DUMITRASC ROBERT – IONUT

Grupa I
Anul IV

LEGEA APLICABILA CONDIȚIILOR DE FORMĂ ALE

CĂSĂTORIEI DINTRE UN CETĂȚEAn ROMÂN ȘI UN
CETĂȚEAn DIN POLONIA.

Cuprins:

I.Notiunea de casatorie………………………………………………..2

II.Rolul si Scopul conditiilor de forma privind casatoria…………………….2-5

III.Îndeplinirea conditiilor de forma privind incheierea casatoriei………..5-11

IV. Casatoria cetatenilor straini in Romania…………………………………11-13

V.Surse Biografice………………………………………………………….....13

1
I.Notiunea de casatorie

Din punctul de vedere al dreptului civil, institutia casatoriei are o importanta covarsitoare. Starea
de casatorie dobandita prin incheierea casatoriei cu intreg cortegiul de drepturi si obligatii,
completand gama atributelor de identificare a persoanei fizice, insoteste si adesea intregeste
implicarea subiectului de drept in raporturi juridice civile.

Privita ca act juridic constitutiv al familiei, casatoria se distinge prin urmatoarele caractere:

Caracterul laic (civil) al casatoriei. Incheierea si inregistrarea casatoriei sunt de competenta

exclusiva a autoritatii de stat. Numai casatoria incheiata in fata ofiterului de stare civila da
nastere drepturilor si obligatiilor de soti .Casatoria nu poate fi dovedita decat prin certificatul de
casatorie, eliberat pe baza actului intocmit in registrul actelor de stare civila

Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor
legale, cu scopul de a întemeia o familie, şi reglementată de normele imperative ale legii.
Exprimarea consimţământului liber al celor ce se căsătoresc este garantată prin dispoziţii legale
care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecţiunea reciprocă a viitorilor soţi.
Pornind de la tradiţie şi până la dispoziţiile constituţionale (art. 44, pct. 1 Constituţia României)
căsătoria trebuie să se încheie numai ca urmare a voinţei libere a viitorilor soţi, care au toată
libertatea de a se îndrepta spre acest act, numai potrivit înclinaţiei lor reciproce, pe baza stărilor
bazate pe afecţiune şi încredere.
Căsătoria se încheie întotdeauna în formele cerute de lege, ceea ce denotă caracterul solemn al
căsătoriei. Acest caracter se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit
loc, în faţa autorităţii de stat, într-o zi dinainte fixată şi în prezenţa efectivă şi concomitentă a
ambilor soţi, cu posibilitatea pentru public de a asista la celebrarea căsătoriei.
Încheierea şi înregistrarea căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de stat.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale care garantează tuturor cetăţenilor libertatea conştiinţei şi
libertatea exercitării cultului religios, soţii au posibilitatea să procedeze la celebrarea religioasă a
căsătoriei, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în faţa autorităţii de stat (Constituţia
României, art. 44, pct. 13); această celebrare religioasă neproducând nici un efect juridic. Tot
astfel, uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică.
Pentru încheierea unei căsătorii valabile şi sănătoase este necesar a fi îndeplinite atât condiţii de
fond cât şi condiţii de formă.
II.Rolul si Scopul conditiilor de forma privind casatoria.
Condiţiile de formă pe care legea le impune cu privire la căsătorie, au drept scop, întocmai ca şi
condiţiile de fond, să asigure încheierea unei căsătorii, ca bază temeinică a unei familii trainice.
Condiţiile de formă şi în special încheierea căsătoriei în faţa delegatului de stare civilă constituie
forma recunoaşterii sociale a căsătoriei, premiza ocrotirii acesteia de către stat.

