două creaţii este că Acatistul a fost sursă de inspiraţie pentru Sfîntul Roman Melodul. Redăm
în continuare un tabel din care am extras elementele ideatice comune dintre cele două, spre a
se putea observa sursa de inspiraţie:

Imnul condac la Buna Vestire al Sf.

Acatistul Bunei Vestiri
Roman
Τῷ ἀρχαγγέλῳ Γαβριὴλ δεῦτε καὶ
Ἄγγελος πρωτοστάτης οὐρανόθεν
συμπορευθῶμεν
ἐπέμφθη
πρὸς τὴν παρθένον Μαρίαν, καὶ
εἰπεῖν τῇ θεοτόκῳ τὸ “χαῖρε”·
ταύτην ἀσπασώμεθα
καὶ σὺν τῇ ἀσωμάτῳ φωνῇ
ὡς μητέρα καὶ τροφὸν τῆς ζωῆς
ἡμῶν·
σωματούμενόν σε θεωρῶν, κύριε,
οὔτε γὰρ μόνῳ πρέπον τῷ
ἐξίστατο καὶ ἵστατο κραυγάζων
στρατηγῷ
πρὸς αὐτὴν τοιαῦτα·
τὴν βασιλίδα ἀσπάσασθαι, ἀλλὰ καὶ
“Χαῖρε, δι’ ἧς ἡ χαρὰ ἐκλάμψει·
τοῖς ταπεινοῖς
χαῖρε, δι’ ἧς ἡ ἀρὰ ἐκλείψει·
ἔξεστι ταύτην ἰδεῖν καὶ
προφθέγξασθαι,
χαῖρε, τοῦ πεσόντος Ἀδὰμ ἡ
ἀνάκλησις·
ἣν ὡς μητέρα Θεοῦ αἱ γενεαὶ πᾶσαι
μακαρίζουσαι βοῶσιν·
χαῖρε, τῶν δακρύων τῆς Εὔας ἡ
λύτρωσις·
«Χαῖρε ἀκήρατε, χαῖρε κόρη
θεόκλητε,
[…]
χαῖρε σεμνή, χαῖρε τερπνὴ καὶ
χαῖρε, γαστὴρ ἐνθέου σαρκώσεως· καλή,

χαῖρε, δι’ ἧς νεουργεῖται ἡ κτίσις· χαῖρε εὔειδε, χαῖρε ἄσπορε,

χαῖρε, δι’ ἧς προσκυνεῖται ὁ πλάστης· χαῖρε ἄφθορε, χαῖρε μῆτερ ἄνανδρε,

χαῖρε, νύμφη ἀνύμφευτε.
χαῖρε νύμφη ἀνύμφευτε.»

Βλέπουσα ἡ ἁγία ἑαυτὴν ἐν ἁγνείᾳ

Ὁ ἀρχιστράτηγός ποτε τῶν
φησὶ τῷ Γαβριὴλ θαρσαλέως· οὐρανίων ταγμάτων,

“Τὸ παράδοξόν σου τῆς φωνῆς σύνθεμα φιλανθρωπίας δεξάμενος,

ἐπείγετο ἐμφανίσαι
δυσπαράδεκτόν μου τῇ ψυχῆ
φαίνεται· τῇ παρθένῳ, ὡς γέγραπται· καὶ ἐλθὼν
εἰς Ναζαρὲτ
ἀσπόρου γὰρ συλλήψεως τὴν
κύησιν προλέγεις κράζων· πρὸς τὴν σκηνὴν τοῦ Ἰωσὴφ,
ἐξεπλήττετο
“Ἀλληλούϊα”.
ὅτι πῶς ὁ ὑψηλὸς τοῖς ταπεινοῖς
ἀγαπᾷ συνεπάγεσθαι.

Γνῶσιν ἄγνωστον γνῶναι ἡ «Ὅλος, φησίν, ὁ οὐρανὸς καὶ ὁ

παρθένος ζητοῦσα πύρινος θρόνος

ἐβόησε πρὸς τὸν λειτουργοῦντα· οὐ χωρεῖ μου τὸν δεσπότην,

“Ἐκ λαγόνων ἁγνῶν ὑϊὸν καὶ ἡ εὐτελὴς αὕτη πῶς ὑποδέχεται;

πῶς ἐστὶ τεχθῆναι δυνατόν; λέξον Ἄνω φρικτός, καὶ κάτω πῶς
μοι.” ὁρατός;

[…] Πάντως ὡς βούλεται· τί οὖν ἵσταμαι

χαῖρε, νύμφη ἀνύμφευτε. καὶ οὐχ ἵπταμαι καὶ τῇ κόρῃ

φθέγγομαι·

Χαῖρε νύμφη ἀνύμφευτε;»

Ὑπὸ τὴν σκέπην τῆς σεμνῆς ταῦτα

λαλήσας εἰσῆλθε

τῶν οὐρανῶν ὁ οἰκήτωρ καὶ πρόσειπε

τὴν ἄγαμον,
 λέγων· «Χαῖρε, μετὰ σοῦ ὁ
Κύριος.» Ἡ δὲ παῖς πρὸς τὴν
μορφὴν

τοῦ φαεινοῦ <τάχα> οὐδ’ ὅλως

ἐθάρρησεν,

ἀλλ’ εὐθὺς ἐπὶ τὴν γῆν ἔκλινε τὴν

κεφαλήν, καὶ ἡσύχασε.

Νοῦν δὲ συνῆψεν εἰς νοῦν καὶ

φρένα εἰς φρένα

συμβιβάζει <ἐκ>βοῶσα·

«Τί ἐστι τοῦτο ὅπερ βλέπω; Τί

σκέψομαι;

Εἶδος πυρός, φωνὴν δὲ ἔχει

ἀνδρὸς

ὁ παριστάμενος, καὶ ταράττει με,

θαρρύνει με ὅτι τοῦτο λέγει μοι·

Χαῖρε νύμφη ἀνύμφευτε.»

Cu Gavriil arhanghelul veniţi şi
Îngerul cel întîistătător din Cer a fost
împreună să purcedem către Fecioara
trimis să zică Născătoarei de
Maria şi acesteia să i ne închinăm ca
Dumnezeu: Bucură-te! Și împreună
Maicii şi hrănitoarei vieţii noastre.
cu glasul cel netrupesc, văzându-Te
Căci nu numai voievodului se cade să
pe Tine, Doamne, Întrupat, s-a
se închine Împărătesei, ci şi celor
spăimântat și i-a stat înainte, grăind
smeriţi le e îngăduit s-o vadă şi către
către dânsa unele ca acestea:
ea să grăiască. Pe care, ca pe Maica
lui Dumnezeu neamurile toate o
Bucură-te, cea prin care răsare
fericesc strigând:
bucuria
Bucură-te cea nepieritoare! Bucură-te,
Bucură-te, cea prin care piere
pruncă de Dumnezeu aleasă!
blestemul
Bucură-te curată! Bucură-te, cea
Bucură-te, chemarea lui Adam celui
dulce şi bună!
căzut
Bucură-te cea cu bun chip! Bucură-te,
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei
cea [ce ai născut] fără de sămînţă!
[…]
Bucură-te cea nestricată! Bucură-te,
Maică fără de bărbat!
Bucură-te, pântecele dumnezeieștii
întrupări Bucură-te, Mireasă nenuntită!

Bucură-te, cea prin care se înnoiește

făptura
Mai marele voievod al cetelor cereşti,
Bucură-te, cea prin care Prunc Se face primind cîndva încuviinţarea iubirii
Făcătorul de oameni, se grăbea a se înfăţişa
Fecioarei, precum este scris; şi venind
Bucură-te, Mireasă, nenuntită! în Nazaret către sălaşul lui Iosif, se
mira cum Cel Prea-înalt cu iubire S-a
unit cu cei smeriţi.

Știindu-se pe sine sfânta întru curăție,
a zis lui Gavriil cu îndrăznire: Prea-
slăvitul tău glas cu anevoie se arată a
fi primit sufletului meu; că naștere cu
zămislire fără sămânță, cum îmi spui,
cântând: Aliluia!
Tot cerul, zice, şi tronul cel de foc
Nu Îl încap pe Stăpînul meu
Şi smerita aceasta cum Îl primeşte
îndată?

Cum e sus înfricoşat şi jos văzut?

