Dumitrasc Robert Ionut, Grupa 1, an IV

Aplicatii 12.08.2021

1. Indonezia care s-a retras temporar intre 196501966

2.Myanmar

3.Sesizarea Curţii şi procedura scrisă: în ceea ce priveşte procedura întrebărilor preliminare

Instanţa naţională adresează Curţii de Justiţie întrebări privind interpretarea sau validitatea unei
dispoziţii de drept al Uniunii, în general sub forma unei decizii jurisdicţionale, în conformitate cu normele
naţionale de procedură. După traducerea cererii în toate limbile Uniunii de Serviciul de traduceri al
Curţii, grefa o comunică părţilor din acţiunea principală, precum şi tuturor statelor membre şi instituţiilor
Uniunii. Grefa asigură publicarea în Jurnalul Oficial a unei comunicări care indică, printre altele, părţile în
cauză şi conţinutul întrebărilor. Părţile, statele membre şi instituţiile Uniunii Europene au la dispoziţie
două luni pentru a prezenta Curţii observaţii scrise. în ceea ce priveşte acţiunile directe și
recursurile.Curtea trebuie sesizată printr-o cerere introductivă adresată grefei. Grefierul asigură
publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a unei comunicări privind acţiunea, care indică motivele
și concluziile reclamantului. Cererea introductivă este comunicată celorlalte părţi, care au la dispoziţie
două luni pentru a depune un memoriu în apărare sau în răspuns. Dacă este cazul, reclamantul poate
depune o replică, iar pârâtul o duplică. Termenele de prezentare a acestor documente trebuie
respectate.În ambele tipuri de acţiuni, preşedintele şi primul avocat general desemnează un judecător
raportor şi, respectiv, un avocat general, însărcinaţi să urmărească desfăşurarea cauzei.

4.Categoria potențialilor reclamanți este imensă: pe lângă cele opt sute de milioane de locuitori ai
Europei Mari și cetățenii din țări terțe care își au reședința sau tranzitează pe teritoriul acesteia, trebuie
să avem în vedere milioane de asociații, de fundații, de partide politice, de întreprinderi etc. De
asemenea persoanele care, în urma unor acte extrateritoriale ale statelor părți la Convenție, săvârșite în
afara teritoriilor lor respective, intră sub jurisdicția lor și deci pot să apeleze la Curtea de la Strasbourg. La
data de la 31 august 2010 erau încă nerezolvate peste 130.000 dintre cererile depuse. Majoritatea
acestor cereri (peste 95%) sunt respinse, fără să fie examinate pe fond, pentru că nu au îndeplinit unul
din criteriile de admisibilitate prevăzute de convenție.

5. Organizatia internationala a muncii.

Organizatia Internaţională a Muncii a fost fondată în 1919. În contextul negocierilor de pace de după
încheierea primului război mondial, Conferinţa de Pace din 1919 a stabilit o Comisie a legislaţiei
internaţionale a muncii. Comisia a adoptat un text, care la 11 aprilie 1919 a devenit parte a Tratatului de
Pace de la Versailles. Cu unele modificări, acest text reprezintă şi astăzi Constituţia Organizaţiei
Internaţionale a Muncii.

Filozofia şi misiunea noii organizaţii internaţionale rezulta din preambulul Constituţiei, care prevede că
pacea univesală nu poate fi întemeiată decât pe baza justiţiei sociale, iar neadoptarea de către o naţiune
a unui regim de muncă cu adevărat uman, împiedică eforturile celorlalte naţiuni, doritoare de a ameliora
situaţia lucrătorilor în propriile lor ţări.

OIM a devenit o agenţie specializată a ONU din 1946.

In prezent 181 de state sunt membre ale organizaţiei.

OIM are o structură tripartită, care aduce împreună reprezentanţii guvernelor, patronatelor şi
sindicatelor, în condiţii egale, pentru a discuta chestiuni legate de muncă şi politică socială.

Politicile OIM sunt fixate în cadrul Conferinţei Internaţionale a Muncii, care are loc în fiecare an,
adunând toţi constituenţii. Conferinţa adoptă noi standarde internaţionale în domeniul muncii, planul de
activitate al OIM şi bugetul.

Între sesiunile Conferinţei, OIM este coordonat de Consiliul de administraţie, care este compus din 28
reprezentanţi guvernamentali, 14 reprezentanţi ai pantronatelor şi 14 reprezentanţi ai sindicatelor.

Secretariatul OIM este asigurat de Biroul Internaţional al Muncii, care are sediul la Geneva, în Elveţia şi
are birouri în mai mult de 40 de state.

Directorul general al OIM este în prezent Juan SOMAVIA.

Cele 4 obiective strategice ale OIM sunt:

promovarea şi realizarea standardelor şi principiilor drepturilor fundamentale în muncă

crearea oportunităţilor mai mari pentru femei şi bărbaţi pentru asigurarea de locuri de muncă şi venituri
decente

Creşterea acoperirii şi eficacităţii protecţiei sociale pentru toţi

Consolidarea tripartismul şi dialogului social

Standardele internaţionale în domeniul muncii sunt instrumente juridice elaborate de către constituenţii
OIM (guvernele, angajatorii şi sindicatele) care stabilesc principii şi drepturile la muncă. Acestea sunt fie
convenţii, care sunt tratate internaţionale obligatorii dacă sunt ratificate de statele member, sau
recomdări, care servesc ca nişte ghiduri neobligatorii. În multe cazuri convenţiile stabilesc principiile de
bază care să fie implementate de statele care le ratifică, în timp ce recomadările suplimentrează
convenţiile asigurând ghiduri mai detaliate referitoare la modul în care acestea trebuie aplicate.

Convenţiile şi recomadările sunt elaborate de reprezentanţii guvernelor, angajatorilor şi lucrătorilor şi

sunt adoptate de Conferinţa Internaţională a Muncii care se desfăşoară în fiecare an. Odată ce un
standard este adoptat, statele membre, conform Constituţiei OIM, trebuie să le supună autorităţilor
competente (Parlamentului). În cazul Convenţiilor, acesta înseamnă pentru ratificare. Dacă o convenţie
este ratificată, în general aceasta intră în vigoare pentru acel stat de la data ratificării. Statele care au
ratificat convenţiile se obligă să aplice convenţia în legislaţia şi practica naţională şi să trasnmită rapoarte
privind aplicarea acesteia la intervale regulate. Dacă este necesar, OIM acordă asistenţă tehnică. În plus,
pot fi iniţiate plângeri împotriva statelor care încalcă o convenţie pa care a ratificat-o.