2
De asemeni, condiţiile de formă ale căsătoriei prezintă interes şi din punct de vedere al soţilor,
încheierea căsătoriei reprezentând un moment deosebit de important în viaţa lor.
Atitudinea societăţii noastre faţă de instituţia căsătoriei, care stă la baza familiei, se reflectă şi în
condiţiile prevăzute de lege cu privire la încheierea căsătoriei, formalităţile ce trebuie îndeplinite,
procedura ce trebuie urmată, publicitatea şi solemnitatea celebrării căsătoriei.
Toate aceste condiţii sunt menite să pună şi mai mult în lumină faptul că numai căsătoria, aşa
cum este reglementată de lege, se bucură de ocrotirea statului, care, în acelaşi timp, exclude de
sub ocrotirea sa orice alte relaţii între sexe, cum ar fi convieţuirea de fapt sau concubinajul.
Cunoaşterea acestor dispoziţii privind modul de încheiere a căsătoriei şi condiţiile de formă,
contribuie la stabilirea unei atitudini sănătoase faţă de instituţia căsătoriei.
Drept urmare, în cele ce urmează vom analiza, în afară de condiţiile de formă ale căsătoriei şi
rolul pe care îl au dispoziţiile legale respective, modul în care acestea acţionează asupra
cetăţenilor în concordanţă cu ţelurile căsătoriei şi familiei în societatea noastră.
Căsătoria, începutul şi temelia familiei, trebuie să se încheie în condiţiile care să exprime toată
semnificaţia acestui moment, atât de important în viaţa unui om, şi să aibă în acelaşi timp o
influenţă educativă asupra celor care iau parte la celebrare şi în primul rând asupra soţilor.
Confruntându-şi profunzimea sentimentelor reciproce cu simţul de răspundere faţă de îndatoririle
ce şi le asumă prin întemeierea unei familii, soţii îşi iau în faţa autorităţii de stat angajamentul
solemn de a îndeplini îndatoririle pe care le implică întemeierea unei familii.
Rezultatul acestei confruntări îl reprezintă decizia lor de a se căsători, conştienţi de răspunderea
pe care şi-o asumă faţă de societate şi de implicaţiile de ordin social pe care le comportă acest
act.
De aici cerinţa încheierii căsătoriei în condiţii de o deosebită solemnitate, într-un cadru de
sărbătoare, de adâncă emotivitate, care să se întipărească adânc în mintea tinerilor căsătoriţi ca o
permanentă aducere aminte a uneia dintre cele mai frumoase clipe din viaţa lor.
Încheierea căsătoriei constituie aşadar un angajament solemn pe care viitorii soţi, cu tot simţul
răspunderii şi-l iau în faţa reprezentantului autorităţii de stat cu privire la îndeplinirea
îndatoririlor pe care le reclamă întemeierea unei familii.
În acest scop, legea prevede că încheierea căsătoriei trebuie să se facă într-un cadru solemn, la
serviciul de stare civilă.
Încheierea căsătoriei în faţa delegatului de stare civilă constituie forma recunoaşterii publice a
căsătoriei, importanţa deosebită pe care statul o acordă acestei instituţii şi totodată hotărârea
nestrămutată a legiuitorului de a nu acorda ocrotirea sa exprimată prin efecte juridice, decât
uniunii dintre un bărbat şi o femeie încheiată în modul prevăzut de lege, singura care constituie
căsătorie în lumina dreptului nostru.
Asumându-şi funcţia de a recunoaşte fiecare raport de căsătorie în parte, statul exprimă în acest
fel, interesul social faţă de familie şi totodată creează premisa necesară pentru a exercita o
influenţă eficace asupra relaţiilor de familie.

3
Dată fiind importanţa pe care statul o acordă căsătoriei ca bază a familiei, prezenţa autorităţii de
stat la încheierea acesteia se impune cu necesitate: ea trebuie să vegheze la îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de lege pentru întemeierea unei familii trainice.
Încheierea căsătoriei în faţa delegatului de stare civilă, adică recunoaşterea publică a căsătoriei,
are o autoritate deosebită ce-şi are fundamentul în concordanţa dintre concepţia legiuitorului
asupra căsătoriei şi concepţia cetăţenilor despre căsătorie şi familie.
În ceea ce priveşte publicitatea încheierii căsătoriei, trebuie să reţinem că încheierea căsătoriei în
condiţii care să-i asigure o anumită publicitate se impune atât în interesul soţilor şi a terţilor, cât
şi din considerente de ordin general.
O largă publicitate a căsătoriei constituie o măsură în plus menită să ducă la respectarea
condiţiilor pe care legea le dictează cu privire la încheierea căsătoriei.
Ea permite exercitarea dreptului pe care cetăţenii îl au de a face opoziţie la căsătorie, relevând
impedimentele ce se opun la încheierea acesteia.
Prin publicitate toţi cei interesaţi sunt avertizaţi asupra încheierii căsătoriei şi a consecinţelor
juridice decurgând din aceasta (cum ar fi de pildă că toate bunurile dobândite de soţi în timpul
căsătoriei devin bunuri comune, cu un regim juridic special în ceea ce priveşte administrarea,
folosirea şi dispoziţia acestora sau dreptul creditorilor de a le urmări).
Reglementările prevăzute în Codul familiei cu privire la caracterul solemn al încheierii
căsătoriei, constituie însă numai un cadru legal, un punct de plecare pentru o desfăşurare largă a
solemnităţii şi a cadrului sărbătoresc în care aceasta trebuie să se desfăşoare, pentru a-şi exercita
întreaga sa influenţă educativă, în condiţii de o deosebită emotivitate.
Reglementarea formalităţilor care se îndeplinesc în vederea încheierii căsătoriei are drept scop să
asigure consimţământul liber la căsătorie al viitorilor soţi care sunt chemaţi în această fază să-şi
exprime în faţa autorităţii de stat, voinţa lor de a se căsători. Totodată aceste formalităţi sunt
menite să informeze pe delegatul de stare civilă asupra statutului civil al viitorilor soţi, care pe
baza datelor astfel culese va putea verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi lipsa
impedimentelor la căsătorie.
Cu privire la încheierea căsătoriei trebuie să mai relevăm un aspect: legea prevede ca o căsătorie
să se încheie numai în faţa delegatului de stare civilă (art. 3 C.fam.).
Aceasta arată de la început că în lumina legilor noastre, căsătoria are un caracter laic sau civil.
În virtutea dispoziţiilor constituţionale care garantează tuturor cetăţenilor libertatea de conştiinţă
şi libertatea exercitării cultelor, soţii au posibilitatea să procedeze şi la celebrarea religioasă a
căsătoriei lor dar aceasta numai după ce ea a fost încheiată în faţa delegatului de stare civilă,
adică numai după ce potrivit legilor, uniunea dintre ei a devenit căsătorie.
Astfel, încheierea căsătoriei numai sub aspect religios nu are nici o valoare juridică, nu este
căsătorie.
Toate formalităţile pe care legea le impune pentru a se putea încheia căsătoria, precum şi
opoziţiile la căsătorie, sunt prevăzute în scopul de a preîntâmpina încheierea unei căsătorii
nevalabile sau nesănătoase.