Cunoaşterea cea necunoscută căutând De bună seamă, este precum voieşte;

Fecioara să cunoască, a grăit către cel deci pentru ce stau,
ce slujea: Din pântece curat, cum este
cu putință să Se nască Fiu, spune-mi? şi nu zbor şi către copilă grăiesc:

[…] Bucură-te, Mireasă nenuntită?

Bucură-te, Mireasă nenuntită!

Sub acoperămîntul Curatei acestea

grăind a intrat locuitorul din ceruri şi
a spus către cea fără de nuntă, zicînd:
Bucură-te, cu tine este Domnul! Iar
copila către chipul celui strălucit

n-a îndrăznit nicicum, ci îndată la

pămînt şi-a plecat capul şi s-a liniştit.

Și unind mintea cu mintea

și adunând gînd la gînd, strigă:

Ce este aceasta pe care o privesc? Ce

văd?

Chip de foc, iar glasul e de bărbat

cel ce stă de faţă şi mă tulbură

 îmi dă curaj, că aceasta îmi zice:

Bucură-te, mireasă nenuntită!

Întorcîndu-ne la prooimionul „Apărătoarei Doamne”, atît de cunoscut în Biserica Ortodoxă,

acesta, prin conţinutul său, este în mod evident adăugat Imnului Acatist ca urmare a uneia din
biruinţele creştinilor din Constantinopol asupra asediatorilor cetăţii. Ştim că asediile au fost
în anii 626, 677, 717 şi 860. Evenimentul istoric cel mai sigur privitor la introducerea
prooimionului „Apărătoarei Doamne” în cadrul Acatistului ca slujbă solemnă, adică parte
importantă, fixă, a slujbelor asmatice, este ridicarea asediului arab asupra Constantinopolei în
ziua de 24 Martie 719, adică înainte de seara în care era cîntat Acatistul. Patriarhul cetăţii din
acea vreme era Sf. Gherman, imnograful deja menţionat.

Aşadar, din datele ce ne stau la dispoziţie, Imnul Acatist este cel mai probabil un imn condac
compus în a doua jumătate a veacului al V-lea, iar unul din cele două prooimioane, arhi-
cunoscutul „Apărătoarei Doamne”, îi aparţine, cel mai probabil, Sfîntului Gherman al
Constantinopolei. De altfel, cea mai veche traducere latină a Imnului Acatist, realizată pe la
anii 825[43], menţionează pe Sfîntul Gherman, patriarhul, ca fiind autorul Imnului Acatist.
Tot Sfîntului Gherman îi revine şi o mică scriere istorică ce relatează minunea izbăvirii de la
anul 717, şi o rugăciune prea-frumoasă închinată Maicii Domnului, regăsită şi în ms. BARB-
mg113.

Patriarhului monofizit Serghie al Constantinopolei, menţionat în sinaxar, îi rămîne, aşadar,

doar iniţiativa cîntării Acastistului pe zidurile cetăţii, în procesiune cu icoanele Maicii
Domnului, la anul 626. Probabil din aceeaşi vreme a rămas şi solemnitatea cîntării acestui
imn condac în picioare, de unde şi-a primit numele de Acatist.

Sursele teologice prime ale Imnului Acatist par a fi, prin comparaţie, omiliile syriace ale
Sfîntului Efrem Syrul, dar şi cele elline ale Sf. Proclu al Constantinopolei şi ale lui Vasilie al
Seleukiei închinate Bunei Vestiri.

Împărţirea iniţială a Acatisului, după tiparul vechilor imne condac, a fost în 24 de strofe,
numite, precum am menţionat mai sus, icoase. Începînd din veacul al XIII-lea, în manuscrise
apare împărţirea contemporană, în 12 condace şi 12 icoase. În mod evident, o dată cu
renunţarea la imnele condac din primul mileniu şi păstrarea, de multe ori, din acestea, a
numai două strofe, de obicei prooimion-ul şi primul icos, aceste strofe au fost denumite
condac şi icos, iar această pereche s-a răsfrînt şi în înţelegerea împărţirii Acatistului, singurul
imn condac care a supravieţuit neschimbat din primul mileniu pînă astăzi.

Strofele 1, 3, 5, … 23 au (conform ultimei împărţiri coerente, după metrică)[44] 18 versuri,

dintre care versurile 6-18 sînt heretisiri, după modelul celei a Sfîntului Arhanghel Gavriil
către Maica Domnului din Evanghelia după Luca, iar ultima dintre ele este Χαῖρε, Νύμφη
ἀνύμφευτε (Bucură-te, Mireasă ne-miresită / nenuntită / pururea-fecioară).

Strofele 2, 4, 6, … 24 au (conform aceleiaşi împărţiri coerente) 6 versuri, ultimul dintre ele

fiind „Alliluia”.
Cele mai vechi manuscrise ce ni s-au păstrat oferă indicaţia că Acatistul Bunei Vestiri era
cîntat la privegherea praznicului. În unele manuscrise (cel mai vechi dintre ele fiind din
veacul al X-lea), apare indicaţia că Imnul Acatist era cîntat la privegherea Bunei Vestiri sau
în Sîmbăta a 5-a a Marelui Post. Întrucît rareori manuscrisele oferă trimitere către
fragmentele de slujbă care se cîntau ori citeau din alte cărţi liturgice, putem bănui că au
existat biserici unde slujitorii au dorit să cînte şi Imnul Acatist, şi imnul condac al Bunei
Vestiri compus de Sfîntul Roman, pentru frumuseţea teologică şi imnografică a acestuia din
urmă. E foarte posibil ca imnul Sf. Roman să fi fost preferat pentru a fi cîntat la privegherea
Bunei Vestiri, iar Acatistului i s-a găsit un loc în apropierea acestei zile, spre amintirea
marilor minuni ale Maicii Domnului, apărătoare nebiruită a oştilor creştine. Cum Sîmbăta din
a 5-a săptămînă a Marelui Post nu avea o rînduială specială (cum are, de exemplu, învierea
lui Lazăr în Sîmbăta celei de-a 6-a săptămîni), Acatistul a fost rînduit a fi cîntat în această zi,
care poate cădea, calendaristic, între 7 Martie – 11 Aprilie (pe calendarul iulian, în uzul
Bisericii anterior anului 1924). Se poate observa că în această săptămînă a fost inclusă o
compoziţie monahală palestiniană pentru ziua de Joi – Canonul cel Mare al Sfîntului Andrei
Criteanul –, şi o compoziţie asmatică a ritului de catedrală constantinopolitan – Imnul Acatist
– pentru ziua de Sîmbătă. Putem bănui, aşadar, cunoscînd istoria tipicului liturgic, că această
schimbare din Triod s-a făcut în veacul al IX-lea[45] sau începutul celui de-al X-lea, epoca în
care s-au operat cele mai mari schimbări de tipic şi conţinut în cărţile de slujbă ale Bisericii.
În al doilea mileniu se statorniceşte practica de a se cînta integral în Sîmbăta a 5-a a Marelui
Post, în patru stări.

Întrucît există în Biserică mai multe variante ale prooimionului „Apărătoarei Doamne”, cea
mai scurtă dintre ele fiind arhi-cunoscută tuturor creştinilor ortodocşi din Biserică de toate
limbile, s-a pus problema lungimii cîntării Acatistului în primul mileniu. O primă părere ar
putea fi aceea că dacă era destinat privegherilor de toată noaptea, în mod limpede acest imn
condac, cîntat alternativ de către cor şi psalţii care cîntau pe amvon, dar şi de către popor, era
de o lungime de cel puţin 5-6 ore, suficient de mare pentru a acoperi o importantă parte din
noapte şi a întinde slujba pînă la vremea la care, la sfîrşitul utreniei, cîntarea doxologiei mari
– Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina – coincidea cu răsăritul soarelui şi începutul
unei noi zile.

Şi totuşi, cît de lungă a fost şi cărui gen compoziţional a aparţinut cîntarea Acatistului în
primul mileniu, ne-am putea întreba? Răspunsul nu se poate decît intui din puţinele mărturii
scrise, pentru că, din păcate, cele mai multe dintre sursele de primă mînă, adică manuscrisele
neumatice din primul mileniu, s-au pierdut ori au fost distruse în diferite împrejurări istorice
tragice pentru destinul cultural al Constantinopolei şi Imperiului Roman de Răsărit (1204,
1453, etc). Chiar şi cînd era vorba, începînd cu epoca „Renaşterii” (a doua jumătate a
secolului al XV-lea), despre achiziţionarea de către casele regale ori nobiliare vest-europene
ori de către diferiţii reprezentanţi ai Vaticanului a vreunui manuscris din spaţiul grecesc, cel
mai scăzut interes l-au reprezentat manuscrisele liturgice, iar dintre acestea, cele mai
neimportante pentru cumpărătorii din acea vreme au fost, în mod evident, cele neumatice.
Principalul interes al acestora era pentru manuscrisele cu scrieri filosofice şi ştiinţifice[46], în
al doilea rînd pentru cele istorice, scripturistice şi patristice, şi în ultimul rînd pentru cele
liturgice.