4
Într-adevăr, importanţa deosebită a familiei, pentru soţi şi descendenţa lor, precum şi pentru
societate determină ca îndeosebi legislaţiile să prevadă măsuri prealabile de verificare temeinică
a îndeplinirii cerinţelor privind încheierea căsătoriei precum şi o procedură solemnă şi publică de
încheiere a căsătoriei, care să garanteze libertatea consimţământului pentru ca astfel: să se evite
cât mai mult posibil cazurile de ineficacitate juridică a căsătoriei, deoarece foştii soţi nu mai pot
fi repuşi în situaţia anterioară încheierii acesteia, aşa cum de regulă pot fi repuse părţile la alte
acte juridice bilaterale ineficace; şi pentru a se evita, de asemeni, cât mai mult posibil
întemeierea unei familii nesănătoase, în care nu s-ar putea realiza scopurile căsătoriei şi nici
îndeplini funcţiile familiei.
Condiţiile de formă ale căsătoriei constau în formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei, după
care în termenul legal de 10 zile se pot face opuneri la căsătorie, şi formalităţi concomitente
celebrării căsătoriei.
Aceasta fiind succesiunea în timp a formalităţilor, cum de altfel o prevede Codul familiei (art.
12-18 C.fam.), vom expune mai întâi formalităţile premergătoare încheierii căsătoriei, apoi
opoziţiile la căsătorie, precum şi formalităţile concomitente oficierii căsătoriei cât şi celelalte
cerinţe legale necesare desfăşurării actului juridic al căsătoriei şi dobândirea stării legale de
căsătorie

III.ÎNDEPLINIREA CONDIŢIILOR DE FORMĂ PRIVIND ÎNCHEIEREA

CĂSĂTORIEI
A. LOCALITATEA ŞI LOCUL ÎNCHEIE CĂSĂTORIA

Localitatea unde se încheie căsătoria

Potrivit art. 11 C.fam., căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii soţi
îşi are domiciliul sau reşedinţa. Alegerea aparţine viitorilor soţi. În mod obişnuit domiciliul se
dovedeşte cu buletinul de identitate, iar reşedinţa cu viza de flotant de pe buletinul de identitate.
Noţiunea de domiciliu constituie o situaţie de fapt şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă
Buletinul de identitate, face, de regulă dovada domiciliului persoanei fizice.
Etimologic, cuvântul domiciliu provine de la cuvintele latineşti “domum colere” – casa pe care o
locuieşti. Ca atribut de identificare a persoanei, domiciliul serveşte la localizarea în spaţiu a
acesteia..
Constituirea unui număr însemnat de raporturi juridice este în strânsă dependenţă de domiciliul
persoanei.
Definiţia domiciliului este dată de art. 13 din Decretul nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice
şi persoanele juridice, care precizează: “domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are
locuinţa statornică sau principală”. În literatura de specialitate se apreciază că domiciliul are trei
caracteristici.
a) Obligativitatea domiciliului înseamnă că orice persoană trebuie să aibă şi are un domiciliu.

5
Majoritatea autorilor consideră că este imposibil ca o persoană să nu aibă un domiciliu, căci în
lipsa unui domiciliu actual se ţine seama de domiciliul de origine, adică de domiciliul părinţilor,
pe care copilul îl dobândeşte la naştere şi continuă tot astfel atât timp cât nu este schimbat, chiar
dacă atinge vârsta majoratului.
b) Unicitatea domiciliului – În sistemul legislaţiei noastre fiecare persoană are un singur
domiciliu. Această concluzie se întemeiază în primul rând, pe textul art. 13 din Decretul nr.
31/1954 cu privire la persoanele fizice şi persoanele juridice, şi este în deplină concordanţă cu
finalitatea domiciliului de a servi la identificarea persoanei, prin localizarea ei în spaţiu. Art. 13
din Decretul nr. 31/1954, folosind singularul arată că domiciliul este acolo unde ea (persoana) îşi
are locuinţa statornică sau principală.
Dacă o persoană ar avea două sau mai multe locuinţe, chiar statornice, una singură dintre ele va
fi domiciliul sau locuinţa principală. Aceasta este concepţia legii exprimată în textul amintit.
Acest principiu nu exclude posibilitatea ca pentru anumite acte sau raporturi juridice expres
permise de lege, o persoană să poată avea pe lângă domiciliu de drept comun şi un alt domiciliu
– cum este cazul

domiciliului ales sau chiar al domiciliului legal.

c) Stabilitatea domiciliului.
Caracterul de statornicie al locuinţei sau caracterul principal al unei astfel de locuinţe statornice,
implică stabilitatea domiciliului. Aceasta nu înseamnă imposibilitatea de schimbare a lui. Simpla
plecare de la domiciliu nu înseamnă schimbarea lui.
Reşedinţa se deosebeşte de domiciliu, întrucât este o locuinţă a persoanei, care nu întruneşte
caracterul de locuinţă statornică sau principală.
Pe lângă domiciliu o persoană poate avea una sau mai multe reşedinţe, locuinţe cu caracter
vremelnic sau secundar. Deşi nu are importanţa domiciliului, reşedinţa ca simplă stare de fapt, nu
este total lipsită de efecte juridice.
Dovada în acest sens o constituie unele texte legale care se referă la reşedinţă, cum ar fi de
exemplu art. 11 C.fam. – “căsătoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii
soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa”. În cazul în care există o contestaţie asupra menţiunilor
referitoare la domiciliul din buletinul de identitate, instanţa este obligată să determine ea însăşi
domiciliul.
Prin Decretul-Lege nr. 1 din 27 decembrie 1989 s-a abrogat Decretul nr. 68/1976 privind
schimbarea domiciliului în “oraşe mari” şi Legea nr. 22/1981, privind obligaţia anumitor
persoane de a locui în localităţile unde îşi desfăşoară activitatea.
Potrivit art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “Căsătoria se
încheie de către ofiţerul de stare civilă, la sediul autorităţii administraţiei publice locale a
municipiului, sectorului municipiului Bucureşti, oraşului sau comunei în a cărei rază
administrativ teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi”

6
Coroborând dispoziţiile art. 11 C.fam. cu dispoziţiile art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă putem concluziona că, se poate încheia căsătoria în localitatea în
care fiecare dintre soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa, alegerea aparţinând viitorilor soţi.
Pentru a înlesni căsătoria, legea permite ca aceasta să se încheie nu numai în localitatea în care
viitorii soţi îşi au domiciliul, ci, dimpotrivă, şi în localitatea în care fiecare dintre ei îşi are
reşedinţa. Cum în momentul considerat fiecare dintre soţi nu poate avea decât un domiciliu şi o
reşedinţă, înseamnă că, în fapt, se poate ajunge ca viitorii soţi să aibă de ales între patru localităţi
posibile.
B. Locul unde se încheie căsătoria
În localitatea determinată anterior, căsătoria se poate încheia, într-un anumit loc, şi anume la
sediul serviciului de stare civilă respectiv, din localitatea în care unul dintre viitorii soţi îşi are
domiciliul sau reşedinţa (art. 16 alin. 1 C.fam.).
În cazuri excepţionale căsătoria se poate încheia şi în afara sediului de stare civilă (art. 16 alin. 2
C.fam.) cu respectarea bineînţeles a tuturor celorlalte dispoziţii legale privind încheierea
căsătoriei1.
Cazurile în care căsătoria s-ar putea încheia în alt loc decât sediul serviciului de stare civilă sunt,
de exemplu, acelea în care unul dintre viitorii soţi este infirm, grav bolnav sau moartea sa este
iminentă, ori când viitoarea soţie are o sarcină avansată.
În cazul viitorilor soţi care au amândoi cetăţenie română, căsătoria se poate încheia pe o navă sub
pavilion român, aflată în timpul unei călătorii în afara graniţelor ţării, comandantul navei fiind
investit cu atribuţii de delegat de stare civilă. Pentru motive temeinice, comandantul navei poate
acorda dispensa de vârstă.
Potrivit art. 8 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă “Comandantul
navei poate încheia căsătorii numai între persoane de cetăţenie română. El poate aproba, pentru
motive temeinice, reducerea termenului prevăzut de art. 19 alin. 2, din acelaşi act normativ.
Când căsătoria se încheie în condiţiile arătate, pe o navă, comandantul acesteia este obligat la
sosirea în ţară, să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului
de înscriere a
navei, la organul local al administraţiei de stat competent, care este cel al sectorului 1 din
municipiul Bucureşti.
Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în cursul unei călătorii în afara
graniţelor ţării.
Concluzionând, se poate afirma că, încheierea căsătoriei se face în localitatea în care fiecare
dintre soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa (art.11 C.fam. şi art.27 alin.1 din Legea nr.119/1996),
iar locul încheierii căsătoriei este sediul serviciului de stare civilă respectiv, din localitatea în
care unul dintre viitorii soţi îşi are domiciliul sau reşedinţa