Una din puţinele mărturii păstrate pînă azi este manuscrisul Coislin[47] 220, f.261v-262r,
copiat după un alt codex de secol X sau chiar IX. Chiar dacă scribul care a vrut să copieze
prima strofă din Acatist nu a dus pînă la capăt intenţia sa, rîndul pe care l-a început este o
mărturie excepţională că în jurul anului 900 Imnul Acatist se cînta asmatic[48], adică foarte
pe larg şi ornamentat. Demonstraţia îi aparţine lui Egon Wellesz[49], care a arătat că pe acest
rînd se foloseşte o neumă [katavasma] care după anii 900-1000 a căpătat o altă formă sau a
fost înlocuită cu alte tipuri de neume şi care face parte dintr-un set mult mai vechi.

Structura slujbei Acatistului din Sîmbăta a 5-a a Marelui Post

Din păcate, nu ştim care era rînduiala tipiconală a cîntării imnului condac Acatist în primul
mileniu. Ce a ajuns pînă la noi este rînduiala de după biruinţa Ortodoxiei asupra
iconoclasmului (adică de după anul 842), în care sînt incluse şi elemente din tipicul monahal
şi ea este strict legată de noua „destinaţie” a Imnului Acatist, adică Sîmbăta celei de-a 5-a
săptămîni din Marele Post; precum am menţionat mai sus, cea mai veche mărturie existentă
este un manuscris din secolul al X-lea. Pentru cei ce nu cunosc din practica Bisericii pînă la
momentul citirii acestui studiu, redăm mai jos acest tipic:

Utrenia se începe, conform indicaţiei din Triod, la al 4-lea ceas al nopţii (aproximativ ora 22
de astăzi) şi la „Dumnezeu este Domnul” se cîntă troparul-prooimion „Porunca cea cu taină”,
precum indică Triodul, adică rar. Dar aceasta înseamnă că trebuie să fie în acelaşi ritm cu
„Dumnezeu este Domnul”. Pentru aceea, manuscrisele din sec. XVIII şi XIX indică în mod
expres o variantă papadică, largă, atît pentru „Dumnezeu este Domnul”, cît şi pentru
„Porunca cea cu taină”. Acest tropar-prooimion papadic durează cam 7 minute, iar
„Dumnezeu este Domnul” cam 5 minute. În total, ceva mai bine de 40 de minute doar pentru
acest început de utrenie.

După cei şase psalmi ai utreniei, se cîntă alternativ, foarte pe larg, „Apărătoarei Doamne”.
Triodul menţionează aici: „stranele cîntă pe larg condacul, cu cîntare dulce”. Pe la 1700 apare
prima variantă „scurtă” a acestui al doilea prooimion, cea compusă de Petru Berechet, care, în
varianta ei cea mai alertă durează 5-6 minute. Cealaltă compoziţie, mai veche şi mai pe larg,
durează cam 20 de minute. Dacă se cîntă doar varianta veche de 4×2=8 ori, aceasta înseamnă
între 2 ore şi jumătate şi 3 ore numai pentru prooimionul „Apărătoarei Doamne”. Durata atît
de lungă doar pentru acest prooimion nu ar trebui să ne surprindă. Lungimea cântărilor vechi
ilustrează nu un presupus hedonism sonor al Creştinătăţii, ci trăirea duhovnicească a
veșniciei, lucru absolut firesc, comun, pentru zeci de generații pentru care rugăciunea și
trăirile harice erau cunoscute din viaţa de zi cu zi a majoritatăţii credincioșilor.[50]

Urmează apoi starea întîi a Acatistului, cu 6 strofe (3 icoase şi 3 condace după denumirea de
azi), care se încheie tot cu „Apărătoarei Doamne”.

Urmează apoi prima citire a istoriei izbăvirii minunate din anul 626, urmată de cathisma a 17-
a (Psalmul 118) a Sîmbetei.

Urmează starea a doua a Acatistului, cu 6 strofe (3 icoase şi 3 condace după denumirea de

azi), începută şi încheiată cu „Apărătoarei Doamne”.

Urmează a doua citire a istoriei minunilor legate de Acatistul Bunei Vestiri, urmată de
Psalmul 50 şi primele 2 ode din canonul Bunei Vestiri (pe glasul al 4-lea) şi ectenia cuvenită
după oda a 3-a a utreniei. Se observă aici o unire organică atît a tipicului de catedrală, cît şi a
celui monahal.
Îndată după ectenie urmează starea a treia a Acatistului, cu 6 strofe (3 icoase şi 3 condace
după denumirea de azi), începută şi încheiată cu „Apărătoarei Doamne”, iar după aceasta
sedealna care în tipicul monahal ar urma după ectenie, a treia citire din istoria minunilor
Acatistului, şi odele 4, 5 şi 6 din canonul Bunei Vestiri. După cele trei ode menţionate, se
cîntă o tetraodă a Triodului (rămasă, cel mai probabil, din Triodul anterior mixării celor două
slujbe), pe glasul al 6-lea. Toate se încheie cu ectenia cuvenită după oda a 6-a.

Urmează, imediat după ectenie, ultima stare, a patra a Acatistului, cu 6 strofe (3 icoase şi 3
condace după denumirea de azi), începută şi încheiată cu „Apărătoarei Doamne”.

La finalul Acatistului, repetăm ultima strofă „O, Maică Prea-lăudată” de trei ori[51] şi
repetăm prima strofă.

După Acatist, ne întoarcem la tipicul monahal, citind sinaxarul din Minei şi apoi cel al
Sîmbetei din Triod, urmat de odele 7 şi 8 din canonul Bunei Vestiri şi de tetraoda din vechiul
Triod. După aceasta urmează cădirea bisericii şi cîntarea odei a 9-a a Bunei Vestiri, împreună
cu ultima tetraodă, luminîndele (pe glasul al 2-lea), laudele (pe glasul al 4-lea) şi restul
utreniei (doxologia mare, ectenie şi final). Este foarte de crezut că citirea Ceasului 1 după
această slujbă, urmat de Liturghie, confirmă intenţia iniţială ca slujba Acatistului să se
termine în zorii zilei şi să facă parte dintr-o priveghere de toată noaptea.

Slujbele asmatice / papadice de după anul 1261

Am arătat mai sus că vechea rînduială, anterioară anului 900, de cîntare a Acatistului la
slujbele asmatice, era, după tipicul cîntării imnelor condac, un dialog muzical între psalţii de
pe amvon şi corul / corurile din biserică. În mod evident, aşternerea în scris a muzicii
Acatistului a venit în cursul veacului al VII-lea[52] sau următoarele, după apariţia notaţiei
neumatice.[53] Încă de la început Acatistul a fost o cîntare foarte pe larg, asmatică / papadică,
deoarece toate manuscrisele muzicale includ imnele condac în colecţiile de tip Asmaticon,
înlocuite la sfîrşitul veacului al XIII-lea de cele intitulate Papadichie, iar acestea sînt în
principal colecţii de cîntări foarte largi, asmatice / papadice. Principala caracteristică ce se
poate observa comparînd compoziţiile din Asmaticoane cu cele din Papadichii este că linia
melodică a celor din colecţiile post-1261 rămîne în mare aceeaşi, dar li se adaugă cratimile,
adică acele înlănţuiri de silabe aparent fără sens: te-re-re, ne-ne-na, to-ro-ro, ti-ti-ti, etc,
intitulate kratimi, şi pasaje intenţionate a repeta mesajul imnografic în altă formă muzicală,
introduse de cuvinte precum λέγε [spune, zi] şi πάλιν [iarăşi].