7
B. Competenta delegatului de stare civila.
În art. 3 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă se prevede:
1) Atribuţiile de stare civilă se îndeplinesc de către consiliile judeţene şi de către
autorităţile administraţiei publice locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti,
oraşelor şi comunelor, prin ofiţerii de stare civilă.
2) Sunt ofiţeri de stare civilă:
a) primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor;
b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României;
c) comandanţii de nave şi aeronave.
3) Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale
României pot delega exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului
sau altor funcţionari din aparatul propriu, respectiv unuia dintre agenţii diplomatici sau unuia
dintre funcţionarii consulari.
4) Ofiţerul de stare civilă nu poate întocmi acte de stare civilă când este parte sau
declarant. În asemenea cazuri, el va delega o altă persoană în condiţiile legii.
Potrivit art. 11 C.fam. coroborat cu art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de
stare civilă, căsătoria se încheie de către delegatul de stare civilă, la sediul autorităţii
administraţiei publice locale a municipiului, sectorului municipiului Bucureşti, oraşului sau
comunei în a cărei rază administrativ teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii
soţi.
În ceea ce priveşte competenţa delegatului de stare civilă deosebim mai multe aspecte:
1. cu privire la actele pe care delegatul de stare civilă le poate efectua – competenţa
materială (rationae materiae);
2. din punct de vedere al persoanelor cu privire la care poate instrumenta delegatul
de stare civilă – competenţa personală (rationae personae);
3. cu privire la teritoriul în limitele căruia poate instrumenta delegatul de stare civilă
– competenţa teritorială (rationae loci).
Uneori ultimele două competenţe sunt cuprinse într-o singură formulă – rationae personae vel
loci – fiindcă merg împreună – determinarea uneia duce la determinarea celeilalte.
Toate acestea determină o competenţă a unui anumit delegat de stare civilă, acela ce va constata
încheierea căsătoriei.
Este firesc ca o căsătorie să se încheie în faţa delegatului de stare civilă unde unul dintre soţi îşi
are domiciliul sau reşedinţa.
Dar după cum se observă din dispoziţiile art. 11 C.fam. coroborate cu cele ale art. 27 alin. 1 din
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, viitorii soţi au de ales, între patru localităţi
posibile: două indicate de domiciliul lor şi două desemnate de reşedinţa lor (în ipoteza în care
viitorii soţi au domicilii şi reşedinţe diferite).
Dar odată ce viitorii soţi au ales localitatea în care vor încheia căsătoria lor, delegatul
de stare civilă din acea localitate este competent, să continue procedura în vederea încheierii
căsătoriei.

Competenţa materială - (rationae materiae)