Despre Asmaticoane, avem doar un singur lucru concret pe care îl putem afirma despre
muzica notată în scris în ultimii 400 de ani, şi acesta prin intermediul exegezei şi exegeţilor
care s-au ostenit să transcrie în notaţia hrysanthică o parte însemnată din marele corpus
imnografic neumatic anterior anilor 1814-1817[54]. Aşadar, în lipsa unor studii
comparative[55] foarte exacte, dedicate fiecărei specii compoziţionale în parte, majoritatea
afirmaţiilor ce se pot face despre compoziţiile muzicale din Biserica Ortodoxă, prin prisma
exegezelor de după 1817, se referă la creaţii de după anul ~1640 sau la altele mai vechi
păstrate în manuscrise alcătuite după acea perioadă, considerată una de mare înflorire a
muzicii Bisericii, după o oarecare stagnare de aproximativ 200 de ani[56].
Dacă compoziţiile dedicate Acatistului Bunei Vestiri după 1261[57] şi-au găsit locul iniţial în
Mathimatarele Stihirarului sau în Papadichii, în secolul al XV-lea, Ioan Kladas, lampadar al
Patriarhiei de Constantinopol, alcătuieşte un volum dedicat special Acatistului, intitulîndu-l
Oikimatar. După modelul vechilor Condacare şi Asmaticoane, un Oikimatar conţine varianta
integral pusă pe note a tuturor strofelor Acatistului Bunei Vestiri. Exemplul lui Ioan Kladas a
fost urmat de un urmaş al său, Ioan Plousiadinos (1430-1500), dar pentru uniatismul declarat
al acestuia[58], lucrarea sa nu s-a bucurat nici pe departe de răspîndirea celei a lui Kladas,
care se poate regăsi în zeci de exemplare alcătuite între anii 1400-1815. Cu vremea, pe lîngă
compoziţiile din Oikimatarul lui Ioan Kladas copiştii vor mai adăuga în manuscrisele lor şi
altele asemenea, dedicate Acatistului, după gustul muzical al psalţilor sau al epocii şi locului
în care respectivele colecţii au fost create. Urmînd exemplul său, compozitori din veacurile
XVI-XVII, ca Venedict Episcopoulos sau din veacul al XVIII-lea, ca Anastasie Rapsaniotul,
au compus propriile lor Oikimatare.

Pentru a înţelege diferenţa dintre vechile compoziţii asmatice dinainte de Cruciada a IV-a şi
cele de după anul 1261, redăm aici împărţirea şi conţinutul[59] primei strofe, compuse de
Sfîntul Ioan Glykys, patriarhul Constantinopolei (1316-1320), pe vremea cînd era protopsalt
al Marii Biserici:

Introducere:

gl.6 Ἄγγελος
Partea 1:

gl.6 Ἄγγελος πρωτοστάτης … οὐρανόθεν ἐπέμφθη

gl.2 τοτοτο… τοο… το [κράτημα]

Partea a 2-a:

Ἄγγελος πρωτοστάτης οὐρανόθεν ἐπέμφθη

εἰπεῖν τῇ Θεοτό… ο… ο… τοτοοτο [κράτημα]…

κῳ
Partea a 3-a:

τὸ “χαῖρε”·

ανεεε… ενεε… ενααα… ανε [κράτημα]

Partea a 4-a:

καὶ σὺν τῇ ἀσωμάτῳ φωνῇ, σωματούμενόν σε

gl.8
θεωρῶν, Κύριε
gl.7varys
ανενανε… εε… εε… νενα
gl.1
ετετετε… εε.ε… ε.ετε [κράτημα]
Partea a 5-a:
gl.1 σωματούμενόν σε θεωρῶν, Κύριε

gl.6 τετεε… ε… τετε… ερε… ερεε…τε… τε

nenano [κράτημα]
Partea a 6-a:

σωματούμενόν σε, σωματούμενόν σε θεωρῶν,

Κύριε
gl.6
ερεε… ρε… τερι… ρετε [κράτημα]
Partea a 7-a:

σωματούμενόν σε θεωρῶν, Κύριε, ἐξίστατο καὶ

gl.6 ἵστατο κραυγάζων πρὸς αὐτὴν τοιαῦτα·
nenano
ανεεε… νενανεεε [κράτημα]
Partea a 8-a:

ἐξίστατο καὶ ἵστατο κραυγάζων πρὸς αὐτὴν

τοιαῦτα·
gl.8 nana
Χαῖρε -τερεε… ερε… ρε… ρεριρετε [κράτημα]
Partea a 9-a:

Χαῖρε, δι’ ἧς ἡ χαρὰ ἐκλάμψει·

gl.5
τεε… ρερεε… τερερεε… ετεετε [κράτημα]
Partea a 10-a:
gl.5
Χαῖρε, δι’ ἧς ἡ χαρὰ ἐκλάμψει· χαῖρε, δι’ ἧς ἡ
ἀρὰ ἐκλείψει· χαῖρε, τοῦ πεσόντος Ἀδὰμ

ανεε… νανεεε… ε… ε… νανε [κράτημα]

gl.6
Partea a 11-a:

ἀνάστασις· χαῖρε, τοῦ πεσόντος Ἀδὰμ ἡ

ἀνάστασις·
gl.5
νααα… α… αανεναανε [κράτημα]
Partea a 12-a:

χαῖρε, τοῦ πεσόντος Ἀδὰμ ἡ ἀνάστασις· χαῖρε,

τῶν δακρύων
gl.5
ανανενανε… ε… ε… νανεε… ενανε [κράτημα]
Partea a 13-a:
gl.5 χαῖρε, τοῦ πεσόντος Ἀδὰμ ἡ ἀνάστασις· χαῖρε,
τῶν δακρύων τῆς Εὔας
gl.8
χαῖρε – τοο… ε… νει αα… νεεε… εανα… α…
νεενα [κράτημα]
Partea a 14-a:

χαῖρε, ὕψος δυσανάβατον ἀνθρωπίνοις

λογισμοῖς
gl.8, gl.4
ανε… εε… ε… νανε [κράτημα]
Partea a 15-a:

χαῖρε, ὕψος δυσανάβατον ἀνθρωπίνοις

λογισμοῖς· χαῖρε, βάθος δυσθεώρητον
gl.8
τερεε… εερε… ρεριρερερερε [κράτημα]
Partea a 16-a:

χαῖρε, ὕψος δυσανάβατον […] χαῖρε, βάθος

gl.8 nana δυσθεώρητον

gl.2 χαῖρε… ε… νεεε… ε… ναα… αο… ανεαανει…

[κράτημα]
Partea a 17-a:

χαῖρε, ὅτι ὑπάρχεις βασιλέως καθέδρα· χαῖρε, ὅτι

βαστάζεις τὸν βαστάζοντα πάντα
gl.2
τετετερεε… ε… ριρετερρετε [κράτημα]

χαῖρε, ὅτι βαστάζεις τὸν βαστάζοντα πάντα

Refren:

gl.8 χαῖρε, νύμφη ἀνύμφευτε.

Repetiţia unor pasaje şi prezenţa kratimelor sunt mai mult decît evidente, ca nou stil asmatic /
papadic. Precum se poate observa, lipsesc ultimele 4 heretisme, lăsate, probabil, psalţilor,
pentru a improviza melodia lor.

În ce priveşte cîntarea acestor extraordinare compoziţii în Ţările Române, pînă acum, după
studiile Ozanei Alexandrescu[60], existau cunoscute 2 copii ale Oikimatarului lui Ioan
Kladas în bibliotecile româneşti, în manuscrisele BCU Iaşi I-20 şi BCU Bucureşti 397,
ambele din secolul al XVII-lea. Recent am identificat un al treilea, BAR-mg1475, copiat, cel
mai probabil, în sec. al XVIII-lea.
 Exegezele Oikimatarului

De la notaţia medio-byzantină folosită după anul 1300 au fost cîteva etape ale exegezei pînă
s-a ajuns la notaţia neumatică folosită azi în Biserica Ortodoxă. Cel care a pornit ideea
utilizării notaţiei neumatice cu alte valori temporale şi de expresie, desfăcînd vechile formule
muzicale într-un mod vizual mai aproape de cel auzit, este Petru Lampadarie din Peloponnes
(~1730-1775/1778), poate cel mai important şi mai vizionar muzician şi compozitor ai
Bisericii Ortodoxe din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Pe la anul ~1770 acesta a
început să transcrie în propriul sistem de notaţie (devenit în cîteva decenii sistem comun
acceptat la nivelul întregii Biserici, în paralel cu notaţia veche) multe compoziţii considerate
„clasice” ale Bisericii, între care şi Oikimatarul lui Ioan Kladas, integral.[61] Acesta este
urmat de patru strofe compuse de Manuil Hrysaf[62] şi de alte două, compuse de Ioan
Cucuzel[63], compozitori bizantini în adevăratul sens al cuvîntului, ambii fiind psalţi ai
celebrei Sfînta Sofia, Ioan Cucuzel la sfîrşitul veacului al XIII-lea, iar Manuil Hrysaf chiar
înainte de căderea marii cetăţi (din anul 1453).