8
Această competenţă este determinată de calitatea pe care o are cel ce instrumentează şi de
atribuţiile ce i-au fost delegate.
Căsătoria se încheie în faţa delegatului de stare civilă. Numai o asemenea căsătorie se bucură de
protecţia legii (art. 3 C.fam.).
Dacă persoana care a participat la încheierea căsătoriei şi a instrumentat, în calitate de delegat de
stare civilă, nu avea această calitate, adică nu era un funcţionar cu atribuţii de delegat de stare
civilă, la prima vedere s-ar spune că actul încheiat astfel este nul.
Cu toate acestea, soluţia legiuitorului nu este aceasta în cazul în care viitorii soţi au îndeplinit
toate celelalte condiţii impuse de lege cu privire la încheierea căsătoriei şi deci nu au a-şi imputa
nimic din acest punct de vedere, dacă persoana care le-a luat consimţământul şi a înregistrat
căsătoria lor exercita în mod public această funcţiune fără să fi avut calitatea necesară, deci fără
să fi avut competenţa respectivă, în acest caz căsătoria nu va putea fi declarată nulă.
În practica s-a pus problema soartei unor înregistrări efectuate de către o persoană care nu avea
competenţa a le face, deşi a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă.
În literatura de specialitate se citează cazul “căsătoriilor din Montrouge”. În Franţa, după legile
existente, se cerea ca ofiţerul de stare civilă să instrumenteze personal sau printr-un împuternicit
al său. În lipsa unei asemenea împuterniciri competenţa aparţinea unui consilier comunal, într-o
anumită ordine prezentată în tabloul de consiliu.
S-a întâmplat că, la întocmirea actelor de stare civilă, nu s-a respectat ordinea, astfel încât un
consilier comunal necompetent a procedat la înregistrarea actelor de stare civilă, printre care şi a
căsătoriilor. Verificându-se legalitatea lor, s-a decis într-o primă hotărâre nulitatea acestor acte,
cu consecinţe deosebit de grave, deoarece aceasta implica nulitatea unui număr mare de căsătorii.
Casaţia franceză a revenit asupra hotărârii pronunţate, decizând valabilitatea actelor de stare
civilă astfel întocmite.
Într-o interpretare formală, ar trebui să ajungem la concluzia nulităţii absolute a actelor astfel
întocmite.
Consecinţele ar fi deosebit de grave, mai ales dacă avem în vedere că pe temeiul stării civile,
astfel cum fusese înregistrată, au putut să se constituie anumite raporturi juridice de o mare
importanţă şi avem în vedere în primul rând raporturile de căsătorie.
Nulitatea ar avea drept urmare, desfiinţarea retroactivă a acestor raporturi.
Între cerinţele unei logici foarte stricte şi cerinţele justificate ale vieţii sociale, legiuitorul a dat
precădere, după cum era normal acestora din urmă.
Rezultatul îl găsim consacrat în art.7 din Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă
care prevede că, înregistrarea făcută în registrul de stare civilă de către o persoană necompetentă
dar care exercită în mod public atribuţia de delegat de stare civilă este valabilă, chiar dacă acea
persoană nu avea în realitate această calitate.
Soluţia este pe deplin dreaptă. În sprijinul ei pot fi aduse următoarele argumente de
ordin juridic, întemeiate în primul rând, pe nevoile vieţii ce au impus soluţia adoptată :
a) lipsa oricărei culpe a persoanei care a solicitat înregistrarea, ea s-a găsit într-o
adevărată stare de necesitate fiind obligată să se adreseze unui anumit organ de stat, totodată ea
s-a aflat în imposibilitatea de a legitima pe delegatul de stare civilă aparent, care exercita în mod
public atribuţiile;
b) exerciţiul public al atribuţiilor de către persoana necompetentă- aparenţa- a creat o
eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de delegat de stare civilă a acelei persoane,
care este de natură să acopere viciile exercitării atribuţiilor şi să producă rezultate juridice care să
nu mai poată fi înlăturate; “error communis facit jus”.

9
 În cazul în care viitorii soţi au îndeplinit toate condiţiile cu privire la încheierea
căsătoriei, şi deci nu au a-şi imputa nimic, din acest punct de vedere, iar persoana care le-a luat
consimţământul şi a înregistrat căsătoria lor, exercită în mod public această funcţie, căsătoria nu
poate fi anulată.
Interesele care sunt prezente în această situaţie sunt următoarele: pe de o parte, acela de a
menţine validitatea căsătoriei, iar pe de altă parte, acela de a o desfiinţa pentru că nu a fost
respectată cerinţa legală cu privire la competenţa celui care a procedat la înregistrarea căsătoriei.