Petru din Peloponnes (PLP) a avut cîţiva ucenici care i-au dus mai departe ideile, între care
cel mai proeminent a fost Petru Vyzantie. Acesta s-a săvîrşit la Iaşi, nu înainte de a fi, ultimii
trei ani de viaţă, profesor de muzică al multor psalţi, muzicieni şi intelectuali români, între
1805-1808, predînd sistemul neumatic al lui PLP. Înainte de a părăsi Fanarul (1804), Petru
Vyzantie a lăsat în Constantinopol o şcoală de muzicieni care a dus mai departe eforturile de
transcriere în noul sistem neumatic. Între care cei mai cunoscuţi următori ai acestuia se
numără Gheorghe Cretanul, Apostolos Konsta, Grigorie Protopsaltul, Nichifor Cantuniari,
ş.a.

Dintre aceştia Grigorie Protopsaltul a alcătuit, anterior anului 1815, o altă exegeză[64] a
Oikimatarului lui Ioan Kladas. Lucrarea include şi cele patru strofe compuse de Manuil
Hrysaf[65], şi cele două de Ioan Cucuzel[66] ce se găsesc în originalul lui Petru din
Peloponnes.

Întregul corpus de exegeze în notaţia lui PLP dedicate Acatistului a fost transcris în actuala
notaţie de către Hurmuz Hartofylax după anul 1817, în manuscrisele EBE ΜΠΤ 713 şi 714.
La sfîrşitul[67] Oikimatarului lui Ioan Kladas se găsesc aceleaşi strofe compuse de Manuil
Hrysaf şi Ioan Cucuzel. La acestea, Hurmuz a mai adăugat două strofe compuse de Balasie
Preotul[68] la sfîrşitul sec. al XVII-lea. Din păcate, din cauza lungimii exegezei realizate de
Hurmuz şi poate şi din cauza contextului politic destul de tulbure al anilor în care a fost
finalizată această imensă lucrare[69], ea nu a fost difuzată aproape nicăieri în spaţiul
Bisericii, cunoscîndu-se o singură copie manuscrisă[70] integrală.

Practica Acatistului în Patriarhia de Constantinopol la începutul sec. al XIX-lea

Dacă cineva ar fi interesat în reluarea practicii cîntării asmatice a Acatistului în maniera în

care acesta a fost cîntat la privegherile de toată noaptea ale Sfintei Sofia din Constantinopol şi
ale altor catedrale şi mănăstiri cu psalţi foarte buni, ar putea să o facă şi astăzi, deoarece avem
la dispoziţie în actuala notaţie întreg Oikimatarul lui Ioan Kladas, dar şi alte compoziţii ale
unor celebri compozitori bizantini şi post-bizantini.
O estimare aproximativă a timpului necesar pentru cîntarea unei pagini din manuscrisele 713
şi 714 din fondul Athena ΕΒΕ-ΜΠΤ ar fi de circa 3 minute. Aşadar, întregul Oikimatar al lui
Ioan Kladas (cuprins între filele 1r-284v din ms. 713 şi 1r-85v din ms.714) ar putea fi cîntat
cam în 36 de ore. În mod evident, şi dacă ar fi cîntat foarte rapid (adică, în medie 2 minute de
pagină), tot ar cuprinde 24 de ore, ceea ce nu poate corespunde unei realităţi practice. Dacă se
mai adaugă şi cîntarea troparului Porunca cea cu taină şi a prooimionului Apărătoarei
Doamne de două ori la fiecare din cele 4 stări în care este împărţit în Triod, atunci ar mai
trebui să adăugăm încă 3 ore la totalul celor 36. Care ar putea fi explicaţia?

Explicaţii posibile ar fi două, ambele la fel de valabile. Întîi ar fi aceea că au existat forme
diferite de exegeză. Notaţia medio-bizantină putea primi diferite „mari ipostasuri”, în funcţie
de care o formulă putea fi scrisă diferit şi, evident, interpretată diferit. De aceea nici exegeţii
nu au redat în actuala notaţie lucruri identice. Spre exemplu, un exeget athonit, Nichifor de la
Dohiariu, care a transcris pe la 1830 mai multe compoziţii vechi în actuala notaţie, a făcut
exegeza primului icos Ἄγγελος πρωτοστάτης, pe gl.1, al lui Balasie Preotul într-o
variantă[71] ce s-ar putea cînta în doar 40 de minute, spre diferenţă de exegeza lui Hurmuz,
care ar lua cam 80 de minute[72]. Deja diferenţa este substanţială: compoziţii de lungime
asemănătoare cu cea a lui Balasie ar duce la cîntarea Acatistului (desigur, fără să luăm în
calcul prooimionul Apărătoarei Doamne) la circa 8 ore, adică un timp rezonabil pentru o
priveghere de toată noaptea după model athonit, care s-ar duce la maxim 12-13 ore sau cel
mult 14-16 ore cu tot cu liturghie. Nimic neobişnuit pentru Muntele Athos sau alte mănăstiri
ori episcopii (cum, probabil existau şi la noi în secolele XVII-XVIII, după mărturiile
manuscrise).

O altă explicaţie ar fi aceea a faptului că exegeza lungă de 36 de ore se poate împărţi, după
modelul grecesc încă actual (necunoscut Bisericilor din România şi Rusia), în 4 privegheri în
care se cîntă cîte una din cele 4 stări din Triod, iar în săptămîna a 5-a a Postului o a 5-a
priveghere, la care se cîntau compoziţii mai scurte ori se lăsau deoparte cratimile din
interiorul icoaselor. Astfel, exegeza lungă ar duce la 4 privegheri de cîte 9 ore dedicate
Acatistului, urmate de liturghia de dimineaţă. Iarăşi, ceva obişnuit pentru catedralele
episcopale greceşti şi care devine realizabil dacă fiecare stare este cîntată alternativ (aşa cum
precizează şi manuscrisele) de un număr de psalţi şi coruri cu experienţă.

Ce ştim sigur este că această practică grecească, încă actuală (deşi nimeni nu mai cîntă astăzi
fie şi o singură compoziţie din Oikimatar la vreuna din slujbele de Vineri seară dedicate
Acatistului în primele patru săptămîni din Postul Mare), este una „recentă”. Un tipic de
catedrală de la anii 1411-1429, aparţinînd Sfîntului Symeon al Thessalonicului[73],
menţionează[74] că la pavecerniţa mică „de Vineri seara, după Canonul Acatistului
Născătoarei de Dumnezeu, la a cărui a șaptea odă, se pune condacul Apărătoarei Doamne și
numai un singur icos, Îngerul cel întâi stătător și la sfârșit se spune de către preot Cuvine-se
cu adevărat, ectenia și apolisul, când stau toți în seara de vineri”.[75] În mod limpede, în
Salonicul veacului al XV-lea, în Postul Mare, la pavecerniţa de Vineri seara nu se cînta una
din cele patru stări ale Acatistului Bunei Vestiri. Dar, într-adevăr, se cînta canonul
Acatistului, care ar fi putut mai apoi determina şi adăugarea unei stări întregi, în loc de
condac şi icos.

Lungimea cîntărilor nu este un deziderat în sine. Orice trăsătură a artei ortodoxe revelate
reflectă cerul pe pămînt; arta creştină este un efect al realității transcendente descoperită
Sfinţilor Bisericii. De aceea, muzica bisericească nu trebuie să oglindească gustul vremii, nici
preocupările și aptitudinile culturale ale muzicienilor sau ale credincioșilor, ci este chemată
să îi facă pe creştini părtaşi Împărăţiei Cerurilor prin lumea transfigurată a prezenței lui
Dumnezeu, El fiind Autorul și Auditorul cauzal și necauzat, iar imnografii, melurgii și psalții
fiind vase alese prin care bucuriile cerești să fie strălucite și în auzul inimii credincioșilor.
Criteriul fundamental al compoziției, interpretării, audierii, copierii și studierii cîntărilor
vechi era acela de a fi purtătoare de har. Vechile creaţii melurgice vizau Cerul și
transfigurarea omului.[76]

Rolul artei Bisericii este acela de vehicul sfinţit şi sfinţitor, ierurgic[77], al lucrărilor /
energiilor dumnezeieşti revărsate Trupului mistic al lui Hristos, şi de unire fecundă a acestor
energii cu sufletele credincioşilor, unire care face posibilă părtăşia şi trăirea / experienţa în
această lume a vieţii veşnice a Împărăţiei slavei. Arta creştină, în cazul de faţă muzica
Bisericii, trebuie să fie prin excelenţă mediul de emulaţie sau îngrăşămîntul pămîntului (v.
Luca 13:8) în care sămînţa duhovnicească a Logosului cel veşnic Iisus Hristos să încolţească
şi să rodească, după graiul Evangheliei (Matthei 13:8), una treizeci, alta şaizeci şi alta o sută.
Într-o astfel de unire a transcendentului cu imanentul, intensitatea trăirii suspendă sufletul nu
numai dincolo de spaţiul văzut, ci şi de timp. Pentru aceea, lungimea cîntărilor celor vechi
este doar un atribut secundar al lor. Principala lor caracteristică este aceea de artă muzicală
ierurgică. Observînd atenţia deosebită pe care a primit-o în feluritele cărţi liturgice ale
Bisericii vreme de un mileniu şi jumătate, dar şi lungimea creaţiilor psaltice dedicate
Acatistului Bunei Vestiri putem concluziona că aceasta din urmă reprezintă regula melodică a
imnelor condac din chiar primul mileniu creştin şi că încă de la compunerea Acatistului în a
doua jumătate a secolului al V-lea după Hristos acesta a purtat veşmîntul de har atît al
imaginilor poetice, cît şi al măiestriei muzicale dumnezeieşti-omeneşti a cîntăreţilor Bisericii.

Monahul Filotheu Bălan

Mănăstirea Petru Vodă

La Buna Vestire a anului 2019

[1] Din aceasta derivă românescul „panihidă”.

[2] Da, au existat suluri care conţineau textul diferitelor rugăciuni ale preoţilor sau
episcopilor, folosite pentru slujbele din altar, dar faţă de marele număr al cărţilor liturgice în
format de codex, acestea au fost minoritare. La amvon urcau clericii care citeau diferitele
fragmente scripturistice ale slujbelor, însă făceau aceasta pentru doar cîteva minute. Cîntarea
unui imn condac de o oarecare lungime durînd chiar şi cîteva ore, era nevoie de un suport
scris mult mai uşor şi mai accesibil.

[3] Dionysiu 587m, f.43. Apud Neil Moran – Byzantine castrati, în Plainsong and Medieval
Music, 11, 2 (Cambridge, 2002), p.103
[4] Pentru primul mileniu creştin, Antiohia şi Ierusalimul au reprezentat principalele centre
liturgice şi imnografice ale Bisericii.

[5] Cele mai cunoscute sunt madroşele (compuse pe forma fixă a unei strofe tipar – numită
qola în spaţiul syriac şi irmos în spaţiul ellin –, cu un mic refren după fiecare strofă),
memrele (omilii în versuri cu un număr fix de silabe) şi sugitha (compoziţie responsorială cu
acrostih, în care, între altele, relatările scripturistice sunt prezentate sub formă de dialog).
Vezi P. Maas – Das Kontakion, în Byz. Zeitschr. 19 (1910), p. 290 şi J.Schirmann – Hebrew
Liturgical Poetry and Christian Hymnology, în The Jewish Quarterly Review, New Series,
Vol. 44, No. 2 (Oct., 1953), p. 158.

[6] Vezi P. Maas – Das Kontakion, în Byz. Zeitschr. 19 (1910), p. 285; C. Floros – Das
Kontakion, în Deutsche Vierteljahrschr. für Literaturwiss. und Geistesgesch. 34 (1960) p. 88;
E. Wellesz – A History of Byzantine Music and Hymnography (Oxford 1962), p. 152; K.
Mitsakis, Βυζαντινή Ὑμνογραφία I (Thessaloniki 1971) p. 171-356; Grosdidier de Matons –
Romanos le Melode et les origines de la poesie religieuse à Byzance (Paris 1977), p. 3.

[7] Una din primele folosiri a termenului de condac cu înţelesul de azi se găseşte în
manuscrisul Vienna ONB suppl. grec. 186 din sec. al XIII-lea.

[8] Acrostih = text alcătuit din literele inițiale ale fiecărei strofe.

[9] Cel mai comun înţeles al grecescului οἴκος este acela de casă.

[10] Traducerea, prezentarea manuscriselor şi a contextului liturgic s-au făcut in extenso în

două volume din seria Spicilegium Friburgense: S.F. 2. Der Hymnos Akathistos im
Abendland. I. Akathistos-Akoluthie und Grusshymnen, ed. Gilles Gérard Meersseman, 1958,
XII + 228 pagini, şi S.F. 3. Der Hymnos Akathistos im Abendland. II. Grusspsalter, Gruss-
Orationen, Gaude-Andachten und Litaneien, ed. G.G. Meersseman, 1960, XVI + 392 pag.

[11] Am redat aici, pe scurt, lista lui Ermanno Toniolo din Akathistos inno alla Madre di Dio.
Edizione metrica. Mistagogia. Commento al testo, Roma, 2017, p. 3-34.

[12] W. Christ et M. Paranikas – Anthologia graeca carminum christianorum, Lipsiae, 1871

(reed.: Hildesheim 1963), p. 140-147.

[13] J.B. Pitra – Analecta sacra spicilegio solesmensi parata, I/2, Parisiis 1876, p. 250-262.

[14] În revista Γρηγόριος Παλαμᾶς, 1 (1917) 820-832.

[15] Egon Wellesz – The Akathistos Hymn, Ejnar Munksgaard, Copenhaga, 1957

[16] G.G. Meersseman – Der Hymnos Akathistos im Abendland, 2 voll., Universitäts –

verlag, Freibourg 1958 şi 1960.

[17] C.A. Trypanis – Fourteen Early Byzantine Cantica, în Wiener Byzantinische Studien.
Band V, Wien 1968, p. 17-39. Textul Imnului Acatist se află între p. 29-39.

[18] Vezi mai sus, nota 11.

[19] În a sa monumentală lucrare Überlieferung und Bestand der hagiographischen und
homiletischen Literatur der griechischen Kirche von den Anfängen bis zum Ende des 16.
Jahrhunderts, tipărită în trei volume, între 1937 şi 1952.

[20] Tipărit în P.G. 92:1263-1294. Editat de A. Pertusi în Giorgio di Pisidia poemi / I,

Panegirici epici. Studia patristica et byzantina, H. 7., Buch-Kunstverlag Ettal, 1959, p. 176-
200.

[21] Prolog în versuri, păstrat în ms. Oxford Bodleian Selden Supra 9, f. 15v-23v şi publicat
de Samu Szádeczky-Kardoss în Commentationes historico-hagiographicae hungarice
scriptae summariis latinis adornatae, Szeged, 1978, p. 49-51.

[22] Acesta este textul tradus în limba română şi publicat în ediţiile româneşti ale Triodului.
Originalul grec este tipărit în P.G. 92:1353-1372 şi reluat (cu mici diferenţe, după alt ms.) în
P.G. 106:1336-1353.

[23] Ediţii: Nova Patrum Biblioteca VI, p.423-437, Analecta Avarica (Cracovia, 1900), p. 2-
24 şi o altă variantă textuală la p. 24-37.

[24] Acesta este o prescurtare a celor anterioare, un mic text de sinaxar, publicat în Analecta
Avarica, p.38-39.

[25] Şi acesta este o prescurtare a celor anterioare, fiind textul sinaxarului din Triodul grecesc
pentru Sîmbăta celei de-a cincea săptămîni a Postului Mare. A fost reluat în P.G. 92:1348-
1353.

[26] Acest text descrie minunea izbăvirii de sub asediul arab dintre anii 715-717, se găseşte
doar în mai mult manuscrise şi este cuprins în marele sinaxar al Bisericii Constantinopolei
(Synax. Cpl. 903,22-28).

[27] Text inedit, care se găseşte doar în ms. Oxford Bodleian Holkham 26 (olim 92), fol.
115v-122v.

[28] Acest text al patriarhului Antonie Studitul al Constantinopolei (974-980) a fost editat în
Analecta Avarica, p. 41-45 şi de A. Papadopoulos-Kerameus în Ο Ακάθιστος Ύμνος, οι Ρως
και ο πατριάρχης Φώτιος, Athena, 1903, p. 75-84.