Între aceste două interese, legiuitorul a ales, aşa cum era firesc pe acela de a salva căsătoria unor
persoane care au îndeplinit toate condiţiile prevăzute de lege, căzând însă în eroarea în care ar fi
căzut oricine cu privire la competenţa funcţionarului care a încheiat căsătoria.
Reprezentanţii diplomatici şi consulari ai României au o competenţă materială limitată, ei putând
înregistra numai actele şi faptele de stare civilă ale cetăţenilor români ce se află în străinătate.
De asemeni, competenţă materială limitată au şi comandanţii de nave. Art. 8 alin. 3 din Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede: “Comandantul navei poate încheia căsătorii
numai între persoane de cetăţenie română. El poate aproba, pentru motive temeinice, reducerea
termenului prevăzut la art. 29 alin. 2 (referitor la termenul în care se poate încheia căsătoria). În
concluzie, competenţa materială este determinată de calitatea pe care o are cel care
instrumentează şi de atribuţiile ce i-au fost delegate. Căsătoria se încheie în faţa delegatului de
stare civilă. Numai o asemenea căsătorie este protejată de lege (art. 3 C.fam.).
Lipsa de calitate de delegat de stare civilă nu împiedică valabilitatea căsătoriei dacă a existat
convingerea generală că persoana în faţa căreia s-a încheiat căsătoria avea calitatea să
instrumenteze (error communis facit jus).

Aşadar, nu pot fi prejudiciate părţile de modul defectuos de a instrumenta al persoanei ce trece în

faţa tuturor drept ofiţer de stare civilă din moment ce căsătoria s-a celebrat la sediul serviciului
de stare civilă iar toate cerinţele pentru încheierea căsătoriei au fost îndeplinite de către viitorii
soţi.

Competenţa personală – (rationae personae)

Competenţa cu privire la persoanele pentru care delegatul de stare civilă este competent să
instrumenteze – este determinată de domiciliul sau reşedinţa viitorilor soţi.
În general, legea determină această competenţă după domiciliul părţilor, deoarece numai
domiciliului îi acordă valoare juridică.
În materia căsătoriei, se admite ca încheierea căsătoriei să se facă şi la reşedinţa oricăruia dintre
soţi.

Competenţa personală este determinată de regulă de limitele teritoriale ale localităţii în care se
află autoritatea respectivă; delegatul de stare civilă nu poate instrumenta decât cu privire la
persoanele care îşi au domiciliul ori reşedinţa pe teritoriul acestei localităţi, cu privire la alte
persoane el neavând competenţă.

În acest sens, art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede:
“Căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă, la sediul autorităţii administraţiei publice
locale a municipiului, sectorului municipiului Bucureşti, oraşului sau comunei în a cărei rază
administrativ teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi”.

10
De asemenea art. 11 C.fam. prevede: “Căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă a
comunei, oraşului sau municipiului în cuprinsul căruia se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia
dintre viitorii soţi”.
Delegatul de stare civilă este competent să instrumenteze căsătoria nu numai persoanelor care îşi
au domiciliul în localitatea respectivă ci este suficient ca unul dintre viitorii soţi să aibă acolo
reşedinţa.

Pe de altă parte, nu este nevoie ca acei ce vor să se căsătorească să aibă amândoi domiciliul sau
reşedinţa în acea localitate, ci este suficient ca numai unul dintre aceştia să aibă acolo cel puţin
reşedinţa, pentru ca astfel delegatul de stare civilă să fie competent a instrumenta chiar şi pentru
acela care nu-şi are pe teritoriul localităţii respective nici domiciliul, nici reşedinţa.

Încălcarea dispoziţiilor care privesc competenţa, din acest punct de vedere, a delegatului de stare
civilă, nu sunt sancţionate cu nulitatea.
Cu alte cuvinte, lipsa de competenţă în această privinţă a delegatului de stare civilă constituie un
element prohibitiv.

Pentru căsătoria viitorilor soţi, amândoi cetăţeni români, pe o navă aflată în afara graniţelor ţării,
competenţa aparţine comandantului acelei nave, care este investit cu atribuţii de delegat de stare
civilă (art. 8 alin.3 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă).

C. Competenţa teritorială – (rationae loci)

Această competenţă este determinată de limitele teritoriului comunei, oraşului, municipiului sau
sectorului municipiului unde se află primăria în cadrul căreia funcţionează delegatul de stare
civilă.

Dacă el a instrumentat în afara acestei limite, a depăşit atribuţiile sale din punct de vedere al
competenţei teritoriale.

Cum delegatul de stare civilă nu poate instrumenta decât în localul unde se află sediul serviciului
de stare civilă, o atare depăşire de atribuţii nu este posibilă decât în cazurile cu totul
excepţionale, când din cauză de forţă majoră unul dintre viitorii soţi nu se poate deplasa la sediul
serviciului de stare civilă, pentru a participa la încheierea căsătoriei.
Încălcarea dispoziţiilor legale privind competenţa teritorială a delegatului de stare civilă nu este
sancţionată cu nulitatea căsătoriei încheiată în aceste condiţii.

IV. CĂSĂTORIA CETĂŢENILOR STRĂINI ÎN ROMÂNIA

Străinii aflaţi în ţara noastră, care vor să încheie o căsătorie în ţara noastră au un drept de
opţiune:
a) Ei pot încheia căsătoria în faţa reprezentanţilor diplomatici ori consulari ai ţării lor
potrivit regulii “auctor regit actum”.