[29] Această scriere a Sfîntului Gherman al Constantinopolei a fost editată de V.Grumel sub
titlul Homélie de saint Germain sur la délivrance de Constantinople în Revue des études
byzantines, tome 16, 1958, p. 183-205.

[30] Acest cuvînt, atribuit Sfîntului Andrei Criteanul, a fost publicat în revista Νεα Σιών 6
(1907), p. 826-833 a Patriarhiei Ierusalimului şi recent, de Antonia Giannouli (căreia îi şi
mulţumesc pe această cale pentru studiul trimis) în Eine Rede auf das Akathistos-Fest (BHG3
1140, CPG 8197) und Theodoros II. Dukas Laskaris, în revista Jahrbuch der
Österreichischen Byzantinistik 51 (2001), 259–283.

[31] Acest cuvînt, rămas inedit pînă acum, se găseşte în 7 manuscrise cunoscute şi face parte
dintr-o serie de omilii la Triod.
[32] Macarios Humnos, ctitor al Mănăstirii Nea Moni din Thessalonic (astăzi cunoscută ca
biserica Sf. Ilie), a scris pe la anii ~1360 mai multe omilii, între care una este dedicată
Imnului Acatist. Singura copie cunoscută se păstrează în ms. Athena EBE ΜΠΤ 455, f.138r-
139v (apud A. Papadopoulos-Kerameus – Ιεροσολυμιτικη Βιβλιοθηκη, tomul 5, St. Peterburg,
1915, p. 25).

[33] Acest text pus sub numele Sfîntului Ioan Gură de Aur se găseşte într-un singur
manuscris, Athena EBE 356, f. 162v-170.

[34] BRV 66, în I.Bianu & N.Hodoş – Bibliografia Română Veche, tomul I (1508-1716),
Bucureşti, 1903, p. 215.

[35] I-au fost dedicate mai multe studii, de către B.P. Haşdeu, Melhisedec al Romanului şi
alţii, menţionaţi în B.R.V. I.

[36] Celelalte slujbe din această ediţie sunt: Paraclisul Maicii Domnului, canonul din Sîmbăta
Mare şi Paraclis către toţi Sfinţii.

[37] Această ultimă strofă este urmată de indicaţiile tipiconale: Trijd [de trei ori], taje paki
[apoi iarăşi] Îngerul cel de dvorbî, i [şi] cond[acul] Vozbrannoi voevod [Apărătoare
Doamnă], po:em [cîntăm] Pomilui mia Boje [Miluieşte-mă, Dumnezeule].

[38] BRV 121, cu o scurtă descriere în Bibliografia Română Veche, tomul I, p. 402-409.
Slujba Acatistului a primit un capitol separat, între paginile 413 şi 438.

[39] BRV 204, cu o scurtă descriere în Bibliografia Română Veche, tomul II, p. 42 – 45.

[40] M.Grant – Biographical Dictionary of Greek and Latin Authors, New York, 1980,
p.361-362.

[41] Un bun exemplu ar fi acela al scoliilor la Platon şi Plotin şi al scrierilor despre suflet şi
lume ale filosofului creştin Aeneas din Gaza, alcătuite sub directa povăţuire a Sfîntului Isaia
din Gaza (+488).

[42] Vezi Romanos le Melode – Hymnes. Tome II, editor Jose Grosdidier de Matons, vol. 110
din colecţia Sources Chretienne, CERF, 1965, p. 13-40.

[43] Păstrată în manuscrisul Zurich Zentralbibliothek, C 78, din secolul al IX-lea, şi editată
de G.G. Meersseman (vezi mai sus, nota 16) şi de Dom Michel Huglo în studiul său
L’ancienne version latine de l’Hymne Acathiste, Le Muséon Vol. 64 (1951), pp. 27-61.

[44] E.M. Toniolo – Akathistos Inno alla Madre di Dio. Edizione metrica, în Marianum 77
(2015) p. 133-210, reluat în volumul Ermanno M. Toniolo – Akathistos, inno alla madre di
Dio: edizione metrica, mistagogia, commento al testo, ed. Centro di Cultura Mariana “Madre
della Chiesa”, 2017.

[45] Afirmaţie susţinută şi de M.D. Spadaro, Sulla liturgia dell’Inno «Akathistos»:

«quaestiones chronologicae», în S. Felici (a cura di), La mariologia nella catechesi dei Padri
(età postnicena), LAS, Roma 1991, p. 247-264.
[46] Motivaţia atitudinii lor stă în preocupările majore ale epocii, imensa majoritate a
intelectualilor din universităţile vremii fiind interesaţi în asimilarea gîndirii şi ştiinţei antice,
chiar şi prin ochii intermediari ai copiilor byzantine ale acestor surse, ca unii ce erau într-o
permanentă cursă pentru întîietatea filosofică şi politică şi cea a descoperirilor ştiinţifice, care
au dus, începînd cu secolul al XVII-lea, la fenomenul european intitulat astăzi „iluminism”.

[47] Paris, Biblioteca Naţională a Franţei

[48] Această specie de cîntare a fost denumită, după 1300, „cîntare papadică” şi stilul asmatic
redenumit papadic.

[49] Egon Wellesz – The “Akathistos”. A Study in Byzantine Hymnography, în Dumbarton

Oaks Papers, Vol. 9/10 (1956), p. 158-159

[50] Abia în veacul al XVIII-lea lumea ortodoxă este atinsă de „nevoia” de scurtare a
slujbelor, pe fondul valului de preocupări imediate, materiale, venit din Apus şi al scăderii
calităţii vieţii contemplative a Creştinătăţii.

[51] Tradiţia liturgică din ultimele sute de ani prezintă o oarecare varietate de forme cu
privire la cîntarea acestei ultime strofe. Cea întîlnită în Triodul românesc actual presupune
repetarea ei de trei ori. Prima ediţie românească ce indică această întreită repetare este cea a
Triodului de la Rîmnicul Vâlcea, din 1731, la fila 231v, tradusă după o ediţie grecească din
epocă. Aceasta este o abatere de la tradiţia anterioară şi pare a fi o particularitate a ediţiilor
greceşti din ultimii 300 de ani, probabil direct legată de scoaterea din uz a vechilor compoziţii
asmatice/papadice dedicate acestei ultime strofe a Acatistului Bunei Vestiri. Atît ediţiile
slavone manuscrise (spre exemplu BARB ms. slav. 628, f.272v sau BARB ms. slav. 549,
f.38v) ori tipărite, cît şi ediţia din 1700 de la Buzău a Triodului slavo-român (p.431) nu au
nici o astfel de indicaţie la ultima strofă a Acatistului. De asemenea, traducerile româneşti ale
Triodului, realizate probabil în Transilvania în jurul anului 1700, din slavonă, nu conţin nici o
astfel de indicaţie (a se vedea ms. 51 f.173r şi ms. 54 f.311v de la Muzeul de Istorie din
Ploieşti). Toate acestea sunt în concordanţă cu vechea tradiţie grecească, aşa cum o întîlnim şi
în Triodul tipărit la Veneţia în 1568 (p.316) sau în ediţia de faţă a codexului miniat BARB
ms. gr. 113, f.21r-v. O altă variantă decît întreita repetare a ultimei strofe o găsim în ediţia
grecească de Veneţia din 1856, p. 287, care indică repetarea de trei ori doar a primelor
cuvinte din strofă: „Ὧ πανύμνητε Μῆτερ, ἡ τεκοῦσα τὸν πάντων Ἁγίων ἁγιώτατον Λόγον” /
„O, Maică prea-lăudată, care ai născut pe Cuvîntul cel mai sfînt decît toţi Sfinţii”.

[52] Notaţia neumatică îi aparţine prin tradiţie Sfîntului Grigorie Dialogul (+605). Primele
mărturii despre ea îi aparţin Sfîntului Sofronie al Ierusalimului (cel mai vechi autor din
Stihirarul Vechi), care a învăţat această metodă de scriere în timpul şederii sale la Roma la
începutul veacului al VII-lea, şi regelui franco-german Carol cel Mare (vezi …) la sfîrşitul
veacului al VIII-lea.

[53] Există o oarecare posibilitate ca notaţia muzicală alfabetică din antichitate să fi fost
folosită şi în Biserică, precum o confirmă papirusul XV 1786 de la Oxyrynchus (v. Egert
Pöhlmann şi Martin L. West – Documents of Ancient Greek Music: The Extant Melodies and
Fragments, Oxford, Clarendon Press, 2001) de la sfîrşitul veacului al III-lea, dar pînă acum
nu avem nici o altă mărturie manuscrisă ori menţiune externă despre aşa ceva.
[54] Cele mai vechi manuscrise datate în notaţia hrysanthică aşa cum o cunoaştem astăzi
datează din anul 1817, deşi reforma de notaţie a fost anunţată de Patriarhia de Constantinopol
în anul 1814.

[55] Una din puţinele excepţii în această direcţie este recenta lucrare a profesoarei Flora
Kritikou – The Embellishment of a Sticherarion by Chrysaphes the Younger as a
Phenomenon of Renewal of Byzantine Chant, publicată în Tradition and Innovation in Late-
and Postbyzantine Liturgical Chant. II. Proceedings of the Congress held at Hernen Castle,
the Netherlands, 30 October – 3 November 2008, ed. Gerda Wolfram şi Christian Troelsgård,
Eastern Christian Studies 17, Peeters, Leuven, 2013, p. 215-260.

[56] În toată această perioadă de aparentă stagnare, muzica Bisericii s-a îmbogăţit cu noi
formule şi ornamente, aparţinînd diferitelor şcoli de muzică, care în parte au fost notate.
Partiturile vechi au fost copiate mai departe, dar de multe ori cu rescrieri sau cu inserţii
considerate în sec. al XVII-lea „înnoiri” sau „înfrumuseţări”. Un astfel de exemplu este
„metoda” pedagogică pentru formulele stihirarice compusă de Ioan Glykys (sfîrşitul sec. al
XIII-lea), care dobîndeşte o „înfrumuseţare”, adică o aducere la zi a catalogului formulelor
folosite, prin mîna compozitorului athonit Cosma Macedoneanul Iviritul (a doua jumătate a
sec. al XVII-lea).

[57] Redăm aici (apud Flora Kritikou – Ο Ακάθιστος Ύμνος στη Βυζαντινή και Μεταβυζαντινή
Μελοποιία, în colecţia Ίδρυμα Βυζαντινής Μουσικολογίας. Μελέτες 10, Athena, 2004, p. 118-
240) numele compozitorilor bizantini care au compus cîntări asmatice dedicate Acatistului,
fie doar unora dintre strofe, fie integral: în sec. al XIII-lea: Mihail Aneotis şi Ioan Glykys; în
sec. al XIV-lea: Xenofon Koronis, Nikifor Ithikos, Ioan Cucuzel şi Ioan Tsaknopoulos; în
sec. al XV-lea: Manuil Hrysafis, Ioan Kladas şi Ioan Plousiadinos; în sec. al XVI-lea:
Venedict Episcopoulos; în sec. al XVII-lea: Panaiot Hrysafis cel Nou şi Balasie Preotul; în
sec. al XVIII-lea: Antonie Iconomul, Petru Berechet, Anastasie Rapsaniotul, Petru
Lampadarie din Peloponnes, Partenie Meteoritul şi Dimitrie Lotos.

[58] Dacă în tinereţe acesta a scris cîntări de laudă închinate conciliului unionist de la
Ferarra-Florenţa (1438-1439), mai tîrziu a făcut parte din minuscula comunitate uniată
grecească şi la sfîrşitul vieţii a fost făcut episcop uniat de Methoni.

[59] Apud Flora Kritikou, op. cit., p. 121-123, după copia din sec. al XV-lea păstrată în ms.
Sinai 1262, f.62r-67v.

[60] Ozana Alexandrescu – Catalogul manuscriselor muzicale de tradiție bizantină din

secolul al XVII-lea, ed. Arvin Press, Bucureşti, 2005 p.15-16

[61] Ms. Gritsani 01 conţine autograful transcrierii lui Petru din Peloponnes a vechilor cîntări
asmatice / papadice în propriul sistem de scriere. Oikimatarul lui Ioan Kladas se găseşte între
filele 231r-262v ale acestui manuscris.

[62] Ms. Gritsani 01, f.262v-274v.

[63] Ms. Gritsani 01, f.274v-277v.

[64] Dosarul 2, caietul 55 din colecţia K.Psahos a Universităţii Kapodistria din Athena.
Manuscrisul este incomplet, lipsind foile cu primele 3 strofe. Exegeza lui Grigorie urmează
îndeaproape pe cea a lui Petru din Peloponnes, deşi nu este identică.

[65] Primul icos, Ἄγγελος πρωτοστάτης (pe gl.4 aghia), la p.141-153, a doua strofă,
Βλέπουσα ἡ ἁγία (pe acelaşi glas 4), la p.153-159, apoi icosul Ἤκουσαν οἱ ποιμένες (tot pe
glas 4), la p. 159-167, şi ultima strofă, Ὦ πανύμνητε μήτηρ (pe gl.6 nenano), la p.167-173.

[66] Icosul Γνῶσιν ἄγνωστον (pe gl.4 aghia) la p. 173-180 şi icosul Θεοδρόμον ἀστέρα (o
compoziţie care se poate cînta şi pe gl.6 nenano şi pe gl.4 aghia), la p.180-183.

[67] Athena ΕΒΕ-ΜΠΤ 714, la f.85v-112v, 112v-126v, 126v-146v şi 146v-161v cele patru
compoziţii ale lui Manuil Hrysaf şi la f.161v-179v şi 179v-187v cele două ale lui Ioan
Cucuzel.

[68] Athena ΕΒΕ-ΜΠΤ 714, la f.187v-206v icosul Ἄγγελος πρωτοστάτης (pe gl.1) şi la
f.206v-215r strofa Πᾶσα φύσις ἀγγέλων (pe gl.4 aghia).

[69] Grigorie Stathis, în monumentala sa lucrare Τα πρωτόγραφα της εξηγήσεως εις την νεάν
μέθοδον σημειογραφίας (Athena, 2016, vol. 2, p. 190-192) estimează că anii realizării
exegezei lui Hurmuz sînt 1817-1819, însă, deoarece manuscrisele nu sînt datate, aş propune
ca ani perioada de după 1821, an dincolo de care comunicarea şcolilor de muzică de pe
continent (fie din Grecia, fie din România) cu eforturile exegetice din Constantinopol este
foarte redusă, uneori inexistentă. Oikimatarul în exegeza lui Hurmuz Hartofylax se găseşte,
în versiunea sa autografă, în mss. EBE Athena ΜΠΤ 713 şi 714.

[70] Mss Argostoli Korgialenios 85 şi 86, copiate în anul 1848.

[71] Ms. Xiropotamu 310, p.432-453

[72] În acelaşi ms. Xiropotamu 310, între p.417-432 este prooimionul Apărătoarei Doamne,
care ar putea fi cîntat în doar 30 de minute, spre diferenţă de exegeza lui Hurmuz, care are
nevoie de 50 de minute pentru a fi interpretată.

[73] Salonicul este ultima cetate a Imperiului Roman de Răsărit care a adoptat complet
reformele liturgice inspirate de tipicul monahal, şi a făcut aceasta abia după căderea definitivă
a Byzanţului în 1453.

[74] Manuscrisul Athena ΕΒΕ 2047, la fila 22r.

[75] «…τὸ μικρὸν δὲ… [ἀπόδειπνον]… τῇ Παρασκευῇ ἑσπέρας μετὰ τοῦ θεοτοκίου κανόνος
τῆς Ἀκαθίστου, οὗ ἐν τῇ ἑβδόμῃ, τὸ κοντάκιον Τῇ ὑπερμάχῳ καὶ ὁ εἷς οἶκος μόνον Ἄγγελος
πρωτοστάτης καὶ παρὰ τοῦ ἱερέως λέγεται εἰς τὸ τέλος Ἄξιον ἐστίν, ἐκτενὴς καὶ ἀπόλυσις,
πάντων ἱσταμένων τῇ ἑσπέρᾳ τῆς Παρασκευῆς».

[76] Ideea de faţă, pe care o regăsim în scrierile Sfîntului Dionysie Areopagitul, detaliată apoi
de Sfîntul Maxim Mărturisitorul în Mystagogia sa, este explicitată de m. Neonila Doroftei în
Propediconul său în curs de apariţie.
[77] Termen des folosit de Sfinţii Dionysie Areopagitul, Irineu de Lugdunum şi Ippolit
Romanul.