11
 b) Străinii aflaţi la noi în ţară pot încheia căsătoria lor la serviciul de stare civilă a
locului unde îşi au domiciliul.
Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede: “Cetăţenii străini
care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere înregistrarea actelor şi faptelor de
stare civilă în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români”.
Aşadar, străinii aflaţi în România au dreptul de a încheia căsătoria lor în faţa delegatului de stare
civilă din localitatea unde îşi au domiciliul sau reşedinţa, în condiţiile şi formele prevăzute de
legea română.
Dispoziţiile cu privire la căsătoria străinilor la noi în ţară se aplică de asemeni şi celor fără
cetăţenie, respectiv apatrizilor.
Potrivit art. 32 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “La încheierea
căsătoriei între cetăţeni străini sau între aceştia şi cetăţeni români, dacă nu cunosc limba română,
precum şi în cazul în care unul sau ambii soţi sunt surdomuţi, se va folosi interpret autorizat,
încheindu-se în acest sens un proces verbal”.
De asemeni, art. 33 din aceeaşi lege prevede: “Ofiţerul de stare civilă poate încheia căsătoria
între cetăţeni străini numai dacă, pe lângă actele prevăzute la art. 28, viitorii soţi prezintă dovezi
eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale ţărilor ai căror cetăţeni sunt din care
să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de fond, cerute de legea lor naţională, pentru încheierea
căsătoriei”.
Potrivit tratatelor de asistenţă juridică pe care ţara noastră le-a încheiat cu alte ţări, străinii
aparţinând acestor ţări aflaţi la noi în ţară au, de asemeni, un drept de opţiune între încheierea
căsătoriei în faţa reprezentanţilor diplomatici sau consulari ai ţării lor şi încheierea căsătoriei în
faţa autorităţilor competente româneşti.
Astfel, dacă doi cetăţeni bulgari vor să se căsătorească la noi în ţară, ei au un asemenea drept de
opţiune între încheierea căsătoriei în faţa reprezentanţilor diplomatici sau consulari bulgari din
ţara noastră şi atunci căsătoria va îndeplini condiţiile de formă prevăzute în Codul familiei bulgar
sau încheierea căsătoriei în faţa delegatului de stare civilă din localitatea unde îşi are domiciliul
sau reşedinţa în ţara noastră, cu îndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute de legea română (art.
3; 11-17 C.fam.).
Cu privire la căsătoria străinilor se poate pune problema în ce măsură la noi în ţară va fi
considerată valabilă o căsătorie încheiată într-o ţară străină în forme necunoscute şi nepermise de
legea noastră, de pildă o căsătorie încheiată numai în forma religioasă.
Dacă o atare căsătorie ar urma să se încheie în ţara noastră, desigur că acest lucru nu va fi
permis, deoarece el va fi contrar dispoziţiilor de ordine publică ale ţării noastre.
Dacă însă o atare căsătorie s-a încheiat într-o ţară în conformitate cu dispoziţiile legale ale acelei
ţări şi la noi în ţară se pune numai problema recunoaşterii drepturilor decurgând din căsătoria
astfel încheiată, căsătoria
va fi considerată valabil încheiată.
În concluzie, căsătoria încheiată în ţara noastră între cetăţeni străini în faţa organului de stare
civilă român este supusă condiţiilor de formă prevăzute de legea română.
12
Această căsătorie încheiată în faţa reprezentanţilor diplomatici sau a celor consulari respectivi
din ţara noastră este supusă condiţiilor de formă prevăzute de legea ţării căreia aparţine acel
reprezentant.

.Surse Biografice:

https://www.scritub.com/stiinta/drept/Incheierea-casatoriei52211.php
https://lege5.ro/gratuit/gi2tsmbqhe/conditiile-de-fond-pentru-incheierea-casatoriei-codul-civil?
dp=gu3dmnbxgi2tk
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/123082
CONFERENŢIAR UNIVERSITAR DR. EMESE FLORIAN UNIVERSITATEA „BABEŞ – BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE DREPT DREPTUL FAMILIEI Suport de curs :
https://cj.md/wp-content/uploads/2019/01/Suport-de-curs-dreptul-familiei.pdf

DREPT INTERNAȚIONAL PRIVATPARTEA GENERALĂ- Nadia-Cerasela Aniței

Lector Univ. drd. Sorina Lucretia Dragan- Dreptul Familiei- Note de curs:
http://file.ucdc.ro/cursuri/8_4_do4750_Dreptul_familiei_Dragan_Sorina.pdf

13
14